Iron Man on Roxana-Mălina Chirilă

Benzile desenate Marvel de la Carrefour sunt perfecte pentru ceea ce sunt

Sun, 02 May 2021 17:25:27 +0000

Dacă ați trecut prin vreun Carrefour recent, precis ați văzut standurile cu volume de benzi desenate de la Marvel. Sunt niște standuri mari. Înalte. Sar în ochi. Sunt colorate. Volumele au personaje în poziții gata de acțiune pe copertă. Arată așa:

Evident, sunt momeală pentru orice adult interesat de super-eroi și pentru orice copil care trece prin zonă. Evident, m-am lăsat momită și le-am luat pe toate cele 10 din serie – la 15 lei bucata, nu am stat prea mult pe gânduri. Deși cam știam la ce să mă aștept.

Mi-a luat două săptămâni să le citesc pe toate (mai aveam și altă treabă) și, spre surprinderea mea… le-aș recomanda. Sunt perfecte pentru ceea ce sunt. Dar hai să vedem ce sunt și ce anume înseamnă „perfecțiunea” în cazul de față, pentru că e cu asteriscuri.

Ce-i în volumele Marvel de la Carrefour?

Fiecare volum are 240 de pagini și conține, în principiu, două povești mai lungi și mai reprezentative pentru personajul (sau personajele) respective. În ordine, volumele sunt următoarele:

Avengers
Black Panther
Black Widow
Captain America
Deadpool
Iron Man
Phoenix
Spider-Man
Wolverine
X-Men

Volumele respective sunt colecții; nu au fost scrise special pentru a fi publicate aici, ci au fost culese din seriile lungi ale Marvel, pe care le publică lunar în numere de 24 de pagini.

Asta înseamnă că volumele nu spun o poveste completă în felul în care un roman spune o poveste completă. Nu există un început clar și un final clar al poveștii mai largi, ci e ca și cum ai pica pe un episod cap-coadă dintr-un serial pe care nu-l urmărești, dar de care ai auzit; un Seinfeld, un F.R.I.E.N.D.S., un Mash, un Star Trek vechi.

Povestea pe care o citești în volume stă (de obicei) singură în picioare… dar e clar că personajele au trecut prin o grămadă de aventuri înainte să citești tu despre ele și că mai au multe de făcut și după. Rămân întrebări, lucruri nelămurite, baze puse pentru continuări altundeva. Uneori, citești despre lucruri care se bazează pe ceva ce n-ai citit.

Asta este experiența Marvel.

Nu pot să subliniez lucrul ăsta suficient de tare, dar pot să vă trimit la alt experiment pe care l-am făcut cu Marvel, când am încercat să citesc seria Spider-Gwen și am descoperit că există peste 100 de serii Marvel cu „Spider” în titlu și că e imposibil să citești ceva cap-coadă dacă nu te apuci să citești tot catalogul Marvel de la origini și până în prezent.

Deci volumele de la Carrefour reflectă perfect experiența de a citi benzile Marvel, dar fac un pic mai mult decât ar face o orbecăială prin catalogul Marvel: au o introducere și o scurtă prezentare din care afli (cât de cât) despre ce e vorba în serie, ce s-a întâmplat până atunci și cam cum stau lucrurile. Ți se spun două-trei cuvinte despre istoria seriei, despre cine a creat-o și contextul ei.

Să nu ne înțelegem greșit: cele câteva cuvinte sunt puține și seci, dar sunt mult mai bune decât nimic. Măcar te introduc în subiect și te ajută să înțelegi cam pe unde stai.

Calitatea volumelor (ca obiecte)

Spre surprinderea mea, am fost mult mai mulțumită de experiența de a citi benzile astea decât mă așteptam.

Acum câțiva ani, cei de la Lex au avut o tentativă de a traduce benzile Marvel în România. Publicau numere individuale și, ocazional, câte un volum de bandă desenată. Făceau treaba asta din pasiune, cu traduceri excelente de la Octav Ungureanu și traduceri dimpotrivă de la Mircea Pricăjan, dar cu calitate mare de producție: hârtie de calitate, atenție la detaliu etc. Rezultatele tindeau să arate bine, aproape de lux.

Dar rezultatul era scump și greu de obținut. Nu mai știu cât costa un număr de bandă desenată (8-9 lei?) și era ușor să uit să le iau. Mi-era mereu peste mână să-mi aduc aminte să trec pe la chioșcurile unde se găseau, iar volumele nici nu mai știu exact pe unde le-am găsit, dar măcar le-am luat o dată și gata.

Iar discrepanța dintre obiectul fizic care avea o anumită calitate și povestea care nu avea o anumită calitate era suficient de mare și așteptarea suficient de lungă încât orice dezamăgire să se amplifice.

Seria asta din 2021 nu e făcută de români, ci de italieni (din câte mă prind căutând după „Panini S.p.A.”, care e editura trecută pe pagina cu detaliile de publicare) și e creată special pentru lanțul de magazine Carrefour. E disponibilă pe perioadă limitată, ceea ce înseamnă că o să dispară în câteva luni, dar în afară de această mică problemă de disponibilitate, nu-i găsesc, real, defecte.

[][4]

Volumele Marvel, ordonate aleatoriu ups.

Nu sunt absolut deloc obiecte de lux – hârtia e normală și pare ieftină, când le ții în mână nu-ți sugerează eleganță și rafinament. Sunt însă bine îngrijite: toate sunt de fix aceeași dimensiune, cu numerotare în partea de sus și un desen pe cotor care se continuă frumos de la un volum la altul (mai ales dacă le pui în ordinea corectă, ceea ce n-am făcut eu în poza de mai sus). Sunt detalii mici care contează, mai ales după ce ai ordonat în bibliotecă alte serii de cărți și micile diferențe ți-au sărit în ochi.

Stilul ieftin-dar-decent se pupă bine cu conținutul și creează o experiență unitară. Dacă la Lex Comics trăiam mereu cu dezamăgirea că povestea e slabă, aici ceva din natura obiectului îți sugerează să nu ai așteptări prea mari. Benzile desenate de la Marvel nu sunt literatură înaltă; nu sunt capodopere; nu sunt nici măcar prea grozave; dar sunt acolo ca să te distreze, fără pretenții. Sunt ca niște blockbustere de clasă B.

Cu alte cuvinte, volumele sunt un tot unitar: obiectul în sine e mediocru, povestea e mediocră, traducerea e acceptabilă (se pierd jocurile de cuvinte, dar e chiar citibilă și nu mi s-a părut deloc deranjantă). Per ansamblu, e o experiență medie, dar consecventă și îngrijită. Ceea ce e surprinzător de plăcut, ca să fiu sinceră.

Calitatea poveștilor Marvel în general

După cum spuneam și mai demult, dacă marile corporații americane găsesc ceva care le aduce bani, or să exploateze lucrul respectiv până-n pânzele albe. Ai o serie care merge? Bagă un spin-off! Bagă o reinventare în paralel! Bagă tot ce poți! Exploatează, exploatează, exploatează!

Marvel nu scoate benzi desenate bune cu super-eroi. Nu are cum. Seriile populare au fost publicate timp de zeci de ani, au fost inventate, reinventate, interpretate și reinterpretate. Dacă ceva are succes, nu moare. Ca un zombi, se ridică mereu, fie că e vorba de un antagonist memorabil (precum Magneto) sau de un protagonist iubit (cum ar fi Jean Grey). Poveștile au început, dar rareori un final real.

În plus, tot universul Marvel e interconectat, ceea ce pare ok când te uiți doar la filme, care sunt totuși într-un număr limitat, dar e mult mai puțin ok când ajungi să ai zeci de serii care se întrețes și fac referință unele la altele de-a lungul deceniilor.

Evident, în toată nebunia asta niciun autor nu scrie etern aceeași serie și e limitat atât de ce s-a scris în trecut, cât și de deciziile de sus. Banii pot, și ei, să fie o problemă, astfel încât scriitorii talentați pot pleca în locuri unde pot câștiga mai bine din munca pe care o fac.

E un cumul de factori care asigură un univers haotic pe care trebuie să ai o voință de fier și extrem de mult timp liber ca să-l citești vreodată cap-coadă (câțiva ani, dacă stai să citești benzi Marvel cu orele zi de zi).

Nu ai cum să scoți capodopere în condițiile astea. Sunt prea multe constrângeri care, mai devreme sau mai târziu, te fac să ajungi tot la mediocritate. Dar poți să reiterezi același gen de poveste iar și iar și să scoți ceva inteligibil – o telenovelă cu răufăcători care amenință lumea și super-eroi care o apără din nou și din nou. Totul e pe repede-înainte, plin de acțiune, dar fără prea multe momente de reflexie.

Calitatea poveștilor Marvel din seria de la Carrefour

În general, cele 10 volume par construite în așa fel încât să fie cât mai accesibile… sau cel puțin, așa cred. Dacă reușesc s-o și facă e altă problemă. Pe scurt, cred că mi s-au prăjit neuronii capabili de lectură critică relativ devreme în cadrul experimentului, pentru că erau prea multe probleme pe care le remarcam, așa că a trebuit să mă opresc din remarcat.

Volumele „Avengers” (#1), „Black Panther” (#2), Phoenix (#7), Wolverine (#9) și X-Men (#10) se bazează cel mai mult pe restul universului. Apar personaje peste personaje, facțiuni peste facțiuni. Din când în când, mai învie cineva de care nici nu știam că e mort. Totul e o vraiște haotică.

„Black Panther” e memorabil din punctul ăsta de vedere. Pun câte un semn de exclamare la fiecare nouă facțiune/nou personaj relevant din prima povestire din volum: unii vânează extratereștri (!) și dau de o mamă lemuriană (!) deviantă cu un copil care arată uman. Se ajunge la un conflict care implică Wakanda (!), lemurienii, atlanții (!), America (un pic), pe Storm din X-Men (!), pe Von Doom (!), Magneto (!), Klaw (!) și nu numai într-o confruntare care amenință lumea.

La un moment dat, simți până în măduva oaselor absurditatea faptului că universul Marvel e plin-ochi de oameni cu superputeri și întâmplări catastrofale la tot pasul. De-abia dacă poți arunca un ac în universul ăsta fără să nimerești pe cineva important sau fără să întrerupi un complot. Iar lumea e mereu sub amenințare și nu e nimic nou în asta. Mai sunt distruse niște clădiri, mai mor niște oameni (în „Phoenix” se vorbește de 6 miliarde de morți), dar lucrurile o iau de la capăt mereu fără consecințe.

Un alt lucru care mi-a sărit în ochi în seria asta e nuditatea fără nuditate. Ocazional, personajele sunt dezbrăcate din motivele cele mai absurde (au un „costum” de așa natură; vor să se simtă „natural” etc.), dar artiștii nu au voie să deseneze personaje goale, așa că părțile cenzurabile sunt acoperite de plante, de cabluri și de alte obiecte care stau între privitor și personaj.

În fine. Prima surpriză (și cea mai mare) a fost volumul „Captain America”, care începe cu o poveste despre 9/11. După atacurile teroriste în care au fost dărâmate Turnurile Gemene din New York și SUA a rămas cu o traumă colectivă, Marvel l-a reprezentat pe Captain America ajutând la căutarea și salvarea victimelor. E o poveste mai lentă și mai personală decât celelalte, care își pune probleme mai profunde legate de responsabilitate și terorism.

Înțeleg raționamentul din spatele deciziei – ar fi fost insensibil ca Marvel să ignore evenimentul, dar ar fi fost și mai rău dacă l-ar fi tratat în cheia obișnuită de bătaie cu super-eroi. Au optat, în schimb, să reprezinte impactul enorm al atacului terorist din 2001. Are sens. E o poveste bună.

Pe de altă parte, cele câteva numere bine scrise despre consecințele morților a mii de oameni și despre suferința cauzată de un astfel de eveniment scot cu atât mai mult în evidență faptul că celelalte benzi desenate sunt rupte de realitate. Pe o scară umană normală, atacurile din New York au fost un șoc cu reverberații mondiale; pe scara Marvel, dacă evenimentul nu ar fi fost legat de realitate, ar fi fost probabil „rezolvat” în trei-patru numere de un singur super-erou care i-ar fi venit de hac unui răufăcător oarecare.

Și cam asta ar fi problema, de fapt, nu? Pentru ca o poveste să conteze, trebuie ca obstacolele și consecințele să fie reale. Dacă tot timpul te grăbești, dacă știi dinainte că personajele pot fi în pericol de moarte, dar nu pot muri (sau, dacă mor, revin), dacă să distrugi clădiri și orașe și populații e doar un mod de a pune ceva impresionant pe pagină, impactul acțiunilor scade enorm.

**Ce rămâne, dacă acțiunile nu au impact? **Păi, evoluția fiecărui personaj în parte, evoluția relațiilor dintre personaje, distracția lejeră, ideile interesante și stilul de a spune povestea. În privința evoluției personajelor individuale mi-e greu să mă pronunț, pentru că volumele sunt destul de scurte și nu-mi dau seama dacă personajele se transformă pe termen lung sau au doar revelații scurte de moment, ușor uitate.

În materie de relații între personaje, e telenovelă în toată regula – prietenii buni te trădează, profesorii favoriți nu sunt ce par a fi, inamicii morți nu sunt așa morți și tot așa. Telenovela e clară când Black Widow trebuie să-și găsească toți foștii amanți, pentru că i-a contaminat pe toți cu nanoboți dubioși, iar acum trebuie să le paseze anti-nanoboții, așa că îi urmărim tot trecutul sexual. În volumul cu Captain America, suntem înștiințați des că Steve Rogers se va reîntâlni cu vechiul lui prieten, Bucky Barnes, Soldatul Iernii (suspansul! Drama!), dar treaba rămâne în coadă de pește (va urma!). În X-Men, iubitul lui Jean Grey se gândește s-o înșele, dar pentru că ambele tipe sunt telepate, ar putea la fel de bine s-o fi făcut și fizic.

Firele narative sunt deseori previzibile, dar mai sunt elemente interesante – cum ar fi Natasha Romanov, Black Widow, care se confruntă cu Yelena, noua Black Widow a rușilor și îi dă clasă în materie de Black Widow-it, ba o mai și învață lecții de viață. Deadpool e și el un personaj surprinzător, care nu e atât de prost pe cât pare.

În ce privește stilul, personajele principale reușesc uneori să dea farmec poveștilor. Deadpool e atât de amuzant și nebun încât poți să ierți harababura care e povestea în sine. Spider-Man, în ciuda unor confruntări care nu prea ies din comun, reușește să-și facă volumul surprinzător de plăcut prin farmec personal, umor, faptul că nu se ia prea tare în serios și că are și probleme care nu țin doar de super-eroit.

Pe partea celalată, povestea „Extremis” din volumul „Iron Man” e bine spusă, nu se grăbește nicăieri și are momente amuzante și un pic mai bine gândite decât ce e în rest; acolo nu personalitatea lui Iron Man e punctul forte, ci chiar ai timp să simți povestea.

Dar, per ansamblu, filmele sunt mai bune decât benzile. Da, chiar și filmele mai slabe. Știți faza aia din „Endgame” când, fără absolut niciun motiv, toate tipele din universul Marvel își unesc forțele pe câmpul de luptă? No, cam ăla-i nivelul.

Încă două aspecte pe care le-am remarcat. Primul e că uneori poveștile sunt adăugate într-o ordine ciudată în volume. Captain America se întreabă cum s-ar simți întorcându-se la uniformă după atâta timp în care n-a purtat-o… deși a purtat-o tot volumul. Sau evenimentele din „Phoenix” fac referire la ce se întâmplă în „X-Men”, deși „Phoenix” e al șaptelea volum din serie, iar „X-Men” e al zecelea. Al doilea lucru e că uneori simt nevoia să te lovească cu Mesaje Importante. Fie că e vorba despre cum te comporți cu cei te urăsc și se tem de tine (X-Men), fie că e vorba de responsabilități care vin odată cu puterea (Spider-Man), lecțiile de morală sar în ochi; nu sunt foarte deranjante, dar sunt destul de evidente.

Ah, și încă un gând răzleț. Benzile astea desenate sunt, într-un fel, cu adevărat mai potrivite pentru copii. Nu pentru că sunt puerile, ci pentru că copiii au tendința să vadă o poveste și să adauge de la ei tot felul de detalii care nu sunt în text. Dă-i unui adult un băț și de obicei va avea un băț; dă-i unui copil un băț și va fi samurai sau explorator sau cioban sau vrăjitoare sau toate astea la un loc. Idem, dă-i unui adult o poveste cu lemurieni, atlanți, Wakandieni, X-Meni, Avengeri, regi și zei și o să-ți spună că e o varză; dă-i povestea aia unui copil și probabil o să se distreze cu ea și o să inventeze niște întâmplări relativ coerente bazate pe chestiile astea.

De ce spun că seria asta de benzi desenate e „perfectă”

Nu pentru că volumele sunt bune în mod obiectiv, ci pentru că nu văd nimic care putea fi scos pe piață și care să fie mai potrivit pentru seriile Marvel:

Toate 10 sunt publicate, nu trebuie să aștepți după nimic.
Sunt ieftine.
Reprezintă corect experiența Marvel și îți poți face o idee clară despre ce ai ratat nelocuind în State (spoiler: probabil nu mare lucru).
Calitatea volumelor ca obiecte este decentă și în acord cu calitatea poveștilor.
Sunt cât de cât alese ca să poți pricepe ce se întâmplă și să urmărești o poveste cât de cât până la capăt.
Sunt pline de acțiune în stilul filmelor de clasă B.

Asta nu înseamnă că sunt perfecte în mod obiectiv, ci dimpotrivă (dacă nu era clar din restul articolului). Pur și simplu cred că ăsta e maximul care poate fi atins în materie de publicat Marvel în România. Pentru mai mult, ar trebui ca Marvel să fie altfel. Ceea ce n-o să se întâmple prea curând.

Aș recomanda benzile astea oricui s-a uitat la filmele cu Avengers și ar fi vrut să citească și „cărțile”, dar n-a apucat, sau n-a găsit, sau n-a știut de unde să înceapă.

Coelho nu scrie literatură

Fri, 19 Aug 2016 08:52:55 +0000

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Discuția a început de la benzi desenate. Acuma, un lucru pe care îl auzi des de la iubitorii de benzi e că mediul în sine e ofertant și că înseamnă mai mult decât Iron Man și Superman. Nu doar că pot exista benzi desenate interesante, profunde și non-supereroice, dar ele chiar există.

Bine, prin asta nu mă refer doar la benzile cu Peanuts (cele cu Snoopy!!!) și alte înșiruiri scurte de imagini cu un șpil la final, gen xkcd, Scandinavia and the World, Piled Higher and Deeper și altele asemenea. Mă refer la genul de povești serioase pe care le citim mai degrabă în romane clasice – dintre cele traduse la noi ar fi „Persepolis” de Marjane Satrapi, care e povestea autobiografică a unei tipe din Iran care a copilărit în vremea în care s-au ridicat fundamentaliștii islamici la putere; sau „Maus” de Art Spiegelman, povestea unui evreu din Germania nazistă, spusă de fiul lui. Le recomand cu căldură pe ambele, sunt cărți care chiar merită.

[][5]

Maus. Evreii sunt reprezentați ca șoreci și nemții ca pisici, dar imaginile nu sunt deloc pe cât de vesele ar suna.

Un lucru pe care-l zicea una dintre celelalte persoane din conversație e că tot citind despre supereroi, nu ajungi la alte genuri, la cărți mai bune, la povești care să merite mai mult. Eu, pentru că citesc și benzi cu supereroi, și benzi realiste, și autori clasici, și prostioare, am zis că orice tip de poveste te poate duce către alte cărți, la o adică.

Dar nu sunt alții care sunt fundături, ca să-l parafrazez, cum e Paulo Coelho pentru cărți în general? Coelho nu te conduce către nimic altceva.

Ceea ce, într-un fel, e adevărat. Cineva cum e Coelho nu îți deschide apetitul pentru literatură, dar nu pentru că scrie prost și nici pentru că scrie superficial (deși textele lui au aceste două calități), ci pentru că Paulo Coelho nu scrie literatură.

Paulo Coelho scrie ceea ce eu numesc eseuri-sub-formă-de-poveste. Există șanse s-o facă inconștient, dar indiferent de intențiile lui, rezultatul e că oamenii nu-l țin minte nici pentru atmosferă (n-are), nici pentru acțiune (nu contează), nici pentru personaje (sunt de paie), ci pentru citatele citabile.

„Alchimistul” e teoretic despre un individ care pleacă în lume să caute o comoară, dar nimănui nu-i pasă de asta. Practic se rezumă la câteva idei pe care le știu toți cei care au citit cartea (inclusiv eu): un lucru care s-a întâmplat de două ori se va întâmpla cu siguranță și a treia oară; dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale; trebuie să-ți găsești legenda personală (adică menirea în viață).

Din punctul meu de vedere, dacă vrei să comunici o idee clară, cea mai bună idee e să scrii un eseu, nu o poveste. Un eseu îți permite să explorezi ideea aia până la capăt și să te asiguri că persoanele cu un dram de inteligență vor pricepe ce vrei să spui fără prea mare efort pentru că e o comunicare directă.

[][7]

Una dintre cele mai interesante păcăleli spirituale ale secolului 20: un britanic care și-a scris autobiografia de călugăr budist.

Povestea nu e aceeași mâncare de pește. Într-o poveste poți crea un univers, poți crea atmosferă, poți fermeca, poți obține un răspuns emoțional, poți prezenta un punct de vedere, poți explora psihologie, poți face o grămadă de lucruri, dar e mai greu cu transmisul adevărului. Atuul poveștilor nu e adevărul. Pot să fie invenții de la un capăt la celălalt, nu contează.

De exemplu, e evident că lumea excelent construită din „Calea Regilor” de B. Sanderson nu e adevărată faptic, ci o invenție. N-o să susțin că există plante pe lumea asta care cresc sau se retrag în funcție de apariția unor furtuni magice. Chiar dacă e vorba de autobiografii, cum e „Maus”, puterea poveștii nu e că ne spune ce s-a întâmplat (știm deja cum e cu naziștii și evreii), ci cum s-a întâmplat. E o perspectivă, e un punct de vedere, e o dramă personală.

Însă cititorii „Alchimistului” iau de bune idei ca „dacă îți dorești din tot sufletul ceva, universul conspiră la îndeplinirea dorinței tale”. Există oameni care aparțin curentului New Age și care au scris cărți ca „Profețiile de la Celestine” de James Redfield sau „Al treilea ochi” de Lobsang Rampa implicând faptul că dezvăluirile sunt reale. Acțiunea „Profețiilor de la Celestine” e fictivă, o recunoaște și autorul – dar romanul are un „Ghid practic” non-fictiv. „Al treilea ochi” e una dintre marile păcăleli spirituale: e scrisă Cyril Henry Hoskin, un britanic care a pretins că era călugăr tibetan, Lobsang Rampa, care și-a scris „autobiografia” din Tibet. Când i s-a dezvăluit identitatea, a zis că i s-a transferat conștiința într-un corp nou pentru a putea să-și predea învățăturile mai departe. Ceea ce, bineînțeles, implică faptul că fiecare cuvințel despre spiritualitate de acolo ar fi adevărat.

Motivul pentru care oamenii citesc Coelho, Redfield, Rampa și altă literatură New Age nu e neapărat că vor povești – vor filozofie simplă, prezentată accesibil. Și deseori asta poate fi și intenția autorului – Redfield nu cred că are probleme în a recunoaște că așa e. Și nu e singurul. La noi în țară, cei de la MISA au creat o tehnică întreagă plină de pași prin care își manifestă intenția de a crea, își aleg arhetipurile cu care vor să lucreze, în care găsesc o idee-forță și înscriu opera aia de artă în aura planetei, pentru ca oamenii să fie iluminați de ea. După care fâlfâie din perdele, pentru că ăsta e nivelul lor artistic, dar ideea e că ei vor ca arta să transmită un mesaj clar, așa cum ar face-o un eseu. Acela e scopul.

Ca să ne întoarcem la benzi desenate, cărți și literatură. Iron Man, Superman și alți supereroi sunt citiți pentru poveste. Povestea poate fi mai superficială decât altele, dar e ok, ne mai și relaxăm pentru că prea multă seriozitate și profunzime dăunează grav simțului umorului (CC intelectualii din garda veche, care sunt sobri în eternitate). Iar de la o poveste ajungi la alta. De la Iron Man și Superman ajungi la „Watchmen”, de la „Watchmen” ajungi la seria „The Sandman”, de acolo dai de Neil Gaiman care are un blog foarte mișto – și descoperi că e prieten cu Art Spiegelman, care a făcut „Maus”.

[][13]

O discuție între Sendak și Spiegelman, amândoi creatori de benzi desenate.

De la o poveste ajungi la altă poveste, îți dezvolți gusturile. Dacă prinzi „microbul”, nu te rezumi la un singur tip de benzi, la un singur tip de cărți. Bine, nu înseamnă că ajungi să apreciezi totul (Jack Kerouac nu mi-a spus nimic mie, de exemplu), dar oricum, nu prea există fundături reale. Depinde mai mult de scopul cu care citești, de dorințele tale, de firea ta. Iar dacă te blochezi într-un Coelho chiar dacă e plin de rafturi cu cărți în librăria din zonă, e și vina ta. Chiar dacă nu-ți recomandă nimeni nimic, mai te uiți la o copertă, mai citești un rezumat, mai răsfoiești și până la urmă poți să alegi ceva. Bine, ideal e să ai cu cine vorbi de cărți, măcar ca să ai cui să-i spui cât de mult te-a enervat ce-ai ales.

Oarecum în afara contextului, dar nu mă pot abține să nu povestesc faza asta. Acum câțiva ani eram cu cineva care credea în New Age și mergea la cursuri și seminarii. Eu, ca de obicei, aveam la mine o carte 1Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o … Continue reading – la momentul respectiv era Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis.

„Ce citești?” a întrebat ea. I-am zis și a făcut o figură foarte nedumerită. Ceea ce nu m-a mirat, nu e taman cea mai cunoscută carte a lui Kazantzakis. La momentul respectiv cred că tocmai lansase Humanitas traducerea de la Hristos răstignit din nou, dar Raport către El Greco nu era decât într-o ediție de pe vremea comuniștilor.

„E autobiografia tipului ăla care a scris Zorba Grecul,” am zis eu. „S-a făcut și un film faimos după Zorba, care avea melodia aia grecească tipică pe coloana sonoră…” M-aș fi apucat să i-o și cânt, că toată lumea o știe, problema fiind doar că nu știu eu să cânt.

A scuturat din cap aproape temătoare, de parcă aș fi venit să-i spun că examenul nu se dă doar din capitolele 1-10, ci din tot manualul.

„În viața asta,” mi-a zis ea, „nu le prea am cu teoria. Sunt orientată mai mult spre practică.”

De-asta zic. Coelho e o fundătură a literaturii pentru că atrage alt public – nu un public de literatură, ci un public care se așteaptă să găsească teorie între paginile cărților, fie că e teorie scrisă clar, fie că e mascată printr-o poveste.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Am ajuns să car cărți peste tot când m-am mutat în București și muream de plictiseală în trafic, așteptând la coadă sau așteptând să apară X-ulescu, sau așteptând orice. Viața e o continuă așteptare.
    </td>
  </tr>
</table>

References
↑1