[14 iun] Cartea de azi: „Baronul din copaci” de Italo Calvino

Sun, 16 Jun 2019 19:48:03 +0000

Seria asta de postări e „Cartea de azi”, nu „Cărți care mi-au plăcut”, așa că azi vă voi povesti despre una dintre cele mai triste experiențe pe care le-am avut în materie de citit.

Am crescut printre cărți. Aveam mai multe în casă decât citesc majoritatea oamenilor educați într-o viață. Aveam clasici, aveam cărți de aventuri, aveam cărți scorțoase de non-ficțiune, aveam romane plictisitoare și chestii de care nu știu nici până în ziua de azi ce sunt.

Singură dădeam des peste volume care nu-mi plăceau, așa că de obicei mergeam la maică-mea să-mi recomande ea ceva de citit. Eh, azi Cireșarii, mâine Winnettou, poimâine Dumas, răspoimâine Jules Verne, dar până la urmă a rămas fără idei când eu eram fie la sfârșit de primară, fie la început de gimnaziu, mai ales că nu mai citise cărți pentru copii de ceva vreme. Așa că a rugat pe altcineva să-mi aleagă ceva. Cineva care citește critică literară, recenzii culturale și nu numai.

Așa mi s-a ales un teanc mic, din care făcea parte și „Baronul din copaci” de Italo Calvino. Mai exact, Italo Calvino, scriitorul italian postmodern. „Baronul din copaci”, povestea metaforico-filozofică.

Premisa e că un băiat se suie într-un copac pentru că nu vrea să mănânce ce i se dă la prânz și nu mai coboară niciodată de acolo. Niciodată. Și nimeni nu-l aduce jos de o ureche, ci e lăsat să continue așa în adolescență, la maturitate și la bătrânețe. Este literalmente un baron într-un copac.

Povestea asta m-a distrus la vremea respectivă. Baronul nu face nimic interesant. Își face rost de toate lucrurile de care are nevoie ca să trăiască confortabil și se gândește la lucruri. La un moment dat se duce până în Spania pe catargul unei corăbii, dar niciodată nu pare să aibă vreo aventură în adevăratul sens al cuvântului.

Din punctul meu de vedere la cei aproximativ zece ani pe care-i aveam, baronul irosește o mare oportunitate de a trăi pe o încăpățânare stupidă, apoi îmbătrânește fără să fi făcut mare brânză.

Probabil că azi aș vedea acea _mare brânză. _În fond, mă împac bine cu filozofia, cu ironia postmodernă, cu referințele literare și cu faptul că uneori personajele îmbătrânesc fără să fi făcut nimic în afară de gândit și rezolvat probleme banale.

Dar, pentru că mi s-a dat când tocmai terminasem cu „Winnettou” și mă uitam la Karate Kid, o țin minte ca pe o poveste amară despre un băiat care n-a coborât din copac și-atât. Și de-asta, dragi adulți, nu le dăm copiilor cărți „mari” copiilor mici.

Bine, după ce m-am deprimat rău cu baronul, am trecut la a doua carte din teanc, „Sar peste băltoace”, despre un băiat care avusese poliomielită și care rămăsese schilod.

Absolut evident, n-am mai citit niciodată vreo carte din acel teanc și nici recomandată de acel om.

„Baronul din copaci” se găsește la anticariate. De căutat, va fi căutată (sper!) doar de cei care știu în ce se bagă.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător [recenzie]

Thu, 02 Jun 2016 09:10:50 +0000

În principiu, îmi plac cărțile în care sunt inserate tot felul de idei și concepte interesante, fie că e vorba de filozofii din perioada medievală, de felul în care funcționează cine știe ce dispozitive sau de tot felul de chichițe politice sau sociale. Dacă sunt captivant descrise, vreau să aflu ce-i cu ele.

Teoretic, Italo Calvino ar fi trebuit să mă încânte cu Dacă într-o noapte de iarnă un călător, pentru că e o carte fix din zona asta, în sensul în care autorul e un erudit care nu ezită să se bazeze pe ceea ce știe pentru a crea ficțiune.

Într-un fel, Italo Calvino seamănă aici cu Umberto Eco (sau Umberto Eco va semăna cu Italo Calvino, pentru că întâi s-a apucat Calvino de scris și abia apoi Eco): se axează mai degrabă pe concepte și mai puțin pe poveste, mai mult pe erudiție și mai puțin pe crearea unei lumi.

În general îl citesc pe Umberto Eco ca pe o enciclopedie care are un fir narativ și aș fi putut să citesc și Dacă într-o noapte de iarnă un călător în aceeași cheie, doar că Umberto Eco povestește despre conspirații sau despre teorii medievale… în timp ce Calvino povestește despre lucrurile pe care le-am discutat și răsdiscutat la facultate și la masterat până când mi-au ieșit pe nas și am ajuns la concluzia că umaniștii merg uneori prea departe cu despicatul firului în 16.

Între mine și cartea asta există o nepotrivire de caracter. M-a sictirit, m-a zgâriat pe urechi și i-am reproșat o grămadă de lucruri pe care nu e frumos să i le reproșezi unei cărți scrise acum aproape 40 de ani, când ideile din ea erau noi. Asta nu înseamnă că e o carte rea, însă. Sunt sigură că dacă n-aș fi făcut taman filologia, mi s-ar fi părut mult mai interesantă.

1. Forma cărții

Din când în când îmi ajung pe la ureche vorbele unor persoane care povestesc despre cartea pe care ar scrie-o, dacă ar scrie vreo carte. Nu e vorba de scriitori amatori sau de oameni care au o poveste de spus, ci de cei care se îndrăgostesc pentru o oră sau o zi de ideea de carte și vor să facă ceva interesant. De exemplu:

Să scoată un volum cu pagini de culori diferite, în funcție de atmosfera de pe respectiva pagină.
Să scoată un volum ca un joc, în care să fii trimis pe sărite de la o pagină la alta, iar povestea să fie diferită în funcție de ordinea în care o citești.
Să schimbe fonturile și formele paginilor, ca să arate ca o inimă, ca un măr sau ca ce altceva o fi.
Să bage bucăți din ziare în ea și să facă tot felul de colaje.

Am văzut și cărți bune care făceau tot felul de tertipuri de acest gen, dar sunt destul de rare (îmi trece prin minte Terry Pratchett, care făcea tot felul de artificii interesante prin cărți, care chiar funcționau).

Dacă într-o noapte de iarnă un călător mi se pare că e una dintre cărțile care folosesc cu succes artificii de formă. Le potrivește bine, ideea stă în picioare.

Romanul nu e un roman, e de fapt o poveste în ramă, care începe cu o auto-referire: îți spune cum alegi cartea asta de pe rafturile unei librării, pline de cărți pe care nu le-ai citit, pe care nu e nevoie să le citești, care au fost scrise pentru alte motive decât pentru a fi citite, cărți pe care o să vrei să le citești mai încolo, cărți care ar da bine în bibliotecă, cărți care tot vrei să le citești și așa mai departe.

V-aș da un citat exact, pentru că lista de categorii de cărți e genială, dar, printr-o ironică lovitură a sorții, am pus volumul jos undeva prin casă și nu-l mai găsesc. Sunt sigură că Italo Calvino ar râde cu hohote dacă ar ști (și ar fi în viață).

În fine. Ajungi la primul capitol, care pare interesant… Și când intri în atmosferă, se termină capitolul și vezi că te-ai întors la narațiunea la persoana a doua, în care tu, cititorule, constați că toată cartea e compusă din acest prim capitol, repetat din nou și din nou. Așa că te întorci la librărie și ceri Dacă într-o noapte de iarnă un călător, doar ca să afli că volumul pe care-l citeai nu era scris de Calvino, ci de un rus, și că a fost o încurcătură la editură.

Iei romanul rusului, te apuci să-l citești, nu seamănă cu primul. Când pare mai interesant, iar se termină capitolul, iar ajungi la o nouă carte. Practic, citești o grămadă începuturi de roman, mereu în căutarea unei povești rămase neterminate – mereu volumul e greșit editat, pierdut, rătăcit, furat.

2. Conținutul și stilul

Din păcate, nu mi se pare că începuturile de roman chiar sunt pe cât de interesante i se par Cititorului – iar uneori parcă nu prea bate genul declarat al romanului (de ex., best-seller de acțiune) cu ceea ce e scris efectiv în el (în același exemplu, filozofie și istorie despre oglindire și caleidoscoape).

Uneori scrie începuturile de roman de parcă ai putea să le vezi aievea – alteori, par să fie mai degrabă intercalate cu impresiile Cititorului, care îți spune lucruri gen „Romanul începe cu”, sau îți explică cum pare atmosfera. Dacă uneori mi s-a părut că relatarea impresiilor Cititorului funcționează, alteori parcă pica de nicăieri.

E greu, ca scriitor, să faci un tur de forță al stilurilor și genurilor – chiar dacă poți înțelege și imita diverse persoane în cărțile tale, e mai greu să imiți cu virtuozitate o întreagă viziune asupra lumii, din care să prezinți personaje și viziuni. De exemplu, pot introduce oricând într-o poveste o femeie care crede în tot felul de brambureli cu îngeri, zeități, principii masculine care i se revelează prin fiecare bărbat, care vrea să manifeste vreo zeiță și așa mai departe – tipologia nu mi-e necunoscută.

Mi-ar fi foarte greu, însă, să scriu un roman așa cum l-ar scrie o astfel de femeie. Iar la Calvino simt același: că parcă nu se leagă stilistic conceptul cu rezultatul. În plus, uneori mi s-a părut că se simte că Calvino nu și-a propus niciodată să scrie mai mult de un capitol pentru fiecare roman, așa că deși aș fi putut să-mi imaginez o continuare, nu am simțit cu adevărat că una ar fi așteptat fix după colț.

Firul principal al poveștii, cu Cititorul și Cititoarea, devine din ce în ce mai alambicat și interesant, lucru care m-a surprins în mod plăcut – conspirații literare, un constant mister al cărților schimbate, falsificate, pierdute și transformate.

Dacă n-aș fi auzit diverse teorii literare expuse în carte pe vremea când eram la cursuri, poate că mi-ar fi plăcut mai mult. Dar asta nu e vina lui Calvino.

Italo Calvino on Roxana-Mălina Chirilă

[14 iun] Cartea de azi: „Baronul din copaci” de Italo Calvino

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător [recenzie]