Ioan Batinas on Roxana-Mălina Chirilă

Povestea batonului de ciocolată și a singurei plângeri

Tue, 17 Sep 2013 17:28:44 +0000

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură). Coordonatoarea dispăruse în ceață și rămăsese în București, cealaltă persoană înscrisă era prezentă tot în spirit și mai eram și eu. Tema impusă de coordonatoare? Erotism.

Buuun. Ce să scriu, ce să scriu? N-aveam chef de chestii tradițional-erotice, așa că am scris o povestire pe direcția de umor/psihologie, „În jurul patului”. Amu, povestirea e de pe vremea când nu prea editam, așa că astăzi pot mai mult. Dar pentru vremea respectivă era ok. I-am dat-o unui actor (superbului Ioan Batinaș, de la grupul „Vouă”), care a scos din ea atâta savoare încât îmi pare rău și azi că n-am înregistrarea cu el. Publicul a aplaudat și încă mă trezeam cu persoana care-și aminteau de povestea asta prin 2010-2011 (de asta e aici pe blog, imperfectă cum e).

Bun. Coordonatoarea a trimis și ea o poveste în tabără. Pe ultima sută de metri. A sunat un actor din tabără, l-a rugat s-o citească, s-a rățoit la mine că nu m-am dat peste cap de trei ori ca să-i aduc povestea din cel mai apropiat oraș până în sat (eram cu capul în altă parte, taică-meu tocmai avusese accident cu motocicleta). În fine, s-a făcut luntre, ne-a făcut punte și povestirea aia a ajuns la un actor ok, care n-a apucat s-o citească nici măcar o singură dată înainte să o citească în fața publicului.

S-a apucat omul, după povestirea mea care a rămas antologică datorită interpretării superbe a lui Batinaș, să citească tot în cheie semi-comică. O tipă care merge pe peron, urcă în tren. Pe tren, niște bucăți de metal se ciocnesc sugestiv. Un cal încalecă o iapă, care ridică capul spre cer în extaz. Mai încolo, trenul are o defecțiune și tipa rămâne singură la o haltă cu un negru.

Urmează o scenă de „erotism” în care nici măcar o dată nu s-a folosit cuvântul „pulă”, sau „penis”. În schimb, femeia i-a luat în mână falusul, i-a gustat batonul de ciocolată și mă opresc aici că deh. Era o scenă explicită-explicită de sex oral, plină de eufemisme în loc de nume comune, dar explicită-explicită.

Fața actorului era o poveste în sine. Începuse oarecum timid, pentru că nu știa povestea. S-a aventurat apoi cutezător, convins că a înțeles. A încercat pe comic, ca apoi să-și dea seama că nu asta era ideea. A fost puțin confuzat de simbolismul cailor. Și apoi, într-o oroare crescândă, a citit o lungă scenă explicită… din perspectiva persoanei a treia, dar persoanei feminine. Vedeai cum încep să curgă apele pe el, cum continuă din pur profesionalism, cum nu-i vine să creadă că citește chestia asta în public cu tot felul de personalități locale în auditoriu.

Când a venit finalul, nu mai știu dacă s-a scurs din fața noastră, sau dacă a pășit drept înainte ca un artist care știe cum să înghită situații nasoale (îmi cer scuze pentru jocul de cuvinte).

Am sunat-o pe coordonatoare după, să o întreb care era ideea bombardării publicului cu pornografie.

„Cuuuum?” mi-a zis. „Povestirea mea nu e pornografică! N-o să găsești cuvinte cu „p” în ea!” (evident, nu era o referire la „pentru”, „peron”, „pe” sau „pace”)

„Dar tu crezi că falusul e mai bun?” am întrebat. „Sau… sau batonul de ciocolată?!”

Mi-a explicat că da. Că de fapt era o povestire înălțătoare despre erosul sublim. Nu m-am prins din faptul că la faza cu caii, iapa se cabra înspre cer? I-am explicat că nu. Că la mine, ca și la alții, se vedea doar faza aia explicită rău. Aia cu batonul de ciocolată pe care-l tot gusta tipa, dacă știți ce vreau să spun. (n-am comentat că probabil și negrii s-or fi săturat să fie obiectificați în direcția batoanelor lor de ciocolată, de care fac unii caz că nu-s Snickers, ci Toblerone; dar mai lasă-le, dom’le, ciocolata în pace)

Și a zis atunci o chestie pe care n-o s-o uit, „Tu ești singura care s-a plâns.” Poate nu erau exact cuvintele, dar asta era ideea: o sală întreagă, toți au auzit aceeași poveste, un număr de o știau și vreo câțiva o știau mai bine ca mine.

Prima mea reacție a fost să-i spun femeii că a ieșit prost. Ceilalți au tăcut sau au zis că a fost bine, sau…

Părerea mea e asta: dacă ai un prieten pe care-l vezi că o dă în bară în stil mare, îi zici. O să te înjure, dar asta e. Nu îi spui, „Da, bă, e bine ce faci. Tot înainte! Da, X, Y, Z, sau chiar întreaga lume te maltratează, dar eu țin cu tine.” Dacă vezi că face ceva aiurea, spui. Discuți. Explici. Nu îl faci să se simtă bine în astea 10 minute, ca să-l lași să o sfeclească în următoarele 3 zile. Treaba ta de prieten e să te asiguri că ăluia îi e bine, nu că te place 100% din timp. Desigur, nu insiști la nesfârșit, dar dacă-l vezi că poartă adidași la nuntă sau trimite o povestire explicită, erotică și aproape vulgară la o adunare de artă deschisă publicului larg, zici.

Un spectacol marca Sophrozin (MISA) cu Iisus

Sat, 04 May 2013 10:47:28 +0000

Azi noapte am avut ocazia să urmăresc în direct un spectacol ținut de trupa de teatru Sophrozin în cadrul „Taberei spirituale yoghine de vacanță HERCULANE 2013”, un spectacol care era ținut de yoghini MISA pentru yoghini MISA.

Pe de o parte, piesa „Un om. O scrisoare. O cetate” părea să fie un joc între prieteni care au decis să își petreacă noaptea împreună, discutând despre ce la place (de pe la 1 AM până pe la 3 AM). Pe de altă parte, costumele, strădania evidentă în a face un spectacol legitim și implicarea unui număr de actori cu CV dădeau semne că spectacolul s-ar fi dorit ceva mai mult decât atât. De fapt, sentimentul de dezamăgire în fața scenariilor și prestanțelor începe să devină un element comun al spectacolelor și producțiilor făcute de cursanți MISA, păsămite profesioniști în domeniu.

Ca idee, printre actori se numărau Ioan Pohariu, Ioan Batinaș și Maria Varsami – toți cu un CV actoricesc relativ interesant. Pohariu a obținut, la vremea lui, premii pentru debut și comedie (dar asta era acum 20 de ani). Batinaș joacă la Odeon și în cadrul grupului Vouă. Iar Varsami, dacă n-o încurc cu altcineva, a jucat într-un film ucrainean care a intrat în competiția pentru Palme d’Or; în plus a mai putut fi văzută în piese deschise publicului precum „La țigănci” (acum câțiva ani).

Din păcate, doar la Batinaș a mai sclipit ceva din aerul unui actor adevărat. Pohariu, smucit, părea să joace pentru comedie ușoară în momente de tragedie, iar personajul de muieruică isterică nu i-a permis lui Varsami să fie mai mult decât semi-comică, semi-agasantă.

Un început cam tragicomic cu un rege

Acum intru la confesiuni: îi știu pe unii dintre actori, am habar despre problemele cu care s-au confruntat, despre viziunile lor despre artă și despre povești din spatele scenelor. Cumva, deci, nu am fost deloc surprinsă să văd că în „adaptarea scenică a lucrării lui Jakob Lorber „Scrisorile necunoscute ale lui Iisus Cristos către Abgar Ukkama, regele Edessei”” care era piesa asta, Ioan Pohariu a ajuns să joace regele, personajul principal, măreț și esențialmente bun. Fiind un fel de VIP al scenei misane, Pohariu joacă în multe producții MISA, uneori regizează, uneori conduce trupe de teatru cum ar fi ADA – și efectiv ajungi să nu-l vezi ca fiind personaj negativ sau necăjit sau ca bufon în vreo piesă, pentru că-și alege rolurile strălucitoare. Dar dacă vrei, poți să ajungi să-l vezi maestru tantric într-un film erotic, o alegere destul de surprinzătoare în cariera lui, chiar dacă e unul din puținele personaje care nu se dezbracă și pe care nu le vezi în plenul acțiunii erotice.

Cei doi sfătuitori, Maria Varsami și Ioan Batinaș, se apropie de rege, care doarme pe tron. Are loc un dialog rapid, umoristic dar nu extrem de plin de umor, gen cuplu vesel. Parafrazez din memorie: „Trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba îl trezesc eu, dar îi spui tu.” Se aud râsete din sală. Vocea lui Batinaș, caldă și cu un aer de bunătate, insuflă ceva omenesc scenei, chiar dacă Varsami nu strălucește.

Regele se trezește. Reiese, rapid, că e bolnav și în dureri, suferă și nu se prea poate ridica de pe tron. Mimica lui Pohariu sugerează într-adevăr oboseala, dar gesticulația energică se cam bate cap în cap cu ideea de vlagă. N-are salvare, aflăm, n-are salvare! Dar nu-i nimic, spune regele, el mai are o speranță…

Cei doi sfătuitori se agită în jurul scenei ca niște veverițe hiperactive – ce scăpare, ce scăpare? Se fac bancuri și sentimentul de suferință se ciocnește de ele până când nu mai simți mare lucru pentru momentul respectiv.

În scenă apare fiul regelui care s-a întors de la luptă cu un trădător de neam și patrie (și care nu are o poveste mai detaliată în spate). La un moment dat, din câteva replici, ar reieși că e rudă a personajului lui Batinaș, dar nu bag mâna în foc că am reținut corect. Prințul e cuprins de un entuziasm criminal, „Omoară-l, tată” (parafrazez iar). Regele, mâhnit, îl trimite pe trădător în temniță.

Convertiri la Iisus

De aici am început să mă prind că specatacolul e o amestecătură generală de elemente puse acolo doar pentru a arăta ceva frumos sau pentru a specula un talent. Din păcate, talentele nu au nimic nici în clin, nici în mânecă cu restul poveștii.

Vine o femeie, care a văzut învierea lui Lazăr și care crede cu tot sufletul în Iisus. Este singura artistă care are un moment cu adevărat de calitate în piesă. Cântă absolut superb o melodie cu iz tradițional oriental – o melodie care poate nu e pe gustul tuturor, dar care este clar și evident bine cântată. Singura problemă e că nu-și avea rațiunea în contextul piesei – sau că restul piesei e o anexă stupidă la acel singur cântec.

După momentul muzical, surprinzător de răsunător și profund, Pohariu se decide ferm și frenetic să-i scrie lui Iisus. Scena e din nou încărcată de glumițe superficiale, care smulg o clipă de râs publicului, dar care intră în contrast cu atmosfera grea pe care probabil și-ar dori să o creeze („…ești cel puțin un fiu al lui Dumnezeu”, iar celălalt: „…al MARELUI Dumnezeu”; plus scribul care repetă tot ce spune regele și uneori i-o ia înainte).

Scrisoarea e trimisă. Moment de întuneric, apoi pe scenă intră un tip îmbrăcat extrem de bogat, gen împărat ceva, înconjurat de niște femei în rochii albe care dansează pe lângă el. Cred că un papirus e pus pe jos. Oricât m-am gândit la chestia asta, nu mi-am dat seama cine ar fi personajul. În fine.

Revenim la partea inteligibilă. La Pohariu, care e într-un tron cu rotile și e mutat de colo-colo, vine încă cineva care să-l vestească pe Iisus – cu un pește desenat (varianta simbolului creștinismului), care spune că un astrolog a descoperit că Iisus e cu adevărat Mântuitorul. Peștele respectiv, fluturat ca un fel de panou publicitar, pare să se dorească a fi având vreo legătură cu astrele. Ca idee, creștinismul era simbolizat printr-un pește din cauza unui joc de cuvinte în greaca veche (o abreviere a unor cuvinte, dintre care și Iisus Hristos, dădea cuvântul respectiv).

Iisus cred că a scris că nu e dispus să-l ajute pe Pohariu, dar îi promite marea cu sarea (e atât de repetitivă ideea încât nu mai știu dacă i-a zis-o și acum). Și brusc, pe scenă, fiul regelui pică pe jos, aproape mort.

Habar n-am care e faza. O fi bântuind o molimă. Sau poate o fi bântuind un Deus Ex Machina.

Jesus Christ Superscam

Iisus pare a fi un fel de farsor carismatic în piesa asta. Regele îi scrie ceva gen, „Îmi moare fiul, te rog vindecă-l! Eu cred, tu vindecă-l!” La care Iisus răspunde, „Nup. Dar să nu crezi că atunci când moare chiar moare. Că merge în raaaaaaaaai, să vezi ce fain e acolo. P.S. Eu sunt, cum să-ți zic, supermișto. Și de fapt eu sunt cel care l-a trimis înaintea mea în rai.” Normal că n-o spune cu cuvintele astea, dar cam așa sună. Mersi fain, și eu știu să fac pe superstarul și să spun chestii pseudo-înțelepte. Numai că m-aș simți foarte dezgustată față de mine însămi dacă ar veni cineva la mine și mi-ar zice de o problemă, iar eu aș băsmi așa.

Încă un moment dansant, cu un tip în mantie aurie, cu crini roz și dansatoare care fâlfâie din niște pânze-aripi. Refuz să mă mai întreb care e ideea lui. Trecem peste. Iisus îi spune regelui că o să ajungă în cetatea lui un tânăr sărac – e Reza scribul. Regele îl ia la curte și se poartă extrem de tandru cu el. Dansatoarele fâlfâie din nou din aripi și una pictează rapid un chip albastru de Iisus, care va rămâne ca icoană pe scenă tot restul piesei.

Fiul regelui moare. Se plimbă pe scenă cu o privire șocată. Un tip bogat îmbrăcat îi dă cheia raiului, se dansează iar, cu fâlfâit de aripi. E clar că ajunge în rai – dar de ce, nu știu, pentru că la început era foarte chitit să omoare un mesager și pe urmă n-a făcut nimic relevant. Poate era un tip ok în general, sau ceva de genul ăsta. Plus o pilă de la Iisus…

Iisus îi scrie regelui ceva de genul ăsta: „Fiul tău e mort și a mers în rai, deci e bine. Dar tu să plângi, că oamenii ca el sunt rari și e păcat că mor. O să plâng o lacrimă prețioasă pentru el.” (chiar spune de o lacrimă prețioasă) Deci Iisus, varianta asta, sună de parcă ar fi înghițit pastila de Păunism și acum se umflă în pene și-și arată coada.

Mai adaugi la asta și faptul că regele e complet acaparat de scrib și nu mai știe decât Iisus-Iisus-Iisus, iar Iisus îi spune să ignore orice chestii care sunt spuse împotriva Lui și încep să am un gust amar în gură. Dar amar rău.

De aici credeam că se termină. Hahahahaha, yeah, right

Revenim la comedie. Batinaș și Varsami au încă o scenă „haioasă” (cam fără Dumnezeu) din care reiese că scribul Reza, luat sub protecția regelui, l-a eliberat pe trădătorul ăla de care era vorba la începutul începutului. Trădătorul, acum liber, apare în scenă și îi îmbrățișează pe amândoi pentru că au grijă de cel mai bun rege din lume. Regele apare și el și îi mulțumește trădătorului că l-a învățat compasiunea. Toată lumea e convertită la Iisusism și se citește o scrisoare de-a lui în care fiecare se așează pe tron cât citește, iar la final scrisoarea e părăsită acolo, singură.

Sunt atât de wtf că n-am ce comenta.

Alt moment. Pe scenă vine Iisus (Radu Solomon, îmbrăcat în țoale largi, cu o perucă în mare parte acoperită de o bucată mare de pânză; gândiți-vă la cum e îmbrăcată Fecioara Maria de obicei în icoane). Iisus înșiră niște „înțelepciuni” și aruncă ceea ce pare a fi pâine în public (bine că nu pești).

N-am terminat încă – dar aproape!!!

Prin regat mai e o problemă: ceva molimă/secetă/sete, nu știu, m-am pierdut. Regele corespondează într-o veselie cu Iisus. Până la urmă Iisus spune că urmează să moară pe cruce. Regele nu vrea. Iisus: „Nu-i nimic, durează doar trei zile. Sunt „veșnicul biruitor al morții.”” Eu: *capul dat de pereți* Pohariu și mesagerul lui Iisus s-au îmbrățișat îndelung și cu tente ușor interpretabile.

În fine, în clipa asta aruncam mental spre agasantul, mândrul, pseudo-înțeleptul Iisus al piesei cu recipiente de plastic și strigam, „Mori odată! MORI!” Norocul meu e că Dumnezeu, înduioșat de suferința mea, l-a omorât pe Iisus – în afara scenei, ca în tragediile grecești. Dar imediat Iisus s-a întors, cu hainele ușor modificate, clar înviat. Toți actorii s-au strâns pe scenă și Iisus i-a strâns la piept pe rege și fiu. Gata. URAAAAAAAAAAAA!

Să tragem linia

Piesa e un haos general de elemente care se bat cap în cap, de dansuri fără motiv, o varză de pseudo-înțelepciune. Iisus, în loc să pară Mântuitorul, pare un farsor ordinar care se joacă frumușel cu regele din pura plăcere sadică de a ști că oamenii îl iubesc din ce în ce mai mult pe măsură ce suferă mai tare.

Personajele sunt în mare parte neimpresionante, prost conturate. Presupun că regele a trecut prin transformări profunde, dar sunt aproape invizibile. Personajul Mariei Varsami, isteric și cu lipsă de inteligență, smulge un râs, dar în rest nu prea are nimic de zis. Fiul regelui nu dă pe afară de tridimensionalitate.

Firul narativ se găsește și se pierde și găsirea căii spirituale pare mai degrabă a fi descinderea într-o fugă de lume a unui rege care nu a mai suportat presiunile vieții pe care o duce.

E o încerare nereușită de a pune în scenă o piesă care să te atingă, dar în loc să ajungă prea departe se împiedică și cade în nas. Poate străluci doar în contextul unui concurs de teatru între licee și școli, pentru că ar fi clar declasat în momentul în care ar fi pus în comparație cu un spectacol profesionist.

Prestația în piesele MISA?… Din ce în ce mai slabă.

_____

LE: MISA TV a postat spectacolul integral pe site-ul lor. Dacă vă interesează subiectul, vă rog să mergeți să-l vedeți, pentru că o recenzie e o recenzie, dar cea mai bună părere v-o faceți față în față cu chestia originală. Vezi spectacolul „Un om. O scrisoare. O cetate” aici.

(nu știu de ce e „o scrisoare”, apropo. Că sunt mai multe scrisori.)