IT on Roxana-Mălina Chirilă

Reversul testului Turing

Fri, 28 Feb 2014 21:00:38 +0000

În 1950, când calculatoarele erau într-o fază de început, lumea își punea veșnicele întrebări filozofice de început de tehnologie. În cazul de față, una dintre întrebări era: pot mașinăriile să gândească?

Alan Turing, unul dintre geniile care se ocupau de mașinăriile astea noi și gigantice(și care a lucrat din greu la descifrarea Enigmei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), a scris un eseu în care zicea că gândirea e greu de definit. Așa că a propus un alt test: ar putea un calculator să imite cu succes un om în fața altui om? Cu alte cuvinte, dacă cineva are în față un ecran și conversează ori cu un calculator, ori cu un om, poate să nu-și dea seama de diferență? Dacă e posibil, atunci se poate spune că acel calculator ar gândi.

Definiția a fost întoarsă pe toate părțile și a ridicat tot felul de obiecții de-a lungul timpului.

Problema cea mai mare cu ideea asta, însă, e că puțin mai des decât mi-aș dori dau peste persoane care scriu pe internet și care seamănă atât de mult cu niște spambots (adică programe făcute ca să spamuiască și să imite extrem de vag oamenii) încât mi-e greu să disting între stupiditate artificială și stupiditate naturală.

E un fel de revers al testului Turing. Nu știi dacă ce ai în față e un calculator sau un om, dar din cu totul alte motive decât putea Alan Turing în 1950, în perioadă de entuziasm al noilor descoperiri, să conceapă.

Întrebarea se pune: se poate considera că un astfel de individ gândește?

[Acest artiol a fost scris cu un sentiment de ironie profundă.]

Femeia cu părul ca Firefox

Thu, 27 Feb 2014 15:23:44 +0000

Azi o prietenă a adus vorba de femei în știință/politică/etc. Așa că am pomenit-o pe Mitchell Baker, tipa care e la vârful Fundației Mozilla (Mozilla ca în „Mozilla Firefox”).

„O știi, nu?” am întrebat-o. „E tipa aia care are părul ca Firefox.”

Pentru că are o coafură atât de distinctă (și pentru că e Mitchell Baker de la Mozilla), da, o știa.

Mitchell Baker

Prima oară când am văzut-o era în timpul unui curs deschis despre istoria internetului, când povestea de începuturile browser-elor, de open source și de tot felul de probleme și chestii interesante:

Despre trafic pe site-uri

Sun, 19 Jan 2014 08:58:27 +0000

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.

Cum afli care e traficul de pe site-ul/blogul cuiva? E o întrebare interesantă. Câți vizitatori unici am eu? Câtă lume dă click și unde? Cum stau în raport cu ceilalți?

Răspuns: nu poți. Decât dacă-ți spun eu. Ceea ce e valabil și pentru alții, cu blogurile/site-urile lor. Nu există chestii care să poată măsura efectiv ce fac vizitatorii pe site-ul respectiv decât dacă administratorul le instalează acolo. Deci, eu am pe acest blog două contoare care contorizează diferite statistici. Vizitatori (numărați după IP-uri), număr de click-uri pe diverse pagini, număr de vizite (adică vii, stai 5 minute, e o vizită. Vii peste 5 ore și e altă vizită). Etc. Dar nu există o cale sigură prin care alt site, sau cineva exterior, poate să-mi măsoare mie datele astea decât dacă îi dau eu voie.

Buuun. Hai să discutăm despre locurile mai cunoscute unde găsești topuri cu site-uri și metodele lor de contorizare.

1. Alexa.com

E unul dintre site-urile cele mai cunoscute cu statistici despre site-uri. Ai topul a milioane și milioane de site-uri din lume, fiecare cu un număr de ordine. Al meu, azi, e pe la 8 milioane. Acum vreo săptămână era pe la 6 milioane, deși traficul meu a crescut între timp.

Faptul că menționează atât de multe site-uri și că e un top atât de bine cunoscut face lumea să creadă că e un top destul exact și clar – dar pe ce bazează? Din câte am înțeles, în principiu contorizează acțiunile făcute pe internet pe browsere care au instalate Alexa toolbar. Aveți Alexa toolbar?… Nici eu. Era un toolbar destul de uzual prin 2005, cred, dar între timp nu prea mai e. Așa că procentul de trafic înregistrat e mult mai mic decât cel real și datele, în special pentru site-uri care nu sunt folosite de un segment foarte larg al populației lumii, nu sunt foarte apropiate de realitate.

Bine, există și varianta, cu plată dacă nu mă înșel, în care îi dai datele tale reale de trafic. Ceea ce eu nu fac și majoritatea site-urilor nu fac.

Deci: are o relevanță, dar nu chiar așa de mare pe cât ți-ai imagina.

2. Trafic.ro

Trafic.ro îți dă o chestie care apare pe fiecare pagină a site-ului tău și care înregistrează click-urile de pe site. Reține IP-uri și le folosește ca să contorizeze numărul de unici, reține click-uri pentru numărul de „views”, înțelege ideea de vizite și le contorizează și pe alea.

Nu toată lumea are trafic.ro, pentru că sunt enervanți. Îți fac disponibile date pe care tu n-ai chef să le faci disponibile, îți cer bani, îți trimit mail-uri. Am avut și eu trafic.ro vreo câteva zile, dup-aia am fugit ca de draci și m-am trezit cu un telefon în care mă întrebau de ce am fugit ca disperata. Uite, de-aia.

Am auzit zvonuri vagi că ar fi umflat din când în când statistici, dar asta e altă poveste. Presupunând că sunt corecți și onești, ceea ce e posibil, e cea mai exactă statistică despre vizitatori/views pe care o veți vedea, dar poziția din topul lor (gen „site-ul nr. 12 din categoria bloguri”) nu reprezintă o poziție dintr-un top real al tuturor site-urilor din România. Reflectă poziția în topul trafic.ro.

3. Zelist.ro

Topurile Zelist sunt o completă perplexitate a misterului inefabil din existența blogurilor. Adică, nu știu exact cum au reușit să creeze un algoritm de sortare a site-urilor care să aibă o relevanță minimă, nelegată de aproape nimic. Sunt înscrisă pe zelist.ro pentru că în fiecare săptămână am ceva la care să mă mir.

Pe ce se bazează zelist? Pe link-uri date de alte bloguri și site-uri înscrise în zelist. Primești un anumit punctaj care este calculat pe baza cui îți dă link. De exemplu, printr-o postare, blogul Eftimie.net, care un scor de 1.8518, îmi oferă mie un scor de 0.119555. Ce înseamnă numerele astea, habar n-am. Ideea e că scorul pe care mi-l oferă se adaugă la scorul meu, iar orice link dau eu oferă scoruri celor pe care-i linkuiesc. Astăzi, cel mai iubit blog din România este, conform zelist, cel al lui Tudor Chirilă.

Dacă sunteți nedumeriți, așa suntem toți. E un fel de joc complicat cu numere, jucat în grup, în care din când în când apare câte un site gen umbrelaverde.ro care a fost multă vreme site-ul nr. 1 din zelist, dar care nu exista. Era mort ori de luni, ori de ani. Cert e că nu exista, dar era nr. 1.

Să recapitulăm. Care sunt variantele descrise: cu contor pe site (chestia cea mai clară), cu contor la vizitatori (dar nu toți vizitatorii au contorul), cu factori externi (link-uri și alte alea, dar care nu spun chestii prea clare). Dar dacă eu nu fac publice datele de pe site, voi nu prea aveți cum să le știți.

Contoare, pentru posesorii de site-uri, sunt multe: de la WordPress (pentru că folosesc platforma lor), de la statcounter.com, cel de la enervantul trafic.ro, și Google Analytics face asta (dar n-am folosit niciodată) etc. Posesorul de site poate ști oricând care e situația lui, dar în ciuda aparențelor, nu prea există un top clar, complet corect, pe care să-l poți vedea oricând și care să cuprindă toate site-urile. C’est la vie.

Later Edit: 4. T5.ro

Mi s-a atras atenția în comentarii (mulțumesc, Vlad B. Popa) că există site-ul ăsta. Preia datele din Google Analytics și face topul pentru România. Funcționează similar cu trafic.ro (contor pe site-ul efectiv) și are aceeași specificație: oferă date exacte, dar nu cuprinde toate site-urile posibile și imposibile. Doar pe cele care folosesc Google Analytics.

Contorul de Facebook, o țeapă mică, dar onestă.

Mon, 13 Jan 2014 09:10:10 +0000

Am un blog destul de mic, fără articole care se propagă viral pe tot internetul. Ceea ce înseamnă, printre altele, că pot să observ mai ușor anumite fenomene. 😀

De exemplu, Facebook.

[][1]

Două contoare de Facebook: pe cel de sus scrie „Facebook”, pe cel de jos scrie „Like”.

Dacă vă uitați la sfârșitul articolelor mele (sau pe prima pagină a blogului, unde vedeți o grămadă de articole), o să vedeți că lângă butonul de Facebook e un număr. Un contor. Dar ce fel de contor? Contor de like-uri? Contor de share? Contor de ce? Lumea presupune că e contor de like și share. Că aia are logică. Plus că scrie uneori pe el „Like”. Dar presupunerea e greșită.

Ieri, fiind duminică, a intrat mai puțină lume ca de obicei pe blog și nici obișnuiții nu s-au înghesuit să comenteze pe articole. Fiind pauză la refreshuri, RSS și alte alea, pe la 6 PM, am observat o chestie și am făcut niște screenshoturi. Uite cum arăta articolul despre povestirile SF pe prima pagină a blogului:

Contorul de Facebook spune 71. Ai spune că asta ar însemna că vreo 71 de oameni, cel puțin, au ajuns pe articolul respectiv, nu? Ca să știe pe ce dau share și like.

Adevărul:La ora respectivă ajunseseră doar 65 de oameni pe articolul cu pricina. Și, pe tot site-ul, veniseră doar 44 de oameni via Facebook.

Ok. Una din două, sau amândouă: ori oamenii dau share și like pe ce nu citesc (nu e exclusă posibilitatea), ori e ceva necurat la mijloc. Așa că am făcut urgent niște teste și am constatat că respectivul contor de Facebook numără numără următoarele chestii:

share-uri cu articolul (normal și de așteptat)
like-uri cu link-ul articolului (normal și de așteptat)
comentariile la postările de pe facebook cu link-ul către articolul respectiv (deci eu dau share, tu comentezi, contorul numără comentariul tău)
link-urile puse în comentariile la postările altora de pe Facebook (deci tu pui o poză cu o roșcată, eu comentez cu un link către articolul meu cu povestirile SF, contorul numără)

Asta cu comentariile e adică așa:

21 comentarii? Se adună la contor – la articolul respectiv am momentan 27 „like-uri” pe Facebook.

În plus, contorul nu merge niciodată în jos. Merge doar în sus. Ți se șterge un comentariu în care puneai link-ul cu articolul? Nu-i nimic, contorul nu monitorizează ștergerea. Mai comentezi încă o dată și iar ștergi? Contorul are +1. Practic poți ajunge la 10.000 „like-uri” scriind și ștergând din nou și din nou același comentariu la aceeași postare (deși de ce ar vrea cineva să facă atâta efort pentru asta mă depășește).

Practic, contorul de facebook numără toate acțiunile legate de link-ul respectiv, chiar și cele revocate. Tehnic vorbind, nu ne-a spus nimeni că ar număra doar like și share. Nu ne-a zis nimeni că ar face ceva anume, dar deseori se presupune că ar număra ceva cu adevărat relevant. Uneori însă se iscă câte o discuție de 1000 de comentarii pe fb și contorul e foarte vesel să arate o popularitate de fapt inexistentă a respectivului conținut.

Atenție însă: nu dau vina pe Facebook. Ei umflă contorul cu toate numerele care se potrivesc cât de cât, e drept, dar presupunerile despre cum ar funcționa respectivul contor sunt ale noastre. (cu excepția, bineînțeles, a celor care chiar au căutat să vadă cum funcționează)

Rezoluții de Anul Nou

Sat, 21 Dec 2013 14:12:06 +0000

Pentru că tot am preluat tot felul de obiceiuri din țări străine, am zis că e cazul să-mi stabilesc din vreme rezoluțiile de Anul Nou. Ca să știu ce fac atunci. Pentru că nu poți să decizi chestii de genul ăsta pe loc, trebuie să te gândești din timp, nu?

Deci, prima mea rezoluție, cea principală și cea de care sunt destul de sigură, va fi următoarea: 1366 x 768.

Și dacă mă simt foarte ambițioasă și stelele se aliniază cum trebuie, poate voi reuși să ajung la rezoluția a doua: 1920 x 1080.

Cum să-ți pui cărțile de pe Wikisource pe eBook reader

Mon, 09 Dec 2013 09:57:56 +0000

Dacă tot spuneam azi că e ebook reader-ul Kindle la reducere și că poți lua cărți gratis pentru el din diverse locuri, mi-am zis că ar fi cazul să vorbesc și de cărțile care se găsesc online pe Wikisource (unde se găsesc cele mai multe cărți gratis în mod legal de pe net, din câte am văzut până acum). Sunt o grămadă de cărți gratis acolo, dintre care unele sunt și din programa școlară, doar că sunt direct pe pagina de web, nu în formate gata de pus pe ebook reader.

Așa că am scris tutorialul de aici tocmai ca să explic cum ajungi de la wikisource la citit de pe Kindle. Dacă vrei o carte în format .epub (pentru aproape orice reader de pe piață, în afară de Kindle), atunci pasul 1 nu e necesar și ai cartea gata la pasul 6. Dacă vrei o carte în format .mobi (pentru Kindle), atunci trebuie să transformi .epub în .mobi. Ceea ce nu e greu.

Sunt 10 pași pentru că am lăbărțat tot procesul în pași minusculi.

Gradul de dificultate al tutorialului: nu pentru cei care spun în general că „nu le au deloc cu tehnica”. În rest, e o treabă care durează puțin, dar e destul de simplă.

De ce ai nevoie: de browser (dacă citești textul ăsta, felicitări! Ai un browser) și de Calibre, un program pentru cărți digitale. Le gestionează, le transformă dintr-un format în altul, te lasă să le editezi. Are tot ce-ți trebuie. Și e gratis.

Pasul 1: Downloadezi Calibre de pe pagina lor oficială. Îl instalezi. Are vreo 50 MB, așa că e bine să faci pasul ăsta întâi, mai ales dacă ai o conexiune la net proastă, pentru că îl pui la downloadat și faci altele între timp.

Pasul 2: Te duci pe Wikisource și cauți cartea pe care o vrei.

Exemplu: vrei Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. Cauți, ajungi la pagina asta:

Pasul 3: Activezi creatorul de cărți, pe care îl găsești în bara din stânga. Dai click pe Tipărire/exportare și vezi un meniu cu trei variante. Dai „Creare carte”…

…și îți apare o fereastră nouă, care te întreabă dacă vrei să pornești creatorul de cărți. Apeși pe butonul de pornit, evident, că de-aia ești acolo.

Pasul 4: Te duci la pagina principală a cărții (la Ciocoi e cuprinsul) și îi spui să adauge pagina în carte.După care te duci pe fiecare pagină a cărții și îi spui să o adauge. Deci, la Ciocoi, dai click pe „Dedicație”, după care urmezi link-ul către „Prolog”, după care link-ul către primul capitol („Dinu Păturică) șamd, până la capăt, dând „Adăugați această pagină…” de fiecare dată. În ordine, că altfel nici cartea ta nu va fi în ordine.

Pasul 5: După ce ai terminat, dai click pe „Arată cartea”, care e butonul de lângă „Adăugați această pagină.” Și ajungi pe o altă pagină, unde trebuie să completezi titlul și să-i spui în ce format să ți-o facă. Alegeți .epub, nu .pdf.

Pasul 6: Dați „Descărcare” și vă duce la altă pagină, unde vă anunță că lucrează. Așteptați să termine, după care descărcați.

Pasul 7: Deschideți Calibre (ăla de l-ați instalat la pasul 1) și trageți fișierul cu cartea în el. După care dați „Convert books” (varianta „Convert individually”).

Pasul 8: Buuun, acum e momentul să faceți setările: completați titlul, dacă e nevoie, autorul și selectați formatul dorit. În cazul nostru e .mobi, dar poate fi și .epub, sau altele. După care dați ok (e în dreapta jos butonul, am tăiat pagina puțin deasupra, ehhh).

Pasul 9: Sunteți duși înapoi pe pagina principală din Calibre. Așteptați. Că durează puțin (secunde, zeci de secunde, un minut?). După aceea dați click pe carte și vă uitați la meniul din dreapta, unde îi apar coperta, autorul etc. Dați click pe „Path: click to open” și vă deschide folder-ul unde a salvat cartea electronică.

Pasul 10: Puneți pe Kindle și citiți.

NaNoWriMo – ziua 1

Sat, 02 Nov 2013 00:15:19 +0000

Cuvinte scrise: 1710 (mai puțin decât am estimat că o să scriu).

Cuvinte scrise în total: 1710.

Scris la Cafetecă, editat puțin.

Încercări asidue de a afla de ce pagina de admin de pe wordpress.com se vede ca pe vremea lui pazvante (doar html). Eșec. Toate căutările de pe Google duc la probleme asemănătoare pe wordpress.org (softul pentru bloguri, ce am eu instalat aici), dar cu ăla n-am probleme. Verificat dacă problema cu wordpress.com apare și în alte condiții: da, pe Firefox, Chrome, Opera, Opera pe Android, cu cookies șterse, cu întreaga istorie ștearsă, Firefox pe Ubuntu. Upgrade la Ubuntu.

Pe HumbleBundle e plin de jocuri Worms. Worms Armageddon, de exemplu, de care jucam acum o mie de ani – cu Holy Hand Grenade, SuperSheep, bazooka și toate cele.

Discuție cu un prieten despre tendințele pe care le poți avea când scrii. De exemplu, tendința de a descrie tot: personajul principal se apropie de casă, vede casa, depistează ușa, se apropie de ușă, întinde mâna spre ușă, palma îi atinge clanța, apasă pe clanță, împinge ușa, ușa se deschide, personajul principal intră în casă.

De ce e o problemă: că vorbești mult fără să spui nimic.

De ce merită evitată problema: că plictisești audiența și încarci textul degeaba.

Cum eviți: presupui că auditoriul știe cum se intră pe ușă și sari peste. Descrii doar chestiile care chiar contează pentru povestea ta.

Yahoo! Mail – cum să dezactivezi email-urile în thread

Wed, 09 Oct 2013 21:43:24 +0000

Nu știu cum să-i spun la chestia asta nouă pe care au inventat-o jupânii (de fapt e preluată de la Gmail). Dacă aveți Yahoo!, ați văzut (sau o să vedeți) că de ieri pe azi s-a schimbat pagina de Yahoo! În afară de faptul că iar s-au jucat cu temele, acum conversațiile avute pe e-mail sunt puse toate unele peste altele până când arată așa: [nume persoană] [titlu] [număr de mail-uri schimbate]

Gen:

Yahoo Mail Enjoy the view across devices with Yahoo Mail (2)

Și acolo ai un fel de thread în care îți apar toate mail-urile schimbate în conversație: ale celeilalte persoane, ale tale, inclusiv cele din draft, chestia care m-a terminat pe mine. Adică îți apar toate mailurile schimbate cu o persoană grămadă, ai conversațiile strânse împreună, toate mail-urile apar într-o singură căsuță… Chestia aia enervantă.

În cazul în care n-ai chef de noua invenție absolut nouă de la Yahoo, care e fix ca cea de la Google, se poate scăpa de ea.

În colțul din dreapta sus, în dreapta numelui, îți apare un fel de roată zimțată. Dai click. Mergi acolo la Settings (a doua pe listă). Acolo mergi la Viewing email (a doua pe listă, sub Accounts). Prima chestie e „When viewing message lists”, unde ai o căsuță lângă care scrie „Enable conversations”. O debifezi pe aia.

Și cu asta ai scăpat. Cel puțin până când are Yahoo! alte idei.

Buton de volum la laptop

Mon, 02 Sep 2013 12:22:28 +0000

Maică-mea are un laptop Toshiba de pe vremea când eu eram în liceu. Arată bine mașinăria, dar e depășită de tehnica actuală… cu o singură excepție care era mișto.

Laptopul ei are buton de volum. De-ăla cu rotiță zimțată, cum era la walkman-urile de pe vremuri.

Foarte mișto chestia. Mai ales dacă ai obiceiul să scoți laptopul în locuri unde n-ai chef să sune nimic. La cursuri la facultate, în cafenele unde e lume în jur, într-o firmă în care se discută, la conferințe unde e mai ușor să tastezi decât să scrii de mână, în dulap când ți-au spart hoții casa și ți-ai lăsat telefonul la câteva camere distanță, într-o mănăstire de călugări budiști care sunt mai tăcuți decât o cameră izolată fonic sau în orice alte situații probabile sau improbabile.

Ai rotiță, ai control mecanic asupra volumului inițial al laptopului care se deschide. Dacă știi că ai lăsat sunetele să cânte la maxim exact înainte să le închizi, nu strângi din dinți și zici „Acuma, asta e.” Doar învârți.

Dar deh. O fi prea ca-n epoca de piatră pentru laptopurile actuale.

Cu ce mă mai distrez

Sat, 17 Aug 2013 15:39:47 +0000

Pe Humble Bundle sunt niște jocuri mișto la prețuri de nimic. Momentan poți să iei Amnesia + alte câteva jocuri la doar $3.

Mă gândeam să-mi reinstalez sistemul de operare pe laptop, că l-am umplut cu tot felul de prostii și l-am chinuit cu diverse. Eventual să-l țin cu puține date pe el și să-mi bag și Ubuntu în dual boot, de distracție (uuu, eventual pot să instalez Amnesia și pe Windows, și pe Ubuntu și să văd cum merge pe fiecare).

Hmmm. S-ar putea să mă ocup cu asta în seara asta 😛

În rest, îl citesc pe Patapievici pentru că la un moment dat mă simțeam nasol și n-aveam stare să citesc romane sau alte chestii care-mi solicitau imaginația. Spre surprinderea mea, omul mă amuză (când nu mă plictisește).

O nostalgie onanistă animă substratul afectiv al intelectualului român, căci el împinge corelatul subiectiv al radicalității sale până la ipsațiune.

=)) Pun pariu că a chinuit propoziția aia în mod intenționat. S-a uitat la ea și a zis, „cum aș putea eu să spun ceva radical, injurios și vulgar folosind cât mai puține cuvinte explicite, clare sau cunoscute?” Am dat și prin dexonline.ro după ipsațiunea lui Patapievici prăjit, dar degeaba. Până la urmă Google mi-a găsit cuvântul prin articole medicale și pe ceva site ortodox.

Pomodoro și organizarea timpului

Wed, 14 Aug 2013 08:28:54 +0000

Tehnica Pomodoro: 25 de minute de lucru neîntrerupt, 5 minute de pauză. Repeți de 4 ori, iei o pauză de 20-30 de minute.

O recomand pentru că e una dintre puținele tehnici de organizare a timpului care chiar merg cum trebuie (și pe care o tot folosesc de vreun an sau mai mult încoace, când mă pălește cheful să fiu productivă). Poate pentru că e simplă și realistă. Nu presupune că oamenii se pot concentra 8 ore încontinuu, sau că trebuie să stai într-un picior și să meditezi la Buddha ca să te poți concentra.

Sunt unii care zic că la ei nu merge – unii au alt ritm și lucrează ok fără Pomodoro; am senzația însă că altora le place să tragă mâța de coadă. Depinde de om. Din experiența mea personală, te adaptezi la ritm și ajungi să te poți concentra cum trebuie (și să nu mai freci menta).

Așa. Acuma, chestii practice. Pentru cei care n-au pasiunea mea pentru ceasuri Swatch cu trei cadrane mici pe care poți cronometra până la zecimi de secundă:

Poți să te uiți la ceasul de pe calculator, ceea ce e enervant pentru că trebuie să te tot uiți la ceas.
Poți să-ți pui alarma la telefon, caz în care trebuie s-o tot resetezi (dar se poate, chiar dacă e enervant)
Sunt câteva progrămele (pentru Windows, Linux și Mac) care te ajută cu partea de cronometrare. Eu momentan folosesc Pomodairo (e urâțel, dar merge bine și e gratis). În Linux foloseam Pomodoro de kamilprusko, care era frumușel și mergea bine. Mai multe găsiți pe Google, că n-am testat tot ce mișcă. Pe telefon nu mi-am pus, dar văd că pe Android găsești multe, de la „Clockwork Tomato” la „Pomodroido” la încă vreo 50 de aplicații.

Ca idee, mie intervalul de 25 de minute îmi prinde bine când e vorba de învățat chestii, de tradus, de cercetat, de citit filozofie șamd. Când e vorba de scris am nevoie de mai mult timp pentru o sesiune.

Un laptop pentru un sejur în Evul Mediu.

Tue, 06 Aug 2013 18:53:50 +0000

Se pare că s-a inventat un laptop care se încarcă de la soare, are o baterie care ține 8-10 ore și pe care poți să-l scapi în lac, că e rezistent la apă. În plus, cică e solid și rezistent, să-l tot scapi pe jos că degeaba, nu-l strici. (și e mai ieftin decât majoritatea laptopurilor de la noi)

Uite aici. „Sol” i-au spus creatorii, cei de la compania WeWi (de care n-am mai auzit).

Prima chestie care mi-a trecut prin cap după ce m-am uitat la specificații a fost „Uite, mă, un laptop pe care te poți baza chiar dacă pici printr-o fantă temporală și ajungi în Evul Mediu.” Pentru că hai să fim serioși. Dacă aterizezi nitam-nisam în Evul Mediu, șansele mari sunt să fii complet dezavantajat. De-abia dacă înțelegi limba. Nu știi obiceiurile. Ai probabil un loc de muncă pe care nu-l poți relua atunci. Nu deții toată știința de azi, ci doar prea puțin din ea ca să te ajute. Chiar dacă știi să scrii și să citești, probabil că nu știi să scrii cum scriu ăia. Și să zicem că ai un laptop normal – păi după câteva ore de folosire poți să-l arunci la gunoi, că n-ai priză.

Am citit Un yankeu la curtea regelui Arthur, m-am uitat la filme de genul, dar adevărul e că de-abia acum, cu energia solară, încep să întrezăresc un viitor vag roz pentru oricine are neșansa de a pica într-o falie temporală.

Dacă nu moare de ciumă, tuberculoză sau neînțelegeri relativ rapid, vreau să zic.

(P.S. Se simte deformația profesională?)

O soluție la „Ce-mi ocupă atâta pe hard?!”

Tue, 30 Jul 2013 23:16:59 +0000

(rezumat la articol, pentru cine mă înjură că a intrat aici să afle un răspuns scurt: merge aflat cu WinDirStat)

Am primit azi mail de la Humble Bundle, că au un pachet nou de chestii mișto pentru 3 lei. De data asta jocuri de la Deep Silver, pe principiul „tu dai cât vrei, primești pachetul”. Bun, zis și luat, că acum X-șpe ani am jucat Sacred de la Ascaron (în franceză, nu întrebați de ce – eventual întrebați-mă dacă de atunci îmi place cafeaua Frappé) și mi-a plăcut, iar azi aveau Sacred 2 în pachet. Hai să-l joc și pe ăla, dacă sunt într-o perioadă de jocuri.

Când să downloadez Sacred 2, ce să vezi? 1. Are nevoie de vreo 14 GB. 2. N-am memorie suficientă pe C.

Cum, mă?! Ce-mi ocupă atâta spațiu, că doară am 100 GB pe C! Încep și eu ca Pristanda: vreo 15 GB la Windows, hai vreo 20 GB de diverse programe, cu jocurile de pe Steam cu tot, jocurile de pe GOG.com sunt vreo 7 GB, hai vreo 10 GB pe diverse că downloadez chestii aiurea și uit de ele prin folderele lui pește, dar unde s-au dus ceilalți nene?! Că oricum îi adun, tot nu se adună.

M-am bâțâit cu properties vreo 2 minute, să văd ce folder e mai mare, după care mi-am dat seama că dacă eu mă chinui să aflu ce am frate pe C de-mi mănâncă tot spațiul înseamnă că s-au chinuit și alții. Și dacă s-o fi chinuit vreun programator precis e și vreun progrămel care rezolvă problema.

Beculeț aprins: pe Linux aveam așa ceva. Dar nu mai știu cum îi zice și nu mă apuc să deschid laptopul. Dau pe Google „pie chart of memory usage Windows”.

Și găsesc WinDirStat. E un progrămel de 1 MB care îți spune ce dimensiune au toate fișierele și folderele din calculator/partiția selectată – atât sub formă de foldere cu dimensiunea scrisă lângă, aranjate după dimensiune, cât și grafic, cu dreptunghiuri colorate din care te prinzi care fișere îți mănâncă tot spațiul de pe hard.

Uite așa arată:

Screenshot WinDirStat, via Wikipedia.

Merge relativ repede (stai câteva minute, dar nu stai cu orele) și te prinzi repede ce și cum ai pe calculator.

(la mine, ca idee, unul din „răufăcători” e World of Tanks, care acuma văd că mi-a mâncat 16 GB)

Cum să urmărești comentarii noi pe WordPress

Tue, 30 Jul 2013 21:13:34 +0000

Bănuiesc că nu-s singura persoană de pe lumea asta care e curioasă ce comentează unii-alții pe diverse bloguri. Poate e o comunitate care se adună în jurul unui subiect, poate că articolele sunt așa de interesante că vrei să vezi ce păreri mai are lumea în general – sau poate ai dat peste un blog așa de ascuns și neștiut că ești curios dacă e cineva care comentează vreodată pe acolo.

Norocul face ca WordPress să aibă un feed RSS instalat automat pe care poți să-l bagi într-un RSS reader. De obicei nu-l găsești menționat pe site-uri, dar totuși e ușor de dibuit: [adresa blogului]/comments/feed/

De exemplu: http://roxanamchirila.com/comments/feed/

Dacă folosești Firefox, link-ul de mai sus o să te ducă la o pagină frumos aranjată în care o să vezi ultimele comentarii, cu titlul și autorul. Dacă folosești Chrome, o să te ducă la o pagină imposibilă plină de tot felul de chestii tehnice. Și așa n-am niciun chef să deschid Internet Explorer să văd ce-i acolo, de-i incredibil.

Așa. Deci. Adresa site-ului /comments/feed/

Normal, dacă e wordpress.com, atunci o să fie cevaceva.wordpress.com/comments/feed/

Dacă vrei să ai o variantă foarte lizibilă a comentariilor (și eventual să le și salveze, în cazul în care e un blog pe care se discută mult și pe care nu ești tot timpul), poți să bagi adresa aia într-un feed reader, gen Netvibes, sau Feedly, ambele gratis. Te duci, le vezi lejer acolo, dacă ai ceva de comentat ai link către comentarii în sine. E chiar ok.

Later edit: După cum mi-a atras atenția Dorin în comentarii, te poți abona la comentariile unui singur articol cu [URL-articol]/feed/

Ex: http://roxanamchirila.com/2013/07/31/cum-sa-urmaresti-comentarii-noi-pe-wordpress/feed

Yahoo! are idei

Tue, 30 Jul 2013 14:20:04 +0000

Folosesc Yahoo! pentru poștă aproximativ din preistorie. Mai am ceva mailuri salvate din 2003 pe una din adrese. Messengerul e ok, emoticoanele sunt perfecte (cele de la Google cred că au fost făcute de programatori plictisiți de viață care-și exersau talentele artistice). Totul ok. Tehnic vorbind am și adresă de gmail, dar îmi displace prea tare serviciul lor de e-mail ca s-o folosesc pentru orice în afară de discutat cu unii care sunt mai mult pe acolo.

Practic aș fi foarte mulțumită de Yahoo!… dacă nu le-ar veni idei crețe din când în când.

Nici nu mai știu care a fost prima fază. Posibil să fi fost messengerul din mail pe care multă lume se chinuia să-l închidă ca să nu mai sară afară din messengerul de pe desktop de fiecare dată când deschizi poșta. Pe Google te lasă bine mersi în pace, poți să ai câte ferestre vrei cu messengerul deschis. Îți actualizează conversația în toate și cu asta basta. Dar pe yahoo… complicat. Îl deschizi într-o parte, se închide în cealaltă. Mda. La un moment dat reușești să-l convingi să nu se mai deschidă în inbox, dar dacă aștepți destul se resetează.

Pe urmă, conversațiile de pe messenger tot migrează prin mail. Când te obișnuiești că folderul lor e sub Inbox, pac, dispare. Te duci să-l cauți, dai pe Google, până la urmă afli că e la messenger, unde scrie „Offline”. Dai click acolo și găsești „Conversation History”. No, bene.

Azi m-am trezit că au schimbat nu știu ce, poate vreau să mă uit la mesaje cu un „preview pane” pe care-l pot muta și în josul paginii, și în dreapta paginii. Preview pane, creieri pane. N-aveam chef de așa ceva (mesajele cu antet cu tot, sau chiar fără antet, îmi ocupă prea mult spațiu pe ecran), așa că dă-i iar pe Google să văd de unde închid minunăția. (se schimbă de la „Actions” dacă aveți aceeași problemă)

Și, bineînțeles, nu se pot decide: te lasă cu număr limitat de mesaje pe pagină (și schimbi pagina când vrei să mergi mai departe), sau ai infinite scroll, de-ăla de dai de rotița de mouse și tot merge și merge până ajungi la mesajele pe care le-ai primit acuma 10 ani?… Hmm. Păi, azi așa, mâine așa.

Bine, sunt de acord. Site-ul trebuie să evolueze, nu poate rămâne pe loc că ajunge în cele din urmă să pară din epoca de piatră. Dar n-ar putea barem să facă un newsletter (la care să te poți abona și dezabona simplu) în care să-ți zică unde sunt schimbările și ce chestii pot fi setate și cum?… Că te saturi la un moment dat să cauți „yahoo” pe Google.

Despre informatică

Sat, 27 Jul 2013 10:57:09 +0000

Azi făceam tura lui „ce mai e nou pe net” via RSS când am dat peste un articol de-al lui Dorin Lazăr, care invită tipele să se apuce de calculatoare.

Pe Dorin l-am cunoscut când cică mă întâlneam cu o trupă de scriitori amatori de prin Brașov. Eram într-o ceainărie, loc neutru. Toți ceilalți scriitori dispăruseră în ceață, iar eu așteptam un tip de care nu știam nimic. Absolut nimic. Decât că scria chestii și era posibil să-l cheme Dorin Lazăr (dar nici de nume nu eram perfect sigură).

Când a apărut, nu știu cum naiba a venit vorba – m-o fi întrebat ce-am făcut până atunci în viață, sau nu știu – și i-am povestit că făcusem japoneză la facultate… și un an de informatică. I-am explicat cu lux de amănunte cât de tare am urât anul ăla. Informatica e un subiect al dracu. Nu înțelegi nimic. Tot timpul ai erori de toate tipurile. „Și în Pascal ai la fiecare pas „Eroare de împărțire la 0”, chiar dacă n-ai nicio împărțire în nicio parte din nenorocitul ăla de program.” I-am zis că urăsc să compilez, urăsc să fac progrămele care-ți printează rahaturi de la coadă la cap, de la cap la coadă, stând în mâini și dându-se peste cap. Dracu știe ce face limbajul de asamblare pe care-l făceam la ceva seminar, că sigur nu ne-a zis nimeni. Și ce naiba înseamnă „logică matematică și computațională”, că nu m-am prins nici până-n ziua de azi și am picat examenul cu brio chiar dacă avusesem locul 4 pe țară la olimpiada națională de logică. Informatica e un subiect care trebuie pus pe un rug și ars, ars, ars!!!!!!!! Șamd.

După ce mi-am revenit din norișorul de ură cu privire la informatică, l-am întrebat, „Auzi, tu ce ai terminat?”

El, „Informatica. Sunt programator.”

…Știi momentul ăla când îți vine să zici, „Scuze, știi, de fapt eu am murit acum trei zile și acuma trebuie să mă grăbesc să ajung la înmormântare?” Îmhî.

„Nu, nu-i nicio problemă. E interesant să afli cum văd cei din exterior subiectul,” a zis elegant în timp ce eu săpam în podeaua cafenelei ca să mă ascund undeva. După care, rând pe rând, mi-a explicat toate chestiile pe care o trupă de profesori universitari le lăsaseră într-o ceață confuză. Diferența dintre limbaje de programare. Ce-i aia limbaj de asamblare. Faptul că logica matematică și computațională e incredibil de simplă, de fapt, numai că probabil că proful uitase să ne explice câteva chestii de bază (de exemplu, cu ce se ocupă materia lui). Faza cu compilatul și de ce vrei erori.

„Singura materie la care am înțeles ceva a fost programarea în C,” i-am zis, sorbind din ceai și mai relaxându-mă puțin. „Acolo am luat 10 la examen.”

„Aia era partea importantă.”

Mm. Acum îmi zici?…

Futu-i.

…

N-aș încuraja pe nimeni să se apuce de informatică la facultate. E un fel de seppuku autohton. Bagi creierii în zona asta, îi ridici la licență sub formă de carne tocată. Sunt unii (și Dorin face parte dintre ei) care n-au trăit fenomenul de fierbere disperată la foc mic cu mărar pentru că știau destule despre subiecte înainte să intre la cursuri. E o strategie bună: eviți incompetența profesorilor știind prea multe ca să te lași impresionat de bâguială și explicații confuze.

Doar că, neavând amintiri horror cu „Ce naiba e porcăria asta de limbaj de asamblare??!?!?!?!?!”, s-ar putea să recomande facultatea de info și, să zicem, celor ca mine. Care vor ieși de acolo după un semestru cu jurământul pe buze că nu mai intră în clădirea aia niciodată, decât dacă vor să-i dea foc. Nu suntem la Stanford unde explicațiile chiar există și sunt inteligibile. Suntem în România, unde orice trebuie complicat ad infinitum.

Uite o idee mai bună: studiu solo. Iei cursuri de pe net (Coursera, Lynda.com), găsești unul sau doi oameni din domeniu (sunt mulți programatori în țară) și îi întrebi ce ar trebui să știi. Te înscrii pe site-uri și forumuri de programare și pui întrebări. Pentru că totuși informatica e un subiect mișto și interesant. Atâta timp cât nu te apuci de subiect în facultate, ci îți pasă și în afara studiilor pentru diplomă.

Și da, poate fi învățată și de fete. Și e chiar faină. Dar NU la facultate. Decât dacă știi destule încât să înțelegi ce zic profesorii, indiferent ce cuvinte ar folosi, sau știi când să-i ignori.

De ce s-o înveți? Pentru că e interesantă și poți mereu să înveți ceva nou. Pentru că ai mereu ceva de rezolvat și e mișto când îți iese rezolvarea. Pentru că e genul de meserie pe care poți s-o faci cu căștile pe urechi, ignorând lumea din jur majoritatea timpului. Pentru că poți să faci chestii faine scriind niște cod. Pentru că în general comunitatea e absolut ok. Motive mai sunt, dar sigur fiecare are altul (taică-meu susținea că „știi când ai terminat, că programul face ce vrei” e un avantaj; mie mi se pare o viziune criminal de anostă, dar poate pentru alții e ok).

Merită. Și pentru tipe – cărora nu li se zice destul de des că pot să facă așa ceva.

(P.S. Oricine din viața reală citește articolul ăsta și are chef să vină la mine să-mi zică, „Dar tu urai informatica și ai zis că nu mai vrei să ai nicio legătură cu ea!!!UNU!!!UNSPREZECE!!!! CE FACI ÎNVĂȚÂND INFO?!?!?!” poate să se abțină. De fapt, poate să se ducă să-și tragă singur palme și să mă scutească de un efort)

Despre calculatoare și fișiere șterse sau mutate

Sun, 21 Jul 2013 10:28:19 +0000

O postare oarecum tehnică pentru toți cei care și-au șters din greșeală un harddisk, care și-au pierdut datele din cauza unei repartiționări aiurea sau care au intrat în panică atunci când au aflat că „experții” le pot vedea pozele și mesajele din telefon, chiar dacă le-au șters.

Ok. Uite aici:

000000001010010010100101001001001001001010100101110

Asta e o idee de cum arată informația de pe hardul tău. O serie extrem, extrem de lungă de 0 și 1. Ce scrie acolo? Păi, e greu de zis. Chestia asta: 00000000 poate fi 0. Sau poate fi „fals”. Sau poate fi și altceva, depinde cum o citești. Poate fi o literă. Cum îți poți da seama?… Undeva scrie cum trebuie citită secvența. Dar de fapt tu personal n-o să-ți dai seama pentru că nu te interesează. E treaba calculatorului să interpreteze ce scrie acolo și cel mai probabil n-o să-i pese nimănui dacă pe milimetrul ăsta pătrat ai mai mulți de 0 sau mai mulți de 1. E irelevant pentru tine ca persoană din fața calculatorului, pentru că lucrurile se petrec automat.

Dar de ce povestesc depre chestia asta, atunci?…

Pentru că e relevantă când vrei să te prinzi ce se întâmplă de fapt cu datele tale când le muți sau le ștergi. Te-ai întrebat vreodată de ce ia mai mult timp să muți un fișier de pe C: pe D: decât să-l muți de pe un folder de C: pe un alt folder de C:? În primul caz vrei să muți 100 GB și te duci să bei o cafea până termină. În al doilea caz ai clipit și s-a mutat. Dacă vrei să copiezi un fișier de pe DVD pe calculator ia ceva timp, dacă ștergi fișierul o să-ți dispară instant.

Misterios, nu? Dar explicația e destul de simplă. Când copiezi un fișier, sau îl muți de pe un hard pe altul, calculatorul tău practic se apucă și copiază. Citește în stânga: 01010101111101101101 și scrie în dreapta: 01010101111101101101. Chestie care o să dureze ceva timp.

Când îl ștergi sau îl muți din, să zicem din D:Filme noi pe D:Filme vechi, se întâmplă alt proces, care e mult mai simplu. Și care poate fi explicat dacă știi răspunsul la întrebarea asta: „Dacă totul e 0 și 1, de unde știe calculatorul meu să-și dea seama care dintre tonele alea de 0 și 1 e copia mea scanată după buletin?” Păi… Are o listă. Unde zice așa, „Fișierul X e la adresa A. Fișierul Y e la adresa B.” Și tot așa. Când vrei să-l accesezi pe X, calculatorul se uită, vede unde trebuie să caute și merge la A.

Dacă vrem să intrăm în detalii, se întâmplă destul de des și așa ceva: X are 300KB. Dar la adresa A au loc doar, să zicem, 50KB. Așa că atunci când ajunge la capătul lui A calculatorul scrie, „Restul de fișier e la adresa A1”. Și continuă cu fișierul la A1. Dacă nu-i ajunge spațiul nici acolo, merge la A2. Și tot așa… Problema cu sistemul ăsta e că la un moment dat poți avea fișiere împrăștiate peste tot în harddisk. O să ai un pic de fișier aici, un pic de fișier acolo, încă un pic dincolo. Și cititorul de hard o să sară de colo-colo ca un iepure în călduri, pierzând o grămadă de timp cu drumurile. Ce faci când pățești treaba asta?… Defragmentezi. Calculatorul o să încerce să adune bucățile de fișiere împreună, ca să poată citi și scrie mai eficient.

Dar ca să ne întoarcem la oile noastre cu ștergerea de fișiere. În general ai crede că dacă îi spui calculatorului să șteargă definitiv ceva, o s-o facă. Ai zice că datele respective se șterg și nu mai e nimic acolo – dar nu-i așa. Se șterge doar informația că ar fi un fișier acolo și se declară că e memorie liberă.

Deci, înainte de ștergere:

„Uite, aici e un fișier!!!” —-> 010100111101110111111001111…..

După ștergere:

„Aici e gol, poți să scrii ce vrei!” —-> 010100111101110111111001111…..

De ce se întâmplă chestia asta?… Pentru că nu are sens să înlocuiască totul cu 0-uri. Dacă o să fie cazul să scrie ceva, o să scrie peste. N-o să se încurce în șirul ăla, pentru că n-o să fie nimic care să-l trimită la adresa aia din memorie. Și, fiind calculator, nu-l deranjează estetic. În plus, ar dura destul de mult timp să scrie 0 în fiecare loc. Cât de mult?… Păi, asta se întâmplă când formatezi un hard. Nu cu Quick Format (care șterge informațiile despre fișiere, nu fișierele în sine), ci cu formatarea aia lungă, full format.

Așa. În momentul în care tu muți un fișier de pe o partiție pe aceeași partiție, de fapt nu mută nimic în memorie. Doar modifică locul în care scrie „Calea ca să ajungi la fișierul ăsta e asta.” Nu durează decât o fracțiune de secundă, practic.

Buuuun. Și cu asta ajungem la problema datelor șterse „definitiv” care pot fi recuperate. Dacă șirul ăla de 0 și 1e intact, pot să iau un program care să se uite atent de tot la ce am eu acolo și să-mi reconstruiască fișierul. E o problemă destul de delicată – dacă ai scris chestii pe hard te poți trezi că părți esențiale din fișier nu mai există. Soluția nu merge mereu, poate fi problematică, dar nu e exclus să recuperezi o grămadă de date. Există programe gratuite care fac asta, există programe pe bani care fac asta, există locuri unde te poți duce ca să-ți salveze datele (și de obicei te costă de te usucă, așa că e muuuuult mai indicat să faci back-up).

E destul de simplă treaba. Deci, dacă ți-ai șters din greșeală toate datele de pe calculator, inspiră. Expiră. Nu scrie nimic pe hard! Pentru că încă mai poți recupera.

Și dacă dai peste articole alarmiste despre cum „Experţii în tehnologia smartphone susţin că pot recupera aproape orice informaţie care a fost deţinută de astfel de dispozitive”, nu e necesar să te impacientezi. Da, se poate. De pe orice memorie și cam orice tip de informație. Dar nu la infinit și nu oricum. În fond, memoria e limitată, nu poți să recuperezi 30GB de date care au trecut prin telefonul tău dacă tu ai un card de memorie de 16GB. Dacă ai scris peste ele, ghinion de neșansă. pot să tot încerce experții să găsească ce nu mai există.