Japoneză on Roxana-Mălina Chirilă

Muncă și limbi străine

Fri, 29 Apr 2016 10:39:49 +0000

După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri).

Eu: 大丈夫
Eu: E cuvântul meu japonez favorit în clipa de față.
Eu: „daijoubu”
Eu: OK, bine, în regulă.
D: Adică moarte la locul de muncă?
Eu: nu, nu
Eu: chiar înseamnă chestiile de mai sus
D: ah
D: credeam că „die, jobu’”
Eu: 過労死 (karoushi) – asta e moarte la locul de muncă.
Eu: =))) nu.

Însă pot să înțeleg de unde vine confuzia.

Lucrez la calculator, nu de mână, dar mi-ar plăcea să rod un capăt de creion acum.

Diferențele dintre japoneză și chineză

Thu, 11 Dec 2014 08:25:04 +0000

Articolul acesta a apărut din cauză că există o preconcepție greșită că japoneza și chineza ar fi limbi asemănătoare. Nu-s. De fapt, au mai puține în comun decât româna și engleza. Sau româna și maghiara, de ce nu?

Bănuiesc că toată confuzia a plecat de la scriere, cu faimoasele ideograme pe care japonezii le-au împrumutat de la chinezi cam la fel cum am împrumutat noi cifrele de la arabi: definitiv, complet, fără putere de apel. Ne-au plăcut, le-am luat, sunt ale noastre, cu asta basta.

Însă imediat după preluarea scrisului s-au trezit cu niște probleme. Vedeți voi, scrierea chinezească e cu ideograme – anume, se face un desen simplificat care înseamnă ceva. Dacă ai nevoie de un cuvânt legat de acel ceva, mai adaugi alte desene. Împreună au o oarecare logică. Să demonstrez:

Primul semn de acolo înseamnă „ploaie”. Dacă vă uitați, vedeți vreo 4 stropi, în fine, habar n-am de ce arată așa ploaia. Al doilea semn înseamnă „zăpadă” – are în el semnul pentru ploaie, plus încă un semn care nu știu ce e, că nu l-am văzut de unul singur, dar care are sigur ceva sens obscur. A treia chestie e deja o combinație de două semne: zăpadă și copil – e un nume, „Copilul zăpezii”, Yukiko. Dar același principiu se folosește pentru „telefon”: „electricitate” + „conversație”; sau pentru poveste: „lucru” + „a povesti”.

Toate astea sunt bune și frumoase și pot descrie cam orice obiect din lumea reală, dar aici intervine distracția: japoneza are o gramatică diferită față de chineză. Și nu în sensul în care gramatica din română diferă de cea din engleză, că sunt puțin alte forme de verbe la trecut, nu. Drastic.

Japoneza arată rolul unui cuvânt în propoziție prin particule: după subiect spui „ga”, după complement direct spui „wo” (citit „o”) și așa mai departe. Toată povestea asta nu există în chineză, deci nu există semn pentru așa ceva, deci japonezii de acum mai bine de o mie cinci sute de ani au trebuit să se pună pe inventat soluții. Invenția lor a fost să folosească niște caractere din chineză care se citeau ca particulele astea – așa că japoneza veche-veche e o durere de dinți de citit, că te trezești cu cuvinte care nu au logică în context și te prinzi că de data asta nu ar trebui să citești „mamă”, ci „și”, sau alte bazaconii.

La un moment dat însă au venit unii care au făcut niște simplificări ale caracterelor chinezești, care se citeau doar fonetic, fără alte sensuri ascunse. Și așa s-au născut cele două alfabete japoneze: hiragana și katakana. Sunt silabare, nu pe litere, deci fiecare semn reprezintă o silabă. Au sub 50 de semne fiecare, ceea ce înseamnă că au mult mai puține silabe decât are, să zicem, româna – și în consecință japoneza e plină-ochi de omonime.

Primul semn de acolo e „ha”, al doilea e „ra”.

Bun. Dacă ați fost pe fază, ați văzut că japonezii au preluat citirile chinezilor pentru niște semne, dacă voiau să le reprezinte fonetic. Să însemne oare că japoneza și chineza au barem cuvinte asemănătoare?… mnu prea.

Japonezii din vechime (cel puțin cei care știau să scrie) turuiau chineza la fel cum medievalii noștrii turuiau latina (din nou, vorbim de stratul cult al societății, care scria). Era limba lor cultă și au băgat-o cu de-a forța în japoneză: de obicei dacă se alătură două semne sau mai multe, citirea se face pe varianta chinezească, nu pe cea japoneză. De exemplu, est se spune „higashi”, capitală sau metropolă se spune „miyako”, dacă e scris est-capitală se citește Tokyo (mai exact, Toukyou).

Ca să fie totul perfect, dinastiile de la putere din China s-au tot schimbat și odată cu ele și dialectele de chineză „oficiale”, așa că japonezii au preluat uneori mai multe citiri chinezești pentru câte un caracter.

Și încă o chestie, de data asta de natură să facă studenții la japoneză să răsufle ușurați: chineza are tonuri. Dacă citești cu o anumită intonație un cuvânt, înseamnă cu totul altceva decât dacă-l citești cu o altă intonație. Japoneza n-are așa ceva. Poți să cânți cât de tare vrei tu fiecare cuvânt, că nu e nicio diferență de sens (decât dacă prelungești literele aiurea).

Dacă pare că japoneza are tonuri, atunci… cântă. (exemplu. Da, chestia aia e un cântec și ce vedeți e o piesă de teatru No. A venit odată o trupă de teatru No în București, la Teatrul Național. La început era atât de plină sala că se stătea la strapontină. După o oră și ceva, la final, rămăseseră mai puțin de jumătate din spectatori.)

La astea se adaugă următoarele:

japoneza pune verbul la final; chineza la mijloc, cum facem și noi. (Eu la piață merg; vs. Eu merg la piață)
japoneza are un sistem foarte complicat de politețe – uneori se folosesc alte cuvinte cu totul când se schimbă registrul de politețe (gen io halesc, eu mănânc – dar extins la mult mai multe situații).

Da’ de ce i se zice Fuji-san?

Tue, 03 Jun 2014 05:30:02 +0000

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

După cum te-ai aștepta, limitările astea au făcut-o să înghesuie mai multe sensuri pe cuvânt, în așa fel încât un cuvânt gen „kami” să însemne și păr, și hârtie, și zeu; „ha” însemna și frunză, și dinte; iar „Nihon” era și numele țării și însemna și „două obiecte cilindrice și lungi”.

Această limbă era japoneza. Și uite că în Japonia era și un munte, mai faimos ca altele, cu numele de Fuji. Fuji se scrie așa: 富士 (fu ji). Și dacă vrei să zici că-i vorba de muntele Fuji, îl scrii așa: 富士山. Chestia asta de la capăt, cu trei vârfuri în sus, 山, înseamnă „munte”. În funcție de cum citești caracterul ăla (e o poveste lungă), poate fi citit și „yama”, și „san”. Amândouă înseamnă „munte” în contextul dat. Nu înseamnă deloc nimic onorabil. Decât dacă e onorabil să fii un munte.

„San” în sensul de „domnul” sau „doamna” se scrie în alfabetul silabar hiragana de obicei (adică fiecare silabă, nu fiecare sunet, are un semn care o reprezintă) și se scrie așa: さん (sa n). „Sama” cel pe care-l știe lumea că e foarte onorabil de felul lui (și care înseamnă tot „domnul” sau „doamna”, dar care e și mai respectuos) se scrie așa: 様. (nu, copăcelul din stânga nu e prima silabă. E un copăcel. Nu se citește separat)

Acuma știți. N-are legătură cu respectul (orice ar spune unii, sau cu ideile propagate din vorbă-n vorbă și ajunge înapoi la mine prin prieteni și rude). Are legătură cu omonimele. Cam la fel cum faptul că bagi cheia în broască de obicei nu înseamnă că faci disecții ciudate pe amfibieni.

Mulțumesc, 10q, 39.

Mon, 10 Mar 2014 09:30:37 +0000

Notițe despre slang cu numere și mulțumiri: pornim de la „mulțumesc” în engleză: „Thank you”.

Din cauza felului în care e pronunțat, pe internet îl mai găsești sub forma de 10q – ten-Q.

Ten-Q, apropo, e mai aproape de felul în care sună „Thank you” decât „senkyu”-ul nostru. Orice ar spune profii noștri, „th” e mai spre „t” decât spre „s” – sau mai spre „d” decât spre „z”.

Dar se pare că japonezilor li se predă sunetul „th” în același stil aiurit în care se predă în școlile noastre, pentru că ei prescurtează „thank you” în 3q: san-kyuu. Sau, dacă vor s-o spună în numere de la cap la coadă: 39: san-kyuu.

Limbi inventate – SF și fantasy

Sun, 23 Feb 2014 18:05:55 +0000

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).

Chestia asta face ca limba inventată să semene deseori cu limba autorului. Scrierea e în general pe litere, propozițiile sunt de tipul subiect-predicat-complement și în general singurele schimbări relevante sunt câteva cuvinte care reprezintă concepte puțin mai abstracte decât alea pe care le împrumută toată lumea de la filozofii germani.

Nu zic că e vreo problemă, dar, dacă cineva vrea să fie mai creativ, există tot felul de chestii interesante pe care le poate prelua de la limbi deja existente.

1. Altă topică

Ne-am obișnuit cu propoziții gen „El mănâncă pește.” – El (subiect) mănâncă (verb) pește (complement). Așa e în română, așa e în engleză, la fel și în germană, spaniolă, franceză și cam toate limbile cu care ne-am obișnuit: Subject – Verb – Object: SVO.

Mai există și alte variante. Cea mai comună variantă (din punctul de vedere al numărului de limbi distincte care o folosesc) e SOV: Subject – Object – Verb, sau Subiect – Complement – Verb. „El pește mănâncă”. E varianta folosită de limbi precum japoneza (Kare ha (subiect) sakana wo (complement) taberu (verb)) sau turca.

Există și limbi VSO: Verb – Subject – Object, sau Verb – Subiect – Complement: Mănâncă el pește. Limbi de genul ăsta sunt ebraica și irlandeza.

VOS: Mănâncă pește el.

OVS: Peștele îl mănâncă el.

OSV: Peștele el îl mănâncă.

Nu e vorba de inversiuni: în limbile astea chiar așa se formează o propoziție obișnuită.

2. Altă gramatică cu totul

Ne-am obișnuit cu conjugări și declinări, dar sunt limbi care funcționează altfel.

Limbile analitice/izolante (gen chineza): cuvintele nu se transformă. Substantivele nu au plural, verbele nu au trecut, prezent și viitor – toate chestiile pe care noi le obținem modificând cuvântul ele le obțin adăugând alte cuvinte.

Se adaugă „câteva” sau „multe” înainte de substantiv pentru a forma pluralul, iar timpul verbelor se deduce din context („Mâine merg la piață” e singurul viitor acceptabil, ca să zicem așa), sau e reprezentat de un cuvânt în plus pe undeva.

Limbi aglutinante (gen japoneza): cuvintele au o bază la care se adaugă tot felul de elemente care au tot felul de roluri, uneori ajungându-se la cuvinte extrem de lungi pentru că se tot adaugă particule gramaticale. La substantive e simplu: ai particule care denotă tema propoziției, sau subiectul, sau complementul direct, sau instrumentul (de ex: Mitsubishi ha -> în propoziția asta vorbim de Mitsubishi; Mitsubishi wo -> cineva îi face ceva Mitsubishi-ului)

În japoneză poți adăuga, de exemplu, „rare” pentru pasiv, „sase” pentru cauzativ, „masen” pentru vorbire politicoasă (la negativ), „deshita” pentru trecut. Vei ajunge la un verb gen taberaresasemasendeshita, care înseamnă, dacă vorbim de un tip, „El nu a fost făcut să mănânce.” Sau un verb ca hanasaseraremasendeshita – „El nu a fost făcut să vorbească.”

Limbi polisintetice (gen cele ale indienilor din America de Nord): o grămadă de cuvinte se unesc într-unul singur, dar nu pot funcționa de unele singure în forma din cuvânt.

Exemplu luat de pe Wikipedia: Nimitztētlamaquiltīz din limba mexi_cană Nahuatl înseamnă, literalmente, eu-tu-cineva-ceva-da-[cauzativ]-[viitor] și se traduce prin: „Eu voi face pe cineva să-ți dea ceva.”_

3. Generalități ale limbii

În engleză politețea e o chestie de context: nu înjuri, te exprimi „respectuos”. Dar și vânzătorul de la magazin, și câștigătorul premiului Nobel sunt „you”. În română, ca în franceză, avem „tu” și „dumneavoastră” și exprimări la plural.

Japonezii ne depășesc cu mult: au o vorbire informală, pe care o folosești cu prietenii, o politețe generală, de zi cu zi, în care verbele primesc sufixe politicoase; o politețe și mai politicoasă, folosită când se vorbește despre un superior, în care verbele primesc sufixe mai lungi, sau în care se schimbă verbul cu unul și mai politicos (de exemplu taberu, a mânca, devine meshiagaru); în cele din urmă, există și o vorbire umilă, în care vorbitorul vorbește despre sine, cu propriile ei sufixe verbale și/sau verbe schimbate.

Chestia asta contează mult, pentru că dacă inventezi o limbă cu un sistem foarte clar de politețe un personaj poate să constate discrepanțe între modul în care vorbește un personaj și poziția lui socială/față de un alt personaj. În japoneză poți constata că o slujnică „se scapă” și vorbește prea familiar cu un nobil, în engleză trebuie să aibă un alt gen de imprudență pentru a fi remarcabilă.

O limbă nu e doar un set de cuvinte ușor traductibile printr-un dicționar: ea cuprinde o întreagă filozofie, un întreg sistem de a vedea lumea. Poate că într-o limbă inventată se poate face extrem de tare diferența între ceea ce se petrece în grupul vorbitorului și ceea ce se petrece în grupul advers (o formă verbală diferită, ceva?). Sau poate că e o limbă fără conjugări, în care subiectul e subînțeles, așa că poți să auzi că cineva merge în capitală, dar nu știi dacă e vorba de vorbitor, de ascultător, sau de cu totul altcineva.

4. Subtilități ale limbii

Nu toate limbile folosesc „da” și „nu”. În română avem formele „ba da”/„ba nu”, care vin după întrebări la negativ, nu?
În latină nu se foloseau cuvinte specifice pentru da și nu, ci se relua întrebarea (și eventual se foloseau forme negative ale verbelor), eventual împreună cu conjuncția „non” (care arată negativul).
În norvegiană există Ja (da), Jo (ba da) și Nei (nu/ba nu).
În engleza medievală se foloseau patru cuvinte: yes (ba da), no (ba nu), yea (da) și nay (no).

Nu toate limbile au un singur cuvânt pentru „și”. Numai în japoneză sunt multe variante:
– ya: un „și” pentru enumerarea incompletă a substantivelor (deci dacă propoziția se termină cu „și altele”).- to: un „și” pentru enumerarea completă a substantivelor (dacă sensul e: acestea sunt obiectele, și doar acestea).
– mo: un „și” care leagă substantive, cu sensul de și aceasta, și aceea: Și caii, și măgarii pasc.
– soshite: un fel de „pe urmă” care leagă propoziții.
– tari: leagă propoziții în contextul în care dai exemple (de exemplu: și mâncatul, și băutul sunt activități care implică înghițirea)
– kute: leagă adjective
– etc.

Chestiile de la punctul ăsta pot fi un fel de finisări, genul de lucruri pe care le spui din colțurile buzelor ca să te dai interesant. Sau pot fi folosite ca puncte cheie în narațiune: cutărică nu putea să descifreze mesajul Hu’la’hoop-ilor, despre care se știa că era profeția cea mai cea din univers, pentru că interpreta greșit un cuvânt ca însemnând „și”, când de fapt era o silabă care marca subiectul.

5. Scrierea

Tot ce a trecut prin zona europeană tinde să fie o scriere bazată pe o corespondență sunet -> semn. Dar, din nou, nu e necesar să fie așa. Hieroglifele egiptene erau folosite și pentru scriere fonetică, și pentru reprezentarea unor idei/cuvinte cu totul. Kanji din Japonia (care sunt și Hanzi din China) sunt ideograme: reprezintă idei/cuvinte. În Japonia există un alfabet în care sunt reprezentate silabe (ha/he/wo/a/etc.). Există limbi în care se scriu doar consoanele (gen ebraica, de unde și YHWH ăla care ba e Jahveh, ba e Iehova).

Când sunt reprezentate idei, normal că nu există nimic care să-ți spună cum s-ar putea citi cuvântul. Sau s-ar putea citi în diverse feluri: 上 din japoneză se citește ue, a sau jou. Dacă e 上げる se citește ageru, dacă e 上る se citește noboru.

Alte tipuri de notare a ideilor: prin noduri de diferite tipuri (quipu), prin chestii gen codul Braille sau Morse… iar unele popoare nici nu au scris.

______

Nu vreau să conving pe nimeni să folosească limbi cât mai ciudate, sau sisteme de scriere cât mai șui, dar mi se pare că e o zonă în care nu prea se aventurează lumea, sau dacă se aventurează n-ajunge prea departe. Chiar dacă e un domeniu fascinant, în care se pot inventa multe.

Filmul cu ceainicul/The Teapot Movie [Ro + En]

Mon, 30 Dec 2013 18:18:18 +0000

Română:

Pentru că Eftimie mi-a zis că-i amintesc de Linda. Un filmuleț pe care l-am făcut pentru un curs din facultate (cursul de media predat de unul din profii de japoneză). N-are subtitrare încă, dar dacă-mi spune careva un program bun, sau dacă-mi aduc aminte ce foloseam eu, o să adaug.

English:

Because Eftimie said I remind him of Linda. A short film I made for one of my undergraduate classes (the media course taught by one of our Japanese teachers). It doesn’t have subtitles yet, but if anybody tells me a decent program, or if I can recall what I used, I’ll add subtitles.

Întrebări și răspunsuri

Fri, 23 Aug 2013 08:56:15 +0000

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.

1. De ce scrii chestii așa de întunecate/ciudate?

Nu tot timpul scriu întunecat. Dar pentru că pe-acolo mă învârt momentan…

Îmi place complexitatea. Îmi plac personajele care au personalități diferite, idei diferite, scopuri diferite, lumi diferite. Le arunci împreună și interacționează de la sine. Inevitabil, când cam toți sunt altfel, cineva ajunge și ciudat. Acțiunile care sunt perfect logice privite din interior pot părea lipsite de noimă din exterior (până când ceva le pune în context).

Apoi, o lume haotică/malefică impune cu totul alte probleme decât una benefică sau realistă: cum alegi binele din multe variante proaste? Cum decizi dacă cineva e „bun”/„rău” dacă e scindat între cele două variante? E un loc unde ambiguitățile ies la iveală, unde apar și slăbiciunile, și punctele forte, și frica, și disperarea – fără ca ele să fie respinse din start, fără ca ele să provoace repulsia moralizatoare. O calitate poate fi câștigată, o înțelegere trebuie smulsă realității.

Am fost odată într-un grup de oameni care credeau că arta trebuie să reflecte doar binele, frumosul, sublimul, perfecțiunea. Dar la fel cum după război mulți viteji se arată, și în rai e ușor să fii sfânt. Când alegerea corectă e clară pentru toată lumea și e ușor de făcut, se cheamă că ai o viață ok și frumoasă („et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo” spune rugăciunea creștinilor). Dacă lucrurile se complică, în schimb, devin mai interesante (dacă e să adaptăm, „nos inducas in temptationem, et libera nos a malo”: du-ne în ispită și eliberează-ne de rău).

2. De ce te preocupi în continuare de MISA? N-ar trebui să-ți vezi de viața ta odată?

Ba da. Și chiar așa se întâmplă. Între roman, calculatoare, literatură, jocuri PC, seriale, muzică, cafea și alte alea trebuie să recunosc că am o viață.

Nu cred în uitare ca mod de rezolvare a unei probleme. La un moment dat ziceam că discut în continuare despre MISA pentru că sunt atâția acolo care suferă de pe urma ei (chiar și inconștient). Dar de fapt răspunsul pe care l-aș da azi e altul: mai discut despre MISA pentru că ceea ce se petrece cu cei din MISA se poate petrece cu alții altundeva.

Am cunoscut oameni de valoare în MISA, am cunoscut și jigodii, persoane care aveau probleme în familie și care n-aveau, persoane cu educație și fără. Numărul de medii din care au fost culeși cei înscriși la cursurile de yoga spune foarte multe despre deschiderea oamenilor în general de a participa la o chestie pe care toți cei din jur o consideră dubioasă.

MISA e doar una, dar e un semnal de alarmă că oamenii vunerabili există peste tot și că nu sunt doar niște nebuni în afara societății. Sunt zeci de mii care s-au perindat pe la cursuri – și mai sunt vreo 100.000 de martori ai lui Iehova, 20.000 de membri ELTA, 3.000 de mormoni și sincer n-am știut pe cine altcineva să mai caut. Putem să băgăm frumos capul în pământ și să ne prefacem că doar oamenii mai… neobișnuiți… pot face parte din grupări pe care mulți le-ar denumi secte, dar părerea mea e că atitudinea e greșită și duce la o vulnerabilitate sporită.

E neplăcut să contempli că cineva apropiat – sau chiar tu – ar putea să facă parte dintr-un grup dubios și religios. E neplăcut să te gândești că oamenii nu sunt perfecți. Dar părerea mea e că merită. Chiar dacă n-ai ajunge niciodată într-o grupare dubioasă, tot e bine să știi ce resorturi interioare ai, unde să fii atent la tine, care sunt lucrurile pe care le eviți, care sunt punctele tale slabe. E vorba de autocunoaștere, în fond.

Asta, bineînțeles, printre picățele. În fond, viața e frumoasă. Învățat chestii interesante, citit cărți bune, seriale mișto, cafea, mâncare excepțională, jocuri bine făcute sau ce te tentează pe tine.

3. Ai putea să-mi spui ce înseamnă [..] în engleză?

Aș putea. Dacă mi-ești drag/ă, o să-ți și spun. Dar ca idee, poți folosi ceea ce e probabil să folosesc și eu: wordreference.com, care are multe variante de traduceri, dar nu toate variantele posibile (e un avantaj); și thefreedictionary.com, care e un dicționar englez-englez absolut superb. Are și butoane pe care poți să apeși ca să-ți pronunțe cuvântul, cu accent britanic și cu accent american.

4. Spune ceva în japoneză!

Hmm. „Konna yume wo mita.” (cona iume o mita) = Am avut un vis. (traducere ad litteram: Am văzut visul acesta.)

mita = am văzut (în cazul de față se traduce prin „am avut”, pentru că la noi visele se au, nu se văd). De la verbul miru = a vedea.

wo = particulă care indică complementul direct (noi n-avem, asta e).

yume = vis.

konna = de acest fel, astfel, acesta.

Propoziția „Konna yume wo mita” apare la începutul a câteva povestiri din „Zece nopți, zece vise” de Natsume Soseki și în filmul „Vise” al lui Akira Kurosawa. (ok, traducerea oferită pentru titlul lui Soseki în română pe wikipedia e „Zece nopți pline cu vise”, dar sună stângaci)

5. Am văzut prin filme că pe scriitori îi pocnește inspirația și scriu câteva zeci de pagini odată, sau se blochează și nu pot scrie nimic. Așa funcționează?

Nu. Așa sună mai interesant să spui că funcționează.

Personal, mă pun jos și scriu. Uneori scriu mai bine, alteori scriu mai prost. Uneori am mai mult chef, alteori mai puțin. Dacă ceea ce vreau să scriu nu funcționează, înseamnă că e cazul să regândesc perspectiva. Dacă n-am chef să scriu îmi iau o cafea. Sau altceva, de preferință cu scorțișoară. Dacă nu știu absolut deloc ce să fac, mă duc să mă plimb, pentru că planific mai bine în mișcare.

Orice scriu trebuie de obicei editat și re-editat ca să curgă, să sune bine, să nu fie discrepanțe și stângăcii. După care, în cazul în care vorbim de roman, trimit la editură capitolul și mai fac câteva modificări în funcție de ce-mi zic cele două editoare.

Ai spune că seamănă a muncă.

6. De ce lași proștii să comenteze pe blog?

Pentru că altfel ar trebui să stabilesc niște criterii foarte exacte după care să moderez – sau ar exista posibilitatea să cenzurez și comentarii legitime din exces de zel. Mai ales dacă sunt prinsă într-o zi în care n-am răbdare.

7. De ce scrii lung și nu scurt?

Pentru că, la fel ca Zoso care scrie scurt și nu lung, e blogul meu și scriu cum îmi place să citesc și cum scriu mai bine.