Japonia on Roxana-Mălina Chirilă

Scrisori din Cipangu [Recenzie]

Tue, 12 Apr 2016 06:43:34 +0000

„Pe unde o fi și Cipangu?” o fi întrebarea normală; a fost și a mea când am văzut titlul. Denumirea îmi era vag cunoscută, bulina roșie de pe copertă și numele sugerează că ar fi vorba de ceva de prin Japonia. Dar Cipangu? Ce-i cu Cipangu? Unde e Cipangu?

Când am pus mâna pe cartea fizică, misterul s-a elucidat rapid: Cipangu nu e altceva decât Japonia – sau, mai exact, Cipan una dintre primele denumiri ale Japoniei cunoscute în Europa. Marco Polo și portughezii au auzit-o de la chinezi, care vorbeau de fapt de Cipan-Gu, Ținutul Cipan Jipan? Japan?), pentru că ei citeau Ci-Pan cele două caractere din numele țării: 日本. (Bine, și wikipedia m-a ajutat cu explicația).

Volumul Scrisori din Cipangu nu e deci o colecție de scrisori dintr-un ținut dubios. De fapt, nu e nici măcar o colecție de scrisori din Japonia. E o antologie de povestiri scurte ale unor români care au petrecut luni sau ani în Țara Soarelui Răsare și care s-au îndrăgostit de oamenii, de literatura sau de cultura de acolo.

Spuneam nu demult pe undeva că o colecție de povestiri e ca un cufăr pe care-l găsești uitat prin pod: începi să scotocești și dai peste tot felul de lucruri, mici comori, ciudățenii, obiecte care te pasionează sau nu, dar explorezi să vezi ce urmează, ce te mai surprinde.

Aici diversitatea e destul de mare: 14 autori[1] cu preocupări diferite, din medii diferite, la vârste diferite, cu experiențe diferite în Japonia și fiecare cu mai multă sau mai puțină experiență în ce privește scrisul. Sunt povestiri despre șoc cultural, despre viață și moarte, despre dragoste și răceală. Sunt povestiri cuminți, povestiri îndrăznețe, povestiri cu sinucideri sau povestiri cu criminali și victime. Unele descriu lumea japoneză din perspectiva românilor care cu greu se adaptează, unele imită povestirile japoneze get-beget. Unele par să fie aproape biografice, altele sună a ficțiune.

E greu să descrii volumul per ansamblu, însă un lucru care e consecvent de la un capăt la altul e că prezintă Japonia în așa fel încât să ne satisfacă curiozitatea și setea de exotism, dar fără acea mirare amuzată a lui Pleșu de când își povestea experiențele din Japonia (în Comedii la porțile Orientului). Niciunul dintre autori nu pare să fie un turist plecat în vizită, gata să se minuneze la fiecare pas și să povestească despre ciudățenii acasă – le simți experiența, obișnuința cu care descriu locuri și obiceiuri în așa fel încât simți că privești prin gaura cheii către o societate care funcționează și are o logică, chiar dacă nu e una imediat vizibilă. Altceva: povestirile sunt (cu excepția uneia, poate) ușor de citit, fluent scrise. Chiar dacă uneori construcția povestirii sau stilul dă dovadă de un pic de stângăcie, intenția e una de lizibilitate, un lucru care mi se pare de apreciat în contextul Cărtăreștilor literaturii noastre.

Surprinde prin mici detalii (se pare că „Dragostea din tei” a fost o melodie populară și pe la ei; și se pare că e rușinos să fii rasă între picioare, ca japoneză) și pictează decorurile unor felii de Japonia, cu tot cu bune și cu rele. (Dintre rele fac parte și cartierele de plăceri ușoare – de ce nu?)

Una peste alta, e un volum surprinzător de bun, pe care-l recomand cu căldură.

Notă de subsol: autorii sunt Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca.

Povestiri din Japonia

Wed, 23 Sep 2015 18:15:30 +0000

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.

Ei bine, când mai vine pe aici ne mai încântă cu povești despre japonezi – mai demult erau mai multe, pentru că acum toate discrepanțele culturale au ajuns deja să i se pară normale, așa că discută mai mult de sistemul de învățământ sau de economie decât de altceva. Țin minte vreo două dintre cele pe care mi le spunea maică-mea mai demult (povestite la a doua mână), înainte să ajung la facultate și care mi s-au limpezit pe urmă.

Se face că ea a trebuit să-și cunoască (viitorii?) socrii, japonezi, pe vremea când nici ea nu prea vorbea limba – așa că l-a întrebat pe soț cum anume trebuie să se prezinte.

„はじめまして。私は….です。よろしくおねがいします。” i-a răspuns el. Ceea ce trebuie să recunoaștem, sună mult mai intimidant decât „Bună, sunt cutare”, mai ales când nu înțelegi mai nimic de acolo și trebuie să reții totul silabă cu silabă.

Ea a întrebat, evident, ce e toată pagina de text pe care trebuia s-o recite, că e cam lungă. Ce înseamnă ce zice ea acolo?

El i-a răspuns rapid: un ehivalent de „încântat de cunoștință” (înseamnă „ne întâlnim pentru prima oară”, sau ceva de genul). „Eu sunt cutare. Vă rog să vă purtați bine cu mine.”

Toate ca toate, dar de ce să le spună să se poarte frumos cu ea?! Păi, ce e asta, e vreun dubiu la mijloc? Nu, ea vrea să se poarte lumea frumos cu ea chiar dacă nu cere, nu-i normal așa?!

Acuma, povestea maică-mii se încheia cu „așa că el i-a explicat că așa se spune la ei, e o formulă standard, că nu le cere efectiv să se poarte bine, ci așa se zice.” Ceea ce și e. Nimeni nu te întreabă la noi dacă ești cu adevărat încântat de cunoștință, nu te întreabă ce înseamnă de fapt că faci „bine” (chiar dacă e cel mai vag și lipsit de conținut răspuns posibil) și dacă-i dai cuiva „bună ziua” n-o să ți-o trântească în nas că de fapt are o zi proastă. Iar dacă-i spui cuiva „bine ai venit”, nu te aștepți să zică „da’ de unde, aș fi venit bine dacă nu era blocată circulația pe Prahovei. Așa și cu o afirmație cum aș putea face eu, „Hajimemashite. Watashi ha Roxana desu. Douzo yoroshiku, onegai shimasu.” Salut, sunt Roxana. Încântată de cunoștință (sau nu…).

[][1]

Cică asta ar fi o versiune foarte modernă și elegantă.

A doua poveste e legată de băi. Mai exact, despre ce faci când vrei să faci o baie. Ca să vă scutesc de un șoc, o să vă povestesc ce am aflat după ce am auzit prima oară aventura asta: băile japoneze nu seamănă neapărat cu ale noastre, nici ca formă, nici ca idee. La noi lași apa să curgă, pui dopul, intri în apă, te speli, ieși. La ei nu se pune problema de așa ceva: te speli bine înainte (de exemplu, la duș), după care intri într-o cadă mai mare și mai adâncă decât ale noastre – din câte am auzit, ar trebui ca unui adult să-i vină apa până la gât dacă stă așezat în ea. Ideea e să te relaxezi în ea, nu să te speli în ea.

Acuma, când a ajuns ea la socri, a aflat că baia se făcea în ordine ierarhică (cumva nu mă surprinde): întâi socrul, apoi soacra, apoi soțul, apoi ea. Ceea ce n-ar fi fost nicio problemă, doar că baia se face în aceeași apă.

Dacă stai să te gândești la așa-numitul ofuro mai puțin ca la o cadă în care te speli și mai mult ca la un mini-bazin nu e așa o problemă, mai ales că toată lumea se spală pre-baie. Dar pe nepusă masă parcă nu e foarte tentantă ideea de a face baie așa. Așa că ea l-a anunțat pe soț că ar îndura multe de dragul lui, dar nu și baia în apa în care au făcut baie socrii, deci să rezolve el situația.

A stat el și s-a gândit ce s-a gândit cum să împace pe toată lumea și până la urmă le-a spus părinților că ei îi place să facă baie într-o apă deosebit de fierbinte și, fiind cea de la urmă la îmbăiere, nu poate niciodată să prindă apa exact atât de caldă pe cât i-ar trebui. Se pare că până și tradiția poate fi ocolită în mod elegant, dacă știi cum să pui problema…

70 de zile în Japonia

Sat, 05 Jul 2014 12:36:55 +0000

O fostă colegă din facultate, bellydanceriță, și-a luat ditamai rucsacul cu cort cu tot în spinare și a plecat prin Japonia de nebună, gata să se plimbe în sus și-n jos timp de vreo 70 de zile.

Pe la ora 1 ajunsesem în Meguro-ken. Mă simțeam bine, destul de fresh chiar. La un moment dat am trecut pe lângă niște fete care vindeau ceva produse de patiserie în stradă. Au încercat să-mi vândă, eu doar am zâmbit și am mers mai departe, dar le-am auzit spunând în urma mea:

– Fata asta era și în Shibuya!

Dap. Tot eu eram. Melcul, mergând șontâc cu casa-s spate.

Îți trebuie ceva nebunie ca să te apuci de așa ceva. Ceva mai multă decât am eu (sau poate n-am aceeași hotărâre).

Deea și-a făcut un blog aici, unde povestește de drum și toate cele. (la mine nu apar unele poze, în mod ciudat – la voi e ok?)

Scutiți-mă de experți în manga

Wed, 18 Jun 2014 22:29:51 +0000

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite.

Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri! Și despre faptul că blogurile au murit! În mod interesant, la același curs am aflat și despre benzi desenate americane și japoneze, de la aceeași profesoară, care nu putea distinge foarte bine comics-urile din SUA de manga niponă. Întâmplător, Universitatea din București are o expertă în benzi desenate americane, în special pe direcția de autobiografie în benzi desenate, dar nu era profesoara cu care făceam noi cursul. Nu, profesoara cu care făceam noi cursul experimenta chestii noi și a ajuns în situația ușor stupidă în care noi știam mai multe ca ea.

Fenomenul se repetă în mod iritant: cineva de la site-ul Adevărul, care e parcă din ce în ce mai prost, s-a apucat să scrie despre manga.

Manga: benzi desenate japoneze. Au un anumit stil oarecum distinctiv pentru decoruri și personaje și sunt publicate alb-negru.

Anime: desene animate japoneze (anime de la animație, mnu?). Au tot cam același stil distinctiv de desenare a personajelor și decorurilor.

Știți de unde știți cum arată anime? Anime înseamnă Sailor Moon și Dragon Ball Z. Înseamnă Pokemon. Înseamnă o parte din desenele copilăriei generației mele.

[][1]

Sailor Moon

Asta ca să fim pe aceeași pagină. Bun! Există un stil de desenat „manga”. Și poți să faci ce vrei cu el, inclusiv desene porno. Și sunt unii care fac desene porno în stilul respectiv pentru că pot și pentru că vor și din cine știe ce alte considerente.

În contextul ăsta, ziarul Adevărul ne ține o lecție de morală despre… manga. Care li se pare lor că e pornografie infantilă.

Citez începutul:

Pe străzile din Tokyo, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât expresiile inocente ale tinerelor, care se regăsesc în paginile benzilor desenate japoneze, aşa-numitele „manga“.

…poftim? Absurditatea primului paragraf nu poate fi redată decât făcând o paralelă cu industrii mai cunoscute de noi:

Pe străzile din SUA, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât femeile care se culcă rapid cu orice bărbat, care se regăsesc pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor în aşa-numitele „filme“.

Cam la fel cum nu e cazul să sari în fața televizorului când copilul tău se uită la Vrăjitorul din Oz și să-i acoperi privirea cu mâinile că poate vede scene porno, la fel nu e cazul să te panichezi când copilul tău se uită la Pokemon, că poate vede sex cu japoneze.

Articolul ne mai spune:

ies la iveală scene şocante de sex, ale căror protagonişti sunt minori. Predomină personajele feminine, majoritatea poartă uniforme şcolare, agrafe de păr şi expresii nevinovate în timp ce sunt în mijlocul unor acte sexuale, uneori violente, au descris jurnaliştii de la CNN.

Chiar dacă există niște adevăr în afirmația asta și japonezii au și benzi desenate/desene animate cu personaje feminine nevinovate și posibil minore, uneori în situații violente, situația e puuuuțin mai complexă.

Stilul ăla de desenat de care vorbeam mai devreme? Ăla caracteristic? Uneori face niște chestii destul de nerealiste cu personajele. Mai jos avem un bărbat, bărbat adevărat, mare samurai, soldat de profesie, fost criminal de vocație (cel în roșu):

Rurouni Kenshin (cel în roșu), Kamiya Kaoru (în albastru)

După cum spune un prieten când îi arăt poze cu bărbați din manga: „cine-i tipa asta?” Stilul ăsta feminin de desenat e folosit pentru mulți bărbați în manga – nu pentru toți, unii sunt pe stilul nostru de masculinitate. E o poveste lungă de ce se întâmplă chestia asta, o poveste care începe cu o cultură deschisă la frumos și artă, în care prinții erau descriși ca frumoși și strălucitori (Hikaru Genji, de exemplu), în care unele povestiri descriu cum un bărbat părăsit de iubita lui moare de inimă frântă, în care bărbații plângeau sensibil când se despărțeau de prietenii lor (ah, mânecile ude ale poeziilor vechi, ude de la ștersul lacrimilor).

În primul rând, deci, există o diferență de stil – una bazată pe o diferență culturală. Așa că cei care vin din altă cultură se împiedică rapid de diverse probleme de citire a volumelor, care sunt altfel decât cele cu care ne-am obișnuit.

Pe urmă, într-adevăr există și desene porno cu femei reprezentate ca niște copii. Dar nu sunt caracteristice pentru manga în general și nu sunt singurele opțiuni de pornografie desenată/animată pe care le poți găsi.

Ceea ce articolul ar trebui să spună e că în Japonia există **și**desene animate/benzi desenate care au personaje care par minore. Știți ce mai au? Desene animate porno cu tentacule, și pentru alea sunt faimoși. Și niște ciudățenii de chestii pornografice – monștri, magie, șantajuri, chestii SF. Sunt cunoscuți la nivel mondial că au tot felul de ciudățenii. Probabil din cauza faptului că desenele, spre deosebire de filme, sunt la fel de simplu/greu de făcut indiferent de temă, așa că și-au dezvoltat piața pe anormal, pe fantezie, pe ciudat – care se cere în întreaga lume (dacă nu s-ar cere, nu i-ar ști toți, părerea mea).

Rafturile magazinelor de specialitate sunt ticsite cu astfel de reviste, ce conţin scene explicite de sex, violuri, violenţă şi, mai presus de orice, protagoniştii sunt copii. Dar acest aspect pare să nu conteze, căci, folosind ca pavăză faptul că sunt „simple desene“, manga sunt legale.
[..]
Chiar dacă sunt desene, criticii consideră că imaginile găsite pe paginile unora dintre benzile desenate japoneze sunt de-a dreptul tulburătoare şi ar trebui interzise.

Autoarea articolului n-a prea descărcat filme porno pentru rație, se pare – sau într-adevăr le-a descărcat doar pentru rație și nu știe cum arată. Uite care-i faza: filme porno cu „violență” și „violuri” se fac și în alte părți, cu actori care-și dau frumușel acordul și pe urmă joacă teatru. Ceea ce lasă doar problema reprezentărilor sexuale cu copii.

Acolo dezbaterea e ceva mai lungă – oricât de moralizatori ar fi cei de la Adevărul, problemele legale sunt ceva mai complexe. A fost un caz acum câțiva ani în SUA, legat de un tip care avea benzi desenate japoneze dintre cele cu copii de care vorbim aici – și care a trecut prin tribunale pentru faza asta. Neil Gaiman a scris un articol fain pe tema asta. Pe scurt, legea e un instrument dur și uneori trebuie să-i apărăm pe cei de care nu ne place ca să îi apărăm pe cei care trebuie apărați.

În general, legile interzic pornografia efectivă cu minori pentru că le face rău minorilor. Nu pentru că pornografia cu minori e dezgustătoare, deși e. E o diferență importantă: nu se protejează delicatețea privitorului, ci integritatea unor persoane vulnerabile. Altfel ar trebui să interzicem și Lolita, de Nabokov. Și Biblia.

„Cred că aceste materiale teribile nu sunt protejate în temeiul libertăţii de exprimare. Sunt absolut sigur că acestea pot determina un comportament criminal“, a declarat Masatada Tsuchiya, membru al Partidului Liberal Democrat.

Bazat pe ce e sigur? Așa și Geoană era perfect convins că a câștigat alegerile trecute, dar la ce l-a ajutat? S-au făcut studii legate de efectele pornografiei și rezultatele sunt contradictorii.

Mio Bryce, un expert în animaţii şi manga de la Universitatea Macquarie din Sydney, a declarat că obsesia cu „kawaii“ sau „cuteness“ (calitatea drăgălăşeniei în contextul culturii japoneze – n.r.) face foarte dificilă distincţia dintre materialele care fac rău minorilor şi cele inofensive. „Drăgălăşenia este asociată automat unui personaj infantil. Poate că personajul are 20 de ani, dar din punctul tău de vedere poate avea doar 15 ani. Este foarte dificil“, a explicat Bryce.

Ah. Kawaii (se citește ca-ua-ii). Un termen de-ăla nu foarte traductibil care suferă mult la import/export. Procuroarea Crimeei, Natalia Poklonskaya, a ajuns un simbol kawaii în Japonia – și idioții care i-au luat un interviu pe tema asta i-au zis că e „sex symbol”. Mă, și pisicile sunt kawaii, fără să fie simboluri sexuale. Kawaii e un fel de „adorabil”, „drăguț”, un grad foarte ridicat de „plăcut”. Nu neapărat „infantil”, mai degrabă „inocent”.

Kawaii e o Mare Chestie în cultura japoneză de azi. Nu se referă doar la persoane, cam orice poate fi kawaii. O poșetă poate fi kawaii, o pernă poate fi kawaii, un gest poate fi kawaii, o chestie pe care ai zis-o poate fi kawaii. Am un ceas mic de buzunar care e kawaii.

În ce privește ce zice „expertul” Bryce, care de fapt e femeie, dar Adevărul n-a dat pe Google ca mine ca să afle, am senzația că vorbele i s-au scos din context. Dacă te uiți atent la ce spune de-a lungul articolului, pare să fie din alt meci (unul în care chiar știe despre ce vorbește, dar vorbește degeaba).

Termenul „manga“ înseamnă „desen casual“. Cele mai timpurii exemple de astfel de desene datează din secolul al VII-lea, dar au devenit foarte populare în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Desen casual?… În fine, trecem peste. Nu știu de unde au scos secolul VII, dar probabil că o fi existat atunci ceva precursor al manga la fel cum desenele din piramidele egiptene și tapiseria de la Bayeux sunt premergătoare benzilor desenate de azi: și alea erau imagini care spuneau o poveste.

Acum, industria valorează aproximativ 3,6 miliarde de dolari, dacă ne referim la vânzările benzilor desenate şi a revistelor, iar cifra de afaceri în domeniul animaţiilor este estimată la 2,3 miliarde de dolari

Din care doar o parte sunt de pe urma chestiilor porno, nu majoritatea, cum sugerează articolul. Una din companiile de animație pentru copii/adolescenți și-a postat pe net încasările din 2011. Altă companie cu același profil, 2013. (7 miliarde de yeni e aproximativ 70 milioane de dolari) Alte numere, tot din 2013, tot fără porno (100 de yeni sunt aproximativ 1 dolar american). După cum se vede, numerele se adună și nici n-am căutat după jocuri, studioul Ghibli (care-s un fel de Disney al lor), produse conexe (gândiți-vă numai câte penare și caiete cu Pokemon sunt pe lumea asta).

După ce au trântit un articol plin de pornografie, vorbesc de altceva. Sugestiv, așa, ca să se oripileze lumea și să facă audiență pe articol.

Marea problemă însă este faptul că manga pătrunde în cultura japoneză şi poate fi văzută pretutindeni, de la semnele de pe stradă până la pamfletele guvernamentale. De cele mai multe ori, personajele sunt tinere, fete vulnerabile care îndeplinesc dorinţele consumatorilor, avizi după kawaii şi cute.

Un pamflet guvernamental japonez din 2007 era într-adevăr făcut în stil manga. Pamfletul se baza pe seria Marele Detectiv Conan, în care un geniu gen Sherlock Holmes aflat la liceu are un accident în urma căruia ajunge un băiețel de școală primară și rezolvă tot felul de cazuri cu ajutorul capacităților lui deductive extraordinare. În pamfletul comandat de guvern i se fură bagajul și până la urmă e salvat de la tot felul de probleme de careva din Ministere (de așteptat, nu? :D).

Despre ce vorbește persoana asta în articol? Aaaa, despre fanteziile din capul ei, create din faptul că habar n-are că manga înseamnă bandă desenată și că kawaii se poate referi și la altceva decât la fete vulnerabile. Diștept.

Da’ de ce i se zice Fuji-san?

Tue, 03 Jun 2014 05:30:02 +0000

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

După cum te-ai aștepta, limitările astea au făcut-o să înghesuie mai multe sensuri pe cuvânt, în așa fel încât un cuvânt gen „kami” să însemne și păr, și hârtie, și zeu; „ha” însemna și frunză, și dinte; iar „Nihon” era și numele țării și însemna și „două obiecte cilindrice și lungi”.

Această limbă era japoneza. Și uite că în Japonia era și un munte, mai faimos ca altele, cu numele de Fuji. Fuji se scrie așa: 富士 (fu ji). Și dacă vrei să zici că-i vorba de muntele Fuji, îl scrii așa: 富士山. Chestia asta de la capăt, cu trei vârfuri în sus, 山, înseamnă „munte”. În funcție de cum citești caracterul ăla (e o poveste lungă), poate fi citit și „yama”, și „san”. Amândouă înseamnă „munte” în contextul dat. Nu înseamnă deloc nimic onorabil. Decât dacă e onorabil să fii un munte.

„San” în sensul de „domnul” sau „doamna” se scrie în alfabetul silabar hiragana de obicei (adică fiecare silabă, nu fiecare sunet, are un semn care o reprezintă) și se scrie așa: さん (sa n). „Sama” cel pe care-l știe lumea că e foarte onorabil de felul lui (și care înseamnă tot „domnul” sau „doamna”, dar care e și mai respectuos) se scrie așa: 様. (nu, copăcelul din stânga nu e prima silabă. E un copăcel. Nu se citește separat)

Acuma știți. N-are legătură cu respectul (orice ar spune unii, sau cu ideile propagate din vorbă-n vorbă și ajunge înapoi la mine prin prieteni și rude). Are legătură cu omonimele. Cam la fel cum faptul că bagi cheia în broască de obicei nu înseamnă că faci disecții ciudate pe amfibieni.

Dulciuri de Crăciun din restul lumii

Wed, 25 Dec 2013 12:59:36 +0000

Noi facem cozonaci, care sunt mai mult tradiționali decât foarte buni, după cum ziceam într-un articol anterior.

Christmas Pudding, poză de Matt Riggott

Britanicii fac „Christmas Pudding”, care e o chestie foarte complicată. Se face cu cel puțin o lună înainte (uneori am auzit și de un an întreg), cu tone de alcool ca să nu se strice. Trebuie să aibă 13 ingrediente, care să-l simbolizeze pe Iisus cu discipolii lui. Sunt un fel de budinci cu fructe (tradițional și cu carne), fierte cu orele și îmbibate cu brandy. Ca totul să fie și mai dubios, li se dă foc la final.

Și în Filipine fac prăjituri de Crăciun îmbibate cu alcool (doar că nu le dau foc).

În Germania se fac springerle, biscuiți decorați. Și când zic „decorați”, vrau să spun că au un model pe care-l presează pe biscuiți care-mi aduce aminte de tiparnițe.

Springerle necopt, poză de Andreas Bauerle

În Franța fac o ruladă în formă de trunchi de copac numită bûche de Noël. E cu ciocolată în exterior, sculptată ca să arate ca scoarța, și presărată cu zahăr pudră ca să reprezinte zăpada.

Bûche de Noël, poză de Andrew Pendleton

Polonezii fac colivă, că la ei e mâncare de Crăciun. Doar că o fac cu fructe, poate și lapte.

Danezii fac budincă de orez cu frișcă și migdale (risalamande/ris a Malta).

În Japonia, „Kurisumasu Keki” (Christmas Cake) e un nume învechit pentru tipele de 25 de ani care nu sunt măritate. Pentru că, la fel ca o prăjitură de Crăciun, cine mai vrea să le ia după 25? Între timp denumirea a început să iasă din uz.

Tomb Raider și istoria Japoniei

Wed, 24 Jul 2013 07:31:07 +0000

Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă.

Am remarcat încă de la început însă niște chestii misterioase legate de istoria Japoniei. Nu zic că sunt rele neapărat (e un joc cu un element puternic de fantasy, în fond), dar mi-au atras atenția.

1. Yamatai.

Prima oară când am auzit numele mi-a sunat vag cunoscut – pentru că auzisem de Yamato (regiune veche din Japonia, asociată la un moment dat cu familia imperială). Am băgat un nas pe net ca să văd ce era cu Yamat_ai_. Se pare că într-adevăr există documente vechi care spun că era ținutul în care domnea Himiko, dar problema localizării e doar una de „Unde în Japonia?”, nu cea romantică de „Hai să descoperim regatul pierdut”. Pe scurt, dacă era într-o anumită zonă, Himiko era șefa locală și cu asta basta, dar dacă era în altă zonă e posibil să fie legată de curtea imperială de mai târziu.

2. Himiko

E menționată pe bune în cronicile chinezești, dar nu prea în cronicile Japoniei. Sau dacă e menționată, e menționată cu alt nume. Ce-i drept, la japonezi te poți trezi mereu cu nume post-mortem date împăraților, sau cu dorința de a evita să le spui femeilor pe nume (în Povestea lui Genji, sec. XI, de Murasaki Shikibu, majoritatea femeilor sunt numite după locul unde-și au casa, sau după detalii care amintesc de ele; chiar și „Murasaki Shikibu” e un pseudonim). Tehnic vorbind, Kojiki și Nihon Shoki, două cronici japoneze importante, au fost scrise la începutul secolului 8 și evitarea numirii femeilor avea loc prin perioada Heian, de la sfârșitul secolului 8. Dar mă rog. Nu știu destulă istorie ca să știu dacă nu exista interdicția de mai demult.

3. Sam ca descendentă a lui Himiko

Aici intervine partea aia interesantă cu locația necunoscută a regatului Yamatai. Dacă Yamatai e în zona unde a existat mai târziu curtea imperială Yamato, înseamnă că împărații Japoniei sunt descendenții lui Himiko. Și aici intervine partea interesantă: înseamnă că familia imperială de azi descinde din Himiko, pentru că dinastia nu a fost schimbată niciodată în Japonia. Mai mult decât atât, familiile nobile descind la rândul lor din familia imperială – când era clar că un copil nu urma să ajungă la tron, primea un nume de familie și ajungea nobil. Nu se luau oameni de rând pentru a fi înnobilați.

Pe urmă, atâta amar de vreme, atâția descendenți în atâtea clanuri… e posibil ca Sam să fie înrudită foarte de departe cu un număr extrem de mare de japonezi, via Himiko.

A, și apropo de asta: mitologic vorbind, familia imperială japoneză ar descinde din zeița soarelui, Amaterasu.

4. Samuraii lui Himiko

Ăsta a fost detaliul care m-a frapat de la început. Că legendele ar zice că Himiko ar fi păzită de samurai. Himiko din Antichitate, păzită de samuraii din Evul Mediu. E ca și cum ai zice, „Legenda spune că Cezarul era un conducător din Roma antică și avea o gardă formată din cavaleri.” Nu prea. Samuraii ca războinici au apărut la câteva secole după Himiko.

Ar fi trebuit să fie legenda care-i aprindea un beculeț Larei.

5. Himiko reprezentată ca budistă

E plin de statui budiste și și Himiko e reprezentată cam la fel. Dar cel mai probabil Himiko era shintoistă (Shinto e religia autohtonă japoneză, plină de zei, demoni și spirite ale naturii). De acolo probabil că i se trage reputația șamanistică.

6. Arta e din toate timpurile

Între statui și picturi, senzația mea e că au reprezentat mai degrabă Japonia medievală. Ceea ce se explică în context, dar ar fi trebuit să-i sclipească un beculeț Larei la un moment dat.

7. Seppuku

Practica sinuciderii a început prin secolul XII și a devenit un ritual mai târziu. Așa că cadavrul găsit de Lara cu un general al lui Himiko care-și făcuse Seppuku era extrem de suspect.

8. Mumiile

Sunt foarte mumificate. Ceea ce nu e tocmai valabil, luând în considerare clima locului. Cam toți morții care sunt pe acolo par să fi avut parte de beneficiul unei clime egiptene, în care să nu se fi degradat foarte tare. Dar la ce condiții meteo variabile sunt pe acolo, s-ar fi ales praful de ei mult mai devreme. Și samuraiul care-și făcuse seppuku ar fi fost probabil mâncat de diverse viețuitoare.

Dar, no. Magie!!!