Karabuk on Roxana-Mălina Chirilă

„Cu asta se ocupă universitatea noastră…” (tot Turcia)

Sat, 21 Sep 2013 08:50:16 +0000

Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi.

No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

Țin să anunț că eram în primul rând.

Un stop-motion. O păpușă Barbie care se relaxează într-un decor luxos. Muzică rapidă, gălăgioasă, schimbări rapide de imagine. Animație ca-n filmele stop-motion, da? Sala: studenți și studente dintr-o cultură islamică. Jumătate din studente cu batic pe cap.

Imaginile se derulează rapid. Altă păpușă Barbie (dacă nu era aceeași), goală. Cu ea, un Ken gol. Imagini cât se poate de explicite pentru păpuși dezbrăcate – prima oară misionarul. Tăcerea lăsată printre studenți și puținii profesori de față e șocată, siderată. Apare din nou prima Barbie, tolănită.

Ken e lungit pe spate, capul lui Barbie se mișcă în sus și-n jos între picioarele lui. Efectiv simți că le stă tuturor inima-n piept, iar câțiva băieți încep să spună ceva în timp ce imaginile se derulează rapid, intercalate cu ecrane de dialog ca-n filmele mute. Replicile îmi par absurde, neclare, pe urmă mă prind că suntem într-un banc. Prima păpușă Barbie ne sfidează cu privirea de parcă ar fi scris 50 de romane gen 50 de umbre ale lui Grey.

Barbie e în patru labe, Ken o pocnește cu o paletă, eu râd și nu mă pot abține, iar studenții trec prin toate culorile feței. În Turcia, sexualitatea e tabu. Sunt subiecte despre care nu se discută.

Alte dialoguri, iar prima Barbie. Violență. Suc de roșii aruncat peste tot ca sânge. Barbie și Ken, morți.

„Good job, John!… What?! Sorry! Wrong number!”

Suntem într-un banc. Cel cu „John, ce face soția? Aaa, e cu domnul. Ia pușca și omoară-i! Cum adică i-ai aruncat în piscină? Noi n-avem piscină! Ah, scuze, am nimerit numărul greșit.”

Sala e în stare de șoc, eu sunt în stare de ilaritate de neoprit. Filmul se termină. Se schimbă. Urmează cele mai cuminți animații de pe planetă. Cu extratereștri, cineva care vrea să treacă un râu, un filmuleț cu pictat pe sticlă… și tot așa. Nimic șocant, dar nu mai contează.

Când se termină proiecția, sala nu e în rumoare – e în agitație, în vorbit, în comentat. Fotograful reușește cu chiu cu vai să-și înceapă propria proiecție. Are o poză superbă cu un nufăr și explică, spune cum în România după ‘90 se considera că e un kitsch să faci poze cu flori, dar când a văzut nufărul și-a dat seama că fotografia, fie că e cu flori, sau cu persoane, sau de care o fi, poate fi valoroasă dacă transmite ceva.

Și după chestia asta proiectează nuduri. Niște nuduri stilizate, editate, photomanipulations cum ar fi. Dar tot nuduri. Nu mai poți să te auzi de vocile studenților.

Când ieșim, fotograful îi spune celui de la animație: „Voiam să-ți spun: cum să proiectezi un film ca primul într-o țară musulmană? Ai înnebunit?… Dar când am văzut că-mi ia calculatorul tot folderul în ordine aleatorie și începe cu nudurile pe care nu voiam să le arăt, am zis că nu mai am dreptul să zic nimic.”

La care cel de la animație răspunde, „Păi ce, eu voiam?! Am zis că filmul ăla nu-l pun decât eventual la sfârșit, dacă văd că ar merge și e cazul. Dar când mi-a venit cel cu calculatorul și le-a băgat pe toate în playlist, ăla a ajuns primul. Ai de capul meu!”

S-au agitat și au râs puțin și pe urmă a apărut și mătușă-mea (zâmbind larg și râzând pe sub mustață) să le spună că în Turcia Nu Se Face Așa Ceva, pentru că Unele Subiecte Sunt Tabu. Când a aflat că a fost cu accident, nu cu intenție, ne-a povestit cum reacționau studenții, că se stătuse în picioare să-i vadă mai bine.

Și uite așa le-am povestit cum era cu batonul de ciocolată. Deși acolo era chiar dorința artistului să expună sala povestirii respective.

L.E. Cine a făcut vraiște verbele din articolul ăsta? Io, io, io! Dar nu le mai corectez.

Senzațional! O româncă din Sf. Gheorghe a cerut pâine în Turcia!

Fri, 20 Sep 2013 19:01:51 +0000

O țineți minte pe aia cu „Nu poți cumpăra o pâine în Covasna și Harghita”, nu? Măcar pentru că Times New Roman face mișto de ea.

Ei bine, în Sf. Gheorghe mă înțelege lumea dacă cer în română, dar în Karabuk nu. Așa că azi m-am dus la o cușculie de-aia căreia poți să-i spui „magazin” dacă ai foarte multă indulgență și am zis, „Bir ekmek!” După care am întins o monedă de 50 de firfirei de-ai lor (kuruș) și am primit o pâine.

Incredibil, dar adevărat. M-am întors foarte mândră de mine și de realizarea mea (după ce am stat enorm de mult timp să mă asigur că nu mă calcă nicio mașină – aici n-am văzut treceri de pietoni).

Cafea turceasă, ceai turcesc

Wed, 11 Sep 2013 11:12:37 +0000

[][1]

Vă tot zic că găsești peste tot cafea și ceai.

Tot ziceam prin comentarii de ceai/cafea la turci – hai să mut converația undeva mai vizibil.

Turcii nu beau. Alcool. Sincer, la ce cantități industriale de alcool beau eu nici n-aș fi observat dacă n-aș fi ieșit seara cu profesorii universitari din Karabuk. La noi tradițional e să se bea alcool în situația asta. La ei? Cafea și/sau ceai.

Băuturile astea sociale apar peste tot. Te invită cineva la el în birou? Primești ceai sau cafea. Te duceai acum x ani în Turcia prin Istanbul? Vânzătorii îți dădeau ceai. Ieși seara? Ceai! Sau cafea.

Cafeaua e de două feluri: turcească, adică de-aia de te duci undeva în oraș s-o bei. E foarte fină, zațul se depune greu la fund și ți se servește în cănițe mici, pe fundul cărora rămâne în cele din urmă un strat de zaț mâlos. Dintr-un motiv pe care nu l-am deslușit încă, e mult mai puțin dură decât a noastră. Acasă beau cafea cu vreo tonă de lapte. Aici nici nu simt că ar trebui. Dacă ești la o cafenea, primești pe aici și niște rahat lângă (cam ca biscuiții/turta dulce din cafenelele noastre).

Și mai e și veșnicul Nescafe, tipul doi de cafea, de care se pare că turcii sunt încântați. Se pare că e chestia care se face pe la muncă.

Ceaiul e, pe aici, negru. Prima oară când l-am băut mi s-a făcut gura pungă atât de tare încât am stat să fac implozie. A doua oară, tot pe acolo. A treia oară am întrebat care e faza cu ceaiul ăsta lăsat prea mult la făcut și am aflat că ceaiul turcesc se face cam așa: se pun o grămadă de frunze, se toarnă puțină apă fierbinte peste și se lasă. Când se servește, se pune din concentratul de ceai și se toarnă apă peste.

Eh, ideea e următoarea: eu sunt obșnuită cu ceaiul negru care se lasă două minute, ca să nu se facă amar și alte alea. Ei sunt obișnuiți cu ceaiul care se lasă câte un sfert de oră – sau dacă nu atât, măcar mult – și se bea pe urmă cu tone de zahăr. Se servește în păhărele mici.

Se beau tone. Deci. Se bea cafea/ceai în loc de cafea, cafea/ceai în loc de sucuri acidulate, cafea/ceai în loc de alcool. Cafeaua și ceaiul sunt peste tot. Te urmăresc. Sunt băuturile sociale.

(am găsit pe net că cică ceaiul de mere și alte alea sunt mai mult iubite și băute de turiști decât de turci)

Încă una cu Turcia – femei și religie

Mon, 09 Sep 2013 18:37:02 +0000

Mi-a trecut primul val de mirare când am văzut adunătura pestriță de femei cu batice pe cap intercalate cu femei îmbrăcate modern. Și am mai pus câteva întrebări.

Se pare că o vreme a fost interdicție ca femeile să poarte batice pe cap… nu știu exact unde, dar sigur dacă erau cadre didactice în universități. De ceva timp s-a scos legea și au apărut capetele acoperite prin facultate. În biroul mătușii e o fiziciană care publică articole, face cercetări, ține cursuri și și-a înfruntat familia ca să poată să facă facultatea – poartă baticul.

E genul de cultură unde părinții te pot căsători (cel puțin în anumite familii). Și dacă ești femeie, și dacă ești bărbat.

În bloc cică e o vecină care nu iese în oraș neînsoțită. Are două fiice pe care nu se gândește să le dea la facultatea de arhitectură sau inginerie. Probabil că atunci când vor crește mari ideea e să fie măritate.

La facultate, o profesoară de engleză are ditamai biroul, cu două steaguri mari în spate (al universității și al Turciei) și patru stegulețe mici pe birou (două stânga, două dreapta, aceleași ca cele mari) și asistenți care sar să-i răspundă la chemare pentru treburi administrative.

Trecând pe lângă vitrinele din magazine, le admir paltoanele (pardesü scrie pe ele). Mergând pe stradă, văd femeile îmbrăcate în ele, deși eu sunt în tricou. Mă gândesc: oare cât de cald le-o fi?

Nu se pune problema să fie o chestie stranie că vorbesc excelent engleza, că mătușa e inginer electronist cu doctorat, că femeile pot să predea, să fie specialiste, să facă proiecte, să se descurce singure, să… Și în același timp sunt unele care evident că nu duc genul ăsta de viață, ci genul tradițional.

E un loc atât de ciudat. Zici că există trei sexe: bărbați, femei1 și femei2, cu zone cenușii între toate trei.

Cum am ajuns în Turcia

Sun, 08 Sep 2013 16:28:34 +0000

Mătușă-mea e profesoară la universitatea din Karabuk și de ceva timp se tot oferă să găzduiască rude și prieteni care au chef de vizite. Am tot zis că nu (Karabukul e departe de mine și eu de el), până când s-a făcut vremea ploioasă prin România și am simțit mirosul de toamnă în aer.

18 ani am fost condiționată că asta înseamnă „școală”. Și am început să tânjesc după clase și manuale, după profesori și studenți. Au început să mă mănânce palmele să scriu articole și să fac cercetare și alte prostii. Așa că i-am zis mătușii că merg cu ea când se întoarce la cursuri și poate-mi arată facultatea.

Așa că mi-am făcut bagajele pentru n săptămâni (unde n e un număr necunoscut, dar ar putea să ajungă până în decembrie) și m-am mutat la Karabuk o vreme, să mai văd lumea.

De obicei când mă săturam de coclauri cunoscute mă invitam pe la prieteni prin România, acum am început să schimb țările XD (frate-miu, păzea, că poate mă apucă să vin la tine în UK) (de fapt, dacă stau să mă gândesc, nu cred că frate-miu mă citește O_o)