Istorie on Roxana-Mălina Chirilă

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

De ce murea lumea în Londra în 1632

Tue, 27 Apr 2021 19:04:03 +0000

Recent, am dat prin părțile mele de internet de o pagină dintr-o carte care enumera cauzele morților din Londra din 1632. Pentru context, e la nici două decenii după moartea lui Shakespeare, în perioada modernă timpurie. E la aproape 300 de ani după Moartea Neagră, dar la 30 de ani înainte de ultima mare epidemie de ciumă bubonică din Anglia, care avea să omoare 100.000 de oameni (un sfert din populație) doar în Londra.

E o perioadă în care orașul are probabil o populație de vreo 300.000 de oameni.

Pagina de care am dat e asta:

[][3]

Morțile din Londra din 1632

Mi se pare fascinantă, așa că a trebuit să-i găsesc sursa și să descifrez ce sunt denumirile cele mai ciudate de acolo.

Pagina pare să facă parte dintr-o carte a lui John Graunt, care e unul dintre primii demografi, se pare. Cartea completă de „Observații” poate fi găsită aici și, la pagina 53, are un tabel pe ani.

Există două probleme posibile: unu, că e posibil să nu se fi raportat corect anumite morți (diagnostice greșite, de exemplu; e destul de clar că cineva a murit pentru că s-a înecat, dar nu mereu și că a murit de vreo boală mai ciudată); și doi, că denumirile cu care făceau referire la boli nu sunt aceleași pe care le-am folosi noi – altfel, ar fi ciudat ca morțile de cancer și cele de lup să fie alăturate.

Am găsit dicționarul ăsta medical care pare creat special pentru statisticile lui Graunt, pentru că eram curioasă să văd mai clar ce și cum.

Sunt în total 9535 de morți; și se specifică faptul că 8 au murit de ciumă. Deci posibilitatea să mori de ciumă între epidemiile mari încă exista și era suficient de relevantă încât să o menționeze separat.

Sunt și 9584 de botezuri – inițial mi-am spus că e un spor natural destul mic, dată fiind diferența între nașteri și morți… dar pe urmă mi-am dat seama că nu sunt nașteri, sunt botezuri. Și chiar dacă spui că e o perioadă în care botezul e cvasi-obligatoriu, primul tip de moarte din listă sunt avorturile și copiii născuți morți, care sigur nu mai au cum să fie botezați.

Ia să vedem. Apropo, nu sunt traducătoare medicală și nu prea le am cu medicina, deci nu e exclus să fi greșit ceva – și unele lucruri sunt neclare chiar și în engleză, pentru că a trecut multă apă pe Tamisa de când a scris Graunt treburile astea și bolile nu mai sunt împărțite la fel (de exemplu, el spune de „Planet”, în sensul de „lovit de planete” pentru boli declanșate brusc, pentru că astrologia era luată foarte în serios pe vremea aia).

<th>
  Număr de morți
</th>

<td>
  445
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  628
</td>

<td>
  43
</td>

<td>
  17
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  3
</td>

<td>
  348
</td>

<td>
  28
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  9
</td>

<td>
  10
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  171
</td>

<td>
  2268
</td>

<td>
  55
</td>

<td>
  1797
</td>

<td>
  241
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  6
</td>

<td>
  267
</td>

<td>
  34
</td>

<td>
  18
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  1108
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  531
</td>

<td>
  12
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  4
</td>

<td>
  11
</td>

<td>
  43
</td>

<td>
  8
</td>

<td>
  74
</td>

<td>
  46
</td>

<td>
  38
</td>

<td>
  2
</td>

<td>
  87
</td>

<td>
  5
</td>

<td>
  15
</td>

<td>
  80
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  25
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  8
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  36
</td>

<td>
  38
</td>

<td>
  7
</td>

<td>
  98
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  9
</td>

<td>
  62
</td>

<td>
  86
</td>

<td>
  6
</td>

<td>
  470
</td>

<td>
  40
</td>

<td>
  13
</td>

<td>
  34
</td>

<td>
  1
</td>

<td>
  27
</td>

Cauză
Avorturi, născuți morți
Sperietură (probabil atac de cord sau atac cerebral cauzat de frică)
În vârstă (nu știu exact ce interval e sau cauze)
Friguri
Apoplexie și migrene
Mușcătură de un câine turbat
Sângerare
Dizenterie, diaree
Vânătăi, răni cu puroi, răni, ulcerații
Arsuri
Rupturi, perforații (ale organelor)
Cancer, tumori care se extind rapid
Aftă bucală severă (herpes?) care de obicei apărea după febră
Lăuză (infecție după naștere, probabil stafilococ)
Bebeluși
Răceli, tuse
Tuberculoză
Convulsii
Îndepărtarea chirurgicală a unei pietre la vezică
Mort pe stradă și de foame
Umflare și hidropizie (umflarea corpului sau a unei părți a corpului cu fluid transparent)
Înecare
Executare, tortură prin aplicarea presiunii
Epilepsie
Febră
Fistulă
Variolă
Sifilis
Gangrenă
Gută
Inimă rea (da, adică au murit de durere)
Blocarea intestinelor (deși e ciudat, pentru că „jaundice” înseamnă „icter” în medicina contemporană
Falcă căzută (probabil tetanus)
Abces
Moarte din diverse accidente
Scrofuloză (asta e un fel de tuberculoză)
Letargie (asta-i ciudată, dar nu găsesc ceva mai clar; cineva îmi sugerează că ar putea fi encefalită letargică)
Rahitism (probabil?) (sau o boală a ficatului)
Nebunie (probabil?)
Sinucidere
Pojar
Omucidere
Rostogolire peste copil, înfometare prin lipsă de alăptare
Paralizie
Hemoroizi
Ciumă
Boală apărută brusc (probabil anevrisme, atac de cord, atac cerebral)
Pleurezie, splină
Sângerare spontană sub piele (poate fi cauzată de meningită, endocardită), meningită sau febră tifoidă
Amigdalită
Angină difterică (sau poate o inflamație a ficatului)
Sciatică
Scorbut, mâncărime (nu știu ce fel de mâncărime)
Moarte bruscă
Vomitare după mâncat prea mult
Vărsat (porcin? nu găsesc nimic clar despre ce ar putea fi „swine-pox”)
Dinți (și probabil și probleme de gingii)
Pușchea, gură inflamată
Tumoare
Tuse
Vomitare
Paraziți intestinali

În total, 9535 de morți, din care 4932 de bărbați și 4603 femei.

Bun, m-am torturat singură, pentru că nu-mi plac deloc termenii medicali și nici să-i verific, mai ales când e vorba de poze. Apropo, dacă aveți pasiunea de a căuta să vedeți lucrurile astea cu ochii voștri, vă recomand cu căldură să tastați Ctrl+Shift+N ca să deschideți o nouă fereastră de browser în modul incognito și să nu vă recomande internetul reclame la toate medicamentele și tratamentele.

…Mi-a sărit în ochi că mureau bebelușii pe capete. Sigur, știam asta deja, dar e mult mai clar când vezi 2268 de copii morți și 9535 de oameni îngropați în total. Și dacă tot suntem acolo, dacă vreo 1000 dintre bebeluși erau femei, asta înseamnă că maximum 3600 de femei au ajuns la maturitate (deși probabil că au murit și prin copilărie și adolescență). Și minimum una din 20 murea ori la naștere, ori după. Nu sunt foarte sigură că „Child Bed” nu înseamnă și moarte la naștere, nu doar infecții după naștere (aș zice că probabil că înseamnă și moarte la naștere, pentru că altfel e foarte absentă).

O altă chestie: morțile de „dinți” – 470. Practic 5% din populație murea de dinți. Nu m-aș fi gândit niciodată cât de mult ne salvează dentiștii dacă n-aș fi văzut statistica asta. Acum e atât de standard să-ți rezolvi problemele cu dinții repede…

Tuberculoza, iar – nu m-a mirat s-o văd, dar m-a mirat să văd câți mureau de ea, mai ales că e o boală totuși rară în zilele noastre. 1797 de oameni! În Londra, 1 din 20 de oameni mureau de tuberculoză. În România de azi, probabil sub 1000 de persoane mor anual de tuberculoză în toată țara – mai puțini decât mureau, în numere absolute, în Londra pe vremea aia.

E interesant să vezi cât de tare s-au schimbat cauzele morților. Multe cauze sunt în mare parte rezolvate: nu mai mor copii pe capete, nu mai murim prea ușor de probleme de dinți, tuberculoza e rară, pentru bolile precum variola și pojarul ne vaccinăm, nu mai murim doar de „febră” și „friguri”, ci știm mai clar ce avem și deseori rezolvăm…

Da, murim de alte lucruri, dar probabil că mulți ar intra în categoria „bătrânețe”, pentru că o apucă. Și mi se pare fascinant. Atât de multe care erau o problemă atunci nu mai sunt acum. Individual, oamenii seamănă de-a lungul epocilor. Aveai persoane care gândeau profund, oameni glumeți, iubitori de artă și de știință, oameni serioși, proști, nebuni și tot tacâmul mereu, dar pas cu pas, din generație în generație, clădind pe munca celor dinainte, ne-am schimbat mediul în care trăim destul de radical.

Dar nu sunt aici ca să vă țin prelegeri despre evoluție – pur și simplu am dat peste tabelul ăsta și am vrut să vi-l arăt și vouă pentru că mi s-a părut interesant.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

„O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu [recenzie]

Wed, 04 Sep 2019 19:48:04 +0000

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe.

Acum, inspirată fiind de podcastul de istorie, am zis că ar fi cazul s-o reiau și poate chiar s-o termin. Nu de alta, dar prea e ceață în capul meu în privința istoriei românilor.

Din păcate, am rămas cu multă ceață. După cum spunea un prieten, poate că „O istorie sinceră a poporului român” e menită să fie citită după câteva istorii nesincere.

Despre carte

Florin Constantiniu și-a denumit lucrarea o istorie sinceră a poporului român pentru că refuză să ridice în slăvi poporul român, încercând să-l vadă cu bune și cu rele. Probabil că diferența se simte cel mai puternic prin comparație cu istoriile comuniste și cu tonul patriotico-umflător în pene al care ne-a rămas din vremurile de aur – dacă nu ai termen de comparație, simți doar că e o istorie a poporului român.

Eu am citit ediția a IV-a a cărții, revizuită și adăugită, publicată în 2011. Are 586 de pagini, dintre care 23 sunt cuprinsul și prefețele diverselor ediții, 28 sunt un indice de nume proprii, 8 sunt o bibliografie selectivă și 11 sunt despre probleme controversate și neclarificate în istorie.

Cu alte cuvinte, cartea în sine are puțin peste 500 de pagini. Din astea, vreo 90 sunt dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia începe să fie povestită la pagina 288, deci un pic dincolo de mijlocul cărții.

„Istoria sinceră” galopează prin istoria veche și cea medievală, sărind din eveniment în eveniment și oprindu-se uneori prin locuri care par mai interesante (un pic de răfuială între Ștefan cel Mare și boierii din Țara Românască, de exemplu, sau câte sate și de unde a cumpărat Mihai Viteazul ca boier).

Atunci când ajunge în secolul 20 o ia la pas molcom, pentru că se pare că aceea era perioada principală de interes și specializare a lui Florin Constantiniu. Nu e un lucru rău, dar recunosc că nu mă așteptam la disproporția asta.

Din câte aud de la istorici, e considerată o carte bună, iar Florin Constantiniu un istoric serios, deci probabil că informațiile sunt solide și interpretările sunt ok – genul de carte pe care te poți baza, chiar dacă nu ai foarte multe tangențe cu domeniul.

Unde scârțâie

Florin Constantiniu pare să pornească de la premisa că cititorul știe deja istorie și e familiar cu tot felul de concepte și idei. Povestește cu mult avânt de domnitori, de lupte pentru putere, de alianțe cu tătari și nu numai, dar dacă ești suficient de pe fază și de necunoscător în ale istoriei românești, îți dai seama că există o grămadă de lucruri nelămurite:

Care e de fapt sistemul de guvernare al voievozilor? Ce puteri au? Pe ce bază se succed? Mihai Viteazul, de exemplu, a fost copil din flori al unei femei care, îmi spune Wikipedia, era probabil vânzătoare de rachiu – deci cum a ajuns boier și domnitor?
Ce se întâmplă în exteriorul României? Pentru că din când în când apar în peisajul politic diverse popoare, cum ar fi tătarii, până când nu mai apar.
Cum evoluează societatea? Din când în când Constantiniu menționează că boierimea română fusese „turcită” înainte să devină „franțuzită”, dar nu dă detalii.
Cum funcționa iobăgia? Puteai să te deziobăgești?

Se axează, cu alte cuvinte, pe oameni mari și pe date importante și doar face aluzii sau referiri la anumite lucruri. De exemplu, pe baza a ce scrie el, pot să presupun că înainte de perioada fanariotă boierii se strângeau într-o adunare boierească și îl votau pe unul dintre ei să fie domnitor. Nu există nimic în cartea lui Constantiniu care să confirmă această idee, dar nu există nimic nici care să o contrazică.

Poate că pentru cei care sunt deja familiarizați cu subiectele lucrurile astea se înțeleg de la sine și îți poți consolida cunoștințe și afla lucruri noi, dar dacă ții minte doar vag domnitori, niscaiva campanii și niște ani, nu te ajută mai deloc să înțelegi epoca, iar evenimentele nu decurg foarte clar unele din altele. De unde vin tătarii? De ce avem atâtea legături istorice cu polonezii? De unde au apărut brusc ucrainenii?

Apoi, aluziile. Din când în când, Constantiniu pomenește câte ceva și simți că există o poveste mai lungă acolo. De exemplu, menționează foarte voalat că Alexandru I. Cuza avea o viață personală dezordonată, spre deosebire de cea profesională. Normal, am mers pe Wikipedia să aflu ce era atât de dezordonat, iar de acolo am aflat că a plecat din România cu nevasta și amanta. Amu’, nu știu voi cum sunteți, dar chestia asta mi se pare sincer cu 100% mai ordonată decât s-ar întâmpla în multe alte cazuri.

Am citit jumătate din carte cu Wikipedia la îndemână – mai exact, prima jumătate, în care tot simțeam că-mi scapă povestea. În a doua jumătate m-am pierdut între oameni și locuri, dar lucrurile au fost ceva mai clare.

Popularizare?

E destul de clar de ce Neagu Djuvara și Lucian Boia sunt atât de populari, în ciuda protestelor altor istorici că ideile lor nu sunt 100% în regulă: sunt citibili și știu să-ți descrie o lume. Dacă nu știi istorie, n-o să vrei să te repezi în tratate de mare acuratețe și care presupun că ești familiar cu subiectul, ci o să preferi cărți care să te ia ușor și să-ți povestească lucrurile cu cap și coadă.

Speram ca Florin Constantiniu să facă asta, pentru că îmi fusese foarte recomandat. Dar nu, pe lângă alte cărți de istorie, e destul de sec și omite multe. Încă se pare că se lasă așteptate cărțile care să fie și aprobate de istorici, și ok de citit pentru un public mai larg care să nu vrea neapărat să facă un hobby din studiul istoriei.

[10 iun] Cartea de azi: „Shapely Ankle Preferr’d: A History of the Lonely Hearts Advertisement” de Francesca Beauman

Sat, 15 Jun 2019 17:10:51 +0000

„Shapely Ankle Preferr’d: A History of the Lonely Hearts Advertisement” de Francesca Beauman e exact ce sugerează și subtitlul: o istorie a anunțurilor matrimoniale. Sau, mai exact, o istorie a anunțurilor matrimoniale din Anglia și mai ales din Londra, cu accent pe ce s-a întâmplat înainte de a doua jumătate a secolului 20.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd cărți pe nișe atât de specifice ale istoriei îmi vine să le iau acasă doar ca să nu dispară fără urmă – iar asta e distractivă și ușor de citit. Poate că nu e chiar cea mai profundă carte de cercetare științifică și poate că presupune că suntem deja familiarizați cu anunțurile de azi, dar per ansamblu e interesantă.

Se vede cum sensul căsătoriei se schimbă de-a lungul timpului, de la o tranzacție mai degrabă pragmatică (cineva are nevoie de bani, caută parteneră cu zestre; altcineva are nevoie să scape de rude, caută soț; altcineva are copii și porci, are nevoie de cineva care să aibă grijă de porci cât e el plecat) și ajungând la una mai romantică.

Conține și imagini din ziarele și revistele epocii și transcrieri ale unor anunțuri mai interesante – din păcate, nu și a celui despre cum ar fi preferabilă o soție cu o gleznă frumoasă, care a dat numele cărții.

Cartea e disponibilă doar în engleză – eu personal am luat-o de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[19 mai] Cartea de azi: „Travel Light” de Naomi Mitchison

Sun, 10 Jun 2018 11:24:41 +0000

Acum vreo doi ani am cumpărat de la Humble Bundle un pachet de cărți publicate de Small Beer Press – de atunci, citesc câte una când vreau o carte cu un stil impecabil, dar fără să mă preocupe prea mult cât de tare se leagă narațiunea (am menționat și „Arhivista Wasp”) de la ei.

Naomi Mitchison (1897-1999) a scris peste 90 de cărți în mai multe domenii – a scris autobiografii, a scris romane istorice, a scris în 1935 despre călătoria ei prin Uniunea Sovietică, a scris despre politică. Pe scurt, a scris o grămadă.

„Travel Light” e o carte pentru copii/adolescenți publicată pentru prima oară în 1952 și e neobișnuită. Halla e o prințesă ce se naște în timpuri mitice și e salvată de la moarte de dădaca ei, care se transformă în urs și o învață să trăiască ca un urs. Apoi, e trimisă la dragoni, de la care învață să devină și ea un pic dragon. Aici mi-era absolut clar că citeam o carte despre o fată care avea să devină apărătoarea lumii sălbatice împotriva cavalerilor cei răi, dar m-am înșelat: Halla avea să pornească într-o călătorie prin lume, spre Constantinopol, unde avea să fie aruncată în vârtejul politicii Imperiului Bizantin.

„Travel Light” e un amestec interesant și reușit de basm, istorie și mit și se poate cumpăra în engleză de pe site-ul editurii (da, au și o ediție digitală).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[19 apr] Cartea de azi: „Everyman”

Sat, 21 Apr 2018 19:32:05 +0000

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare. Pentru context, „Everyman” e o piesă anonimă din 1530, din Anglia.

Acum multă, multă vreme, când Imperiul Roman s-a prăbușit și a lăsat în urmă haos, debandadă și nesiguranță, iar creștinismul a îndemnat oamenii să fie mai atenți la sufletele lor și mai puțin atenți la tot felul de lucruri lumești, n-a prea mai existat loc pentru actori și teatre profesioniste, mai ales dacă erau de inspirație păgână, cum ar fi piesele grecilor și romanilor antici.

Încet-încet, teatrul a cam dispărut ca formă de artă (nu neapărat în totalitate, dar în mare). Și apoi a renăscut încet-încet într-un context creștin: poporul e simplu, mai greu de cap, e mai ușor să-i arăți scenele importante din Biblie decât doar să i le predici.

Simplific mult și mai scot din detalii, dar așa au început să apară piesele despre scene biblice (cum ar fi despre nașterea lui Iisus) sau piesele de moralitate, care îi învățau pe oameni să fie mai buni (și care au fost în vogă cam între 1400-1550).

„Everyman” (care înseamnă literalmente „fiecare om”) e o astfel de piesă de moralitate. Dumnezeu trimite Moartea să-l aducă pe Everyman la el, iar Everyman se sperie și mai cere timp. Moartea îi zice că nu se poate, dar că are voie să-și aducă cu el pe cineva. Everyman îi cheamă pe Veri, pe Rude și pe Bogăție alături de el, dar e refuzat. Fapte Bune, însă, e de acord să-l însoțească, dar mai trebuie să treacă prin câteva încercări înainte să fie pregătiți pentru Moarte.

E o alegorie deloc subtilă, dar care mi se pare interesantă pentru că e de la începutul teatrului din Anglia și pentru că transmite spiritul unei epoci mult mai religioase. Faptul că e scurtă constituie un avantaj.

Piesa, tradusă într-o engleză mai modernă decât cea originală, e disponibilă aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[13 feb] Cartea de azi: „În șalvari și cu ișlic” de Constanța Vintilă-Ghițulescu

Tue, 13 Feb 2018 05:46:37 +0000

Continuând cu recomandările de Ziua Îndrăgostiților, una pentru cei cu inimă de tocilari: o carte despre biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea.

Poate că recomandarea asta nu e cea mai romantică (urmează și alea), dar e fascinantă, mai ales că la școală nu aflăm aproape nimic despre modul în care trăiau oamenii de pe meleagurile astea în secolele trecute.

Descrie aranjamente de căsătorie, zestre, motive de divorț, bigamie, prima căsătorie între două femei de pe meleagurile noastre (deși, ca să vă distrug entuziasmul: nu a fost între lesbiene) și tot felul de alte lucruri interesante. E o carte destul de dură, însă, care nu romanțează nimic – iar pentru că majoritatea cazurilor au fost documentate din cauza unor dispute legale, multe dintre povești sunt despre relații-dezastru (nimeni nu ajunge la divorț pentru că se înțelege prea bine).

Notă ulterioară: George Damian, istoric, îmi atrage atenția că C. V.-G. mai trunchiază din informații și din legi ca să se potrivească tezelor ei despre asuprirea femeilor – citez ce spune el: „de exemplu este citat trunchiat paragraful de lege care spunea că soțul avea voie să-și lege în lanțuri și închidă nevasta – autoarea lasă de înțeles că soțul putea face chestia asta când voia mușchii lui; în realitate legea era cât se poate de clară: soțul își putea lega și închide nevasta doar în caz de flagrant delict de tentativă de crimă și o putea ține legată și închisă doar până la momentul când o preda autorităților”.

Neavând pregătire istorică, dar având o pregătire filologică, pot să vă asigur de faptul că aproape orice carte din domeniul umanist tinde să fie puternic influențată de modul său de a gândi și, deci, trebuie privită cu cel puțin un dram de scepticism. Oricum, oricâte greșeli sau informații trunchiate ar avea, cartea asta tot e mai puțin greșită decât multe dintre textele care se perindă prin spațiul public.

Cartea e disponibilă pe Libris și pe eMag.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

„În șalvari și cu ișlic”, de Constanța Vintilă-Ghițulescu [recenzie]

Mon, 03 Apr 2017 15:32:16 +0000

Numele complet al acestei cărți este „În șalvari și cu ișlic: biserică, sexualitate și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, deoarece tradiția celor care fac parte din lumea academică e să scrie titluri cât mai clare cu putință, chiar dacă se lungesc pe jumătate de pagină. Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu: e o carte de specialitate bine documentată, plină de referințe, dar un pic mai greu de citit.

Părerea mea e că merită efortul.

Lumea din secolul 18 e incredibil de diferită de a noastră – și nu doar în sensul în care lumea se împărțea încă în țărani și boieri, în care Bucureștiul avea mai puțini locuitori decât are Sf. Gheorghe azi și lăzile de zestre erau încă la ordinea zilei.

Pentru că volumul se axează pe căsătorii (deși vorbește și despre altele), o să încep și eu de acolo: fetele se măritau în medie pe la 14-15 ani, băieții pe la 19-20 (vârstele minime erau 12 și 14 ani, respectiv), pentru că Biserica voia să evite situațiile în care fetele să nu fie virgine la căsătorie, iar soluția cea mai bună era să nu le dea prea mult timp să ajungă altfel.1În condițiile astea, e amuzant să acuzi liceenii de azi că sunt destrăbălați în comparație cu cei din generațiile mai vechi Iar căsătoria avea cam două mari scopuri: să rezolve problema sexuală și să creeze o celulă economică. Teoretic și procrearea, dar se pare că o femeie putea cere divorțul pe motiv de impotență a bărbatului, dar nu și de sterilitate, deci a nu avea copii e o problemă mai mică decât a nu fi satisfăcut în pat.

Problema economică e așa: ele trebuiau să aibă zestre, mai mare sau mai mică în funcție de poziția socială, ca să se poată căsători. Ei trebuiau să asigure traiul de zi cu zi – cu alte cuvinte, ea aducea de exemplu un petic de pământ și doi țigani, de exemplu, iar el trebuia să cultive pământul și să pună țiganii la muncă. Zestrea ei era trecută cu sfințenie pe o foaie, ca să se știe mereu ce e al ei și ce nu. Nu e foarte clar dacă într-adevăr conta la ceva acordul celor doi, pentru că părinții rezolvau totul și-și treceau numele pe înțelegere.

Dragostea și respectul mutual nu figurau pe lista de lucruri relevante. De fapt, din câte se înțelege, violența în familie era cam la ordinea zilei (a soțului împotriva soției, evident – invers era scandal mare). Și, pentru cei care se gândesc cu drag la acele vremuri frumoase în care măcar mâncarea era sănătoasă și vaccinurile nu cauzau autism, copiii mureau pe capete – în două cazuri în care sunt menționate numerele exacte, părinții au avut 16 și respectiv 20 de copii, din care doar 4 au supraviețuit în fiecare caz.

Spre surprinderea mea, și pe vremea aia exista divorț. Se dădea la mitropolie, după ce se încerca reconcilierea soților în fel și chip. Chiar și în situații în care soțul își bătea soția constant, o făcea în toate felurile și îi băuse zestrea, reacția mitropoliei era ceva gen, „Dar poate vă împăcați, totuși?” Așa că bătaia de cap era enormă.

Dar nu e numai durere și tragedie în toată cartea, ci mai sunt și tot felul de detalii interesante despre averile oamenilor, relațiile cu vecinii și chiar și întâmplări de-ți stă mintea în loc. De exemplu, prima căsătorie între două femei din Țara Românească a avut loc în 1801. O femeie fugită de acasă dintr-o căsnicie abuzivă s-a prefăcut că e bărbat și s-a dus să se angajeze. Ei, a lucrat atât de bine încât stăpânul i-a dat-o pe fiică-sa de nevastă – și pentru că n-a avut inspirația să zică „sunt impotent, am avut un accident cu un gard când eram mic” (sau cum s-ar fi putut formulat în secolul 18 ideea asta), n-a putut refuza și s-a căsătorit. Când a fost vorba, însă, să-și îndeplinească atribuțiile conjugale s-a descoperit că există o miiiică problemă. (pp. 52-53)

Altă întâmplare haioasă e cu trei preoți – și apropo, preoții erau recrutați din pătura de jos și nu prea aveau ei mare învățătură, har, credință sau altele asemenea. Citez: „preoții de la Biserica Albă din București, ce urmează a fi puși la „opreală” și necinstiți cu „bătaie în falangă” pentru că s-au îmbătat chiar în „Săptămâna Luminată” și din trei nici unul nu și-a adus aminte că trebuie să oficieze slujba.” (p. 39)

Dincolo de chestiile care m-au interesat mai mult pe mine sau mi s-au părut mai amuzante și le-am menționat mai sus, cartea are o mulțime de lucruri de zis, pe care le așează în pagină excelent: începe cu o descriere a ierarhiei bisericești și a curților de judecată și notarilor datorită cărora mai există și acum diverse documente pe baza cărora s-a reconstruit lumea respectivă în carte. Continuă apoi cu problemele legate de zestre, de logodnă și de daruri, apoi cu căsătoria și problemele care apar (violență, desfrâu, băutură), încheie cu divorțul și situația persoanelor după divorț.

Peste tot sunt mici detalii, povești cu ce i s-a întâmplat unui cuplu sau altuia, statistici despre cum se terminau divorțurile, obiecte date în dar sau care fac parte din zestre, precum fețele de pernă, rochiile… sau diamantele. Soți fugiți, bărbați care se converteau la islam ca să poată divorța, probleme cu nunta domnitorului care făcea prețurile să urce îngrozitor de mult, bigami, cupluri incestuoase care fugeau la Giurgiu ca să se poată căsători fără să-i știe nimeni și tot felul de reguli ciudate, cum ar fi că bărbații n-aveau voie să-și țină amantele în aceeași casă cu soția, dar dacă totuși o făceau, trebuiau să fie somați de două ori să le dea afară înainte să fie aduși la judecată (împăciuitoarea Biserică era împăciuitoare).

Rareori au fost momente în care să-mi vină să sar pasaje (dar au fost vreo două cazuri în care se înșira tot arborele genealogic al unor boieri), chiar dacă a fost o carte pe care am mai citit-o și am mai lăsat-o din mână, pentru că e foarte densă.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      În condițiile astea, e amuzant să acuzi liceenii de azi că sunt destrăbălați în comparație cu cei din generațiile mai vechi
    </td>
  </tr>
</table>

Jonathan Clements – „Primul împărat al Chinei” [recenzie]

Fri, 27 Jan 2017 10:29:20 +0000

Când e vorba de istorie veche, de un lucru poți să fii sigur: politica de la curte implică asasinate, rebeliuni, sfetnici care se luptă pentru putere, tirani demenți și șiretenie cât cuprinde. Probabil că era oribil să trăiești în vremurile respective, dar ca povești sunt mult mai interesante decât cele despre istoria recentă.

„Primul împărat al Chinei” e un volum de istorie plin-ochi fix de genul ăsta de povești sângeroase (e scris de John Clements, publicat la Editura ALL, tradus de Lena Călinoiu; le mulțumesc celor de la editură pentru volumul primit gratuit în schimbul unei recenzii cinstite). Primul capitol e chiar despre o încercare de asasinat – imperiul Qin al primului împărat e din ce în ce mai puternic și înfrânge regat după regat, așa că regele din Yan tocmește un asasin dornic să-și jertfească viața pentru a-și salva propria țară de pericolul ce-o paște la orizont. Doar că nu e suficient să-l trimită pur și simplu la curtea imperială, ci trebuie să-l ajute cumva pe Jing Ke să ajungă și în preajma paranoicului conducător suprem, câștigându-i încrederea într-o singură clipă ca să-l poată răni cu un pumnal otrăvit.

Restul cărții e ceva mai puțin dramatic povestită, dar e la fel de interesantă: Jonathan Clements începe cu istoria mitică a Chinei, în care ființe divine se perindă între cer și pământ și conducători înțelepți și măreți lasă în urmă o tradiție extraordinară. Evident, nici măcar în secolele 6-3 Î.H. lumea nu mai e așa de bună, frumoasă și extraordinară cum era odinioară, deci Confucius și cărturarii care au urmat după el au rămas cu gândul la vremurile istorice și perfecte. Ba mai mult, urmașii urmașilor conducătorilor de odinioară, cei din dinastia Zhou, aveau încă un regat axat pe tradiții și respectat mai mult cu vorba de cei din jur.

Asta până când regatul Qin (de la care vine și numele de „China”) a început să se expansioneze puternic, înghițind tot ce era în jur și stabilindu-se pe post de conducător de drept și de fapt al întregii lumi civilizate și declarându-se adevăratul conducător stabilit de zei în perioada primului împărat. Ce atâta tradiție, când noul bate la ușă? Nu vechile cutume îi conduceau pe ei, punându-i să se plece în fața regilor din Zhou, ci puterea legii.

Atâta tot că legea respectivă era foarte dură și sângeroasă. Ceea ce, pe de o parte, a enervat o grămadă de lume. Pe de altă part, a însemnat că primul împărat a putut să strămute populația dintr-o parte în alta și să trimită o grămadă de oameni care încălcaseră vreo lege să lucreze la Marele Zid (care era ceva mai mic pe vremea aia), sau să-i trudească prin alte părți. Bine, fiind tiran, putea să ia de la treburile lor și să trimită la muncă grea și oameni care n-aveau nicio vină. Lucru pe care l-a și făcut – a lăsat în urmă niște ziduri importante, niscaiva alte clădiri și un mausoleu pe care încă nu l-au dezgropat complet arheologii chinezi, dar în care s-a găsit și armata de teracotă.

Spoiler: în istorie, asuprirea populației tinde să ducă la revolte, rebeliuni și multă supărare. Dinastia primului împărat a ținut fix cât să apuce să domnească primul împărat și fiul lui, după care s-a ales praful de ea.

Poveștile din carte sunt chiar interesante, de la cucerirea regatelor, la construirea diverselor structuri memorabile care încă mai există după mai bine de 2000 de ani, la obsesia primului împărat pentru găsirea nemuririi (spoiler: n-a găsit un elixir minune care să-l facă nemuritor), la eunucii și pseudo-eunucii care se tot învârt prin politică. În plus, îți poți forma o oarecare impresie despre cum arăta China la momentul respectiv, atât la nivel de idei filozofice, cât și mai concret. De exemplu, un regat îi cedează la un moment dat altui regat „35 de orașe” cu 30.000 de locuitori în total (sper că am reținut cifrele exacte, pentru că am uitat să-mi notez pasajul exact, dar pe acolo se învârt).

Încă un lucru simpatic: Clements mai pomenește din când în când ce se mai întâmpla prin Europa în perioada respectivă, ca să avem un reper temporal – de exemplu, apare imperiul asirian sau Grecia începe să devină acea Grecie de care tot auzim din manuale.

Acesta fiind zise, recomand poveștile cu căldură… dar volumul cu un pic de reținere, pentru că are și părți mai puțin strălucite.

De exemplu, se folosesc denumiri europene pentru titlurile aristocrației chineze – cât timp vorbim de regi și împărați, nu e o problemă, dar în momentul în care încep să apară duci și marchizi, parcă e ciudat, mai ales în condițiile în care în România nu prea am avut de-a face cu gradele astea. Apoi, uneori mi s-a părut că limita de demarcație între realitate și speculații nu e foarte clară.

Traducerea de Lena Călinoiu complică și ea lucrurile. Nu pot băga mâna în foc pentru asta, dar Clements pare să fie genul de autor cu un stil mai prietenos/oral, care e un pic dubios când e tradus mai scorțos. În plus, am avut impresia nu o dată că anumite expresii au fost traduse cam pe lângă. Cel mai relevant exemplu ar fi „al Doilea împărat devenise atât de agitat încât a împușcat o siluetă umană, pe care o zărise într-unul din copacii de pe domeniul lui de vânătoare.” Bănuiesc (nu știu sigur) că în original cuvântul o fi fost „shot”, care se referă și la tras cu pușca, și la tras cu arcul. Și bănuiesc că era vorba de săgeți, totuși, dat fiind faptul că acțiunea se petrece cam prin anul 200 î.e.n., când puștile nu existau. Mai sunt și greșeli de tipar (mai sunt multe…), dar alea sunt mai ușor de ignorat.

Altfel, ca obiecte, cărțile de la Editura ALL nu sunt deosebite în vren fel – unele au coperți interesante și așa mi-au mai atras atenția pe la târguri. Fonturile sunt normale, de dimensiune mediu-mic (aviz celor care au nevoie de ochelari, că am început să-i am în familie). Un mic detaliu care m-a surprins plăcut: chiar dacă hârtia nu e extraordinară, nu se întinde cerneala pe ea – sunt genul de cărți pe care poți să le citești liniștit și când faci baie, pentru că nu-ți umpli paginile de urme negre. (Sau numai eu am criteriile astea?)

Una peste alta: interesantă, un pic greu de citit, dar per ansamblu merită.

Joel F. Harrington – The Faithful Executioner [Recenzie]

Tue, 19 Apr 2016 06:59:48 +0000

La un moment dat, în mijlocul unor agitații cu cuceriri și bătălii de prin secolul 16, un conducător nu foarte bun a vrut să execute pe cineva. Însă n-avea la dispoziție niciun călău și, în loc să aștepte, a decis să invoce un drept mai vechi, care-i permitea să aleagă un individ oarecare pentru a face execuția.

Cel ales era un meșteșugar onorabil, dar cu o mică pată în istoria familiei (o rudă avusese o problemă cu un câine și o crimă). Însă, din clipa în care a fost desemnat călău, a fost dezonorat și nu s-a mai putut ocupa de cariera de dinainte. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să fie călău în continuare.

Fiul lui, Franz Schmidt n-a avut nici el de ales și a trebuit să-i calce pe urme, ajungând și el tot călău, într-o perioadă în care cei cu meseria asta erau un fel de paria în societate și erau deseori văzuți ca sadici și bețivi, deseori nu cu mult mai buni decât cei pe care-i executau. Schmidt însă a ales să încerce să se ridice în societate printr-un comportament cât mai respectabil, care să-i permită să se desprindă de prejudecățile celorlalți despre el.

A ținut un jurnal în care-și nota execuțiile, care a fost mai apoi publicat și, în cele din urmă, găsit într-un anticariat de Joel F. Harrington, profesor universitat de istorie, care a decis să studieze îndeaproape problema lui Franz Schmidt în The Faithful Executioner: Life and Death in the Turbulent Sixteenth Century.

Cartea e una de microistorie – ceea ce înseamnă că autorul, în loc să se preocupe cu calupuri mari de timp sau de spațiu, a decis să se axeze pe un singur punct al istoriei, în acest caz, un călău. Ce mi se pare interesant la microistorii e că lasă să se întrevadă o întreagă lume prin detaliile lor, prin anumite viziuni asupra lumii sau situații de viață. Și mi se pare fascinant și că un istoric se duce să caute cu asiduitate tot felul de înregistrări oficiale despre un singur om.

Astfel, deși Schmidt nu pomenește mare lucru despre viața lui personală în jurnal, Harrington găsește informații despre familia lui, despre modul în care ajunge să-și asigure poziția de călău oficial în Nuremberg, despre execuții ratate pe care Schmidt le-a trecut cu vederea și așa mai departe.

Nu aș lua fiecare cuvânt al lui Harrington de bun (sunt multe locuri unde e clar că își imaginează ce trăia Schmidt pe baza datelor culese), dar deseori presupunerile lui par destul de moderate și realiste.

Unele detalii sunt fascinante: superstițiile legate de morți (și de bucăți din morți) pe care le aveau tâlharii, felul în care erau tratați cei condamnați la moarte, numărul execuțiilor (și motivele lor), codurile despre tortură. Un capitol întreg este dedicat unei profesii secundare pe care o aveau deseori călăii și pentru care Schmidt simțea o chemare reală: cea de vindecători ai rănilor fizice.

Una peste alta, o carte bine scrisă, intersantă, ușor de citit, cu o cercetare bine făcută în spate. Eu am găsit-o în anticariatul Ex Libris din București, unde mai aveau destul de multe bucăți, deci ar trebui să mai fie acolo și acum, pe la vreo 40 de lei.

Avem nevoie de educație umanistă

Mon, 26 Oct 2015 13:15:06 +0000

Hai să ne uităm la un screenshot al unui articol peste care am dat nu demult:

Articolul e de pe sfatulparintilor.ro și este neschimbat până azi, doar că are de două ori mai multe vizualizări decât atunci când am făcut screenshot-ul.

O să scriu aici câteva observații pe marginea fragmentului de articol care e vizibil aici (n-am răbdare să-l mai citesc o dată pe tot), ca punct de pornire pentru o discuție mai largă despre umanism și necesitățile „de suflet” ale oamenilor din ziua de azi. Fără vreo ordine anume:

„a performa” nu există în limba română, pare un englezism
„copilul pare neinteresant de școală” – ar rebui să fie „neinteresat”. Ar putea fi o greșeală de tastare, dar e ciudată în context
primul paragraf e plin de truisme, probabil în lipsa unor idei mai bune de începere a articolului
„fiecare copil este unic” – refrenul ultimei perioade
feng shui (din titlu) – aliniere la new age-ul cultural actual

O să adaug ceva care nu e evident din fragment: articolul recomandă studierea „coloanelor destinului” copiilor, din punct de vedere feng shui, ca să descopere aptitudinile și posibilitățile copilului.

Nu e un articol unic pe la noi: am văzut tone de cărți și articole în care tot felul de neaveniți își dau cu părerea despre cum îți poți îmbunătăți viața, relațiile, performanța la locul de muncă, despre cum poți deveni fericit sau sănătos. Ce frapează aici e doar faptul că o persoană ușor agramată dă lecții despre educarea copiilor, fără să dea vreun semn că s-a împăcat foarte bine cu educația proprie. Oala spartă îi dă ciobului lecții despre cum să fii întreg.

Însă tendința e cea generală: se caută răspunsuri la problemele vieții, dar se caută răspunsuri facile, care nu necesită prea mult efort. Se caută înțelepciune orientală, pentru că a noastră s-a cam „fumat”. Se pune accent pe unicitatea fiecăruia. Se caută ceva profund, care să vorbească despre natura umană, care să ne spună cine suntem și ce facem cu viețile noastre, de ce suntem săraci, de ce suntem bolnavi, de ce ne eșuează relațiile, de ce n-avem succes, ce ne împlinește, ce ne face fericiți.

Ceea ce e normal: oamenii nu sunt roboței. Tocmai de-asta avem la școală materii umaniste, de-asta învățăm literatură, filozofie și alte bazaconii „inutile”: pentru că sunt inutile în majoritatea carierelor, dar utile pentru formarea ca oameni.

De fapt, mint. Avem materii umaniste pentru că am avut și până acum materii umaniste. Materiile umaniste sunt tradiționale, deci sunt importante, deci trebuie făcute (cam ca integralele la matematică). Sunt un reflex – facem literatură, istorie și filozofie pentru că s-au tot făcut. Pentru că ne oferă „cultură”. La ce e bună cultura? La a fi o persoană cultă, evident. Știința te face de succes. Cultura te face cult. A fi cult e un lucru bun, dar enervant pentru ceilalți. Toată lumea știe asta.

Așa că discutăm de programe, de ce se dă la Bac, de canoanele literaturii și de faptul că ești incult dacă nu i-ai citit pe Balzac, Tolstoi și Pleșu. Așa că materiile umaniste își pierd din ce în ce mai tare relevanța pentru că nu-și pot exprima rolul real în viața noastră și utilitatea.

Dar dacă ar fi să mă uit mai atent la ce face umanismul, aș spune că ne explică lumea. Nouă, personal. Știința descrie ce se întâmplă sau se poate întâmpla în anumite condiții, dar umanismul ne ajută să ne adaptăm la lume ca persoane, să reacționăm când dăm de ceva nou. Ne oferă ceva sufletesc, adică fix ce caută toți new age-iștii de azi, zăpăciții care vor o „medicină pentru suflet”, cei care citesc cărți de dezvoltare și de încurajare personală, cei care pun mâna pe toate cărțile scrise de anonimi care-și dau cu părerea despre suflet.

Doar că atâta timp cât umanismul continuă să se comporte superficial și închistat, o să respingă. „Oamenii nu mai citesc [și e de rău]” – alt refren al generației, pe lângă ăla cu „fiecare om e unic”, care e menit să te facă să te simți special, în ciudat faptului că mai sunt câteva miliarde de unici pe planetă. Nu e clar de ce e rău că nu citesc, în afara vagului concept că sunt mai inculți, deci e de rău.

Cred că ar merita reformată predarea umanismului în școli, pornind de la utilitatea lui pentru persoană. Ce înseamnă asta? Nu să formăm caractere prin școală, că nu suntem la făbricuța de oameni – ci să începem să le prezentăm elevilor concepte și idei. Să-i expunem unei lumi mai vaste decât cea cu care ar fi probabil să se confrunte în mod obișnuit. Să-i provocăm să gândească, să vadă dedesubturi. Dacă au crize existențiale la 30 de ani, să aibă măcar ceva de ce să-și aducă aminte, ca să știe unde să caute ce-și doresc.

O expunere mai mare la conceptele filzofice, la idei mai vechi, la curente vechi de gândire te face mai pregătit pentru viață: nu mai pici de fraier când apare primul „trainer personal” care să îngaime generalități. Pentru că știi mai multe, pentru că ai fost expus la concepte mai interesante și mai puternice, pentru că ai auzit și citit oameni mai coerenți vorbind despre lume. Pentru că ți-ai pierdut din naivitatea începătorului și ai fost învățat să privești problema din mai multe unghiuri, să-i cauți dedesubturile.

Mai demult îmi spunea cineva că naivitatea asta poate fi îndepărtată și printr-o pregătire științifică riguroasă, pentru că metoda științifică presupune să verifici tot, să experimentezi, să vezi dacă teoriile se confirmă. Ceea ce e și nu e valabil: un om de știință e obișnuit cu valorile absolute, cu idei adevărate și idei false. Umanismul privește totul mai relativ: da, afirmația asta e adevărată, dar și aia e, dar poate că două chestii care se bat cap în cap au fiecare adevărul ei etc.

Acuma, problema umaniștilor e că nu știu când să se oprească, când să spună „nu” și când să radă din temelii niște teorii care nu prea stau în picioare decât cu foarte multă bunăvoință, la fel cum am văzut ingineri picând în plasa unor farsori pe baza unor „dovezi incontestabile”. Se întâmplă, niciun domeniu nu e lipsit de pericole. Dar relativitatea asta, neîncrederea, tendința de a învârti o problemă și de a o privi din diverse unghiuri fără să spui nici da, nici nu cu toată gura, genul ăsta de a privi o lume vagă, complexă și cu o mie de substraturi pe care o are umanismul, prinde bine în viață împotriva vânzătorilor de „ulei de șarpe” sufletesc.

Deci beneficiile unei educații umaniste mai temeinice ar fi duble: unu, că-ți oferă un context larg ca să găsești răspunsuri la întrebările vieții; și doi, că dacă ai un context mai larg la dispoziție, ești mai greu de fraierit.

Dacă ar fi după mine, aș reforma educația umanistă cam așa:

aș muta filozofia din clasa a 12-a (când n-o mai face nimeni că „vine Bacul”) în clasele a 9-a și a 10-a. Să se facă istoria filozofiei, cu explicații ale conceptelor de bază și ale modului în care s-a trecut de la o viziune a lumii la alta.
aș face ore de istoria culturii. Nu a Culturii mari, cu muzică și artă și toate cele, ci a culturii în sensul ei antropologic: ce obiceiuri aveau oamenii, ce credințe, cum trăiau, chestii de-astea.
aș băga mai multă literatură universală și mai puțină literatură română. Pentru că prima are multe de oferit, a doua e recentă și n-are foarte multe de zis.
aș povesti de istoria criticii și a teoriei literare, care e strâns legată de istoria literaturii. Ca să știm cu toții cum s-au chinuit înaintașii noștri să-și dea seama dacă o carte e bună sau proastă și cum încă n-a ajuns nimeni la nicio concluzie definitivă pentru că probabil că nu există una.
aș arunca la gunoi manualele de istorie care există azi, pentru că sunt niște aberații. Sincer, merită scrise unele mai bune, că momentan plăcerea de a învăța istorie se descoperă accidental și în afara școlii, pentru că în școală e chin. Mai mult accent pe cauze, efecte, ansamblu general, situație în epocă, mai multe povești care să aibă logică și să fie interesante.
aș scoate cărți de popularizare pentru domeniile de mai sus. Momentan nu prea văd cărți de istorie a filozofiei/culturii/literaturii decât de specialitate, care sunt prea greoaie pentru publicul larg (la istoria culturii mai șanse, însă…). Ar merge extrase unele dintre ideile mari, puse într-o formă accesiblă și relansate, cum ar veni. Cine vrea mai mult, merge la sursă acolo unde îl interesează.

Are sens ce zic aici? Sunt sigură că sunt persoane care pot ridica obiecții la multe idei pe care le-am scris, dar în mare, are sens ce zic? Pentru că mie mi se pare că da, există o cerere enormă de umanism, doar că nu știm să-i spunem pe nume. Dar școala nu e în stare să ofere ce ar trebui pentru că s-a învechit, a împietrit în forma curentă și oferă prea puțină valoare reală pentru efortul depus de elevi. Ar putea face mult mai mult, ar putea pregăti elevii pentru viață mai tare, doar că momentan nu prea ne punem problema asta.

Evident, n-am stat să gândesc toate detaliile problemei, pentru că ar fi un efort enorm, dar voiam să lansez discuția și să aud și alte păreri.

Epidemia dansului din 1518

Thu, 02 Apr 2015 08:50:37 +0000

Am vrut inițial să scriu articolul ăsta ieri, dar mi-am dat seama că o s-o ia lumea de banc (bine, unii au luat diverse bancuri prea în serios, așa că tot dau peste comentarii pline de prejudecăți și înjurături la știri false).

Acum vreo 500 de ani, în Strasbourg, pe vremea aia un oraș din Sfântul Imperiu Roman în care bântuia foamea și reveniseră lepra și ciuma, a apărut o maladie ciudată: oamenii se apucau să danseze de nebuni și nu se mai puteau opri. Dansau cu zilele, ori până le trecea, ori până picau morți de epuizare. Cei de la conducerea Strasbourgului din acele zile (1518) au ales să neglijeze sfaturile doctorilor, de a le lua sânge bolnavilor, și au construit o scenă în centru, unde au pus muzicieni să le cânte bolnavilor, ca să-i ajute să danseze până le trecea. Soluția n-a funcționat (nu mi se pare surprinzător) și vreo 400 de oameni în total au fost afectați de epidemie.

N-a fost un caz singular în istorie – în sate și orașe din aceeași zonă au mai avut loc epidemii de genul de-a lungul secolelor. Unii istorici au sugerat că problema ar fi fost cauzată de o cultură de secară infectată cu un fel de mucegai, care produce spasme incontrolabile și halucinații, dar până la urmă au căzut de acord că nu prea pare să fie vorba doar de spasme, ci chiar de dans. Alți istorici au sugerat că ar fi putut fi vorba de o isterie în masă, pe bază de stres, malnutriție și credințe supranaturale. Epidemiile au încetat pe la mijlocul secolului 17.

Mi s-a părut interesantă povestea. Am dat peste ea pe scurt aici (printre alte ciudățenii și mistere), am aflat mai multe aici și aici, iar varianta cea mai detaliată peste care am dat e aici.

Philip Freeman – Julius Caesar [recenzie de carte]

Sun, 02 Nov 2014 11:55:15 +0000

„Julius Caesar” de Philip Freeman e o carte ușor dezamăgitoare. Cred că m-am obișnuit cu binele. Nu-i nimic, rectific la următoarea.

După cum spune și titlul, e vorba despre Iulius Cezar, de prin adolescență până la cuțitul vârât de Brutus. Nu e o carte academică, lucru care se vede mai ales când autorul ne comunică omniscient la ce se gândea toată lumea implicată, cine a dat din umeri când și alte astfel de lucruri. (bine, nu excludem varianta unei mașini a timpului, dar…)

Fiind o carte pentru publicul larg, deci, care nu se împiedică de restricții la fiecare pas, ai spune că are destulă mână liberă cât să te prindă, cât să strălucească prin explicații, prin stil. Nu face nici asta. E oarecum seacă, dar citibilă (chiar dacă mă mai încurcam uneori între persoane).

E, în schimb, destul de informativă și interesantă. Conține anecdote simpatice, explică situația politică în Roma Antică (și situația socială legată de politică). Nu știu cum au făcut alții istoria în școală, dar eu am rămas cu niște date aproximative și niște confuzii majore (de exemplu, credeam că triumviratul ăla din care făcuse parte Cezar era ca un fel de conducere oficială a trei persoane care se află în fruntea imperiului – nu un fel de acord al unor persoane care trag sforile din culisele Senatului).

O carte ok, folositoare, dar nu extraordinară.

Între Orient și Occident, de Neagu Djuvara [recenzie]

Sun, 13 Apr 2014 15:58:13 +0000

În școală nu-mi plăcea istoria și încep să înțeleg de ce. Manualele și profesorii aruncau în noi cu tot felul de informații seci, descărnate, care trebuiau reținute și din care nu prea aveam ce iubi. Dacă școala ar fi încercat să ne determine să iubim pisicile, ne-ar fi pus la dispoziție schelete de pisici cu care să ne jucăm, după care s-ar fi mirat că nu simțim dragoste față de animale.

Ce vreau să spun e că multă vreme am considerat istoria un subiect neplăcut, plictisitor, anost, de toceală. Între timp am cunoscut câteva persoane care mi-au mai schimbat părerea, iar Djuvara e ultimul dintr-o serie de oameni care reușesc încet să mă convingă că trecutul merită interesul meu.

Între Orient și Occident e o carte lungă, pe care am citit-o în varianta digitală (și la aia v-am dat link; există și o variantă fizică, frumoasă, cartonată, grea, scumpă și ilustrată care arăta bine). Pe alocuri dădeam pagină după pagină, de parcă ar fi fost un bestseller, alteori am abandonat-o câteva zile sau mai mult, după care am mai citit câteva rânduri. Per ansamblu, însă, e mai mult fascinantă decât plictisitoare.

Cartea este despre Muntenia și Moldova în secolele 18-19, dar nu le discută cronologic, ci pe categorii sociale: începe cu viața și situația domnitorului, trece la viața și situația boierilor, apoi a bisericii, a celor de la oraș în general, a țăranilor și în cele din urmă a țiganilor. Mi se pare o împărțeală extrem de bună, pentru că atmosfera scindată iese foarte bine la suprafață și cu fiecare capitol ți se întregește imaginea despre lume.

E plin de tot felul de informații și n-am de gând să fac un rezumat la absolut tot, dar fac o listă cu ce mi-a atras atenția mai puternic:

în Muntenia și Moldova se călătorea cu o viteză extraordinară, mult mai mare ca în străinătate (vitezomani, românii…)
străzile mai importante ale orașelor erau acoperite cu bârne puse de-a curmezișul și legate strâns între ele, care formau un fel de poduri.
boierimea preluase inițial foarte multe lucruri de la turci, inclusiv moda – femeile au fost primele care au început să treacă pe moda occidentală și au încetat să fie închise în casă și acoperite în toate felurile și au început să iasă în lumea și să-și găsească amanți. Bărbații au lăsat deoparte șalvarii mai greu.
țăranii din Muntenia aveau bordeie săpate în pământ.
ciuma. Sunt destul de sigură că dacă mi s-ar fi zis de câte ori venea câte-o ciumă în școală, aș fi reținut.

Dacă e să mă plâng de ceva, e că nu e mereu foarte clar de unde a luat Djuvara câte o informație. Uneori ne spune, alteori nu reușesc să mă prind.

Stilul e destul de familiar, prietenesc, al unui om care povestește despre istorie și nu al unui istoric care vrea să fie cât se poate de atent și exact. Uneori Djuvara ne povestește ce au trăit/simțit anumte persoane, sau face anumite comentarii scriitoricești. Pe de o parte, s-ar putea să ne inducă oarecum în eroare. Pe de alta, e plăcut de citit și informația și stilul împreună sunt uneori excelente.

E o carte pe care o recomand.

References
↑1