Irina Binder on Roxana-Mălina Chirilă

Despre volumul 2 al seriei „Fluturi” de Irina Binder

Wed, 26 Jan 2022 13:57:36 +0000

Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.

Ce țineam minte: Irina (personajul principal, nu autoarea) e o fată din Brașov care se îndrăgostește de un tip tânăr și bogat, Matei, alături de care se mută în Snagov. DAR Matei are multe carențe ca om, iar Irina descoperă dragostea adevărată alături de fratele lui adoptiv, Robert, care e un tip ideal – însă cei doi rămân doar cu sentimentele, pentru că nu vor să-l rănească pe Matei.

Informațiile astea au fost suficiente ca să reiau seria fără probleme.

Volumul doi din Fluturi a fost exact ce-mi trebuia. Am râs cu lacrimi, deși precis nu asta era intenția autoarei. Povestea e un vârtej telenovelistic de emoții, întâmplări, sentimente, gesturi exagerate și nu numai, care mă face să-mi amintesc că foarte multă lume urăște seria asta, dar știe ce urăște pentru că ea poate fi citită.

După ce am citit „#diez” de Adrian Lesenciuc nu pot decât să o apreciez mai mult pe Binder. Binder scrie prost într-un stil rapid și distractiv; dar literații scriu prost într-un stil alambicat care se eschivează de la criticile obișnuite fiind opace, ermetice și dând impresia că dacă ți se par o porcărie, e pentru că nu le pricepi tu.

Fluturi, pe scurt

Am încercat să scriu un rezumat al evenimentelor din volumul al doilea al „Fluturilor”, dar se petrec atât de repede încât m-am întins enorm.

Selectând doar o parte dintre ele, prietenele Irinei îi spun să-și urmeze dragostea alături de Robert, pentru că e Dragoste Adevărată, dar ea nu vrea să-l rănească pe Matei. În schimb, Matei e din ce în ce mai dubios și violent, având mereu convingerea că ea îl înșală. O lovește de câteva ori, o amenință în cazul în care vrea să plece, promite că-i va înscena posesiunea (sau traficul?) de droguri și că o va da pe mâna poliției dacă-l părăsește.

Pe cam tot cuprinsul cărții, Irina ori încearcă să fugă, ori fuge de la Snagov și de Matei. Își găsește refugiul câteva zile alături de Angel, un tip îndrăgostit de ea (cu care nu are o relație, pentru că ea e teoretic încă cu Matei) și alături de Alex, un alt tip îndrăgostit de ea (cu care are o relație și care o cere în căsătorie după ce, teoretic, ea s-a despărțit de Matei). Dar orice face, ajunge înapoi.

Matei o acuză pe nedrept, o bate, o violează, o droghează, îi face o înscenare că s-a întors la el pentru a o despărți de Alex, o aruncă într-un râu și o lasă să dârdâie de frig câteva ore în timp ce se întoarce la cabană și angajează un tip pentru a o păzi cât timp el nu e prin preajmă. E un coșmar, dar Irina pare să aibă amnezie, pentru că tot uită cele mai nasoale faze și, când le povestește altora cât de urât se poartă cu ea, rămâne doar cu „m-a acuzat pe nedrept” și alte mărunțișuri.

Eu râd. Fata e bătută și eu râd! T_T

Există un punct dincolo de care violența devine caricaturală. Descrisă din două-trei trăsături, aproape lipsită de consecințe, uitată rapid, devine ca de desen animat: bolovanul care pică în capul personajului nu mai ucide, ci doar aplatizează o clipă. La fel, Irina nu simte consecințele abuzului. Nu are traume, doar dileme morale. Nu are frici, doar enervări. Dacă o tornadă ar dărâma casa din Snagov, Irina ar ieși dintre ruine cu doar câteva vânătăi, strigând: „Așa nu se mai poate trăi! Eu plec înapoi la Brașov!”

Lipsa de consecințe și de profunzime se simte la toate nivelurile: Irina o iubește profund pe fiica lui Matei, Cesara, de care nu se poate despărți… și despre care nu știm nimic. Cesara e o non-entitate. Nu țin minte câți ani avea în primul volum (de fapt, uitasem complet că există) și cu atât mai puțin am reușit să-mi dau seama acum ce vârstă ar putea avea acum. Nu există scene în care să spună sau să facă ceva. Nu are dialog, nu are gesturi, nu știm ce face toată ziua, dacă merge la școală, dacă se joacă cu păpuși. Interacțiunile Irinei cu ea sunt de tipul: am mers s-o văd; i-am dat de mâncare; am dormit în camera ei. Are 3 ani? 16? Ambele variante sunt la fel de posibile.

Altfel, a o cunoaște pe Irina înseamnă a o iubi, mai ales dacă ești bărbat. Râdeam că nu se află într-un triunghi al dragostei, ci pe o caracatiță a iubirii, pentru că triunghiul e mult prea limitat. Îi avem pe următorii:

Matei cel violent, iubitul oficial al Irinei.
Robert, fratele adoptiv și adevărata dragoste a Irinei.
Angel, un tip îndrăgostit de Irina (cu care nu are o relație).
Alex, un tip care nu are relații… până la Irina, pe care o cere în căsătorie (când ea nu e cu Matei).
Claudiu, un bodyguard angajat de Matei să o păzească pe Irina și care se îndrăgostește de ea, deși are o iubită acasă.
Prietenul imaginar, un individ care o sună pe Irina și tace la telefon, dar căruia ea își mărturisește toate secretele (Irina având instinctele de conservare ale unui desfăcător de conserve).

Toți spun că Irina este o persoană deosebită, o ființă foarte specială, neobișnuită, extraordinară. Va trebui să-i credem pe cuvânt, pentru că acest lucru e dovedit din text doar de tendința Irinei de a arunca cu bani înspre oameni nevoiași la intervale variabile de timp.

Fantezia

Ce este Irina?

Nu e o femeie specială prin realizări: nu are așa ceva. Nu a terminat facultatea, nu are loc de muncă, nu are reușite la activ. Nici nu le pretinde.

Nu e un model, o femeie specială prin trăsături: în ciuda insistențelor personajelor, nimic din ce e ea nu excelează în vreun fel.

Irina e, în schimb, o fată bună într-un mod obișnuit, chit că se bate apa în piuă legat de altruismul ei. Fantezia pe care o împlinește ea e că atât e suficient și demn de răsplată – că fiecare dintre noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți. Insistențele că ea e specială sunt de fapt adresate cititorilor: noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți.

Fantezia e în regulă; la fel cum e în regulă și fantezia tipului pe care ăia răi îl calcă pe coadă fix cum nu trebuie, așa că snopește în bătaie pe toată lumea (Die Hard, John Wick, Rush Hour și cam orice film de acțiune).

Povestea ar putea fi spusă mult mai bine și mai credibil, dar înțeleg de ce e atât de populară. Chit că Irina Binder aruncă elemente cu furca în poveste, adună un număr spectaculos de favorite ale publicului în același volum: iubirea imposibilă, bărbați curtenitori, dar și abuzuri de neconceput, multă dramă și întorsături de situație, dar și laudele tuturor pentru personaj.

Dincolo de textul explicit

„Nu pot să trăiesc o viață, gândindu-mă că am rănit,” spune Irina pe la finalul cărții, încercând să motiveze de ce nu vrea să fie cu Robert.

Replica asta mi-a dat destul de mult de gândit. Motivația Irinei pentru tot circul e că nu vrea ca Matei să-și piardă și fratele, și iubita în același timp; de asemenea, nu vrea ca Robert să renunțe la familie pentru ea. Irina nu vrea niciodată să rănească pe nimeni intenționat; are o aversiune aproape patologică de a fi cauza conștientă a răului. Își păstrează o puritate emoțională.

De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai tare că Irina reprezintă creștinul nou, modern, nebisericos, dar credincios. Irina nu e profundă în credință, nu are probleme teologice, nu se aliniază neapărat unei biserici sau alta, dar acțiunile ei sunt aliniate acelui creștinism al „oamenilor buni” care nu-și pun foarte multe probleme. Cum se demonstrează că e o persoană bună? Prin pomana dată săracilor. Cum se raportează la iubire? E un sentiment mai presus și mai pur decât oricare altul, care făurește destine. Care e moralitatea ei? Altruismul plin de abnegație. Irina se străduiește să aibă un suflet curat și pur, care îmi amintește de idealurile de a fi „fără de prihană”. Se dăruiește, e plină de auto-sacrificiu, de iertare, de dorințe frumoase.

**Însă, chiar și în lumea idealizată din „Fluturi”, alegerile ei nu fac altceva decât să rănească. **

În relația ei cu Matei, când evită mereu despărțirea dureroasă finală și se lasă atrasă iar și iar înapoi în sfera lui din încercarea de a salva o „iubire”, nu face decât să-l rănească și să-l încurce mai rău. Când vrea să-l pedepsească, dându-i de înțeles (fals) că și ea l-a înșelat, îl rănește iar, fără sens, într-un mod din care el nu poate învăța nimic și care nu e decât o răzbunare meschină, justificată prin ideea că, dacă ar iubi-o cu adevărat, ar ști că ea nu-l poate înșela. (De unde să știe? E clarvăzător?)

Pe Robert îl rănește respingându-l constant, dar aruncându-se mereu spre el ca punct de sprijin. Dragostea dintre ei devine un chin pentru amândoi, dar pentru că Irina suferă alături de el, chinul lui e neglijabil.

Îl rănește și pe Alex, cel care o cere în căsătorie, din cauza deciziei de a nu-i spune nimic despre trecutul ei; omul e luat pe nepregătite de drama constantă care e relația ei cu Matei și e atras în situații neplăcute. Irina îl scutește de suferința măruntă de a-l trezi din somn și a-l face de rușine în fața vecinilor dacă Matei se apucă să claxoneze aiurea în fața casei lor… ceea ce duce la răpirea și violarea Irinei de către Matei în toi de noapte, cu Alex rămas înnebunit acasă când își dă seama că ea nu mai e.

Irina o rănește pe Diana (iubita pe scurtă durată a lui Robert), ținând-o la distanță și purtându-se urât cu ea pentru simplul motiv că Diana ar fi „prefăcută” și „falsă” (și?), ca apoi să-i reproșeze Dianei că o displace, dar nu suficient încât să-și folosească influența ca să o zboare din casă. Mai încearcă și să facă din Diana o gospodină, aliniind-o idealurilor Irinei. Cu alte cuvinte: dacă Irinei îi place de cineva, e lapte și miere; dacă decide că cineva îi e nesuferit, de-abia dacă are politețe și nu va încerca deloc să aibă înțelegere.

Nu în ultimul rând, Irina își rănește și prietenele, care se străduiesc s-o salveze de drama constantă în care se bagă și pe care le târăște în haosul care e viața ei.

Irina are dreptate: nu poate trăi o viață gândindu-se că a rănit. Așa că nu gândește, doar rănește. Nu-și asumă nimic. Deciziile pe care le ia sunt cele care-i cresc suferința pe care o poate considera sacrificiu și bunătate, minimizându-i în același timp vina. Orice ar fi, Irina se poate simți în continuare pură și bună. Cei din jur sunt victime colaterale ale egoismului ei masochist, niciodată exprimat ca atare.

Pentru că egoismul e deseori privit doar ca o dorință către binele propriu, e incapabilă să înțeleagă egoismul din felul în care evită confruntările neplăcute și orice i-ar putea dăuna imaginii de sine. „Binele altora” devine un refren gol, pentru că Irina niciodată nu gândește în perspectivă, nu are în vedere viitorul și lecțiile din trecut, ci este arhitecta propriului martiriu, reiterat iar și iar.

Dacă n-ar fi considerată o serie de dragoste, „Fluturi” ar fi o comedie pe cinste; dar dacă ar fi o serie bine scrisă, ar fi o tragedie în care hybrisul personajului principal ar fi curățenia sufletească în defavoarea a orice altceva.

O pledoarie pentru arta de consum, entertainment și „Fluturi”

Fri, 25 Oct 2019 18:44:24 +0000

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook:

„Joker” e un thriller psihologic despre un tip din Gotham care o ia razna când ajunge protagonistul unui film de artă european.

N-am vrut să zic mai multe până nu s-a dus valul de entuziasm, pentru că majoritatea celor pe care-i știu au fost încântați de film, dar eu l-am urât cu spume. Și sincer, nici măcar nu e vina filmului.

Pentru că trăiesc izolată de lume și pentru că aveam prea mult de muncă și un burnout legendar, nu știam despre ce e filmul. Nu văzusem trailere. De-abia dacă auzisem de existența filmului. Apoi, am avut această discuție:

El: Vrei să mergem la „Joker”?
Eu: Ăăă…
El: E 2D.
Eu: Atunci sigur. E cu tipul ăla…?
El: Care tip?
Eu: Ăla din Suicide Squad? Jokerul ăla nașpa?
El: Nu, nu, e alt actor.
Eu: Ah, ok. Bine.

În necunoștință completă de cauză, eu credeam că o să fie cu supereroi. Cu Batman, cel puțin. Nu era tocmai o așteptare nerealistă, luând în considerare cine e personajul principal. Mă gândeam că e un film cu supereroi care se desfășoară în prezent, realizat din cine știe ce motiv în 2D, slavă cerului.

Când am văzut începutul vintage, cu animația Warner Bros. cu atmosfera de anii ‘80, am zis că o să fie un film cu supereroi în care acțiunea se petrece în trecut. Mi s-a părut genial. N-aș zice nu la un Spider-Man Noir, de exemplu. Coloana sonoră avea să fie de Bee Gees, nu?

Apoi, începutul filmului. Un cadru lung. Foarte lung. În care, în sfârșit, am început să mă prind că așteptările mele erau nu doar un pic pe lângă, ci din cu totul alt univers. Probabil din universul Marvel.

„Joker” a fost una dintre cele mai chinuitoare experiențe pe care le-am avut în sala de cinema – includ în socoteală și un film polonez despre o tipă care trece printr-un război nașpa, e violată, face după câteva luni un avort spontan, o ajută un doctor care nu se pricepe și moare de cancer cauzat de malpraxis. Singurul motiv pentru care n-am plecat din sală după zece minute a fost faptul că nu eram singură și că n-am avut prezența de spirit să-mi dau seama că pot pleca.

N-am mai avut nervi să mă uit la drame după film. Nu mai vreau să mă uit la „Broadchurch”, pentru că mă deprimă prea mult. Nu mai vreau să merg la cinema câteva luni de zile de acum încolo, fie filmele 2D sau 3D. Doar un „Into the Spider-Verse” m-ar mai putea duce acolo, dar nici așa nu sunt sigură.

Singura chestie la care mă uit cu plăcere e Shadowhunters, un serial de 2 neuroni lipsit de orice fel de profunzimi. Motivul pentru care am ajuns la el e că am dat pe Tumblr de niște .gif-uri din serial, am căutat să văd de unde sunt și am decis că vreau să văd un serial cu un vrăjitor care arată așa. ¯_(ツ)_/¯

Magnus Bane

Cu toate astea, „Joker” nu e un film rău (chiar dacă eu îl urăsc cu pasiune). E un film despre un om cu probleme psihologice pe care sistemul îl abandonează și care devine o Mare Problemă pentru că societatea ca întreg nu l-a ajutat cu nimic. Lumea e impresionată.

Dar rezistența mea la filme e mică. Mi-e greu să mă uit 2 ore la un ecran fără să fac altceva. Când e vorba de filme despre probleme sociale, am nevoie de rezerve psihice. Cadrele lungi mă chinuie. Cinematografia în general e o artă pe care mi-e greu s-o diger – și cu cât se bazează mai mult pe emoții exprimate subtil și pe cadre nu știu de care, cu atât mi-e mai greu s-o diger.

Sunt, cu alte cuvinte, o inadaptată la cea mai consumată formă de artă/entertainment din ziua de azi. Dacă aș avea aceeași problemă cu cărțile, aș face parte dintre „tinerii din ziua de azi care nu citesc, iar dacă citesc, citesc doar tâmpenii”.

Deci aprecierea pentru „arta profundă” și pentru „subiecte grele” și „artă care ne face să gândim” nu e o chestie de cultură, ci de afinitate cu mediul artistic. Unii urlă la Anna Karenina „MIȘCĂ ODATĂ CU FIRUL ĂLA NARATIV CĂ MURIM DE BĂTRÂNEȚE”, alții urlă același lucru la copilul care mănâncă o prăjitură timp de 5. nenorocite. de. minute în „Once Upon A Time In America”.

„Joker” m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. Primul e un lucru pe care-l zic des: mă enervează atitudinea celor care se uită de sus la cei care merg la filme sau citesc cărți „de consum”. Al doilea e un lucru mai de finețe: așteptările publicului sunt importante.

În ce privește atitudinea… dacă ai nevoie de o afinitate cu un domeniu ca să percepi o operă la adevărata ei valoare, trebuie să-ți creezi afinitatea aia cumva. Ca să citești un roman „de consum” nu ai nevoie de vaste cunoștințe în domeniu, poți să intri direct în carte și asta e. Ca să apreciezi cu adevărat „Jonathan Strange & Mr. Norrell”, trebuie să știi un pic de literatură georgiană/victoriană. Ca să apreciezi romanele lui James Joyce, trebuie să ai o cultură destul de vastă. Nu e vorba de faptul că „sunt pentru oameni deștepți”, ci de cam același lucru care face ca parodiile și satirele să meargă mai bine (sau să meargă, punct) dacă știi la ce se referă.

Sau, altfel spus, e ca și cum ai merge la masă și ai asculta discuțiile despre ce mai fac unii-alții din familie. Dacă sunt din familia ta, poți să pricepi discuția. Dacă sunt familia altcuiva, probabil că o să pierzi șirul verilor care au mers nu știu unde și au făcut nu știu ce. Iar în cazuri foarte rare, cineva din familie a făcut ceva suficient de interesant, și suficient de bine explicat, încât să fie mișto povestea chiar dacă nu știi omul, dar cei din jur se bucură și mai mult de poveste deoarece cunosc persoana.

Iar o marte parte din literatură a fost odată de consum. Acum nu mai e, pentru că are nevoie de cunoștințe în plus, dar Shakespeare scria ca să distreze oamenii în general, victorienii scriau pentru populația mai largă, Homer pentru toți grecii. Acum ne permitem snobisme, și nu mai avem contextul și preferințele de atunci, așa că punem pe un soclu ce s-a scris în urmă cu câteva sute de ani.

Părerea mea e că literatura de consum e ok. Până și cea de slabă calitate, cum e „Fluturi” de Irina Binder. Toți pornim de undeva. Ideea e să nu rămânem acolo de unde am pornit.

A doua chestie: așteptările. Așteptările modelează experiența. Poate că n-aș fi urât „Joker” din tot sufletul dacă nu m-aș fi așteptat să văd un zeppelin plin de gaz ilariant care explodează deasupra unei metropole, făcând populația să râdă isteric; dacă nu m-aș fi așteptat la un criminal genial, nebun și oribil care să scape mereu printre degetele celor care încearcă să-l prindă. Dacă nu m-aș fi așteptat la un film de acțiune.

În schimb, „Joker” e un film care putea fi făcut în regia lui Mungiu, cu un individ care se duce la Ion Țiriac acasă să-i spună că e fi-su. Ca film de Cannes, poate că în alte condiții l-aș fi apreciat. Ca film de la care mă așteptam să fie cu supereroi, m-a dezamăgit profund. Mai mult, fiind deja epuizată psihic, am avut o reacție atât de viscerală încât și azi, la trei săptămâni după, încă mai văd roșu în fața ochilor când mă gândesc doar la ideea de a merge la cinema. (Grrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ucideți filmele! SĂ MOARĂ PELICULA!)

Lucrul ăsta s-ar fi evitat dacă m-aș fi uitat la trailer, ca oamenii normali la cap. Sunt o persoană matură, ar trebui să știu să mă uit la un trailer și să citesc o recenzie înainte să fac o chestie care e posibil să-mi distrugă tot zenul. O să-mi fie învățătură de minte pe data viitoare; dar ideea rămâne: depinde puternic ce te duci să vezi. Uneori poate ai chef de drame psihologice cu fond social (tu, TU cititorul generic al acestor rânduri poate ai chef, eu n-am niciodată chef), alteori ai chef de filme cu acțiune și supereroi. Uneori vrei ceva care să te zdruncine, alteori vrei ceva care să te relaxeze.

Puțini dintre noi au timp liber berechet și seninătate mentală cvasi-permanentă. Suntem oameni cu vieți în care se întâmplă o mie de lucruri, în care gestionăm aproape constant familie, prieteni, știri, cumpărături, veșnica întrebare „Ce mâncăm la prânz?”, muncă, proiecte personale.

Faptul că nu vrei să fii zdruncinat oricând și oricum nu e o dovadă a faptului că nu pricepi arta sau că n-ai profunzime. Faptul că n-ai chef să faci efort mental ca să ții pasul cu o serie sau un roman nu înseamnă că ești superficial. Poate ești într-o pasă proastă, poate te solicită prea mult munca și nu mai ai chef să te solicite și distracția. Poate că pur și simplu genul respectiv nu e pe gustul tău. E ok.

Până și eu, bibliofilă până-n măduva oaselor, am zile în care vreau să știu exact ce se întâmplă într-o carte înainte s-o citesc. Vreau ceva sigur, fix pe direcția care-mi place. Vreau spoilere. Vreau să știu ce se întâmplă. Vreau să știu că se termină bine. Vreau să știu genul, vreau să știu cu ce se confruntă personajele. Vreau să mă asigur că nimeni nu moare prematur. Atunci mă duc la cei care-și marchează scrierile. Mă uit după chestii gen „Angst with a Happy Ending”, „Enemies to Friends to Lovers”, „Panic Attacks”, „Violence”, „Self-Harm”. Mă uit pe zece recenzii până aflu despre ce e vorba. Până găsesc ceva care să fie ce-mi trebuie atunci.

Din punctul meu de vedere, aici greșesc mulți dintre oamenii noștri de cultură. Nu cei care recomandă „Joker”, ci criticii, culții, Liicenii și Mihăileștii, profesorii de literatură, cei ce urlă că masele sunt inculte. Nu contează ce vrei tu, îți dau ce vor ei. Tu vrei romane de dragoste? Primești Anna Karenina, pentru că aia e literatură, nu Irina Binder. Tu vrei cărți de aventuri cu armate și cavaleri? Ia „Pădurea spânzuraților”, să înțelegi ce înseamnă războiul.

Se ratează complet dialogul. Culții (culturiștii, cum le zice Eftimie) nu prea dau doi bani pe ce vrei tu. Dacă citești o carte slabă, nu-ți recomandă una mai tare, dar care să fie pe aceeași direcție și care s-ar putea să-ți placă. Nu te iau de la nivelul tău, de la pasiunile tale, de la cheful tău, cu doleanțele tale.

Înțeleg de ce ei urlă că „lumea nu mai citește [literatură de calitate]”. Pentru că ei nu știu s-o recomande. Nu merg să întâmpine cititorul, iar chestia asta e a naibii de evidentă când e vorba de cărți românești. Despre ce e vorba în „Solenoid” de Mircea Cărtărescu? Ne zice cineva? Nu oamenii care încearcă să vândă cartea, asta e sigur. Dar să zicem că de la Mircea Cărtărescu știm cam la ce să ne așteptăm prin osmoză culturală. Alt exemplu: „În intimitatea secolului 19” de Ioana Pârvulescu este o carte de ficțiune sau de non-ficțiune? De pe site-ul Humanitas pare că e un SF despre călătorii în timp. Pe site-ul cartepedia e încadrată la publicistică și eseuri. Pe site-ul elefant e încadrată la ficțiune. Nu doar că nu știm despre ce e cartea, habar n-avem dacă e roman sau nu.

Există edituri absolut incapabile să ne spună orice despre cărțile lor. Singurul motiv pentru care am cumpărat cartea Ioanei Pârvulescu e că reușesc să mă aflu în acel grup mărunt de tot de oameni interesați și de ficțiune despre sec. 19, și de non-ficțiune, și care au auzit de Ioana Pârvulescu suficient încât să aibă încredere în scriitura ei. (Nu, n-am citit cartea. SPER să aflu unde se încadrează când o citesc.)

Aici e ruptura: între ce vor ei și ce vrem noi. Oamenii de cultură nu concep ideea de public-țintă, de chef de a citi ceva anume, de afinități. Dacă o carte e bună, atunci toată lumea trebuie în mod miraculos să fie interesată de ea (fără să știe în prealabil ce conține), iar apoi s-o aprecieze la fel și cu multă ardoare.

Nu se acceptă faptul că romanele gen „Fluturi” răspund unei cerințe de entertainment, de a citi o poveste ușoară, care să te facă să te simți bine, să fie o activitate plăcută și lipsită de efort. Nu poți să apreciezi ceva care te chinuie la nesfârșit. Nu poți să apreciezi ceva dacă ți se spune mereu că e obligatoriu să apreciezi.

Simt că mă repet și că am mai spus lucrurile astea de multe ori, dar o să le mai zic cât trebuie. E ok să vrei entertainment simplu, ceva distractiv, ceva care să te facă să te simți mai bine. E ok să vrei să știi la ce să te aștepți. E ok să alegi care sunt lucrurile care ți se potrivesc ție. E ok să-ți displacă genuri. E ok să-ți displacă clasici. E ok să vrei mai multe cărți din genul care-ți place ție. E ok să vrei povești în care nu moare nimeni. E ok să nu vrei probleme sociale, când ai probleme sociale și acasă.

Bun. Mă-ntorc la „Shadowhunters”. E cu băieți frumoși și nu vrea nimic de la mine.

Despre „Fluturi” de Irina Binder

Mon, 23 Sep 2019 20:23:14 +0000

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

„Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj. Seria a fost extrem de bine vândută (pentru România), iar o parte destul de mare din primul volum se poate găsi încă pe blogul Irinei Binder.

În ciuda popularității (sau poate că parțial și din cauza popularității), „Fluturi” a fost privită de sus și denunțată ca nefiind cu adevărat literatură. Eu nu prea le am cu vorbitul la figurat și uneori mă enervez în librării pentru că nu-mi dau seama dacă anumite cărți sunt de literatură sau de non-ficțiune, așa că vă zic singer că „Fluturi” este literatură, dar nu de foarte bună calitate.

Am citit doar primul volum deocamdată și aș zice că o parte din lucrurile care fac cartea să fie una slabă o fac și să fie _vândută, _nu pentru că marea masă a cititorilor ei ar avea vreo afinitate față de scriitura slabă, ci pentru că punctele slabe ale cărții sunt lipsuri, nu adiții.

Mai exact, n-ai detalii, așa că poți să ți le creezi singur în minte.

Foarte pe scurt, „Fluturi” este o poveste despre Irina, o fată de 19 ani care își găsește un iubit bogat, arătos și fermecător, dar ajunge să se îndrăgostească de fratele lui – și pe bună dreptate.

E o poveste aruncată cu furca în categoria romanelor de dragoste. De ce cu furca? Pentru că romanele de dragoste au două elemente esențiale: se concentrează pe o relație de dragoste și se termină într-o cheie optimistă. Îmi place cum explică KJ Charles treaba: într-un roman de dragoste poți să dai de vârcolaci, de milionari, de aventură, de crime, dar nu poți să dai de un final nefericit, pentru că atunci romanul nu-și mai atinge funcția de a te lăsa cu un sentiment de speranță.

„Fluturi” se chinuie mult ca să ajungă la partea cu speranța și n-o face prea credibilă. Problemele dăinuie până în ultima clipă. Am citit primul volum, care se termină într-o cheie dubioasă, apoi am deschis volumul 3 la final și am văzut că protagoniștii de-abia s-au împăcat pe ultima pagină. Dar dacă vrei să crezi în fericirea personajelor la final de volum, probabil că poți.

Altfel, povestea are câteva dintre temele favorite ale romanelor de dragoste, printre care și bărbatul arătos, cu bani și grijuliu, femeia idealizată, foarte feminină în stilul tradițional, și clasicele obstacole și neînțelegeri în calea iubirii.

Așa. Mai pe larg, povestea e așa: Irina e o tipă tânără și frumoasă care urmează să studieze în Germania (are și o bursă). Tatăl ei a murit cu doi ani în urmă, cu mama ei nu prea are legături. Într-o seară merge la discotecă în Poiana Brașov, unde îi cunoaște pe Matei și Robert, bucureșteni bogați și deloc urâți. Matei se dă la ea insistent, ea îl tot respinge și face mișto de el. El tot insistă, ea până la urmă acceptă și aflăm că de fapt ei îi plăcea de el.

Pauză. Aici am rămas destul de consternată. Deși există tipe care resping tipii mai mult din complezență, romanul e scris la persoana I singular, ai crede că măcar în capul ei e clar că-i place de tip. Dar lucrurile sunt confuze și bănuiesc că impresia pe care ți-o faci depinde de cum citești cartea.

Vorbind de impresii, am auzit câteva păreri despre cum personajul-Irina e o pițipoancă. Cred că părerea asta se bazează pe faptul că o cunoaștem pe Irina 1. la discotecă; 2. în Poiana Brașov; 3. și are de-a face cu tineri bogați. E mai degrabă conjunctură, tot ce e aici e ca petele de cerneală Rorschach, depinde de fiecare ce vede. Autoarea nu descrie o lume și, de-a lungul cărții, tot apar și dispar personaje secundare și episodice care nu sunt mult mai mult decât simple nume.

Revenim la ce se întâmplă în carte. La fiecare cinci minute, cineva îi spune Irinei că este de o maturitate și o profunzime extraordinare (adică fix ce vrea să audă fiecare adolescentă, până la urmă) și majoritatea celor care o întâlnesc o și îndrăgesc din cauza asta și pentru că are inima bună, e elegantă și a fost educată să se comporte ca o adevărată domniță, ba mai e și genul care e prietenă cu toată lumea, de la vânzătoare la bogații Bucureștiului. Concret, lucrurile astea se manifestă sporadic în carte, de obicei în episoade unice care n-au ecou. La un moment dat e foarte prietenă cu un pensionar bătrân, altă dată merge la orfelinat să le dea copiilor de acolo cadouri, altă dată merge la cumpărături și se poartă frumos cu toată lumea. Lucrurile astea dispar ca și cum n-ar fi fost în restul cărții și sunt aruncate acolo mai mult ca să impresioneze.

Când Matei o duce prima oară la el acasă în Snagov, aflăm că a fost căsătorit, dar a divorțat, iar acum își crește singur fiica. Irinei îi place la nebunie de fetiță, lucru pe care îl repetă de câteva ori. Dar, fiind o poveste destul de superficială, nu prea o vedem interacționând cu fata și aflăm doar după vreo sută de pagini că o cheamă Cesara.

După începutul cărții, Matei devine un obiect de fundal cu o funcție pur narativă. Scopul lui e să creeze conflict atunci când e nevoie de el. În schimb, toată cartea e plină-ochi de interacțiuni între Robert și Irina – Robert e fratele adoptat al lui Matei, omul lui bun la toate în care Matei are toată încrederea din lume. Se poartă cu Irina ca și cum ar fi o prințesă (îi și spune așa), se tachinează cu ea, îi știe toate tabieturile și cei doi sunt aruncați împreună în tot felul de situații din nou și din nou.

Că tot vorbim de romane de dragoste, ele sunt o împlinire a unei fantezii. Fantezia lor e „cineva care să mă iubească și să mă aprecieze așa cum sunt”. În cazul de față, apare și o doză de „sunt perfectă”. Bogăția care vine odată cu iubirea în anumite povești de dragoste e atașată pentru ca și circumstanțele exterioare să se rezolve. Varianta de fantezie „cu de toate” creată pentru publicul masculin merge invers și e reprezentată de filmele de acțiune, în care personajul se duce și se bate cu toată lumea la modul perfect (demonstrându-și valoarea), după care vine și dragostea (sau barem sexul) la pachet. E tot o fantezie de perfecțiune în care se adună toate și ai o viață perfectă, doar că în sens invers. Amândouă sunt tradiționale ca viziune asupra lumii, mai ales când se adună „toatele”. Femeia găsește relația ideală și premiul secundar e bogăția; bărbatul își bate dușmanii și brusc apare și femeia pe care o dorea.

Normal, găsești filme de acțiune și romane de dragoste mai realiste și subtile, în care nu bagi „de toate” ca la șaorma, în care personajele sunt mai umane și finalul nu te încununează automat cu toate realizările din lume. Dar tot împlinesc fantezii. Ceea ce nu e rău. Sincer, nu e nimic nelalocul lui să vrei să treci toate obstacolele sau să ai o relație mișto. Și nu e rău să citești despre ceva care te face să te simți bine. Ar fi ca și cum ai zice, „Azi aș mânca o salată, dar parcă n-am chef să-mi prindă ceva bine, mai bine mă chinui cu o halcă de porc fiartă în magiun de prune, sună original, e o variațiune pe teme autentice românești și sigur mă chinuie.”

Revenind la carte. Este una dintre puținele cărți în care am văzut două personaje evident îndrăgostite fiind nevoite să împartă același pat nu o dată, ci de două ori. Irina și Robert sunt constant împinși de soartă împreună și, pentru că sunt singurii din toată cartea care au chimie și vorbesc de la om la om, începi să simți că se potrivesc.

Obstacolul e Matei, care ar putea la fel de bine să fie o lampă, la câtă personalitate are. Matei e rareori prezent pe pagină, iar atunci când e, înțelegem că: are încredere totală în Robert; Irina îl iubește (de ce? nu știu); ar fi devastat dacă ar fi înșelat; e un iubit a cărui singură soluție la probleme e să-l pună pe Robert să le rezolve sau să arunce cu bani în ele.

Cu alte cuvinte, Matei e un obstacol mai mult în capul protagoniștilor, dar cei doi se împiedică de el de parcă el ar fi toată vrajba Montague-Capulet. Irina îi e credincioasă până în pânzele albe și Robert e chinuit. La un moment dat, Matei o înșală pe Irina, iar ea pleacă în Germania la facultate, unde până la urmă o găsește Robert și o readuce în brațele fratelui lui (de ce?…).

În fine, nu mai am chef să povestesc episoadele pe larg, o s-o dau pe repede-înainte. La întoarcerea din Germania, Irina vrea să-și găsească de lucru, dar Matei se transformă brusc într-un tip gelos și posesiv și îi face viața din ce în ce mai amară. Robert și Irina își jură să ignore dragostea dintre ei, Robert își găsește altă iubită și Irina se enervează rău. Aflăm că Matei iar a călcat strâmb și e foarte dubios de abuziv cu restricțiile, iar Irina nu mai suportă și își pregătește în secret fuga înapoi în Germania. Matei, Robert și gagica lui Robert îi distrug toate actele în fața ochilor ei într-o scenă de o răutate desprinsă din alt film.

Irina trece peste asta, își face declarații de dragoste cu Robert și totul se termină într-o cheie pozitivă și optimistă, în ciuda faptului că ea rămâne în continuare în relație cu mobila Matei, iar Robert are și el pe altcineva.

Geniul „Fluturilor”

O mare parte din geniul „Fluturilor” e probabil accidental, nu voit, dar asta nu înseamnă că nu funcționează.

Binder scrie simplu. Se repede prin poveste, are multe dialoguri (uneori repetitive, vezi „ce matură ești”), are un lucru de zis și-l zice. E directă. Asta nu înseamnă că are un stil bun, pentru că i se simt lipsurile la fiecare pas – dar are un stil citibil. Nu e nevoie de un efort de voință ca să pricepi ce scrie pe fiecare pagină, pentru că e destul de clar.

Apoi, creează multă tensiune între Irina și Robert, chiar dacă o face artificial și cu multe clișee. Faptul că Matei dispare în fundal și că toate celelalte personaje se perindă prin peisaj fără să facă prea multe valuri le scoate relația în evidență. Ca cititor, știi că ăștia doi oameni trebuie să ajungă împreună. _Știi _că Robert o iubește. Chiar dacă în majoritatea cărții nu prea are subtilitate, Binder îi permite lui să se exprime prin gesturi: e amuzat de ideile crețe ale Irinei, e uneori criptic și posac, dar e clar care e gândirea lui în spatele gesturilor.

Lipsa detaliilor despre lumea în care se învârt oamenii ăștia îți permite să-ți imaginezi orice, mai ales dacă ai tendința să îți lași imaginația să zburde. Ziceam mai sus că Irina e citită ca o pițipoancă de unii – dar e ok, poate fi citită și ca o fată ok. Poți să-ți imaginezi o relație bună între ea și Cesara (fiica lui Matei), poți să-ți imaginezi toate lucrurile bazându-te pe descrierile directe ale lui Binder: ți-o poți imagina matură, ți-o poți imagina elegantă, ți-o poți imagina săritoare și prietenoasă pentru simplul fapt că ți se _spune _că e așa.

Văd de ce e foarte populară seria.

De ce e totuși literatură slabă

Totuși, am citit „Fluturi” trăgându-mi palme. N-am înțeles-o pe Irina de la bun început, când nu mi-era clar dacă-i plăcea de Matei sau nu (și până la final, am doar cuvântul ei de onoare să mă convingă că are, totuși, o relație cu el și că a investit emoțional în ea).

Detaliile de atmosferă lipsesc. Irina e… Habar n-am ce e cu Irina. Cel mai des e descrisă de ceilalți sau filozofează. Știm că e acceptată ca studentă cu bursă în Germania, dar nu ni se zice la ce secție sau ce anume o pasionează. De fapt, nu prea știm ce face nimeni în cartea asta în afara momentelor când interacționează direct. Cum arată lumea lor? Nu știu.

Irina are tendința de a filozofa pseudoprofund. Cred că fiozofeala asta e una dintre caracteristicile literaturii românești, un reflex pe care la-m prins în școală de la profesori de română care ne-au spus că în filozofeală stă baza textului. Norocul face însă ca Irina să filozofeze destul de puțin și de rar, când își mai aduce aminte, așa că nu suferim prea mult.

Există un „prieten imaginar” al Irinei care o sună și tace. E extrem de dubioasă faza, dar Irina o ia ca pe o ocazie bună să vorbească despre tot ce are pe suflet. Singurul motiv pentru care treaba asta o să se termine (probabil) cu bine e că „Fluturi” probabil că nu e genul de carte în care personajul principal să eșueze din alt motiv decât prea multă inimă – și în niciun caz din prostie crasă.

Am pierdut șirul personajelor destul de repede. Era cu niște prieteni la începutul cărții, habar n-am dacă-i mai are la final. Nimeni nu se distinge prin nimic, în afară de o prostituată de lux (distinsă prin meserie) și un tip insalubru cu aer de criminal din James Bond care este fostul prieten al fostei neveste a lui Matei (aerul de criminal din James Bond cred că i l-am adăugat eu, în lipsa detaliilor).

Matei merita mai multă atenție, în condițiile în care nu e doar obstacolul principal dintre Robert și Irina, ci teoretic și iubitul Irinei în cea mai mare parte a cărții. Se putea sugera că e un iubit de doi lei prin diverse tehnici, și am fi putut chiar să simțim că Irina are o dramă reală să aleagă între cei doi. Așa cum e, există doar ca să încurce lumea.

E plin de dramă. Irinei i-au murit tatăl și primul iubit și aflăm că o să-i moară și o prietenă extrem de apropiată (de care aflăm spre finalul cărții). Cu toate astea, drama nu e explorată, e doar aruncată cu furca pe acolo.

Sfârșitul cărții o dă în situații extrem de dubioase. Irina e șantajată și presată să se culce cu un tip (vedeți criminalul din James Bond), se poartă ca o nebună cu iubita lui Robert și i se distrug actele. Toate astea sunt prezentate ca fiind relativ normale, nu ca niște evenimente ieșite din comun care să zguduie universul cuiva din temelii. E clar că se plusează pe Dramatic, dar iar e prost folosit și reacțiile personajelor nu prea au legătură cu realitatea.

Sfârșitul sfârșitului cărții e optimist, dar e umflat cu pompa. De ce sunt oamenii Irina și Robert ok? Ea tocmai voia să fugă în Germania. El tocmai i-a distrus actele pentru ca ea să n-o poată face. Chiar dacă ignorăm episodul ăsta (așa cum o face Binder), cei doi urmează să se întoarcă acasă la relațiile lor stabile respective cu alte persoane.

Concluzie

Nu zic că „Fluturi” trebuie citită. E o carte slabă. Dacă vrei să faci mișto de ea, nu e deloc greu. Are câteva calități, se joacă un pic cu niște elemente care merg, dar per ansamblu eșuează mult și e sub multe cărți din același gen. Dacă aș sta s-o iau pagină cu pagină, ar fi multe de comentat pe margine.

Eșuează însă ca prima scriitură naivă a cuiva căruia îi place povestea pe care o spune, lucru pe care îl pot aprecia, mai ales de la un autor român. Adică, avem SF în care adormi cu capul pe a zecea pagină de expozițiune, avem autori care vor să devină scriitori și bagă cu japca toate chestiile scriitoricești de care au auzit, avem indivizi care vor să transmită mesaje prin literatură și avem și un mare scriitor care a înșirat pagini chinuitoare și simbolic-metaforice despre scame din buric (DA, LA TINE MĂ REFER, CĂRTĂ). Parcă după ce te chinuie alții cu talentul lor vezi altfel o poveste scrisă sincer de slab. Pentru că știi cât de rău poate fi și pentru că încearcă totuși să facă chestia aia pe care teoretic vrea s-o facă literatura: să spună o poveste.

[Notă, 26 ianuarie 2022: Am scris și despre volumul 2 al seriei aici.]