Jocuri on Roxana-Mălina Chirilă

Cum am tradus în română Tom Clancy’s The Division 2

Thu, 23 May 2019 09:48:14 +0000

Se întâmplă rar să vorbesc pe blog despre proiectele la care am colaborat, dar o să fac o excepție pentru Tom Clancy’s The Division 2. Țin neapărat să spun câteva cuvinte despre el, pentru că e unul dintre puținele jocuri MASIVE¹ localizate în limba română – și pentru că am avut libertate creativă și posibilitatea de a discuta deschis cu dezvoltatorii, ceea ce ne-a permis să facem lucruri interesante.

În plus, pentru că n-am discutat de prea multe dintre detaliile meseriei pe aici, o să profit de ocazie ca să vorbesc și despre localizarea de jocuri în general. Cu alte cuvinte articolul va fi un pic mai lung – să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Pe de altă parte, o să fie împărțit pe subsecțiuni, deci puteți sări la ce vă interesează.

Ce e Tom Clancy’s The Division 2?

În primul rând, e un titlu foarte lung, așa că o să-l prescurtez la The Division 2.

În al doilea rând, e un joc action RPG și third person shooter. Pentru cei care nu se joacă pe calculator, ci doar muncesc pe el: e un joc cu împușcături. Da, are și o poveste, care e continuarea celei din primul joc Tom Clancy’s The Division, care a fost lansat în 2016.

Premisa primului joc este că în 2015, în New York, se declanșează artificial o epidemie de variolă care se răspândește prin bancnote contaminate, motiv pentru care ajunge să fie cunoscută ca „Gripa dolarilor” sau „Otrava verde”. Variola e o boală foarte urâtă chiar și în realitate, unde are un grad de mortalitate de 30%, dar varianta imaginară din joc e o versiune mult înrăutățită, care se răspândește mult mai repede și ucide mult mai sigur.

Pentru că situația e deosebit de gravă și lucrurile au scăpat de sub control, e activată o ultimă linie de apărare a Statelor Unite, The Strategic Homeland Division (numită simplu și the Division), ai cărei agenți încearcă să mențină controlul asupra situației.

Acțiunea din The Division 2 se petrece în Washington D.C. Epidemia și-a spus cuvântul. O mare parte din populație a murit, iar cei rămași încearcă să reconstruiască o brumă de civilizație... sau doar să trăiască pe picior mare pe spatele celorlalți. Ca agent Division, încerci să-i aperi pe oamenii pașnici de cei care vor să-i tâlhărească și de diverse facțiuni care se luptă pentru putere. Și încerci și să găsești o cale de a salva lumea pe termen lung.

Cum se traduce un joc?

Nu cu Google Translate. Google e o unealtă bună când vrei să te prinzi în linii mari despre ce e vorba într-un articol (dacă e despre politică sau îmbrăcăminte, de exemplu), dar cam atât. Mai durează până când traducerile automate vor fi suficient de bune încât să ajute mai mult decât încurcă.

Am auzit și eu că traducerile vor fi complet automatizate în curând și că nu va mai fi nevoie de traducători umani, dar ideea asta nu prea dă semne că s-ar concretiza. Da, calculatoarele „știu” o grămadă de cuvinte pentru că le poți da toate dicționarele posibile. Pot și să aranjeze cuvintele respective în conformitate cu regulile altei limbi. Dar dincolo de asta, progresul e greu. Ai cuvinte care pot însemna mai multe lucruri? E complicat să aleagă între ele. Nuanțe? Nu le prind. Jocuri de cuvinte? Nici vorbă. Subtilități de limbaj? Nu.

Deci dacă o traducere pare făcută de cineva care gândește, probabil că e tradusă de un om.

Jocurile nu sunt traduse nici de către cineva care se află în treabă prin firmă și vorbește o limbă străină – una e să înțelegi o limbă străină, chiar și bine, alta e să formulezi o idee în așa fel încât să fie corectă, clară și să sune natural.

Cu alte cuvinte, ca să traduci un joc ai nevoie de cineva care știe ce face și se poate dedica traducerii. Mai exact, ai nevoie de un traducător, cum sunt și eu.

Treaba mea e destul de simplă la bază, dar e migăloasă și-ți cere un pic de discernământ și destul de mult simț al limbii.

Mai exact, primesc un text, îl traduc la prima mână, caut cuvintele pe care nu le înțeleg în engleză în dicționarul englez-englez, apoi în dicționarul englez-român, apoi în DEX, ca să mă asigur că am înțeles conceptul și că l-am redat corect.

Dacă textul e mai complicat sau poate fi interpretat în mai multe feluri și are termeni care nu-mi sunt perfect clari, vorbesc cu cineva care e mai avizat decât mine în domeniul respectiv (de exemplu, întreb pe cineva pasionat de militărie cum funcționează rachetele balistice, sau întreb o artistă cum se face imprimarea prin serigrafie).

Apoi, mă uit dacă vreun cuvânt pare ciudat în context, în caz că are un sens secundar pe care nu-l știam. („A gallant army” probabil că nu e „o armată curtenitoare”, deși sensurile cuvintelor i-ar permite să fie, ci „o armată curajoasă”.)

După care mă asigur că jocurile de cuvinte au noimă, dacă ceva nu sună bine caut sinonime până găsesc ceva care merge mai bine în context, verific eventualele reguli externe (limite de caractere pentru un titlu sau o replică, să zicem) și mă asigur că termenii sunt traduși consecvent.

După care șlefuiesc fraza ca să fie clară și să sune natural. Apoi o trimit la editare, unde dacă am noroc e cineva care poate șlefui textul și mai mult și care poate vedea lucrurile care mi-au scăpat mie.

Dar asta e munca de bază de traducător, care e valabilă indiferent de tipul de proiect. Hai să vorbim de aici încolo de jocuri pe calculator.

În general, am remarcat că atunci când zic că traduc jocuri, mulți își imaginează că văd jocul când lucrez. Mai exact, au impresia că ecranul meu de lucru ar arăta cam așa:

Aceasta nu este o imagine din The Division 2. În caz că trebuia precizat.

Însă nu. De cele mai multe ori eu lucrez la traduceri în timpul dezvoltării jocului, ceea ce înseamnă că nu totul e pus la punct când mă apuc de lucru. Și chiar dacă ar fi, nu pot traduce direct pe joc pentru că mi-e imposibil tehnic. (Nu, serios acum, unde aș scrie traducerea? Că de șoptit în casca jucătorilor nu pot șopti.)

De aceea, primesc doar textele și informații despre cum apar ele în joc. Deci, ce văd eu e de obicei un tabel. Când am ghinion, tabelul arată cam așa:

În astfel de cazuri, habar n-am ce e pe ecran și trebuie să presupun din replici cine vorbește, de ce, cu ce ton și ce e cu bucățile de text pe care le-am primit. Dacă lucrez și la meniul jocului (n-a fost cazul la The Division 2), atunci e posibil să primesc texte pentru butoane despre care să n-am habar unde ajung și ce fac.

În schimb, dacă cei cu care colaborez au experiență – ceea ce e cazul și la Ubisoft și la filiala sa, Massive Entertainment, care au tone de experiență în domeniu – atunci tabelele încep să arate ca niște scenarii ale jocului. Poate că nu văd imaginea efectivă de pe ecran, dar mi-o poți reconstrui mental pe baza informațiilor.

Așa că, pentru The Division, am putut vedea tot scenariul acțiunii din fișierele primite la tradus. Iată o imitație ieftină a fișierelor lor, care ar reprezenta ce se întâmplă în „Amoeba Man” de mai sus:

E superb. Poate că la prima vedere pare complicat, dar după cinci minute în care mă obișnuiesc cu formatul, pot să-mi imaginez scenele destul de ușor.

Ok, bun – asta e ce primesc de la clienți. Dar nu-i cam greu să lucrezi pe tabelul ăsta?

Ba da. Mai ales când ai un joc întreg de tradus. Și jocurile pot să fie mari. Depinde mult de la joc la joc cât de mari, dar cele mai măricele au replici cât pentru un roman. Ai povestea principală, ai misiunile secundare, ai conversațiile din fundal, ai bonusurile pe care le poți găsi prin joc... se adună.

Noroc că există softuri pentru traduceri! Care nu, nu traduc în locul tău ca Google Translate, dar te ajută să-ți faci treaba mai ușor. Eu folosesc MemoQ, care e disponibil într-o variantă excelentă contra cost – și într-o variantă simplă pe gratis (recomand, serios).

Când lucrez, ce văd arată așa:

În stânga am originalul, în dreapta pot traduce. În partea de jos pot să văd informații suplimentare (eu aleg ce informații să apară acolo, în funcție de coloana din tabel)

Pe lângă faptul că nu mă chinui să scriu traducerile în căsuțele din tabel, am și alte avantaje enorme. În primul rând, softurile de traduceri îmi permit să creez o memorie de traducere, în care rețin absolut tot ce am tradus, propoziție cu propoziție. Memoria de traducere e independentă de fișierele în care lucrez, așa că pot să caut cum am tradus un termen nu doar în fișierul curent, ci în toate fișierele pentru care am folosit aceeași memorie de traducere.

Nu pare mare lucru până nu te întrebi cum ai tradus vreo douăzeci de termeni acum trei luni și dacă i-ai scris cu literă mare sau cu literă mică.

MemoQ mă mai ajută și arătându-mi din proprie inițiativă cum am tradus propoziții asemănătoare cu ce fac acum. Pentru că am tradus la un moment dat „got you” ca propoziție e sine stătătoare, mi-l arată acum în bara din dreapta și-mi spune cum l-am tradus.

Regret să vă spun, dar softurile astea nu traduc de la sine putere. Tot ce apare într-o memorie de traducere a fost introdus de o persoană reală.

Preliminariile lucrului la The Division 2

La nivel de teorie literară, întrebarea „Ce-a vrut să spună autorul?” e depășită de pe la mijlocul secolului 20, dar în traduceri rămâne o problemă de actualitate – nu vrei să faci prea multe speculații, ci vrei să fii pe aceeași lungime de undă cu autorul.

Iar pentru asta, e nevoie de colaborare.

Pentru The Division 2, în afară de faptul că am primit cele mai tari fișiere Excel din istoria localizării, am primit și o grămadă de informații în plus. Nu, nu secrete pe care jucătorii nu le vor afla niciodată, ci exact lucrurile pe care le poți afla jucând The Division 2: cum arată lumea, care sunt facțiunile, despre ce e vorba în misiunile importante, cronologia jocului, detalii despre fantezia jocului. Pentru că n-aveam în față decât scenariul, toate detaliile astea ne-au permis să ne facem o idee destul de clară despre atmosferă, abordare și ce se întâmplă încă dinainte să traducem prima frază.

În plus, am avut posibilitatea de a le pune direct întrebări despre orice părea neclar.

Noi în contextul de față suntem echipa de trei traducătoare liber-profesioniste: eu, Diana și Manuela (ne găsiți pe generic, dacă ajungeți cumva din greșeală pe el). Împreună, înarmate cu muntele de informații pe care le aveam la dispoziție, am pus țara la cale.

Am avut noroc și aici – am mai colaborat și pentru alte proiecte și avem o viziune relativ similară asupra modului în care preferăm să facem lucrurile. De-a lungul timpului, fiecare dintre noi a avut rolul de șefă peste celelalte două, iar de data asta a fost rândul meu să preiau rolul. Pentru că amândouă sunt bune profesioniste și au experiență cât cuprinde în tradus, condus proiecte și nu numai, a fost mai degrabă o colaborare de la egal la egal, pe mine căzând treburile administrative, cum ar fi comunicarea cu Ubisoft și deciziile finale în probleme care țin mai mult de stil decât de altceva. (Traducem numele muzeelor? Chestia X o scriem cu literă mare, literă mică sau majuscule?)

Nu cred că am stat vreodată să enunțăm explicit principiile pe baza cărora ne facem treaba, pentru că le-am subînțeles de la bun început, dar ar fi astea:

Traducerea trebuie să fie clară și la obiect. Jucătorilor trebuie să le fie clar ce li se cere și ce se întâmplă.
Traducerea trebuie să fie fluentă și să sune natural. Pentru jucătorii nativi de engleză, limbajul sună normal, ar trebui să fie la fel și pentru jucătorii români.
Traducerea trebuie să fie cât de cât concisă, ca să o poți citi repede în momente-cheie.

„Traducerea trebuie să fie corectă” nu e un principiu. E minimul necesar ca să lucrezi în domeniu.

Bine, spun asta, dar în română uneori e ciudat de greu să găsești lucruri de bază. Știți discuțiile prin radio cu „Roger”, „Over” și „Over and out”? E plin de ele în filmele străine, dar am căutat mult până le-am găsit în română, pentru că nu voiam să ne bazăm pe traducerile din subtitrările găsite pe net sau pe alte surse care ar putea să nu fie foarte corecte. Am ajuns prin străfundurile internetului, pe un forum al studenților militari care era neatins de ani de zile. Aș da un link către el, dar între timp a fost șters. (Deci am lucrat la The Division 2 la țanc, înainte să ne dispară sursa de informare!)

La nivel de acuratețe, a trebuit să ne informăm cu privire la epidemii, variolă, tratamente, să aflăm mai multe despre sistemul politic american (mă rog, eu, Diana e mult mai la curent cu SUA decât o să fiu eu vreodată) și nu numai.

Dar după cum ziceam, acuratețea e un minim necesar. După ce știi ce spune originalul și ai aflat care sunt termenii în română, rămâne să vezi cum redai mesajul. În cazul de față, am vrut să fie clar, natural și concis,

Ce s-a tradus în The Division 2?

Ubisoft decide în ce limbi și în ce măsură își localizează jocurile. În cazul The Division 2, în câteva limbi s-au tradus doar subtitrările; altele au și meniurile traduse; iar în câteva limbi sunt localizate până și replicile audio.

The Division 2 nu e complet în română. Sunt traduse aproape doar subtitrările pentru joc – replicile audio au rămas în engleză. La fel și meniurile. Cu alte cuvinte, personajele vorbesc în engleză, obiectele au nume în engleză, dar povestea o afli în română.

Din experiența mea după ce am împrumutat un joc numit „Sacred” de la frate-miu când eram în liceu (dacă citești asta, frate-miu, scuze că am uitat iar să ți-l dau înapoi!) și am descoperit că jocul era localizat în franceză, pot să spun că dacă știi doar trei cuvinte, te prinzi ușor care armă e mai bună în joc. Te prinzi și cum să devii mai puternic și să folosești chestiile alea bune. Dar nu te prinzi care e problema când accepți o misiune, te arunci în luptă cu o sută de inamici, mori de o mie de ori, reîncarci jocul de o mie și una de ori, până la urmă îi bați pe toți și descoperi că tot ai eșuat. Atunci cauți pe Google să vezi ce-ai făcut greșit și afli că ți s-a zis să te furișezi și să schimbi pe șest un document al inchiziției. Ups.

Cu subtitrări, prinzi povestea, simți atmosfera și, mai ales, prinzi subtilitățile misiunilor.

În ce privește munca noastră, faptul că am tradus doar subtitrările a avut și el un rol în luarea deciziilor. De exemplu, numele facțiunilor inamice au sens și puteau fi traduse: „Hyenas” ar fi „Hienele”, iar „Outcasts” ar putea fi „Exilații”, „Proscrișii” sau un alt cuvânt cam cu același sens.

Am ales să nu traducem denumirile grupurilor – nu pentru că n-am fi putut face o sesiune de brainstorming ca să descoperim ce sună mai bine și mai potrivit în context, ci pentru că am vrut să fie o concordanță clară între subtitrări și joc. Nu voiam ca subtitrarea să spună, „Găsește Exilații din zona X”, iar jucătorii să dea doar de personaje cu eticheta „Outcasts”.

Așa că, acum, jucătorii sunt trimiși la Outcasts, se aliază cu JTF și nu trebuie să-și bată capul să-și traducă în minte acronime sau denumiri.

Nu suntem nici Irina, nici Margareta, nici Nistor

Românii suferă de un tic ciudat în scris. Spunem „Ce zici, bă?” și scriem, „Nu vă supărați, ce ați zis?”. Spunem, „Cine pana mea e și ăsta?”, dar scriem, „Cine este acest domn?”. Ticul e atât de grav încât, în momentul în care reinstalez Windows, Skype îmi corectează automat „asta” în „aceasta”, de parcă ar fi o greșeală de tipar. Cineva, undeva, a decis că eu nu vreau să le spun prietenilor mei „Asta-i viața, frate”, ci „Aceasta-i viața, frate”, nu cumva să sune urât.

Am vrut ca replicile traduse să arate ca limba pe care o vorbim, nu ca limba pe care o scriem când vrem să dăm bine. Am vrut și ca replicile să sugereze ceva despre natura vorbitorilor. Și deși am încercat să facem asta prin fiecare aspect al replicilor, probabil că e cel mai clar exemplu e cel al înjurăturilor.

După cum ziceam mai sus, Tom Clancy’s The Division e un joc cu împușcături, despre o lume post-apocaliptică în care oamenii se omoară unii pe alții fie din credințe nebune, fie pentru a-și fura puținul pe care-l au, ba uneori chiar și din pur sadism. Iar lucrul ăsta se reflectă și în faptul că nu e recomandat copiilor, ci e menit unui public adult. 18+.

N-a fost nevoie de multă deliberare în echipă înainte să mă duc la Ubisoft să-i întreb dacă ne permit să băgăm înjurături. Și răspunsul lor a fost afirmativ.

Mi s-a părut un moment istoric. Nu înjur foarte mult în viața reală, dar sunt un geek cu pasiune pentru cuvinte și îmi plac înjurăturile pentru ceea ce pot ele să transmită, pentru fluența lor, pentru atmosfera lor. Mai demult, curentul din care făcea parte și Irina Margareta Nistor era unul în care arta și divertismentul erau considerate înalte și nu se coborau în argou și limbaj licențios.

Dar astăzi mai credem în haimanale care vorbesc elevat? Credem în faptul că oamenii care se împușcă vorbesc educat? Credem că hoții de buzunare, violatorii și criminalii vorbesc ca academicienii? Sau nu?

În The Division 2, personajele nu au loc de finețuri intelectuale. Băieții buni se confruntă cu sfârșitul lumii. Ăia răi fac și ei același lucru, doar că vor în plus și să omoare și/sau să jefuiască. Care sunt șansele să spună, „Nu vă supărați, vreți să vă ucid cu un glonț în cap sau preferați să ne dați toate posesiunile dumneavoastră?”.

Într-un joc în care se aruncă cu grenade și unele personaje negative sunt lepre de primă speță, nu are sens să nu existe înjurături.

Dar nu toată lumea înjură la fel. La mânie sau la frică, nu stăm să ne gândim obiectiv ce înjurătură ne reprezintă mai corect situația, ci mergem pe tiparele pe care le avem deja formate.

Politicienii din The Division 2 înjură mai puțin și mai curat, pentru că și-au petrecut o mare parte din carieră cultivându-și o anumită prestanță în societate, care probabil că le afectează vorbirea chiar și în momentele mai grele.

Agenții Division ne reprezintă pe „noi”, ca să spun așa. Organizația lor e cea din care faci parte ca jucător, dar nu doar atât: ei sunt băieții buni, care salvează lumea. Sunt oameni care înjură când dau de greu, dar al căror limbaj nu e ca la ușa cortului.

Însăexistă și o facțiune de inamici numită „Hyenas” („Hienele”) care e formată din indivizi insalubri. Nu sunt foarte deștepți, nu au prea multă pregătire militară sau de orice altă natură, sunt sadici și sunt foarte expresivi în răutatea lor. N-aș vrea niciodată să întâlnesc vreun individ ca ei, dar dacă limba ar fi un instrument, politicienii l-ar folosi ca să cânte muzică de cameră, agenții Division ar fi rockeri, iar Hyenas ar fi jazziști care reinterpretează manele.

Amu’, problema mea majoră e că nu prea înjur. Ioi, ba-i mai rău de-atât: sunt și din Ardeal. Și se simte. Dacă e să folosesc înjurături, sunt cam standard, bată-le norocul. Ba îs unele și amuzante, când zic „no, pisici”. Ce mă fac? Mai ales că, în materie de înjurături, Bucureștiul e fruntea țării. Cum se înjură la ei, se pricepe și se acceptă și în provincie, chiar dacă nu e neapărat la fel de popular.

Norocul face ca Diana să fie bucureșteancă la origini și să aibă ceea ce se numește uzual „ureche muzicală”. În mod normal, urechea aia muzicală prinde excelent mai ales când vrei să înveți limbi străine, dar e utilă și când ai nevoie de accentul și stilul unei categorii sociale aparte.

Așa că mi-a luat frumos primele fraze cuminți, cu înjurături șterse, și le-a colorat cu accent de București, după care a dat tonul pentru Hyenas cu câteva traduceri care m-au făcut să mă simt de parcă aș fi fost prin cartierele capitalei. Iar Manuela, care are o grămadă de fler pentru replici în general, nu s-a lăsat nici ea mai prejos.

-- Amărâții ăia pișați pe ei au fugit înainte să apucăm să-i înconjurăm, dar măcar aveau o grămadă de benzină în bidoane.

-- Bun așa. Adu-le încoace.

-- Cum? Păi sunt zeci de bidoane, gen de 25 de kile fiecare.

-- N-ai cum să le tragi după tine?

-- Pe bune, coaie?

Am luat replicile lor la rând, le-am recitit până m-am obișnuit cu ritmul și cu structura propozițiilor, după care lucrurile au început să meargă și la mine. Chiar nu mai țin minte cine și ce a tradus în varianta finală a jocului, cine și ce a corectat și cum s-au schimbat lucrurile, dar sunt șanse mari ca următoarea replică să fie a mea (pentru că am furat de pe net expresia „tras bocanci în gură” acum câțiva ani și nu e foarte comună):

Avem antrenament și disciplină fix o pulă. Deci tre' să fim mai deștepți. Și nu-i deloc deștept să ne tragem bocanci în gură unii altora.

A fost distractiv, mai ales pe la anumite dialoguri ale celor din Hyenas.

Dar n-a fost totul doar o distracție. A fost mult de șlefuit chiar și aici. Să nu fie prea multe înjurături, să nu fie prea exagerate (și să nu fie ardelenești). Frazele să fie clare. Părțile lemnoase să fie eliminate. La fel și cele trase de păr. Să nu lăsăm stilul să distragă de la mesaj. Să nu ne lăsăm luate de val.

N-am vrut să facem un lucru care să mulțumească pe toată lumea. Sunt destul de sigură că unii ar fi preferat mai puține înjurături (sau alte înjurături) și că există traduceri care ar putea fi la fel de corecte sau de potrivite pentru o replică sau alta. Sunt absolut sigură că unele traduceri ar putea fi mai exacte, pentru că în anumite cazuri am adaptat destul de mult.

Dar am vrut ca versiunea localizată pentru România să creeze o lume coerentă, unitară, care să fie mișto în felul ei. Am vrut să urmeze originalul îndeaproape, dar să fie și personalizată, să se simtă că e un joc și pentru români, care vorbește pe limba noastră – și să se poată distra la fel de mult ca vorbitorii nativi de engleză.

1 Nu doar că e un joc triple A, dar e și dezvoltat de Massive Entertainment, o filială Ubisoft.

Felicitări, ai câștigat un 5 Zi Premium!!!

Mon, 21 Dec 2015 09:25:06 +0000

Că tot a venit sfârșitul anului, în care ne aducem aminte de bune și de rele, de greșeli și reușite, vreau să vă povestesc un episod de acum câteva luni, care e amuzant acum, dar la vremea respectivă n-a fost.

Se face că aveam un moment de respiro în mijlocul zilei și voiam să ard niște energie între două proiecte, așa că am intrat în jocul pentru care traduc și eu. Și nici n-am tras bine aer în piept să încep să fac ceva, că mi-a apărut un pop-up care ar fi trebuit să mă bucure, dar care era să-mi oprească inima-n loc. Îl modific puțin, ca să nu dau tot din casă, dar vă asigur că varianta modificată e la fel de oribilă ca originalul:

Felicitări, ai câștigat un 5 Zi Premium!!!

Am făcut repede un screenshot și am sărit să-l arăt colegilor.

„Stai calmă,” mi-a zis colega. „Cine știe ce-i cu stringul ăsta și cine l-a tradus, dar îl rezolvăm noi.”

„Eu,” am zis eu, distrusă. „Eu l-am tradus.”

„?!…”

Acuma, mai fac și eu greșeli, dar nici în cele mai rele zile nu sun ca Google după o noapte de beție. Normal că nu mi-ar trece prin minte să scot o propoziție _atât _de nasoală din mine și că persoana care face corectura mi-ar trage palme în privat pentru așa ceva. Dar problema scăpase pe sub radar, pentru că nu existase niciun loc unde să pot scrie explicit „Felicitări, ai câștigat 5 zile de premium!!!” – sau unde să fie scris clar mesajul original, „Congratulations, you’ve won a 5 Day Premium!!!”

Când traduci pentru un joc (sau o aplicație), primești un fișier mare de Excel în care sunt tot felul de termeni și propoziții de tradus, cu ID-urile de variabile aferente. Toată chestia arată ca un tabel mare, în stânga vezi chestii gen Client_Congratulations_message, care e „denumirea” porțiunii de text respective, în dreapta vezi textul original. Uneori te prinzi despre ce e vorba. Alteori… nu.

Am tradus o aplicație relativ simpluță la un moment dat, care avea vreo câteva sute de chesii de tradus – sute de stringuri, le zicem noi. Jocul la care lucrez e mult mai mare, are vreo câteva zeci de mii de stringuri, dacă nu mai multe. Nici măcar nu le-am văzut pe toate, darămite să le pot studia atent. Unele sunt modificate din nou și din nou, pentru că tot tunează ceva în joc și asta se reflectă și în textele pe care le vede jucătorul pe ecran – altele sunt la fel probabil de ani de zile.

Noi primim relativ des la tradus câteva zeci sau sute de stringuri dintr-o dată. Unele sunt din jocul efectiv și dau detalii despre obiecte și personaje, altele sunt legate de interfață – și tot așa. Eu avusesem la tradus o chestie care știam că e legată de interfață, dar care la mine arăta cam așa (din nou, modific puțin originalul ca să nu dau tot din casă, dar ideea e aceeași):

Client_Congratulations_message „Congratulations, you’ve won a {0} {1} {2}!!!”

După ceva dezbateri interioare, decisesem că sunt mai multe șanse să fie un ceva decât o ceva, așa că pusesem „Felicitări, ai câștigat un {0} {1} {2}!!!” și mă rugasem să fie bine.

Ei, în engleză {0} se înlocuia cu numărul de chestii primite, {1} cu zilele și {2} cu „Premium”… în cazul de față. „Congratulations, you’ve won a 5 Day Premium!!!” E o propoziție care are logică, dar care nu prea are legătură cu particularitățile limbii române.

Nu vă spun cât am stat să vânez bucățile componente ale mesajului, să-mi dau seama ce pot să le fac și ce anume e afectat dacă modific, să spunem, Zi în Zi(le) și să văd dacă puteai să câștigi o {0} {1} {2} care să nu fie câteva zile de premium. Programatorii măcar pot să vadă măcar codul-sursă original și primesc informații de la testeri și utilizatori, la noi a fost din nou muncă pe orbește, sperând că o vom nimeri la a doua încercare. Orice facem, vedem direct live, nu putem să depistăm problemele înainte să le poată vedea toată lumea.

Eu n-am mai primit mesajul respectiv, așa că nu știu dacă am reușit până la urmă să-l facem mai puțin retardat pentru toate ocaziile, dar nici n-am primit reclamații de la nimeni că ar fi ceva ciudat. Facem, până la urmă, doar ce putem. Și, hei, dacă vezi un mesaj de genul, măcar te consolezi cu un, ahem, 5 Zi Premium.

Sunt cazuri în care și umaniștilor le-ar plăcea să vadă așa ceva.

Nivel de măiestrie: deblocat

Mon, 28 Sep 2015 06:39:48 +0000

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc.

Am prins gândul din zbor și l-am urmat până la Sf. Gheorghe – momentan tot numai o săpătură, frumos, dar fără să fie prea deosebit. Undeva, prin cotloanele memoriei, un Sf. Gheorghe alternativ, dintr-un vis mai vechi: parcul mult mai mare decât în realitate, fostul chioșc Rodipet transformat într-un restaurant circular cu pereți de sticlă. Vizavi de magazinul universal, un club din America anilor ‘60, unde odată am luat numele lui Dumnezeu în deșert (așa cum o facem toți, Doamne iartă-mă) și m-am trezit față-n față cu Moș Crăciun, care spunea că suplinește și postul divinității, pentru că are timp 10 luni pe an de așa ceva. (Întâmplător, Moș Crăciun era „jucat” de o persoană din viața reală, ca de fiecare dată când îl văd pe individ să mă gândesc la el un Crăciun/Dumnezeu-suplinitor, dar să nu i-o pot spune, pentru că nu-l știu suficient de bine.)

Mi-am dat seama că-mi amintesc visele mult mai bine decât de obicei, în detalii interesante, cu o atmosferă atât de clară încât parcă m-aș fi trezit din ele taman atunci. Ceea ce e extraordinar, pentru că visele mele au deseori decoruri de-ți taie răsuflarea (sau te lasă siderat). Un București post-apocaliptic (sau pe timp de război?), cu grămezi de moloz pe străzi, clădiri în ruine – facultatea de arhitectură care s-a extins într-o hală metalică, pe ale cărei grinzi studenții își pun planșele enorme și desenează de zor la 10-15 metri de la sol. Simplul fapt că pică bombe nu e suficient ca să nu-și termine proiectele!

Am început să-mi amintesc visele deosebit de bine cam… miercuri? Joi?

Chiar dacă am făcut tot posibilul ca să nu mai fiu ocupată până peste cap, clienții principali au crescut brusc (și temporar) volumul de muncă, iar echipa care lucrează pe proiect a scăzut la fel de brusc (și temporar) de la 4 oameni la 2, pentru că doi își luaseră vacanță în același timp. Rămași să țină în picioare proiectul: eu și A. Jumătate de echipă, cu un volum de muncă suficient de mare cât să țină în priză patru oameni. Genul de situație în care nu te bagi de plăcere, dar din care știi că ieși într-o bucată.

Bine, de fapt nebunia începuse pentru mine de fapt de cam joia trecută, cu vreo 8 pagini de replici traduse în ritm alert. Replicile din jocuri sunt printre lucrurile grele de tradus: trebuie să reprezinte spiritul personajului, trebuie să nu fie mai lungi (sau mult mai scurte) decât originalele (dacă se poate) ca să nu cadă prost peste imagini, trebuie să sune bine, fiecare în parte să aibă zvâc și să nu devină enervante după ce le auzi din nou și din nou. Hai, 8 pagini nu sună foarte impresionant – 600 de replici scurte. E creativitate, e migală. Te stoarce de energie. Am insistat să le fac eu pentru că voiam neapărat părerea și ideile editoarei de bază, care sâmbătă pleca.

În weekend, iar muncă: texte semi-oficiale, subtitrări, articole de marketing. O ușoară invidie pe colegul A. că poate reda un stil colocvial prietenos și informal fără prea multe eforturi. Mai bagă un „frate” pe unde e cazul, mai aici un verb la care nu m-aș fi gândit dar care evident merge în context, mai acolo un cuvânt care sună a argou, dar pe care-l înțelegem cu toții. Mă asigur că nu se îndepărtează prea tare de la original în timp ce-mi fac notițe mentale și mă întreb cum aș putea să fur meserie.

Luni cade munca pe noi ca grindina: alte subtitrări, o povestire, stringuri din joc. Dacă ar fi toate pe aceeași zi, ne-ar termina pe loc, ar trebui să ne recunoaștem eșecul în fața clientului, dar termenele-limită se întind pe toată săptămâna, ceea ce e bine.

Stringurile din joc sunt, practic, tot ce se vede scris în interiorul jocului. Indicații, descrieri de obiecte, descrieri de jocuri. Sunt migăloase în alt sens decât replicile: limbajul e relativ standard, nu trebuie să reinventezi roata; dar de obicei sunt pline de tot felul de variabile pe care trebuie să le lași în pace sau vezi tu.

Ne apucăm de treabă în ordinea predării. Cândva în decursul după-amiezei, colegul se uită pe povestire și mi-o pasează la tradus, pentru că e pe stilul meu (teoretic sunt la editare săptămâna asta, dar în limita rezonabilității). Petrec toată seara și dimineața de a doua zi traducând cele 6-7 pagini și încercând să redau perfect atmosfera din original. La început am niște replici care trebuie să semene cu o încercare ratată de a scrie ca Shakespeare (conform specificațiilor clientului). Slavă cerului, am citit destule cărți proaste care se iau în serios și suficiente traduceri chinuite de Chaucer, Shakespeare și Milton ca să știu exact de ce e nevoie. Traduc, șlefuiesc, reșlefuiesc. Cine trebuie să sune a imitație de Shakespeare devine imitație de Shakespeare, cine trebuie să fie cu adevărat demn și atemporal devine fix așa. Marți dimineața trimit povestea.

Îmi impresionez puțin colegul, care aduce ultimele corecturi la povestire și o trimite mai departe. Știu și eu că mi-a ieșit și, în timp ce iau altceva la corectat, torc de mulțumire ca o pisică. Dacă nu mi-ar fi ieșit, ar fi fost o traducere bunicică, îmbunătățită de el și cu asta basta, 90% impact. Sunt proiecte la care contează perfecțiunea, poți să mai stai o săptămână ca să-ți iasă ceva fix așa. Clientul așteaptă, clientul vrea cât mai bun. Dar la altele contează mai mult să livrezi în timp util, să termini și să fie de bună calitate. Noi suntem mereu contra timpului, că așa e în jocuri.

Între noi fie vorba, am ajuns la virtuozitate: ne mișcăm cu ușurință printre resurse, știm pe ce coclauri să căutăm cele mai obscure informații. Ne știm clientul, îi știm stilul. Schimbăm registre, suntem oficiali, suntem prietenoși, suntem informali sau formali în funcție de context. Ne știm și punctele forte și punctele slabe. Iar dacă de obicei suntem capabili de virtuozitate, săptămâna asta e un tur de forță.

Suntem îngropați în fișiere care trebuie traduse. Articole generale care merg repede, bannere de marketing, clipuri, bucăți de joc. Într-o zi vine și o drăcie de fișier despre tricouri și alte obiecte fizice legate de joc și ne trezim în fața materialelor și tehnicilor de imprimare – când încep să verific, aflu mai multe lucruri decât aș fi vrut vreodată să aflu despre astfel de subiecte. Când termin cu verificarea, simt o dorință inexplicabilă de a-mi cumpăra o mașină de cusut, pe care o alung cu o plimbare rapidă prin cartier.

Până joi, mai primesc o traducere, care nu-mi iese decât parțial. Începe să se instaleze oboseala. Noroc că nu e nimic prea creativ acolo și colegul vine și-mi schimbă propozițiile chinuite în unele fluente. Am văzut odată pe cineva foarte supărat că oameni care aveau ei înșiși nevoie de editori îndrăzneau să se ofere ca editori. Problema nu e că nu ești capabil să recunoști un text bun sau să-l produci, ci că e mai bine să ai o a doua pereche de ochi care să se uite pe text și să puncteze ce nu e în regulă. Tu la un moment dat nu mai vezi problemele, te-ai obișnuit prea tare cu ele. Scriitorilor li se spune din cauza asta „pune textul într-un sertar și uită de el câteva săptămâni, apoi editează-l”. Evident, noi n-avem luxul ăsta aici.

De la concentrare și oboseală încep să am senzația pe care o mai aveam și-n timpul sesiunilor, sau la NaNoWriMo: de ușoară rupere de realitate. Sau poate o îngustare a realității. Sau poate o realitate un pic alternativă. De dimineața până seara, proiectul, proiectul, proiectul. Începe să ocupe tot orizontul, să deformeze totul în jur. Nu știu dacă și alții pățesc la fel, dar când ajung la suprasaturație cu concentrarea într-o direcție, simt că pic într-un mini-univers alternativ. Zilele se lungesc, prezentul e atât de puternic încât călugării budiști ar fi mândri de mine, micile plăceri ale vieții devin aproape ritualice: ceaiul de pe masă, ieșitul la cafea de dimineață.

Și imaginația se strecoară pe la colțuri, tânjește după altceva-uri. După ceva care să facă viața mai frumoasă pe moment. În timp ce corectam o subtitrare interminabilă, m-am trezit dorindu-mi să mă plimb pe chei, printre căsuțe pitorești, restaurante șic, cafenele prăfuite – într-o scenă dintr-un vis, care părea mai tangibilă decât de obicei. Țin minte că într-o perioadă stresantă la facultate mi-aș fi dorit enorm să mă duc la băile publice și să pășesc pe mozaicuri – ce păcat, îmi ziceam, că Bulevardul Magheru din realitate e atât de lipsit de imaginație încât să nu aibă așa ceva! Păi urmași de romani suntem noi?

Senzația e fascinantă. Mereu am senzația că dacă aș avea timp, aș putea scrie texte extraordinare într-o stare ca asta. Prăbușirea de după e la fel de excepțională: iritare, agitație, oboseală. Am trecut prin asta sâmbătă, când am reușit să și răcesc puțin, ca să fie situația completă.

Duminică văd că-mi trimisese colegul un link către povestire, care s-a umplut de comentarii. Unele sunt pe lângă, ca de obicei, dar relativ mulți au ceva bun de zis. Evident, nu despre traducerea mea, ci despre poveste în sine, dar acolo se manifestă meșteșugul: au simțit-o. Le-a plăcut. Li s-a părut frumoasă. Și nimeni nu s-a plâns că aia în engleză e mai bună.

A fost o săptămână lungă. De obicei nu-mi place să fiu la editare – prefer munca brută cu cuvintele, plăcerea de a le modela eu. Așa că am mai fost doar ocazional la editare, câte o zi, câte două, câtre trei-patru fișiere. Acum au fost… am pierdut șirul. Multe. Tone. Am o stare de bine de și Ayn Rand ar fi invidioasă, așa că îmi iau un caiet, îmi desenez pe el o chestie indescriptibilă (orice desenez eu e indescriptibil) și scriu ”Nivel de măiestrie: deblocat”.

Acum, hai, trecem la altă săptămână. Una mai puțin epică, pentru că ce e prea mult e mult prea mult.

Assassin’s Creed: Renaissance, o carte mai proastă decât jocul

Wed, 03 Jun 2015 04:01:14 +0000

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.

De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume.

Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa. Jocurile vor să te implici, să butonezi, să faci lucruri care sunt de obicei repetitive pentru privitori, dar interesante pentru tine. Dacă nu faci decât să te uiți la ecran și să mai dai câte un clic din când în când, nu prea mai e joc, e un fel de film cu clicuri. Așa că îți dau posibilitatea să înveți mecanici, să eșuezi. O mai omori pe Lara Croft de câteva ori încercând s-o ții în viață, mai pici cu Ezio Auditore de pe clădire, dar ideea e că rămâi în priză prin _acțiune: _atât prin acțiunea ta de a butona, cât și prin acțiunea de pe ecran, în care simți un pic de adrenalină.

Cărțile au cu totul alte modalități de a te prinde. Intră în pielea personajului, îți descriu impresii, trăiri, decizii interioare. Îți descriu lumea, fac observații asupra ei. Din păcate, însă, Assassin’s Creed: Renaissance vrea să se folosească de tehnicile jocului, nu de cele ale literaturii, așa că e plină de bătăi, urmăriri și asasinate descrise, cum ziceam, de parcă cineva ți-ar povesti ce se întâmplă pe ecran. Ezio aleargă, Ezio lovește, Ezio barează, Ezio face un contra-atac și înjunghie pe cineva în coaste, Ezio e ușor rănit, Ezio se vindecă, Ezio lovește, Ezio fuge, Ezio se apără, Ezio înjunghie, Ezio sare, Ezio barează, Ezio vede o ușă, Ezio deschide ușa, Ezio intră pe ușă, Ezio vede că e un dușman după ușă, Ezio omoară dușmanul, Ezio…

Ați înțeles ideea, sper. Cartea asta e varianta literară a amicului enervant care se întâlnește cu tine la o bere și începe brusc să-ți povestească toate detaliile unui joc pe care nu-l știi, fără să încerce să te pună întâi în problemă. Bine, din când în când AC: Renaissance mai menționează ceva care nu e în joc sau schimbă câte ceva care este, însă asta se întâmplă rar de tot – ceea ce e păcat, pentru că și decorul, și personajele aveau multe de oferit.

Însă Oliver Bowden reușește să ia o poveste închegată, să fure carnea de pe ea și s-o lase sub formă de schelet. Cel mult scoate la înaintare câte o frază gen „Leonardo da Vinci era homosexual”, pentru că dintre toate informațiile posibile despre lumea Italiei renascentiste, asta pare să i se fi părut cea mai interesantă.

AC: Renaissance ar fi putut fi o carte care să completeze jocul, care să ne aducă în lumea lui Ezio, care să ne spună multe despre Italia, Renaștere și oamenii care și-au pus amprenta asupra lumii în care trăiau. În schimb, e o carte de acțiune interminabilă în care se lovește cu sabia, se aleargă și se fac misiunile secundare din joc.

Nu știu dacă să dau vina pe autor sau pe Ubisoft, dar cert e că ieși mult mai câștigat dacă joci jocul decât dacă citești cartea – și asta pur și simplu din cauza abordării. Dacă ar fi făcut din ea o carte pe bune, ar fi fost mult mai câștigați.

P.S. Între timp, cartea a fost publicată și la noi de Editura Paladin, probabil pentru că românii duc lipsă de maculatură.

Crăciun fericit! Dau Bioshock 1 & 2 cadou.

Thu, 25 Dec 2014 08:46:16 +0000

Crăciun fericit! Sau nu-i fericit? Las’ că-l facem oricum.

Îmi făceam curat prin conturile digitale și am descoperit că am două jocuri de dat: Bioshock și Bioshock 2. Le-am luat o dată pentru mine, că auzisem de ele și voiam să le joc (ceea ce încă n-am făcut) și le am a doua oară pentru că am cumpărat la un moment dat ceva Humble Bundle în care erau incluse – dar, evident, nu-mi trebuie două copii.

Cine le vrea să dea semn într-un comentariu până mâine (26 decembrie) pe la 4 după-amiaza. 🙂 (sau dacă știți pe cineva care le vrea, spuneți-i să dea un semn într-un comentariu) Primitorul va fi ales aleatoriu.

A, și folosiți adrese reale de mail pentru comentarii (acolo unde vă cere adresa, nu în comentariul efectiv), ca să vi le pot și trimite. 😛

[youtube http://youtu.be/VIwC9_VCZCY]

Edit: Am ales și primitorul. Mai exact în cazul ăsta, primitoarea 😀 Comentariul numărul 1.

Jocul de-a știrile românești, partea a II-a

Sat, 25 Oct 2014 05:50:51 +0000

Acum vreun an și ceva propuneam un joc de societate cu știrile românești. Ideea era simplă: se citește un titlu de știre și persoana își dă cu părerea dacă e titlu din Adevărul, Cancan sau Times New Roman.

Cineva a simplificat ideea, a ajuns la Times New Roman versus știre pe bune – și a făcut un site dedicat, comicsans.ro.

Nu știu dacă să mă laud sau să mă plâng că nu vezi picior de comic sans pe site (nu că TNR ar fi scris cu Times New Roman).

Femei! Ce jocuri pe calculator jucați?

Sun, 29 Jun 2014 12:03:31 +0000

Din când în când mă ciocnesc de persoane care spun că femeile ori nu se joacă pe calculator, ori vor jocuri drăguțe, cu inimioare și toate cele. Din experiența mea lucrurile nu prea stau așa, doar că experiența mea e restrânsă la puținele femei pe care le cunosc.

Partea bună? Am un blog, pot să pun întrebarea public ca oricine să poată răspundă la ea.

Deci: #fetelor, ce jucați? Ce jocuri v-au plăcut? Ce jocuri v-au marcat?

Dacă se strâng prea multe răspunsuri ca să fie clar care sunt tendințele, promit că fac tabele ca să țin evidența și să fac update din când în când cu rezultatele.

(dacă sunteți tipi și vreți să vă înșirați și voi jocurile favorite/jucate acum, e ok, dar mai ales dacă vă alegeți nume neutre vă rog să începeți cu „Sunt bărbat” sau ceva asemănător, ca să nu fie încurcături)

Lista mea, ne-exhaustivă, cu ce mi-a trecut mai repede prin cap, într-o ordine care e aproximativ de la origini până în prezent:

Twinsen’s Odyssey
The Lion King
Age of Empires II
The Curse of Monkey Island
Sacred
Sacred 2
The Tales of Monkey Island
Borderlands
Portal
Portal 2
Tomb Raider (nu mai știu dacă n-a fost primul joc pe care mi l-am luat singură pe Steam, dar a marcat începutul revenirii mele la jucat)
Amnesia (șters rapid în clipa în care l-am terminat, că tremura cămașa pe mine)
World of Tanks (ăsta jucat o grămadă)
Alice: The Madness Returns
Assassin’s Creed
Assassin’s Creed 2
Puzzle Quest (gen Candy Crush Saga, doar că mai fain…)
League of Legends (jocul curent, jucat în ultimele zile)

Jocurile pe calculator III: Violența

Mon, 24 Feb 2014 08:17:06 +0000

[][1]

Pagina de scor din World of Tanks -- aici am ajucat cu un tanc german, Jagdpanther.

Jucam World of Tanks. O hartă. Cinșpe jucători de partea mea (cu mine cu tot), cinșpe de partea cealaltă. Tancuri de toate felurile. După o vreme știi cum se mișcă fiecare, dacă trebuie să te ferești să fii atins de proiectilele celorlalți ca de drac, sau dacă poți să stai calm în mijlocul drumului și să tragi lejer în alții care trag cu disperare-n tine și de-abia te zgârie.

De data asta alesesem să joc fix cu cel mai slab tanc din garaj: o artilerie.

Majoritatea tancurilor se plimbă pe toată harta și participă direct la bătălie, dar artileria de obicei se ascunde între niște tufe de la marginea teritoriului și trage de la distanță. Durează până încarci proiectilul, durează până se focalizează destul tunul ca să poți să tragi cât de cât unde voiai. Proiectilul zboară vreo una-două-trei secunde înainte să aterizeze și chiar și atunci poți rata, ori pentru că tancul în care tragi tocmai a plecat, ori pentru că n-a ajuns niciodată acolo unde-ți imaginai tu că o să ajungă, ori efectiv nu l-ai nimerit. Adaugi la asta faptul că proiectilele pe care le foloseam cu artileria respectivă puteau la fel de bine să fie pocnitori la cât de multă pagubă produceau, și una peste alta se explică de ce până la urmă am renunțat complet să joc cu artileria (deși dacă mă apucă vreodată masochismul, știu unde să mă duc).

Dar în ziua aia încă mai încercam să fac imposibilul și să scot ceva de la o mașinărie proastă. M-am dus la marginea hărții, m-am pus într-o tufă și am așteptat să apară dușmanul. Când am văzut unul, am tras. Băi, și nu știu cum s-a făcut, odată ca niciodată am nimerit ceva vital din tancul respectiv și m-am trezit că explodează. A ajuns mort dintr-o lovitură, cum ar veni. Am rămas cu gura căscată. Pe ecran au apărut două mesaje de la cel pe care tocmai îl nimerisem: „What the…” și apoi „Nice one, arty.”

Nu la foarte mult timp după faza asta am ajuns la masă cu cineva care a început să vocifereze puternic împotriva jocurilor. Jocurile sunt violente, aproape că striga. Jocurile sunt nasoale, instigă la răutăți, duc la violență și crime și câte și mai câte. Chiar și în faimosul joc cu tancurile, la nivel profund, e vorba de a ucide altă persoană, de a distruge pe cineva! E un instinct criminal la mijloc. Omori oameni, omori chestii, deci jocurile sunt despre omorât.

Și în timp ce el aproape că dădea cu pumnul în masă, eu stăteam și clipeam la el ca o criminală violentă ce mă aflu.

0. Obiecția inițială: nu toate jocurile sunt violente.

După cum mi-a atras atenția Alin că n-am zis-o clar, nu toate jocurile sunt violente. Există tot felul de jocuri care nu se bazează absolut deloc pe împușcături și bătăi: jocuri în care construiești orașe sau clădești civilizații, jocuri de aventuri gen Monkey Island în care trebuie să descoperi soluțiile uneori absurde ale unor probleme, joculețe în care cauți obiecte ascunse (e un gen), jocuri în care se pune accentul pe rezolvări de puzzle-uri… și tot așa.

Jocurile violente sunt un subset, dar e subsetul de care vorbesc azi.

1. Obiecția evidentă: jucătorul știe că nu e nimeni rănit în toată treaba.

Și tancurile mele au fost distruse de sute de ori. Nici măcar nu m-a curentat mouse-ul când s-a întâmplat. „Distrugerea” era un punct și de la capăt, nu un rău permanent și ireparabil. În alte jocuri, în shootere sau hack ’n slash, e la fel. E perfect evident, doar că simțeam nevoia să explic evidentul: „moartea” în jocuri ți se aplică și ție și știi că nu e o moarte reală.

Adaugi la asta faptul că morțile personajelor sunt în general nerealiste – sau dacă sunt realiste, sunt ale tale. Nu simți că ai face rău cuiva pentru că ți-e extrem de clar că nu faci rău nimănui, iar pentru problema copiilor impresionabili s-au inventat etichetele pe care scrie vârsta de la care pot fi jucate fără probleme. Părerea mea e că limita de vârstă e puțin mai flexibilă și că un adolescent de 15 ani care are capul pe umeri poate juca liniștit jocuri pentru peste 17 ani, dar ca idee există niște indicatoare după care să te ghidezi.

Pe undeva când mi se spune că distrugerea de tancuri virtuale este egală cu ucidere simbolică, îmi vine să atrag atenția că sărmanele mingi de tenis, de baschet și de fotbal sunt bătute, lovite și abuzate încă de la prima utilizare. Nu sunt tratate ca niște persoane, nu duc o existență decentă și plină de respect, ci sunt închise – închise!!! – în toate clipele în care nu sunt de folos și agresate non-stop în clipa în care oamenii au nevoie de ele. Dacă așa ceva i s-ar petrece unui om, i s-ar viola drepturile, chestii-chestii, convenția de la Geneva…

Nu-mi cereți să empatizez cu un tanc care nu există. Zău. E un tanc care nu există nici cât sufletul unei mingi. Dacă e un „om”, e aceeași poveste. E un om care nu există. Știu că nu există. Chiar dacă există cineva în spatele acelui personaj, un om ca mine, îi „ucid” fața fictivă. Iar el poate să-mi facă la fel mie.

Ne face „uciderea” unei ființe imaginare mai nepăsători față de ființele reale? Despre asta puțin mai încolo.

2. Obiecția logică: luptele țin de strategie

Hai să ne uităm din nou la ce descriam mai sus din povestea mea cu artileria: ascuns în tufe, tras de la distanță, anticiparea acțiunilor celorlalți, cunoașterea propriilor avantaje și dezavantage și cunoașterea avantajelor și dezavantajelor celorlalți. Cel mai adesea o strategie gen „mă arunc în mulțime și trag în ei cu pistolul” e una cu care pierzi. Toată povestea nu seamănă atât cu un joc criminal, cât cu o bătaie cu bulgări de zăpadă combinată cu calcule strategice.

Mai demult, aspectul de calculat/gândit al jocurilor era ceva mai evident și din exterior. De exemplu, acum vreo 20 de ani, cea mai mișto chestie pe care o găsisem pe un calculator era Qbasic Gorillas, unde jucai cu două gorile care stăteau în puncte fixe și aruncau una în cealaltă cu o banană căreia jucătorul îi hotăra unghiul și viteza de mișcare:

Qbasic Gorillas

E fizică și matematică de-a dreptul. Sau, dacă nu, e ghiceală cu puțină logică.

Lucrurile au devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai complexe, mai fluide și mai puțin explicite. Dar dacă intri pe diverse forumuri de jucători, vezi că e plin de sfaturi și strategii. De ce? Pentru că aspectul ăsta s-a propagat. Găsești diverse căi prin care să manipulezi datele jocului ca personajul tău să rămână în relativă siguranță și să îi învingă pe ceilalți cât de repede posibil. (Eu sunt genul care prefer să nu încasez prea multe lovituri, dacă se poate – în general joc cu distrugătoarele de tancuri, cu lunetiștii sau arcașii.)

Strategia e un punct de vânzare al jocului de obicei. Te pune să planifici, să gândești, să cauți căi prin care să învingi jocul. O prezentare a unui joc mișto din 2013, care, da, conține violență, împușcături șamd. (vârstă recomandată: 17+) și care arată ce vreau să spun:

Cel care explică despre ce e vorba în Tomb Raider menționează necesitatea de a fi mereu în mișcare, de a te furișa, inteligența artificială care îi face pe ceilalți să reacționeze la tine, posibilitatea de a folosi chestii din decor pentru a-ți învinge dușmanii, abordări tactice, viteză de reacție.

Un joc bun „violent” nu e excesiv de violent sau de grafic. Sunt și de-alea, nu zic nu. Dar în principiu te pune să gândești puțin ca să-ți speculezi avantajele și să-ți acoperi dezavantajele. Depinde de la joc la joc exact cât.

3. Obiecția subtilă: psihologia umană

Una din chestiile care se spun despre violența în jocuri e că promovează violența reală. Ne obișnesc cu suferința, cu sângele, cu agresivitatea. Țin să precizez la faza asta că deși am jucat Tomb Raider de la cap la coadă fără prea multe probleme, în continuare mă ia cu leșin când văd că cineva și-a julit degetul pe răzătoare. Faptul că acum, la fel ca mai demult, amețesc când văd 10 mm pătrați de piele care fâlfâie îmi cam dă de gândit. (pățesc la fel și la poze: căutam imagini cu fracturi deschise pentru o scenă din roman și e incredibil ce repede mi s-au tăiat genunchii)

Chestia e că noi nu percepem direct lumea. O trecem prin filtrul minții, ca să dentificăm o pată neregulată ca fiind, să zicem, un scaun și nu un poster. Unii oameni care au probleme la nivelul creierului pot să aibă probleme cu chestii de-astea: de exemplu să interpreteze o mănușă ca fiind un fel de pungă în care ții obiecte; sau să se trezească noaptea cu un picior în pat și să-l arunce, îngroziți, doar ca să pice imediat după el pentru că era piciorul lor (exemple pe care din păcate nu le găsesc acum – le-am reținut dintr-un curs de introducere în psihologie în care se discuta și despre diverse operații făcute pe creier și diverse consecințe ale unor traume în zona creierului – Coursera, Universitatea din Toronto, prof. Steve Joordens).

Ce legătură are asta cu jocurile?… Păi, părerea mea e că un adult (sau aproape-adult) e capabil să distingă fără probleme între personajul real și cel fictiv chiar și la nivelul profund al mentalului, pentru că percepția pe care o avem depinde puternic de context și de cheia în care interpretează situația. Atenție, e părerea mea, nu o chestie oficială.

Exemple de distincții pe care le facem: dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte intr-un colț de ecran într-un film istoric, aproape că nu remarcăm chestia asta. Dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte într-un colț de ecran în timpul unei comedii de dragoste, nu mai suntem la fel de impasibili. Dacă niște polițiști mor în realitate… hm. Depinde, nu?

Oamenii sunt iraționali. Vedem poza cuiva la știri și ni se spune că a murit și ne doare mult mai tare decât atunci când aflăm că x zeci de femei sunt omorâte de soți în fiecare an. Ne pasă mai mult de individ decât de statistici. Avem o empatie imperfectă, care duce la o cruzime incredibilă: securiștii, naziștii, teroriștii și alte categorii de persoane cu care nu ne identificăm pentru că sunt prea monstruoase, au fost (și în unele cazuri sunt) totuși oameni normali care au renunțat să mai considere că anumiți oameni sunt oameni. Nu și-au ucis neapărat toată moralitatea, ci doar și-au modificat niște părți din ea, drept care anumite crime „nu se pun”, sau sunt justificabile sau chiar „bune”.

E un dat al psihologiei umane că ne adaptăm la context și decidem că anumite chestii „nu se pun”: să-ți iubești aproapele, doar că anumite grupe sociale sunt altfel, sunt diferite, și deci pot fi tratate sub-uman (vezi negrii, evreii, dușmanii de toate felurile, femeile în diverse culturi, homosexualii, păgânii, creștinii de altă denominație, cei din satul vecin șamd.). E ceva în psihologia noastră care ne permite să spunem „Ăsta merită apărat, e de-al nostru, dar celălalt poate să moară, ok, nu e treaba mea/dacă e agresat, e pentru că toată tagma lui e cu probleme, deci pe undeva și-o cere.” Chestiile astea nu pornesc din jocuri, ci în primul rând din educație.

Părerea mea, din ce simt eu și din ce văd la alții, e că jucătorii nu sunt atât de afectați de „violența” jocurilor pe cât s-ar crede. Din cauza obiecțiilor 1 și 2 și din cauza trăsăturii ăsteia psihologice, s-ar putea ca jucătorul s-ar putea să nu perceapă violența pe calculator ca violență, în sensul în care nu are aceleași procese de conștiință și aceleași reacții pe care le-ar avea dacă s-ar afla în fața unei situații reale de natură violentă. Adică: pot să văd cum îmi „mor” dușmanii pe ecran, dar să-mi fac procese de conștiință când cineva real are probleme și suferă. Moralitatea mea în general nu suferă din cauza violenței virtuale pentru că o percep ca fiind altceva decât violența reală. În momentul în care-i „omor” tancul sau personajul cuiva e altceva decât dacă i-aș trage o palmă.

Și, din nou, separarea asta nu e creată acum prin jocurile pe calculator. Ea există oricum, e un dat al psihologiei noastre. Problema e când o folosim ca să ne asmuțim unii împotriva altora și când ne tratăm unii pe alții ca obiecte__.

Deci efectele, simt eu, nu sunt atât de puternice pe cât s-ar crede. Lipsa de realism, reclasificarea, fac cumva toată experiența ireală. Și nu e nimic rău în asta. Sunt niște pixeli pe ecran, care reprezintă chestii ireale. Reacția ar trebui să fie – și deseori este – în concordanță.

4. Obiecția artistică: micile victorii mențin interesul

Aici e vorba mai degrabă de lupte și confruntări decât de agresivitate ca atare.

Fiecare mediu artistic cu care intrăm în contact are tehnici specifice pentru a menține interesul și pentru a crea emoția. Un film poate să bage peisaje impresionante și explozii la limită, o carte speculează ușor trăiri și gânduri interioare, benzile desenate profită de imagini puternice în diverse stiluri artistice… Jocurile sunt, prin natura lor, interactive. Nu e suficient să citești puțin sau să aștepți un minut ca personajul să ajungă dintr-o parte în alta. Trebuie să vrei să-l muți tu. Ca să vrei să-l muți trebuie să se întâmple ceva relativ curând ca să nu te plictiești pe drum. Nu e suficient să ți se explice cum se transformă personajul, vrei să-l simți tu că evoluează prin modul de joc. De obicei începi cu cineva relativ slab, care devine din ce în ce mai puternic și priceput pe parcursul poveștii.

Ceea ce înseamnă că ar trebui să faci ceva interesant, nu doar să te plimbi între două scene. Uneori deduci niște lucruri, alteori rezolvi probleme, găsești obiecte. Luptele sunt o abordare destul de logică a situației: sunt o confruntare deschisă, cu un câștigător clar. Te implici, pentru că ești într-o oarecare alertă. Chiar dacă se repetă, nu sunt plictisitoare (mai ales dacă există scopuri în spatele acelei lupte, gen puncte de un fel sau de altul pe care le poți folosi ca să-ți crești eficiența în lupta). Luptele sunt o metodă puternică de a menține atenția și de a te face să simți progresul personajului. În timp faci față unor dușmani mai puternici mai ușor, te miști mai repede, mori mai rar. Spre deosebire de filme și cărți unde vezi progresul, aici îl simți.

Să fie cea mai bună metodă de abordare?… Nu știu dacă e cea mai bună. Dar e sigur bună.

Jocurile pe calculator II: despre artă și istoria disprețului

Sun, 26 Jan 2014 10:01:02 +0000

[][1]

Testamentul lui Sherlock Holmes.

Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?

N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).

Nimeni nu spune că n-ar conține elemente artistice, deci. Găsești muzică, artă vizuală, poveste șamd. în o grămadă de jocuri. Întrebarea e dacă toate astea combinate duc la artă sau nu. Părerea mea e că da. Părerea altora e că nu.

De ce nu: jucătorul interacționează cu jocul (și îl poate câștiga sau pierde); nu prea există jocuri de valoarea lui Dostoevsky sau a lui Bach. De ce da: pentru că în ciuda ideilor precedente din acest paragraf, jocurile sunt capabile să ne spună o poveste, să ne impresioneze artistic/estetic.

Jucători și actori

Îmi place la nebunie să duc lucrurile la limită și să văd ce se întâmplă. Jucătorul interacționează cu jocul, ceea ce face ca jocurile să semene mai puțin cu filmele, cărțile, muzica, teatrul, baletul etc., la care tipuri de artă suntem spectatori.

Hm. Unu: dacă eu stau și mă uit peste umărul unui jucător, voi fi lipsită de capacitatea de a interacționa cu jocul. Voi privi ecranul și voi asculta coloana sonoră -- experiența mea va fi cea a unui spectator de film. Desigur, un film destul de prost de obicei, pentru că se lungește pe o grămadă de ore, nu prea excelează la montaj, merge lent șamd. Dar experiența e, altfel, similară. E un joc mai artă când e observat, și nu jucat?

Doi: pentru actorul de teatru, piesa în care joacă e artă? El nu are același rol cu al spectatorilor lui. Nu are aceleași trăiri. Nu vede totul din exterior. El e cel care știe tot despre piesă, are fiecare pas pregătit și îl face când e necesar. Pentru el piesa e artă?

Avem conceptul de „artă”, dar ca multe alte concepte/cuvinte, e unul creat pentru a desemna ceva din realitatea noastră, nu un adevăr suprem despre univers. Da, avem dicționare care teoretic ne spun ce înseamnă anumite cuvinte, dar asta înseamnă doar că ne spun doar utilizările lor curente, nu un adevăr suprem, filozofic. Și deseori ajungem să ne certăm pentru chestii care sunt, de fapt, terminologie (v-o spun ca o umanistă care s-a dat des cu capul de masă ascultând dezbateri).

Dacă dați pe dexonline, o să vedeți că arta e definită vag, tentativ. Îmi place aia cu „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Dar în principiu definițiile sunt de acord că arta e cu frumosul, poate eventual și cu talentul, geniul sau conștiința socială. Adevărul e că arta e genul ăla de concept pe care-l prinzi din mers și legat de care îți formezi o mică filozofie proprie. Arta e doar cea excepțională. Arta e doar nu-știu-de-care. Arta e orice e frumos și făcut de om.

Din punctul meu subiectiv de vedere, arta e chestia aia care țintește către profunzime/distracție/frumusețe prin manipularea semnelor culturale. Unde „semne culturale” e o chestie vagă, recunosc („semn” e folosit cu înțelesul lingvistic, adică un lucru care trimite la altul -- gen cuvântul „câine” trimite la ideea de câine). Mă gândesc așa: în general arta ne „manipulează” percepțiile. Ne face să simțim ceva estetic punându-ne în față anumite elemente pe care noi le percepem în moduri oarecum previzibile. Folosirea anumitor culori în pictură, plasarea unui element într-o poză sau într-un tablou, folosirea unor clișee sau idei cunoscute de toată lumea.

Toată arta este o continuă referire la ceea ce știm deja, folosește trimiteri care ne pun într-o anumită stare, ne creează anumite emoții. Chestia asta e cea mai clară când arta e clar delimitată: poezia cu rimă și ritm, poezia aliterată, comparațiile, metaforele, epitetele -- care odată de nedezlipit de literatură („glaukopis Athena” -- Atena cu ochii strălucitori a lui Homer; „kusa makura” în poezia japoneză tradițională, însemnând „perna de iarbă” și semnificând o călătorie). Și e clară și când se trece de la o cultură la alta și se pierde semnificația semnelor folosite de artist (de unde și problemele de traducere). De exemplu, cine are chef să se uite la o piesă de teatru No va putea vedea că e ciudată și de neînțeles (dacă n-are cultura necesară în spate; eu recunosc că n-o am).

E piesa de teatru artă pentru actor? Actorul e un artist, un manipulator al percepției celorlalți. Bănuiesc că și el are anumite experiențe estetice în momentul în care joacă, pentru că eu am astfel de experiențe când scriu. Sunt deopotrivă artistă și spectatoare. Consider literatura a fi artă și în momentul în care eu sunt cea care o produc.

Jucătorul însă nu este un creator. El este un beneficiar al actului de creație al altcuiva -- chiar dacă el poate câștiga un joc, câștigă mergând până la capăt. Necesită mai mult efort decât uitatul la televizor, dar acțiunea se petrece între limite setate de creatorul jocului. La întrebarea „ce este acolo în depărtare?” nu se poate răspunde, la fel cum nu știm cum arată picioarele Gioccondei. Când joci, anumite gesturi (e nevoie de dexteritate/să înțelegi șpilul, dar nu peste măsură) te conduc către anumite rezultate. Uneori te conduc către finaluri alternative în care personajul tău moare, dar finalurile alternative nu sunt necunoscute nici în literatură.

Jucătorul pășește în ritmul lui, dar conform unei coreografii date. Uneori jocul are mai multe de zis, alteori are prea puține. Părerea mea e că pe măsură ce trece timpul creatorii de jocuri explorează din ce în ce mai mult tehnicile pe care le au la dispoziție, încep să-și înțeleagă posibilitățile și creează jocuri din ce în ce mai ambițioase, interesante, profunde, care să merite.

Problema cu jocurile pe calculator e că sunt noi. Și sunt tratate ca oricare altă artă la început: cu dispreț. Și toate artele au un început...

Să însemne asta că în trecut și literatura era considerată o artă de doi bani? Literatura, care acum e pusă pe piedestal? Aia pe care o apreciem în expresii gen „om citit” și în versuri dulci-pompoase gen „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”?

Normal că da!

Două cuvinte despre istoria disprețului literaturii

Platon, 360 BC (Republica):

„toate imitațiile poetice dăunează înțelegerii celor care le ascultă, iar a le cunoaște adevărata natură e singurul lor antidot”
„La fel cum într-un oraș când celor răi li se permite să aibă autoritate și cei buni sunt puși deoparte, la fel și în sufletul omului, după cum ziceam, poetul care imită realitatea sădește o constituție rea, pentru că îi face pe plac naturii iraționale care nu are discernământ asupra a ceea ce e superior sau inferior, ci crede că același lucru e odată mare și odată mic – este un făcător de imagini și e departe de adevăr.”

Pe la 1600, Sir Philip Sydney apăra poezia ca fiind o chestie utilă și folositoare, nu dăunătoare. Spune că îmbină utilul și plăcutul. Evident, nu făcea asta pentru că toată lumea din epocă adora literatura și o considera extrem de importantă.

Ce aveau toți cu poezia? Era varianta standard de scriere a ficțiunii la momentul respectiv. Proza era păstrată pentru alte tipuri de scriere, nu pentru varianta cea mai artistică a literaturii (care-i cuprindea pe Homer, Dante, Chaucer, Milton – și și teatrul era scris în versuri, da?). Pentru că, evident, proza era inferioară, nu era la fel de nobilă, cultivată etc. Chestie valabilă nu doar în Europa, ci și în Orient: japonezii considerau în vremuri de demult că proza era vulgară, inferioară și deci numai femeile se ocupau de ea.

Chestia e, evident, că în ambele cazuri literatura ca artă era într-un stadiu oarecum incipient. Grecii erau încântați de Homer (era până și învățat în școala primară în Atena), dar în rest povestea e mai puțin clară. Citatele de mai sus din Platon spun că literatura nu era universal privită ca fiind importantă (sau bună). Îi răspunde Aristotel, inventând ideea de catharsis, dar ideea de critică e deja în ring – în afară de cultul lui Homer, unde se situează inventatorii de ficțiune? Greu de zis. Eschil (dramaturgul considerat „părintele tragediei”) a ales ca epitaful lui să menționeze că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. Dacă mai adaugi și faptul că grecii considerau că Iliada e corectă din punct de vedere istoric (cel puțin la nivelul faptelor umane), problema devine chiar spinoasă.

Dăm pe repede: Imperiul Roman, cu alte texte de toate felurile. Apoi o cădere a literaturii în general, odată cu venirea creștinismului și întoarcerea puternică spre spiritualitate. Ceva literatură mai există, dar nu are importanța/forța filozofică-rafinată de mai demult. Prin secolul 10 a început să se reinventeze teatrul prin piese religioase („mistere”, care reprezentau diverse miracole, și mai târziu prin piese moralizatoare (Everyman, de exemplu)). Regele Arthur a apărut ca pseudo-istorie. Alte povești cavalerești. Alegorii. Apoi se redescoperă textele grecilor și ale romanilor, se descoperă Lumea Nouă, se inventează tiparul. Lumea se schimbă, literatura reînflorește.

Dar are vreo valoare? E greu de zis. E utilă la ceva? Philip Sydney explică mai sus că da. George Puttenam insistă și el, tot în secolul 16, că poezia are rolul de a face omul mai bun – și că poeții au fost primii preoți, profeți, legislatori și conducători ai lumii. O exagerare, dar din nou din dorința de a spune că literatura inventantă are un sens. Are o valoare. Are ceva care o face să merite să fie citită. (Ca idee, pe vremea respectivă originalitatea nu era o chestie foarte relevantă, așa că un scriitor avea șanse să manifeste spiritul epocii și temele epocii mai degrabă decât idei speciale și noi – valabil și pentru apologeții poeziei, și pentru Shakespeare)

Acuzațiile, apărarea, vociferările fac parte apoi din cam toate schimbările mari din literatură. Lucrurile se făceau deja într-un fel bine stabilit, chestia asta nouă e lipsită de valoare! Chestia veche e prea scorțoasă și învechită! Fiecare cu durerile. Valoarea unui curent nou e evidentă doar când te uiți înapoi: n-ai cum să știi că va urma un Shakespeare, un Tolstoi, un Joyce, un Fowles.

Neîncrederea într-o chestie nouă e evidentă și în alte direcții: fotografia a fost ținta scepticismului (nu e artă pentru că e făcută cu un aparat; va fi utilă în artă, dar nu are același grad de creativitate ca o pictură), filmele idem, televiziunea la fel.

În anumite cazuri arta a fost chiar „rea”. Benzile desenate au fost blamate multă vreme pentru violența adolescenților, au fost reglementate de autorități, au fost orientate spre un public tânăr, au fost împărțite în genuri populare clare, care le-au impus anumite direcții în care cu greu puteau crește (reguli: fără persoane cu dizabilități, acțiunile criminale trebuie să fie mereu sordide, polițiștii și alte persoane de partea legii trebuie să fie mereu oameni buni și respectuoși, binele câștigă, fără înjurături etc.).

Dar, de la un anumit punct încolo a început o revoltă împotriva regulilor, o căutare a unor lucruri mai profunde, o încercare de a realiza proiecte mai ambițioase. Artiștii au început să se ia în serios. Rezultatul? Transmetropolitan, Sandman, Maus, V for Vendetta, benzi desenate care stau în picioare liniștit și în comparație cu cărțile. Se explorează posibilitățile combinațiilor de artă/scris, se ajunge la proiecte explozive, pline de detalii zgomotoase – sau la o simplitate apăsătoare. Benzi desenate biografice, autobiografice, pline de referiri literare sau de sarcasm satiric. Cresc, devin o artă de sine stătătoare.

Și acum, jocurile pe calculator: noi, mult mai noi chiar și decât benzile desenate. De foarte multe tipuri, cu foarte multe tipuri de joc. Acuzate des de violență. Însă senzația mea e că încep să-și găsească modalitățile de exprimare și să se dezvolte ca artă, nu doar ca distracție. Există jocuri capabile să-ți schimbe viziunea despre lume, să-ți spună un adevăr profund, să reflecte ceva extraordinar din viață? Depinde. Nu toți oamenii sunt transformați de aceeași carte. Întrebarea e, deci: au jocurile posibilitatea să facă ceea ce face arta consacrată?

Părerea mea e că da. Și voi vorbi despre asta într-un articol viitor.

Jocurile pe calculator, sau corupătorul de minori și de majori

Wed, 22 Jan 2014 09:51:03 +0000

[][1]

Alice: Madness Returns ~~”Trebuie făcute sacrificii.” „Cei care zic asta vor de obicei să spună că trebuie făcute de alții.”~~

La un Google scurt, am găsit două tipuri de articole despre jocuri pe calculator, care să nu fie scrise de jucători: jocurile sunt rele; și jocurile sunt educative, deci utile – când sunt jocuri educative. Eventual mai găsești combinații între cele două tipuri de articol, dar creativitatea autorilor se oprește, insipid, asupra unor probleme care sunt departe de o viziune de ansamblu. E ca și cum am discuta despre cărți cam așa: „Cauzează miopie, dar pot fi manuale.”

Întâmplător, jocurile sunt mai mult decât un click-click-click care, metaforic vorbind, echivalează cu un genocid – și care se termină funest cu un ecran negru pe care scrie „adicția continuă”. Așa că, pe parcursul unei serii de articole, am de gând să discut mai multe aspecte legate de jocurile pe calculator, privite nu atât prin prisma utilității, ci mai ales prin cea a artei. De ce o serie? Pentru că altfel articolul ăsta ar ajunge la dimensiuni inadmisibile pentru blog. De ce artă? Pentru că eu cu asta mă ocup.

Teme: efectele nocive ale jocurilor și dependența, tratate pe scurt (articolul de față); elemente artistice din jocuri – muzică, grafică, poveste (da, o să dau exemple de chestii mișto); jocurile ca artă/non-artă; o istorie a disprețului literar, care e surprinzător de asemănător cu disprețul de azi față de jocuri; violența jocurilor; femeile și jocurile pe calculator; o să discut și în despre anumite jocuri care mi s-au părut mișto.

Bineînțeles, fiind o umanistă și tocilară, discuția o să se întindă în tot felul de direcții. Când vă prezint ideile altora, o să menționez autorul (eventual și titlul cărții, dacă e o carte, și dacă mă apucă frenezia, și numărul paginii) – când pot și am la ce, dau link către sursă.

Bun, acuma că am stabilit termenii problemei, hai să trecem la primul subiect, care nu e foarte interesant, dar mi se pare necesar în contextul unui anumit curent de gândire.

Jocurile – corupătorul de minori; și de majori.

Câteva chestii pe care le-am remarcat prin articole care ne avertizează că jocurile au efecte secundare nasoale:

jocurile creează dependență. Varianta 1: explicație științifică. Varianta 2: explicație religioasă. Varianta 3: anecdotă.
jocurile au efecte nasoale pentru sănătate. Sunt articole care discută de toate, de la probleme cu tendoane și încheieturi, la tedința de a vedea viața ca un joc, la creșterea agresivității, la migrene și moarte.
jocurile duc la probleme legate de atenție.

Bun. Toate chestiile de mai sus sunt valabile, cu mențiunea că sunt despre jucat în exces. Acuma, o chestie: în momentul în care îți forțezi corpul, nu contează din ce cauză o faci. Poate muncești prea mult, poate te joci prea mult. Corpul nu știe. Corpului nu-i pasă. Dacă forțezi, o să existe consecințe.

Deci, în momentul în care o știre îmi zice „Un caz clar este acela al unui barbat de 28 de ani care s-a prabusit dupa ce a jucat „Starcraft” intr-un Internet Cafe in Taegu, Coreea de Sud, timp de 72 de ore”, eu o citesc așa: un tip de 28 de ani din Coreea de Sud a fost un idiot care nu și-a dat seama că se torturează și, în consecință, a murit.

Știrea sugerează că e vina lui Starcraft, dar s-au vândut vreo 11 milioane de jocuri Starcraft și, în mod clar, n-avem 11 milioane de morți, pentru că cineva ar fi remarcat că o populație cât a Greciei a murit din cauza unui joc. Sau barem să fie 1 milion de morți. Sau 100.000. Sau 60.000, câți are orașul meu natal. Sau 10.000. Sau 1000. Nu, aveam un caz în care un idiot a murit aiurea. Și dacă ar fi trei, sau cinci, sau zece, tot idioți ar fi.

Sunt mulți oameni care au probleme de sănătate pentru că trag de ei aiurea. Nu e vorba de jocuri, e vorba de un fel de nepăsare față de sine și de inconștiență legată de propriile limite. În anul I de facultate, o colegă de la japoneză a lipsit două luni de la școală pentru că se chinuia atât de tare să exceleze la toate încât a cedat și a trebuit să rămână acasă până și-a revenit. Tipa învăța de dimineața până seara, dormea pe apucate, trăgea de ea și se simțea, spunea ea, excelent. Până au forțat-o să rămână la pat pentru că intrase într-un fel de hiperactivitate autodistructivă.

Am lucrat o vreme ca scenaristă pentru o emisiune TV. Am plecat după un sezon, dar am auzit după că una dintre tipe – cred că cea care muta înregistrările de pe casete pe calculator și le eticheta până târziu în noapte – cedase fizic și a ajuns cu ambulanța la spital. Aceeași problemă, epuizare.

Pentru că japonezii sunt speciali și trag de ei mai tare decât restul lumii, au inventat termenul de karoshi, moarte din cauza muncii. Sunt sute de cazuri anual.

Problema nu sunt jocurile, ci inconștiența. Orice exagerare pe termen lung tinde să fie nocivă, fie că exagerăm cu muncitul, cu învățatul, cu jucatul, sau cu sportul. Când simți că ai probleme, te oprești, iei o pauză. Te dor degetele? Nu mai tasta. Te dor genunchii? Fă o pauză de la sport. Dormi 5 ore pe noapte și ți se pare normal? Ia-ți o vacanță. N-ai timp de tine? Renunță la ceva din ce faci. Diferența dintre cineva care cedează fizic din cauza muncii și cineva care o face din cauza jocurilor e că percepem prima chestie ca fiind utilă, până la un punct eventual chiar lăudabilă („Uite câte face X! E muncitor! E harnic!”), iar a doua ca fiind inutilă și doar dăunătoare („Uite ce și-a stricat sănătatea degeaba”). Dar rezultatul fizic e că amândoi au probleme. Amândoi se autodistrug, mai lent sau mai rapid.

Cheia pentru a rezolva problemele legate de jocuri nu e renunțatul la jocuri. E variația. Faci și altceva. Mergi să te plimbi, te întâlnești cu alți oameni, citești câteva pagini dintr-o carte, faci niște sport, înveți niște chestii interesante. Te asiguri că ai o viață variată, că schimbi macazul din când în când, că ai grijă de tine. Dacă într-o zi ai jucat ceva de dimineața până seara (se întâmplă uneori), a doua zi iei o pauză și te duci să faci alte chestii. E valabil și pentru cei care lucrează prea mult. E valabil și pentru cei care învață prea mult.

Cu asta, am terminat cu aspectul introductiv „ATENȚIE! JOCURILE POT DĂUNA GRAV SĂNĂTĂȚII!” De data viitoare discutăm ce sunt jocurile și ce au ele interesant, de apreciat, mișto. Pentru că au o grămadă de aspecte faine. 😉

E timpul să-ți rebei cafeaua.

Fri, 10 Jan 2014 08:50:25 +0000

Eram cu un tip.

I-am zis că nu joc prea multe jocuri, că de-abia mi-am dat drumul pe direcția asta. Niște tancuri, niște Tomb Raider. Portal. Chestii.

El era genul care juca mult, așa că mi-a recomandat diverse. I-am zis că ok, o să verific recenzii, aștept reduceri (mari) pe Steam (sau dacă se dau vreodată aproape pe gratis la Humble Bundle, ok).

„A…ha,” a zis. „Tu cumperi jocuri?”

„Dap.” I-am explicat că, în ce mă privește, jocurile sunt un moft, nu o necesitate. Cărțile sunt esențiale (de-aia e plin de cărți prin casă), anumite seriale sunt importante pentru chestiile de fanfiction de care mă ocup sau pentru grupurile din care fac parte, dar la jocuri e ușor de ajuns și sunt relativ în afara experiențelor mele obișnuite. Nu se leagă de alte chestii. Deci, nu piratez jocuri. Eventual le joc la prieteni.

„Eu nu le cumpăr!” a zis. Apoi s-a dat mare, „Eu niciodată n-aș cumpăra un joc!”

„Poftim?” am zis, fără să-mi vină să cred. Pot să înțeleg că cineva n-a cumpărat o chestie de care se bucură, dar că n-ar cumpăra-o e dincolo de puterea mea de înțelegere. Prima spune că n-ai bani, ceea ce nu e greu în .Ro. A doua spune că dacă ai fi bogat le-ai râde în față proștilor care muncesc ca să-ți facă viața mai mișto.

„Le piratez. Și știi ce? Nu valorează nici măcar un dolar.”

„Poftim?” am repetat. Dacă ceva nu valorează nici măcar un dolar pentru mine, înseamnă că-mi irosesc timpul cu acel lucru. Dar el se juca multe, deci…

„Păi adevărul e că după ce le-am jucat o dată, nu le mai joc a doua oară. Și dacă nu le rejoc, valoarea lor e zero. După prima dată, gata. S-a terminat. Nu mai am ce face cu jocul. Degeaba l-am luat, înțelegi?”

Și-a luat o cafea.

M-am întrebat dacă-și rebea cafeaua. Se poate rebea o cafea. O bei o dată, aștepți ceva timp ca să-ți iasă din sistem, o bei din nou. Am decis că trebuie că așa face. În fond cafelele sunt mai scumpe de un dolar.

Chestii de luat de pe net.

Fri, 13 Dec 2013 14:59:47 +0000

Gog.com au 100% reducere la seria de jocuri Fallout. Cred că 0 lei e destul de ieftin.
Stardust („Pulbere de stele”) de Neil Gaiman e la 2 dolari pe Amazon.com. Adică sub 7 lei. E o carte mișto, gen basm cu personaje din „lumea reală” de acum ceva timp. Se citește ușor. (Poate ați văzut filmul? E mișto și ăla. Cartea e un pic altfel)
Chestia asta. Pentru copiii mici doritori de artă abstractă, sau ceva de genul XD (glumesc, evident, dar jucăria + descrierea face toți banii. „Bilibo incurajeaza creativitatea si imaginatia, provocandu-i pe copii sa descopere noi si noi modalitati de joaca in fiecare zi.” – da, nici eu nu știu ce ai putea face cu ea… sau ce e… sau…)

Chestii interesante pe net 2

Fri, 11 Oct 2013 10:01:00 +0000

Pe Humble Bundle sunt niște jocuri care par interesante în pachetul de săptămâna asta. Poți cumpăra Cities XL Platinum, Blood Bowl: Legendary Edition, Divinity II: Developer’s Cut, R.A.W. Realms of Ancient War, Confrontation și Game of Thrones cu $1 și pentru $6 primești toate alea, plus Wargame: European Escalation și The Testament of Sherlock Holmes.

Pe Zelist.ro, ăia de cică fac topuri să vadă care sunt blogurile cele mai citite din România, scrie pe prima pagină că Umbrelaverde.ro e blogul #1 din România (și blogul lui Tudor Chirilă e #2). Cine e Umbrela Verde? Nu știu. Site-ul a picat acum câteva luni, și oricum n-auzise nimeni de el.

Dorin Lazăr a postat o serie despre cum e să te lași complet de piraterie.

Una din aventurile lui Sherlock Holmes (The Greek Interpreter) în format Motion Book. Un fel de benzi desenate, vag animate, cu coloană sonoră. E interesant măcar de văzut pe scurt despre ce e vorba, ca stil nou de artă.

Jocuri ieftine de la Humble Bundle

Thu, 05 Sep 2013 14:51:25 +0000

Cred că am mai pomenit de Humble Bundle, dar nu pe larg.

Humble Bundle e un site cu o idee mișto în spate: vinde un pachet de x jocuri (sau x cărți, sau x albume de muzică, sau x alte chestii, dar de obicei sunt x jocuri) extrem de ieftin. Adică cu un dolar. Și dacă plătești mai mult decât au plătit în medie toți ceilalți care au cumpărat pachetul, mai primești y jocuri (sau y cărți, sau y alte chestii, înțelegeți ideea).

Eu am luat Amnesia, plus alte câteva jocuri, cu 3$. Săptămâna asta (din care mai sunt 3 ore), dau jocuri de la Paradox. Mai au, tot acum, ceva standup comedy. Dacă plătești cât peste 1$, primești pachetul de bază.

Banii ăia pot să ajungă în general în trei locuri: la cei care fac site-ul, la creatorii respectivelor jocuri/cărți/chestii și la organizații caritabile. Tu poți să decizi cât merge în fiecare parte (dacă n-ai chef să le dai nimic celor de la Humble Bundle, de exemplu, poți să nu le dai nimic).

Toată lumea câștigă: tu iei jocuri ieftine (sau cărți ieftine, sau…) și le iei legal, nu mai piratezi; creatorii își fac reclamă, fac o chestie bună și mai și câștigă puțin; iar organizațiile caritabile spre care merg donațiile au în mod evident de câștigat.

Desigur, dacă vrei, poți să dai și 100$ sau 500$ pe un pachet de jocuri, dar nu trebuie.

Pachetele de cărți sau de alte alea le poți downloada de obicei direct de pe site-ul Humble Bundle. Jocurile ori le poți downloada direct (cum a fost cazul cu Darwinia sau cu alte jocuri de la Introversion Software), ori primești coduri de Steam pentru ele (cum a fost cazul cu Mirror’s Edge, Amnesia, Sacred 2 etc.).

Am terminat Amnesia!!!

Sat, 31 Aug 2013 14:52:10 +0000

Linda spune că nu există nimic mai rapid pe lume decât mine când am șters jocul imediat după ce s-a terminat și când încă mai tremuram pe aici.

Probabil că are dreptate.

Brrrr.

E un eveniment important, trebuia pus în ramă cumva. De aia a apărut postarea asta.

Cu ce mă mai distrez

Sat, 17 Aug 2013 15:39:47 +0000

Pe Humble Bundle sunt niște jocuri mișto la prețuri de nimic. Momentan poți să iei Amnesia + alte câteva jocuri la doar $3.

Mă gândeam să-mi reinstalez sistemul de operare pe laptop, că l-am umplut cu tot felul de prostii și l-am chinuit cu diverse. Eventual să-l țin cu puține date pe el și să-mi bag și Ubuntu în dual boot, de distracție (uuu, eventual pot să instalez Amnesia și pe Windows, și pe Ubuntu și să văd cum merge pe fiecare).

Hmmm. S-ar putea să mă ocup cu asta în seara asta 😛

În rest, îl citesc pe Patapievici pentru că la un moment dat mă simțeam nasol și n-aveam stare să citesc romane sau alte chestii care-mi solicitau imaginația. Spre surprinderea mea, omul mă amuză (când nu mă plictisește).

O nostalgie onanistă animă substratul afectiv al intelectualului român, căci el împinge corelatul subiectiv al radicalității sale până la ipsațiune.

=)) Pun pariu că a chinuit propoziția aia în mod intenționat. S-a uitat la ea și a zis, „cum aș putea eu să spun ceva radical, injurios și vulgar folosind cât mai puține cuvinte explicite, clare sau cunoscute?” Am dat și prin dexonline.ro după ipsațiunea lui Patapievici prăjit, dar degeaba. Până la urmă Google mi-a găsit cuvântul prin articole medicale și pe ceva site ortodox.

Tomb Raider și istoria Japoniei

Wed, 24 Jul 2013 07:31:07 +0000

Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă.

Am remarcat încă de la început însă niște chestii misterioase legate de istoria Japoniei. Nu zic că sunt rele neapărat (e un joc cu un element puternic de fantasy, în fond), dar mi-au atras atenția.

1. Yamatai.

Prima oară când am auzit numele mi-a sunat vag cunoscut – pentru că auzisem de Yamato (regiune veche din Japonia, asociată la un moment dat cu familia imperială). Am băgat un nas pe net ca să văd ce era cu Yamat_ai_. Se pare că într-adevăr există documente vechi care spun că era ținutul în care domnea Himiko, dar problema localizării e doar una de „Unde în Japonia?”, nu cea romantică de „Hai să descoperim regatul pierdut”. Pe scurt, dacă era într-o anumită zonă, Himiko era șefa locală și cu asta basta, dar dacă era în altă zonă e posibil să fie legată de curtea imperială de mai târziu.

2. Himiko

E menționată pe bune în cronicile chinezești, dar nu prea în cronicile Japoniei. Sau dacă e menționată, e menționată cu alt nume. Ce-i drept, la japonezi te poți trezi mereu cu nume post-mortem date împăraților, sau cu dorința de a evita să le spui femeilor pe nume (în Povestea lui Genji, sec. XI, de Murasaki Shikibu, majoritatea femeilor sunt numite după locul unde-și au casa, sau după detalii care amintesc de ele; chiar și „Murasaki Shikibu” e un pseudonim). Tehnic vorbind, Kojiki și Nihon Shoki, două cronici japoneze importante, au fost scrise la începutul secolului 8 și evitarea numirii femeilor avea loc prin perioada Heian, de la sfârșitul secolului 8. Dar mă rog. Nu știu destulă istorie ca să știu dacă nu exista interdicția de mai demult.

3. Sam ca descendentă a lui Himiko

Aici intervine partea aia interesantă cu locația necunoscută a regatului Yamatai. Dacă Yamatai e în zona unde a existat mai târziu curtea imperială Yamato, înseamnă că împărații Japoniei sunt descendenții lui Himiko. Și aici intervine partea interesantă: înseamnă că familia imperială de azi descinde din Himiko, pentru că dinastia nu a fost schimbată niciodată în Japonia. Mai mult decât atât, familiile nobile descind la rândul lor din familia imperială – când era clar că un copil nu urma să ajungă la tron, primea un nume de familie și ajungea nobil. Nu se luau oameni de rând pentru a fi înnobilați.

Pe urmă, atâta amar de vreme, atâția descendenți în atâtea clanuri… e posibil ca Sam să fie înrudită foarte de departe cu un număr extrem de mare de japonezi, via Himiko.

A, și apropo de asta: mitologic vorbind, familia imperială japoneză ar descinde din zeița soarelui, Amaterasu.

4. Samuraii lui Himiko

Ăsta a fost detaliul care m-a frapat de la început. Că legendele ar zice că Himiko ar fi păzită de samurai. Himiko din Antichitate, păzită de samuraii din Evul Mediu. E ca și cum ai zice, „Legenda spune că Cezarul era un conducător din Roma antică și avea o gardă formată din cavaleri.” Nu prea. Samuraii ca războinici au apărut la câteva secole după Himiko.

Ar fi trebuit să fie legenda care-i aprindea un beculeț Larei.

5. Himiko reprezentată ca budistă

E plin de statui budiste și și Himiko e reprezentată cam la fel. Dar cel mai probabil Himiko era shintoistă (Shinto e religia autohtonă japoneză, plină de zei, demoni și spirite ale naturii). De acolo probabil că i se trage reputația șamanistică.

6. Arta e din toate timpurile

Între statui și picturi, senzația mea e că au reprezentat mai degrabă Japonia medievală. Ceea ce se explică în context, dar ar fi trebuit să-i sclipească un beculeț Larei la un moment dat.

7. Seppuku

Practica sinuciderii a început prin secolul XII și a devenit un ritual mai târziu. Așa că cadavrul găsit de Lara cu un general al lui Himiko care-și făcuse Seppuku era extrem de suspect.

8. Mumiile

Sunt foarte mumificate. Ceea ce nu e tocmai valabil, luând în considerare clima locului. Cam toți morții care sunt pe acolo par să fi avut parte de beneficiul unei clime egiptene, în care să nu se fi degradat foarte tare. Dar la ce condiții meteo variabile sunt pe acolo, s-ar fi ales praful de ei mult mai devreme. Și samuraiul care-și făcuse seppuku ar fi fost probabil mâncat de diverse viețuitoare.

Dar, no. Magie!!!

Jocul de-a știrile românești

Mon, 15 Jul 2013 09:17:05 +0000

Acest joc se poate juca în orice moment din zi sau din noapte. Limita minimă de jucători: doi. Limita maximă: necunoscută. Spațiul: real sau virtual. Se poate juca pe viu, la telefon, prin skype, pe messenger sau chiar și prin scrisori (deși atunci foarte lent). Oricum se poate comunica, se poate juca. Datorită simplității regulilor, jocul poate fi reluat într-o clipă, fără a necesita în prealabil o propunere de joc.

Cum se joacă:

Primul jucător citește un titlu de știre pe monitor. Monitorul nu le este vizibil celorlalți jucători.
Ceilalți jucători trebuie să ghicească dacă știrea e din Adevărul, Cancan sau Times New Roman – la nevoie, cele trei opțiuni se pot înlocui cu alte ziare din categoriile „serios”, „de scandal” și „pamflet”.

Exemplu:

A: Regiunea Autonomă Nicuşor Constantinescu. Preşedintele CJ Constanţa interzice de trei ani Curţii de Conturi să-l controleze.
B: Times New Roman.
A: Adevărul.

A: Basarabia, prima Euroregiune Funcţională a României!
B: Times New Roman.
A: Adevărul.
B: Iar?!

A: După trei ani fără nici o comandă, fabrica de anvelope de tramvai din Caracal s-a închis
B: Zi-mi te rog că e Times New Roman. Te rog mult. De data asta.
A: Da.

A: EXCLUSIV Nu se mai feresc să îşi arate sentimentele. Antonia şi Alex Velea locuiesc deja împreună?
B: Cancan.
A: Adevărul. Preluată de pe Click.ro.
B: Ai trișat! N-ai voie cu preluări!
A: E din Adevărul, sau nu-i din Adevărul?! De la ei e. Așa că gura.

A: Traian Băsescu a câştigat procesul intentat lui Dinu Patriciu
B: Adevărul.
A: Tee-hee. Cancan.

Distracție plăcută!

Jocuri ieftine pe Gog.com

Sat, 29 Jun 2013 07:21:58 +0000

Relativ târziu (dar nu prea târziu!) văd și eu că GoG.com (Good old Games) are niște reduceri mari la tot felul de jocuri, printre care și Tales of Monkey Island.

Mai recomand Twinsen’s Odyssey, cu care mă jucam când eram mică (merge și pentru copii, că pentru ei a fost făcut inițial). Povestea e faină, grafica e simpatică (pe stil vechi) și merită jucat.