League of Legends on Roxana-Mălina Chirilă

„Arcane”(Netflix, 2021) e cel mai bun serial de animație din 2021

Mon, 29 Nov 2021 10:57:31 +0000

În ultimele câteva săptămâni, noua mea obsesie e „Arcane” (2021), serialul de animație. Are o coloană sonoră grozavă, e excelent realizat ca desene și concepte vizuale, iar povestea este una dintre cele mai complexe și tragice pe care le-am văzut sau citit în ultimii ani.

Cred că am trecut de perioada în care ne așteptam ca desenele animate să aibă automat copiii ca public-țintă, dar cred că trebuie să subliniez că e încadrat la categoria de vârstă 16+. E un serial greu, serios, excelent construit și nu folosește violență gratuită pentru divertisment, dar asta îl face și mai puțin potrivit pentru copii decât filmele de acțiune cu violență aproape caricaturală, cum ar fi, de exemplu, unele dintre filmele vechi cu James Bond.

Probabil că o să revin și cu alte articole în zilele următoare, pentru că s-ar putea să-mi plictisesc prietenii dacă le tot povestesc lor aceleași lucruri, așa că nu o să intru în toate detaliile acum. Am prea multe de spus ca să mă grăbesc și să intru rapid în temele majore, cum ar fi familia, violența sau trauma.

Am menționat tragedia din „Arcane” și vreau să explic la ce mă refer. Nu mai știu dacă am menționat recent pe blog, dar îmi plac foarte mult tragediile; din păcate, cele la care mă refer sunt greu de găsit, mai ales pentru că se pune eticheta de „tragedie” pe orice poveste în care unul dintre personajele principale moare, indiferent de cauză – de la dezastre („Titanic”), la boli incurabile („Magnolii de oțel”).

Eh, eu sunt mai clasică de felul meu – consider că o tragedie în adevăratul sens al cuvântului trebuie să aibă un erou sau mai mulți care să fie persoane de excepție, pe care să le iubești ca public, și care să-și găsească fie sfârșitul, fie decăderea din cauza unor greșeli proprii. Dacă personajul moare din cauza unei boli sau într-un accident pe care nu-l putea evita, e tragic la nivel uman, dar nu o consider o tragedie în sensul narativ.

În „Arcane”, fiecare pasăre pe limba ei piere; fiecare personaj e constrâns de propriile limitări în mod credibil. Acțiunile și greșelile din trecut nu doar că au un efect asupra viitorului, dar îl și conturează și restrâng. Lucrurile mărunte se tot adună, până când consecințele lor devin inevitabile. Iar motivul pentru care seria e atât de bună e că poți să-i înțelegi pe toți cei implicați și ai vrea să-i salvezi de la soarta care atârnă greu deasupra lor.

Și vrei să-i salvezi pe toți pentru că personajele sunt extrem de bine construite. Nu doar că sunt bine construite, dar sunt tridimensionale. Simți că sunt oameni reali, care iau deciziile cele mai bune pe moment, dar care au slăbiciuni și momente de disperare. Ce e acceptabil și ce nu? Cât de mult merită sacrificat în numele obiectivelor? Fiecare răspuns pare să fie și corect, și greșit deopotrivă.

Iar serialul e capabil să prezinte totul într-o notă ambiguă, în care reușește să se joace cu așteptările noastre și să ne frângă inima din nou și din nou.

Așa că aș vrea să povestesc un pic de începutul seriei, care lovește direct cu tragedia și ne prezintă primele personaje. Primul cadru pe care-l vedem e cel al unui pod scăldat într-o lumină roșie. Din cer cad fulgi care par a fi de zăpadă, dar de care ne dăm seama un pic mai târziu că sunt din cenușă.

Podul de la începutul Arcane

Vedem o roată zimțată, care sugerează tehnologia din univers – dar asta e mai puțin important decât unghiul la care vedem podul. E enorm și amenințător, iar înclinația dă impresia de cădere și mișcare, de parcă e pe cale să ne zdrobească.

Imaginile se schimbă brusc și tremurat, de parcă s-ar tăia filmul. Pe fundal, auzim un copil cântând un cântec simplu, cu acea rezonanță ușor tristă și inocentă pe care o știm deja din alte filme care vor să sublinieze contrastul între violență și inocență.

Imaginile coboară, vedem că podul e înecat de un nor de fum. Prin întunericul fumului, întrezărim câte o siluetă. Apoi, brusc, o explozie.

Explozie pe podul din Arcane

Mi-a fost greu să prind exact momentul, pentru că e o străfulgerare. De-abia dacă ne dăm seama că peste explozie sunt desenate linii luminoase. Vedem și pe cineva care e aruncat în aer.

Om în explozie pe pod

Persoana cade la pământ și vedem pe cineva apropiindu-se. Are armură și mască prin care poate respira. Ochii îi sunt luminoși și roșii. În mână ține o pușcă, cu care trage în omul căzut. Se apropie de cameră, îl vedem în detaliu, vedem liniile zimțate desenate peste fața lui.

Apoi trece mai departe și zărim un cadavru.

Filmul se tot rupe, apar pe el desenate linii ascuțite și violente timp de o clipă. Avem de-a face cu o scenă de război, iar vocea copilului care cântă se aude parcă din ce în ce mai clar. Camera se răsucește și vedem…

…că cea care cântă e o fetiță cu părul scurt și albastru, cu mâna stângă peste ochi, cu dreapta ținând o fată mai mare. Pentru că ce auzeam nu era doar o coloană sonoră, ci un copil real cântând, în mijlocul măcelului. Cântecul se oprește brusc, fetița se uită spre fata mai mare, care de-abia poate respira de șoc, apoi se uită și ea înainte. Cadavre peste tot, moloz, flăcări, bucăți de pod distruse.

La o distanță nu foarte mare, prin fum, vedem un bărbat enorm, plin de mușchi și animalic, omoară pe cineva în bătaie cu pumnii. Se întoarce și le vede pe cele două. Fata mai mică se ascunde după cea mare, dar când se apropie suficient, par să-l recunoască. Fata mare se uită în jur, întrebătoare, iar bărbatul închide ochii cu regret, apoi se uită într-o parte. Vedem la distanță o femeie cu părul albastru, moartă. Înțelegem că e mama lor.

Fata mai mare cade în genunchi, hohotind de plâns, iar cea mică o îmbrățișează, aproape de parcă ar consola-o. Bărbatul se uită la mănușile enorme de metal cu care tocmai a ucis pe cineva, îngrozit, apoi le lasă să cadă jos. Le ia în brațe pe fete și pleacă cu ele. În urmă, vedem oamenii cu armuri, măști și puști plecând în cealaltă direcție.

Fata mai mare se uită în sus, fumul se duce și vedem în depărtare un oraș frumos, curat, neatins, care se înalță spre cer.

Astea sunt primele trei minute și jumătate din serial, înainte chiar de generic, și e uimitor cât de mult reușesc să spună.

La prima vizionare, am rămas cu impresiile de bază, care au deja o forță: a avut loc o luptă extrem de urâtă. Două fete au rămas orfane și au fost salvate de un bărbat care a renunțat la luptă când și-a dat seama de consecințele ei. Inamicii erau superiori ca tehnologie. Orașul lor e înalt și neatins.

E un început grozav, pentru că înțelegem foarte bine relațiile în doar trei minute: atât conflictul dintre cele două părți (și cine a pierdut), cât și care e relația celor trei, pe care-i vom reîntâlni după generic, precum și istoria lor. Când începe povestea ca atare, deja îi cunoaștem. N-a fost nevoie de niciun dialog ca să îi știm deja.

După ce am văzut tot serialul, ooooh. Începutul e și mai bun, și mai pertinent și lovește și mai dur.

Cântecul pe care-l cântă fata spune așa:

Dear friend across the river
My hands are cold and bare
Dear friend across the river
I’ll take what you can spare
I ask of you a penny
My fortune it will be
I ask you without envy
We raise no mighty towers
Our homes are built of stone
So come across the river
And find…

Pentru că serialul e dublat în română, în română cântă așa:

Om bun de peste apă
De frig am înghețat
Om bun de peste apă
Voi lua ce poți să-mi dai
Un ban cer de la tine
[Cu el, un ajutor]
Căci pentru cei ca mine
Nu ridicăm palate
Ci case construim
Hai vino peste ape
Să vezi…

Nu sunt foarte sigură de versul de după „Un ban cer de la tine”, pentru că subtitrarea nu corespunde cu dublajul (se mai întâmplă; probabil au fost făcute de echipe diferite) și încerc să mă prind printre împușcături și alte efecte sonore. Dar ideile se înțeleg. Fie că e vorba de „prietenul drag de peste râu” sau de „omul bun de peste apă”, avem un contrast foarte clar între inamicii pregătiți de luptă care vin de pe cealaltă parte a podului și viziunea de prietenie din cântec.

„I’ll take what you can spare”/„Voi lua ce poți să-mi dai” e un vers extrem de dureros în contextul în care ce li se dă e violență și moarte. „We raise no mighty towers”/„Nu ridicăm palate” – fie că nu se construiesc turnurile din original sau că nu se construiesc palatele din dublaj, în momentul în care camera se ridică și privește spre orizont, vedem foarte clar acele turnuri și palate.

Contrastul dintre a avea și a nu avea e mai clar ca niciodată.

Dar dincolo de asta, e un cântec de cerșit. Cei de pe partea asta a podului sunt obișnuiți să cerșească de la bogații de dincolo – iar fata cu părul albastru știe cântecul suficient de bine încât să cel pe care-l cântă când merge cu mâna la ochi.

Chiar dacă după generic ne vom reîntâlni cu fetele, Vi (cea mare) și Powder (cea mică) într-un context în care par să aibă ce le trebuie pentru a trăi cât de cât bine, peste mai multe episoade Vi va ajunge într-un loc în care spune că se află cei mai nenorociți oameni din oraș. Iar imediat după aceea, aflăm că fosta ei casă se află acolo. Ea și Powder vin din sărăcie lucie și nu e exclus să fi cerșit la vârsta la care le vedem pe pod.

Mai mult decât atât – modul în care se taie filmul și apar linii desenate peste explozii și fețe va fi mai târziu folosit pentru a reprezenta felul în care Powder vede lumea. Începutul e văzut prin ochii ei; motivul pentru care vedem ocazional câte o scenă e că atunci deschide ochii. De aceea, stilul de filmat se schimbă și devine mai normal în momentul în care se întoarce camera și o vedem pe Powder din afară.

Din exterior, Powder pare calmă, aproape neatinsă, spre deosebire de sora ei. Vi își arată suferința și trauma încă din prima clipă. Vedem oroarea de pe chipul ei, o vedem când cade în genunchi, plângând. Bărbatul cu mănușile, Vander, îi vede disperarea și decizia lui de a renunța la luptă i se datorează ei.

Powder e aproape neglijată. Pare în regulă, chiar și atunci când o vedem în restul episodului: e un copil ușor frustrat de faptul că sora ei și cei doi băieți din grup sunt mai mari, mai puternici, știu să se bată și pot face tot felul de lucruri, iar ei îi e greu; dar altfel pare în regulă. Însă exploziile și împușcăturile de la început se transformă în obsesii – Powder, micuță și drăgălașă, încearcă să facă bombe.

O vedem umplând o potențială bombă cu cuie în încercarea de a scăpa de un băiat care o urmărește pe stradă ca să-i ia rucsacul; singurul motiv pentru care pare aproape drăgălașă încercarea ei de auto-apărare e că bombele nu-i funcționează. Și nimeni nu-i oprește tendințele explozive; tatăl adoptiv, Vander, îi dă sfaturi de viață doar lui Vi, pe care o înțelege și cu care are multe în comun. Vi e singura care încearcă s-o ajute, dar nu vede că e o problemă că sora ei cea mică ar vrea să facă arme de distrugere în masă.

Mi se pare extraordinar că începutul de la „Arcane” funcționează atât de bine și la prima vedere, și când știi povestea. Sunt multe povești care sunt făcute ori ca să te prinzi din prima de toate subtilitățile și atunci vin și-ți zic explicit care e Mesajul pe care vor să-l transmită, reușind să distrugă orice ambiguitate și finețe; și sunt povești care vor să fie prea profunde și prea pentru „la a doua citire”, fiind încâlcite și greu de urmărit.

„Arcane”, însă, e un serial grozav pe toate planurile. Dacă vezi doar suprafața, e excelent. Dacă te uiți în profunzime, ai ce vedea. Ajută mult naturalețea cu care e spusă povestea, faptul că toate personajele au o logică internă, dorințe, aspirații, moduri de a înțelege lumea. Nimeni nu face ceva doar pentru că povestea o cere; dimpotrivă, povestea e condusă de personaje și de alegerile lor.

De ce League of Legends e un fenomen grozav și pentru nejucători

Mon, 11 Oct 2021 09:26:09 +0000

În perioada asta se desfășoară Campionatul Mondial de League of Legends, unul dintre cele mai jucate (nu îndrăznesc să spun „îndrăgite”) jocuri pe calculator din ziua de azi. Printre jucători se află și Odoamne, un român care joacă la nivel profesionist încă din 2013.

Aș vrea să profit de ocazie ca să vă povestesc despre joc și despre League of Legends în general – dintr-o perspectivă personală, e drept.

Ce e League of Legends?

Se dau o arenă pătrată (numită „hartă”) și două echipe de câte cinci jucători fiecare. În colțul din stânga-jos e baza echipei albastre, iar în colțul din dreapta-sus e baza echipei roșii. Între cele două baze există trei culoare pe care se poate circula (pe laturile pătratului și pe diagonală). În afara bazelor și a culoarelor se află jungla, care e un fel de labirint plin de monștri.

În ambele baze se află câte un Nexus, care e o clădire foarte importantă în sensul în care regele e foarte important în șah, deși nu face mare brânză. Scopul jocului e să distrugi Nexusul inamicilor înainte să-l distrugă ei pe al tău. Fix ca în șah, Nexusul nu e periculos de unul singur, dar până ajungi la el e cale lungă.

Există și clădiri periculoase: turnurile. Turnurile trag în inamici, dacă inamicii se află în raza lor de atac. Există două turnuri care protejează Nexusul și câte trei turnuri pe fiecare culoar.

Ca să poți să ataci Nexusul, trebuie să distrugi turnurile de pe cel puțin un culoar, apoi turnurile care apără Nexusul. Cu alte cuvinte, trebuie să-ți croiești drum dărâmând clădire după clădire ca să poți ajunge la cea importantă.

Lucrurile devin mai interesante aici: la intervale regulate, din Nexus ies niște moștrofonți numiți „minioni”, care sunt aliații tăi slăbuți ca putere și lipsiți de minte. Minionii merg tot înainte pe culoare și atacă orice inamic pe care-l văd în cale – sau, dacă n-au inamici, atunci atacă ce clădire întâlnesc întâi. De obicei preferă să atace alți minioni, iar turnurile preferă să-i atace pe ei și nu pe tine.

Poți să-i faci mai puternici dacă distrugi inhibitoarele inamice – inhibitoarele sunt a treia clădire din League of Legends. Există câte trei în fiecare bază, unul pentru fiecare culoar. Dacă distrugi inhibitorul inamic de pe un culoar, minionii tăi de pe acel culoar devin mari și tari.

Așa! Ajungem la echipe!

Echipele sunt formate din câte cinci jucători, care joacă fiecare cu câte un campion. Campionii sunt personaje standard, fiecare cu o tematică diferită și cu puteri diferite. Unii sunt țintași care atacă la distanță și distrug obstacolele lent și sigur, alții sunt magi care folosesc tot felul de vrăji, asasinii se strecoară și lovesc distrugător – și așa mai departe. În principiu, fiecare campion are trei abilități standard care au o putere măricică și o abilitate supremă care poate fi de-a dreptul decisivă. În afară de asta, mai au și o abilitate pasivă (care poate fi ceva gen „se face invizibil dacă stă mai mult timp pe loc” sau „primește viteză de mișcare pe parcursul jocului” sau „fiecare a x-a lovitură e mai puternică”) care deseori e utilă, dar nu interesantă.

În joc sunt 157 de campioni din care se poate alege și, da, poate fi o problemă atunci când joci și nu știi exact ce-i poate pielea adversarului. Pe de altă parte, există câteva posibilități mari, late și des refolosite în diverse formule, care te ajută să înțelegi ce face un campion chiar și când nu-l cunoști.

Ce se întâmplă: campionii atacă de aproape sau de la distanță; folosesc abilități care de atac sau de ajutare a aliaților; abilitățile de atac fie lovesc puternic pe cineva sau afectează o zonă; unele abilități de atac pot să încetinească adversarii, să-i țintuiască (nu se mai pot mișca), să-i amuțească (nu mai poți folosi abilități), să-i suprime (nu mai pot face nimic), să-i terifieze (se îndepărtează lent și nu pot face nimic), să-i farmece (se apropie lent și nu pot face nimic) sau să-i orbească (nu mai văd pe o distanță la fel de mare ca înainte). Abilitățile care ajută vindecă, oferă scuturi, cresc viteza de atac sau de mișcare. Lucruri de-astea. Unii campioni se pot năpusti cu viteză.

Când ești atacat, viața ta scade. Dacă viața ta ajunge la zero, mori; dacă mori, revii la viață în bază după o perioadă.

Pare complicat, dar baza e simplă: ataci adversarii și te ferești de loviturile lor. Încerci să rămâi în viață și să avansezi până la Nexusul inamic.

De ce e interesant jocul

Ești pe la începutul jocului. Îți vezi de treabă și omori minionii inamici ca să iei aur pe care să-l folosești ca să-ți cumperi obiecte care să te facă mai puternic. Inamicul încearcă să te prindă cu o abilitate, dar faci un pas în lateral și te ferești. Îl ataci la rândul tău.

Aproape ai câștigat, când din junglă apare un alt inamic. Acum te lupți cu doi deodată și încearcă să te omoare – dar îți dai seama că sunt prea lacomi și încrezători în propriile forțe. Eviți cu îndemânare orice abilitate pe care o poți evita și fugi sub turnul propriu. Ei vin după tine, disperați să te prindă. Turnul tău începe să-i atace și le scade viața mai mult decât ar fi sperat ei.

Asta e șansa ta.

Te năpustești într-o direcție la care nu se așteaptă, îl țintuiești pe unul, îl ataci pe cel pe care aproape că-l doborâseși mai devreme. Îl omori. Celălalt încearcă să ajungă la tine, dar nu mai poate, e prins de tine și de turn. Moare și el ca un martir pe care-l huiduie propria echipă. De unde aproape că erai învins, acum ești învingătorul. Te întorci în bază, îți cumperi ceva bun, și te întorci în luptă mai aprig ca niciodată.

League of Legends e și joc de îndemânare, dar și de strategie. Când ataci? Când te retragi? Când te duci să-i ajuți pe ceilalți? Ce alegeri și ce acțiuni îți aduce cel mai mare avantaj? Chiar dacă joci cu același campion, jocurile pot fi foarte diferite.

Înainte de joc, îți alegi rune, care îți dau anumite puteri specifice (de exemplu, te fac mai rapid, sau îți refac o parte din viață atunci când ucizi un campion inamic). În plus, de-a lungul jocului poți să câștigi aur (atât pasiv, o valoare fixă/secundă, cât și activ, când ucizi campioni, minioni, monștri sau turnuri). Cu aurul îți cumperi obiecte care-ți sporesc puterea în diverse moduri – și încerci să-ți găsești o combinație care să te ajute cât mai mult.

Runele, obiectele și strategia au existat într-o formă sau alta de la începuturile jocului, dar Riot Games (creatorii jocului) le-au modificat de-a lungul timpului ca să le facă mai interesante, să permită mai multe opțiuni (nu doar una „corectă” pentru fiecare campion) și să crească diversitatea în joc.

Cu alte cuvinte, nu există un singur mod corect de a juca League of Legends, ci mai multe. E interesant să vezi ce alegeri te fac de neatins (sau letal) pentru alții, și ce strategii îți aduc mai mult succes pe termen lung.

De exemplu, într-o vreme jucam o campioană rapidă, pe care-mi propusesem s-o fac ultra-rapidă. Zburam cu ea pe hartă de nimeni nu mă putea prinde și, deși nu aveam nicio șansă să dobor vreun campion, simplul fapt că eram mereu _dincolo, _distrugând câte un turn unde nu era niciun inamic să-l apere, ne-a adus câteva victorii.

Cum a evoluat League of Legends (și de ce e interesant)

Când am început eu să joc în 2014, lucrurile erau destul de simple: pe culoarul de sus mergea un campion care lupta de aproape – fie era foarte rezistent, fie se duela binișor. Anumiți campioni mergeau în junglă. Pe culoarul din mijloc mergea fie un mag, fie un asasin. Pe culoarul de jos mergeau un țintaș care ataca de la distanță și provoca daune fizice și un campion de suport, al cărui rol era să-și ajute aliații (de obicei cu scuturi, vindecări și blocat inamicii).

Ideea era că pentru fiecare campion era o posibilitate „corectă” de joc și cam atât.

Marele avantaj al monștrilor din junglă era că dădeau aur – unii dădeau și câte un buff, un avantaj care nu era monetar; de exemplu, îți refăceau mai multă viață. Baronul, cel mai mare monstru, îți făcea minionii mai puternici dacă erai lângă ei.

Lucrurile erau destul de clare și simple. Dar Riot Games a ales să încerce să le diversifice și transforme – lucru care a fost, în mod surprinzător, bun.

De exemplu, aurul e grozav, dar e limitat. La un moment dat efectiv nu mai ai ce să cumperi – sau poate cineva e prea bogat, iar restul celor din echipă sunt sărăcuți în comparație cu inamicii. Vrei să-ți poți transfera avantajul întregii echipe.

Au început să experimenteze cu idei: noi obiecte pentru cei care merg în junglă, astfel încât să fie mai eficienți când apăreau pe culoare să le dea celor de acolo o mână de ajutor. Dragonii au început să ofere și ei buff-uri unice. În junglă au fost introduse plante care te vindecă, te aruncă pe o distanță scurtă sau te ajută să vezi timp de câteva secunde o zonă de pe hartă (ca să-ți dai seama dacă sunt inamici acolo).

Apoi, campionii noi au început să aibă puteri mai interesante, care puteau fi și excelent folosite, și prost folosite: Bard pune în stază orice se află într-o zonă, astfel încât să nu lase inamicii să distrugă un turn… sau îți părăsește un aliat neputincios în mijlocul inamicilor. Ryze, îți poate deplasa aliații dintr-un loc într-un alt loc de pe hartă, fie luând prin surprindere niște inamici care nu mai pot reacționa, fie aruncându-te într-o capcană în care ai fi vrut cu disperare să nu fii. Kindred poate opri moartea în loc pentru toți cei dintr-o anumită zonă, fie că sunt aliați sau inamici.

Și, încet-încet, au început să apară noi posibilități și pentru campioni mai vechi. Au început să devină flexibili în modul în care pot fi jucați.

În urmă cu câțiva ani, dacă mă uitam la un meci profesionist de League of Legends, puteam să-mi dau ușor seama ce rol urmau să joace campionii aleși chiar și înainte să-i văd în joc. Acum alegerile sunt mult mai deschise. Dacă pe vremea mea magii mergeau mereu pe mijloc, acum îi văd și pe culoarul de jos sau în junglă. Dacă odată conta mai mult cât de tare poți lovi în luptă, acum campionii încep să se axeze pe alte avantaje, cum ar fi viteza sau aportul pe care-l aduc echipei.

În plus, reușita care ținea odată foarte mult pe performanțele individuale a ajuns acum să fie una care necesită mult mai multă muncă de echipă. Dacă în 2015 se vorbea de coreeanul Faker ca fiind cel mai bun jucător de League of Legends din întreaga lume, acum se vorbește de echipe ca ansamblu.

În contextul acesta, românul nostru, Odoamne, era anul trecut într-o echipă care la jumătatea etapei de vară se afla nu chiar la coada clasamentului, Schalke 04 (pentru microbiști: dap, ăia cu clubul de fotbal). De acolo, au reușit să câștige fiecare meci până când au ajuns în playoff-uri tocmai datorită faptului că apăreau oriunde pe hartă când te așteptai mai puțin și colaborau excelent.

Ca spectator, nu e mereu clar exact ce se întâmplă când te uiți la meciuri profesioniste. Dar „exact” nu e atât de important. Poți să-ți dai seama ușor dacă ceva e de bine sau de rău pentru echipă: dacă sunt cei care își prind inamicii la ananghie sau sunt ei prinși; dacă doboară un dragon sau Baron; dacă avansează pe culoare, distrugând turnuri. Poate că nu ți-e clar cum funcționează toate abilitățile și care sunt alegerile lor, dar te prinzi că e de bine când ai tăi lovesc în ăia și le iau jumătate de viață dintr-o lovitură.

Întotdeauna e bine să fi ucis un adversar și să fi dărâmat clădiri. Distracția e în mare parte să vezi cum reușesc să se surprindă unii pe alții, să lupte, să-și anticipeze mișcările, să-și dejoace planurile. Iar comentatorii sunt acolo să explice tot procesul pas cu pas.

Cum a evoluat lumea League of Legends

La începuturi, League of Legends avea mult mai puțini campioni (tot adaugă campioni pe parcurs) și fiecare dintre ei avea o biografie de vreun paragraf sau două care spunea cine e, de unde vine, și-ți dădea o idee despre personalitate. În joc, fiecare campion avea o mână de replici pe care le spunea la mișcare sau atac (sau ca glumă). Dar nu era nimic foarte complicat sau gândit aici – mai degrabă erau niște idei simple.

Iar simplitatea asta exista pentru că jocul inițial presupunea că invocatorii (sau, mai exact, jucătorii) invocau niște campioni din lumea Runeterra. Campionii lor luptau în „Liga Legendelor”, iar jocul reprezenta această competiție letală. Fiecare campion, deci, avea nevoie de o motivație ca să se arunce în luptă aiurea contra unor necunoscuți.

Prin 2014, Riot Games a decis că nu prea merge povestea asta și a eliminat ideea de invocatori și de Ligă a Legendelor. Apoi, a început să rescrie poveștile tuturor campionilor și să refacă lumea, transformând-o într-una mult mai vie și interesantă. Chiar dacă diversele zone și facțiuni existau de la început, au clădit mult pe ideile de bază.

În nord e Freljordul înghețat, cu triburi matriarhale și primitive prin venele cărora curge deseori sânge divin. Mai la sud de Freljord se află Demacia, un regat cavaleresc ce iubește dreptatea și urăște magia din cauza unor războaie din străvechi. La estul Demaciei se află Noxusul, un imperiu brutal și expansionist, dar în care oricine are talent poate ajunge departe (și care amintește într-un fel de Imperiul Roman). În sudul continentului se află Piltover și Zaun, orașe gemene independente pasionate de tehnologie și știință.

Pe continentul de la sud se află Shurima, un fel de Egipt Antic căzut în ruină și uitare, unde încă mai există semizei; Muntele Targon, o regiune nu foarte locuită, loc de pelerinaj – Muntele însuși e magic și cei care reușesc să-l urce devin uneori avataruri ale zeilor; și Ixtal, o junglă periculoasă. (Acolo era odată și Icathia, distrusă de creaturi de pe altă lume, RIP.)

În estul lumii se află Ionia, un continent plin de magie populat de creaturi pe jumătate om, pe jumătate animal; Bilgewater, orașul piraților; și Insulele Umbrelor, care sunt sub un blestem antic și care sunt acum pline de morți-vii.

Avem, deci, variație. Aveți harta aici, se poate explora.

Dar mi-ar plăcea mai mult să vă arăt videoclipul ăsta pentru atmosferă:

Unde cântă tipul cu mască la pian e Piltover, cu atmosfera cyberpunk (mă rog, hextech îi zice în joc); arena de gladiatori e din Noxus; iar zonele din natură sunt din Ionia. Se simte variația, se simt culturile diferite.

Riot Games au creat povești, muzică, benzi desenate, animații. Nu sunt mereu cele mai bune sau originale povestiri, dar ansamblul e viu și are forță. Fiecare campion are acum o biografie de obicei destul de detaliată și cel puțin o povestire în care-l și vezi în acțiune – asta pe lângă povestiri despre locuri și evenimente. Iar replicile din joc au devenit mai numeroase.

Un scurt metraj cu o poveste din Runeterra:

Ce e interesant de urmărit din exterior

În primul rând, muzica. League of Legends a avut de la bun început un departament muzical pus pe treabă, care a creat teme pentru fiecare campion în parte, de obicei instrumentale (printre care și melodia mea favorită, a lui Kindred, pian și violoncel), dar și tema plină de energie a lui Jinx sau tema întunecată a lui Aphelios. Sau chiar și deprimatul cântec al lui Amumu, mumia tristă.

Pe lângă temele campionilor, există și imnurile Mondialelor, care nu sunt mereu din același gen, dar tind să fie memorabile – începând de la colaborarea din 2014 cu trupa de rock Imagine Dragons pentru „Warriors”, trecând prin „Legends Never Die”, care e o piesă de o forță incredibilă, și ajungând la melodia pop de anul acesta, „Burn it All Down”.

În afară de asta, există trupe imaginare create din variante alternative ale campionilor din joc. Prima a fost trupa de metal Pentakill, creată în 2014 și ajunsă acum la al treilea album. Vă recomand „Lightbringer” de pe primul album din 2014. Apoi, trupa de K-pop K/DA, al cărei „Pop/Stars” a ajuns în topurile mondiale de muzică în 2018 (da, pe bune, în lumea reală) așa că au scos un album în 2020 (cu „More” și „Villain” printre piese – ultima cu un videoclip excelent). Și True Damage, hip-hop, care a scos „GIANTS” în 2019.

În afară de asta, prezentatorii meciurilor profesioniste de League of Legends din Europa scot în mod regulat muzică. Ce gen? Nu știu, orice. Nu contează. E excelentă, de la rap battle la rock emo („Reckless with my heart”) la dance („Dance with me”).

Nu degeaba e o memă care spune că Riot Games e o companie de muzică care face și niște jocuri.

Pe lângă muzică, vor avea în curând și o serie de animație pe Netflix, Arcane, care se petrece în Piltover și Zaun. Pe asta o aștept cu o oarecare nerăbdare.

Mai sunt și scurt metrajele din seria de care spuneam mai sus, care sunt pe Youtube, inclusiv dublate în română (link către playlist… sper):

Desigur, pentru cine e interesat de povești, sunt o grămadă pe site-ul lor ~~prost organizat~~ Univers, unde au și benzi desenate. Toate sunt disponibile și în română.

De ce sunt interesante Mondialele

Răspunsul evident: pentru că acolo sunt cele mai tari echipe din întreaga lume: Europa, China, Coreea, America de Nord și nu numai. Al doilea răspuns evident e că Odoamne, românul nostru, e și el prezent.

După cum spuneam la început, Odoamne joacă League of Legends de mulți ani de zile – a fost jucătorul de pe culoarul de sus pentru mai multe echipe europene: H2K (2014-2017), Splyce (2018), Schalke 04 (2019-2020) și acum Rogue (2021). E un jucător bun, dar a fost deseori trecut cu vederea până anul trecut (deși băieții de la ICR podcast i-au luat un interviu acum un număr de ani). Anul acesta, însă, e unul dintre starurile europene și deseori l-am auzit pomenit admirativ – chiar a fost și într-un clip de reclamă pentru KIA, inspirat din trecutul lui de înotător de performanță.

Mă bucur să-l văd având parte de recunoaștere.

Motivele mai puțin evidente pentru care merită urmărite Mondialele sunt cel puțin două la număr: pentru că Mondialele de League of Legends sunt o ocazie perfectă să vezi cum arată turneele de eSports; și pentru că au parte de o producție excelentă.

Dezbaterea „sunt eSports sporturi sau nu” mi se pare irelevantă, deoarece ține de definiția sportului mai degrabă decât de orice altceva. Pe de o parte, avem ideea de sport ca mișcare fizică, în care evident că nu se încadrează (dar, pe de altă parte, s-ar încadra jocurile de copii gen sticluța cu otravă, pentru că presupun alergat). Pe de altă parte, avem ideea de sport ca performanță și competiție, unde se încadrează și șahul, dar și eSports.

Ca spectator, experiența seamănă cu cea de urmărire a sporturi normale, doar că jocul e mai complex, iar comentatorii au lucruri mai deștepte de zis decât „Și-au dorit mai mult victoria” sau „S-a terminat 2-1, dacă echipa noastră dădea încă două goluri câștiga.”

Merită văzut la fel cum merită văzut un meci de orice: ca să știi cu ce se mănâncă.

Dar mai mult decât un turneu la nivel înalt, Mondialele sunt și un spectacol. Începând din 2014, când Imagine Dragons și o întreagă armată de toboșari tradiționali au deschis Finalele cu mare tam-tam, Riot a încercat mereu să ducă lucrurile la un alt nivel, profitând de avansul tehnologic. În clipul de mai sus din 2019 au nu doar o colaborare cu cântăreți și dansatori, ci și holograme.

În 2020, introducerea în fiecare nouă fază a turneului se făcea tot cu spectacol augmentat prin tehnologie:

Dacă tot era pandemia și nu puteau face spectacol cu public, au mers până la capăt cu ideile astea. Și în fiecare an încearcă să ajungă și mai departe, deci de-abia aștept să văd ce vor face acum.

Evenimentul principal începe azi, 11 octombrie. Faza grupelor are loc între 11-13 și 15-18 octombrie, de la ora 14. Sferturile de finală au loc între 22-25 octombrie, semifinalele vor fi pe 30-31 octombrie, iar finala va fi pe 6 noiembrie.

Puteți urmări meciurile direct de pe site-ul lor, lolesports.com, sau pe canalul lor de Youtube.

Cum traduci un joc în română 3: De ce nu sunt mai multe jocuri traduse în română

Fri, 03 Sep 2021 06:53:35 +0000

Clipul al treilea din serie! Și ultimul pe moment, dacă nu apar întrebări.

Din nou:

Vorbesc liber, cu tot ce înseamnă asta.
Discut despre cât text intră într-un joc simplu, gen Kittens Game.
Și cât durează să traduci textul respectiv.
Și cât costă (suma e pur orientativă și e dată să fie rotundă, ca să nu ne complicăm).
Ce înseamnă o traducere a unui joc mult mai mare, cu voci și toate cele.
E o discuție generală.

Cine are întrebări sau nelămuriri, să le spună – eu sunt puțin prea prinsă în domeniu ca să mă prind ce e de la sine înțeles și ce nu.

Muzică de ascultat pe repeat, de la Riot Games

Fri, 21 Feb 2020 19:00:54 +0000

Articolul avea inițial titlul, „Melodiile mele favorite din League of Legends”, dar de fiecare dată când scot oamenii ceva nou, știu că mai devreme sau mai târziu o să ajung să ascult melodia pe repeat.

(Uneori îmi ia câteva luni ca să ajung s-o apreciez, e drept.)

Pentru cei care n-au mai fost pe blog pe aici și care trăiesc complet izolați de ce se întâmplă în lumea internetului, League of Legends e unul dintre cele mai mari jocuri online din lume. Premisa e destul de simplă: îți alegi un personaj (numit „campion”), intri într-o echipă de 5 oameni și lupți contra unei alte echipe de 5 oameni. Fiecare campion are puteri diferite și un specific diferit.

Creatorii jocului (Riot Games) au extins universul cu mult mai mult decât era necesar – au creat biografii pentru fiecare personaj, au inventat povestiri, facțiuni, o întreagă mitologie, muzică, benzi desenate (în colaborare cu Marvel), iar acum se extind și creează chiar și jocuri noi (gen, și-au adus aminte că au un business principal).

În fine. În materie de muzică, sunt unii dintre creatorii mei favoriți, indiferent ce gen abordează. Așa că, în ordine de cea în care mi le amintesc, o să vă zic de câteva melodii.

„The Curse of the Sad Mummy” (Amumu)

O melodie și un clip pentru promovarea campionului Amumu, mumia tristă. Amumu era odată un băiat (poate din familia faraonului) care a fost blestemat să rămână singur pe vecie – mai mult decât orice, își dorește un prieten, dar îi omoară pe toți.

(În joc, e o mumie care plânge, face baltă de lacrimi în jur, iar oricine se apropie de el suferă daune magice.)

„But even when Amumu stood upon the ledge of home,
His hope would disappoint him, and he would remain alone.”

Imagine Dragons – „Warriors” (Imnul Mondialelor 2014)

2014 a fost anul în care m-am apucat de LoL, iar Mondialele 2014 au fost primele pe care le-am urmărit. Melodia „Warriors” a fost creată în colaborare cu Imagine Dragons, care erau deja faimoși datorită piesei „Radioactive” și care creaseră și piesa „Who We Are” pentru Hunger Games.

„Warriors” a fost cântată pe scena Mondialelor din Coreea, într-un spectacol extraordinar care a început cu tobe tradiționale și o orchestră.

„As a child you would wait
And watch from far away
But you always knew that you’d be the one
That worked while they all played”

„Daylight’s End”

Mai demult, când intrai în League of Legends, trebuia să treci prin ecranul de conectare, care avea o imagine animată (dar foarte puțin) și o melodie de fundal. La un moment dat, m-am apucat să ascult toate melodiile din ecranele de conectare și, deși majoritatea sunt instrumentale și unele sunt relativ generice, melodia pentru Diana era complet diferită.

Povestea e cam așa: undeva, departe de restul lumii civilizate există un munte magic, Targon. Cine urcă până în vârful muntelui are șansa de a deveni o încarnare a unei zeități astrale, dar uneori zeitățile își aleg avataruri și mai de la bază.

Pe muntele ăsta există o religie a solarilor, care venerează (ce altceva?) Soarele, pe care-l consideră unica sursă de lumină „bună”. Adepții Lunii au cam fost înlăturați (hai să nu zicem „eliminați”), dar Diana a ajuns încarnarea Lunii și are o grămadă de probleme cu toată lumea.

Deși nu are finisarea muzicii mai recente produse de Riot Games, are forță și versuri neașteptat de violente, dacă stai să le asculți.

„No mercy for the guilty
Bring down their lying sun
Blood so silver black by night
Upon their faces pale white”

„As We Fall”

Una dintre melodiile care nu m-a impresionat la prima audiție, „As We Fall” a fost creată pentru un videoclip care ilustează una dintre povestirile din League of Legends.

Demult, în universul jocului, a avut loc un mare război contra darkinilor, niște semizei corupți care au fost înfrânți și închiși în propriile lor arme. Așa că, acum, sunt un fel de arme demonice care-i posedă pe cei care le folosesc.

Într-un război mult mai mic și mai puțin impresionant, doi tipi luptă împotriva Noxusului (un fel de Imperiu Roman scăpat de sub control) și unul dintre ei e rănit de moarte. Reușesc să se târască într-un templu în care e o fântână magică și se aruncă în ea, în speranța că e vindecătoare. Ghinion, în ea e un darkin închis într-un arc care îi dezintegrează și își face un trup ideal din corpurile lor – reușind să evadeze din fântână sub formă de 3-în-1, demon cu doi tipi în subconștient care îl împing să facă mai puțin rău.

Lecția de aici, cred, e că dacă cineva drag e pe moarte, e o idee proastă să te arunci împreună cu el într-o fântână blestemată.

„I can’t hold on much longer
We’re drifting down to the other side
Tried to pull us under
Keep holding out for the other side”

Kindred, eternii vânători

O altă melodie instrumentală din ecranul de conectare, lansată odată cu campionul Kindred.

Kindred e personificarea duală a morții din universul League of Legends – Mielul unei morți blânde și Lupul unei morți violente. Povestea spune că moartea avea un singur aspect, dar s-a despicat în două ca să nu se mai simtă niciodată singură (Amumu, ia aminte).

Melodia urmează tema campionului: are doar două instrumente, pianul și violoncelul, iar pianul, care se completează. Din când în când, auzi mai puternic pianul, alteori mai puternic violoncelul, dar mereu se aud cele două împreună.

„Awaken” (ft. Valerie Broussard)

O melodie lansată ca videoclip la începutul sezonului eSports 2019 a cărei temă e „trezește-te și luptă”. Clipul e și el excelent – Jhin, un „artist” a cărui artă constă din ucis oameni cântă la pian; într-o arenă din Noxus, Draven (un fel de mare gladiator) se plictisește; în Ionia, urmează să aibă loc o luptă dintr-un război cu Noxusul.

Imaginile scot în evidență specificul fiecărei zone, dar și muzica face același lucru – se aud câteva influențe industriale asociate cu Camille, care e semi-robot, vioara îl introduce pe Jhin, care pune preț pe eleganță și frumusețe. Se întâmplă multe, și în clip, și în melodie.

„So all you restless
Each night you hear the drums of war
Awaken, awaken
The voice begins to call you while you hunger”

2WEI & Edda Hayes – „Warriors”

„Hei,” vă întrebați, „n-ai zis de Warriors mai sus?”

Ba da. 2Wei e o trupă specializată pe refăcut melodii în așa fel încât să sune a trailere epice. Întâmplător, știam de ei dinainte de colaborarea cu Riot Games, pentru că îmi place și „Survivor”.

Aici, „Warriors” nu mai e rock în forță – începe aproape singuratic și modest și ajunge la un cor puternic și hotărât.

Videoclipul a dat startul sezonului eSports 2020, fiind practic un trailer pentru joc – nu că jocul ar arăta așa, dar recunoști acolo facțiuni și campioni.

„Burning Bright”

Un clip și o melodie create pentru a ilustra un univers alternativ în stil anime (Sailor Moon, să zicem) în care unii dintre campionii League of Legends sunt adolescenți cu puteri magice care trebuie să salveze lumea. Au puterea Stelelor și, deși destinul lor e de obicei să piară tragic, luptă de partea binelui atât cât pot.

E imitație de anime cap-coadă și melodia chiar sună ca genericul de început al unei serii de succes.

„Gone in a flash before our time
Up in the skies together
The vow we have made has kept us strong,
Don’t fade away it’s time to shine”

„Legends Never Die” (ft. Against the Current)

Imnul Mondialelor 2017, care pune accentul pe munca grea de care e nevoie pentru a deveni o legendă. Începe timid și aproape trist, dar capătă încredere și forță până ajunge triumfător. E în același timp despre amintirea celor a căror stea a apus și a te ridica tu însuți la înălțime.

„Legends never die
They become a part of you
Every time you bleed for reaching greatness”

K/DA – „POP/STARS” (ft. Madison Beer, (G)I-DLE, Jaira Burns)

La Mondialele 2018, Riot Games a decis să lanseze o trupă virtuală de k-pop, formată din versiuni alternative ale unor campioni din joc, numită K/DA. Membrele sunt diva Evelynn (cea cu unghiile lungi care arată ca niște gheare), Ahri e star pop, pasionată de haine (e vulpița cu multe cozi), Akali e rapperiță care s-a plimbat mult prin lume la viața ei, iar Kai’Sa e dansatoare.

„POP/STARS” a fost creată ca melodia lor de succes din universul imaginar, dar a explodat ca melodie de succes și în realitate, urcând vertiginos în topurile mondiale. A fost pe locul 1 în „US World Digital Songs” și pe locul 4 în topul de single-uri din Ungaria (s-a descurcat bine și prin alte părți, am zis de Ungaria pentru că e pe-aproape).

Versurile sunt bilingve, în engleză și coreeană.

„Ain’t nobody bringing us down down down down down down
They could try but we’re gonna wear the crown
You could go another round round round round round round round
Wish you luck but you’re not bringing us down”

„Get Jinxed”

„Get Jinxed” e un clip din 2013 creat pentru lansarea lui Jinx, dezastrul ambulant, care are în română vocea Dorinei Chiriac (dar melodia e în engleză).

Jinx e o tipă pasionată de arme de foc (are o mitralieră, Pac-Pac, și un lansator de rachete, Bubuilă), căreia îi place să se distreze. Iar distracția înseamnă explozii, bătaie și gălăgie. Melodia îi reflectă energia enormă, spiritul de distracție și dorința de a escala orice până la cote maxime.

„Come on, shoot faster,
Just a little bit of energy!
I wanna try something fun right now,
I guess some people call it anarchy!”

Pentakill – „Lightbringer”

Pentakill e altă trupă virtuală alcătuită din campioni din League of Legends, de data asta de metal/rock. Spre deosebire de K/DA, nu este descrisă ca o trupă din „lumea reală”, ci ca o trupă din lumea League of Legends, care distruge tot prin muzică.

„Atât de puternice îi erau notele, încât au călătorit printre lumi și au scufundat întregi continente (din păcate, concertul din Atlantida a trebuit să fie anulat din cauza asta).”

Creată în 2014, are două albume la activ și a ajuns în topuri din lumea reală. „Lightbringer” e o piesă de pe primul album.

(Dacă intrați pe site, o să vedeți că trupa a avut „turnee” imaginare, iar în deschidere au cântat trupe precum Otrava Lunii Amare și Negura Răget.)

„Phoenix” (ft. Cailin Russo and Chrissy Costanza)

Imnul Mondialelor 2019 e foarte optimist ca atmosferă și aproape la fel de optimist ca versuri, mai ales după ce m-am prins că nu cântă „Go bury your teammates” (îngroapă-ți coechipierii), ci „Go bury your demons” (îngroapă-ți demonii). Dacă vă uitați la clip, vedeți că are referințe la „Awaken”, cântecul cu care au deschis sezonul 2019.

E despre a te elibera de frici și a porni cu mult curaj înainte.

„So are you gonna die today or make it out alive?
You gotta conquer the monster in your head and then you’ll fly
Fly, phoenix, fly
It’s time for a new empire
Go bury your demons then tear down the ceiling
Phoenix, fly”

True Damage – „GIANTS” (ft. Becky G, Keke Palmer, SOYEON, DUCKWRTH, Thutmose)

După succesul cu K/DA, Akali s-a dus și și-a făcut trupă de hip-hopă cu Ekko, Senna și Qiyana. În viața reală, piesa „True Damage” a fost lansată la Mondialele 2019, iar prima oară când am auzit-o n-am fost prea încântată (mai ales că Ekko are la un moment dat un pasaj în care-și imită abilitatea de a da timpul înapoi printr-o porțiune lentă și distorsionată).

Mi-au trebuit câteva luni s-o reascult și să înceapă să-mi placă, ceea ce m-a condus până la urmă la concluzia că, dacă cei de la Riot Games scot muzică, destinul meu e să ajungă să-mi placă.

Ce pot învăța editurile de la o companie de jocuri

Wed, 27 Jul 2016 18:29:08 +0000

„Ce personalitate are un monstru care poartă o pălărie? De ce o poartă? Am trecut prin straturi de ironie și am început să intuiesc o creatură fantezistă, foarte arogantă, foarte vanitoasă și gata să hărțuiască. Poate că era și puțin nesigură, dar în cele din urmă trebuia să fie și înfricoșătoare. Avea elemente din diavolii care își fac veacul pe la răscruci, așteptând să facă pacturi, din kappa-șii japonezi și din leviatani.” – despre Tahm Kench, de pe site-ul oficial League of Legends.

Există un lucru care-mi place enorm la Riot Games, cei care au creat League of Legends: au creat un joc de tipul „2 echipe de 5 jucători fiecare, ce joacă cu personaje diferite, intră într-o arenă relativ mică și se bat”, dar nu s-au oprit acolo. Au creat povestiri din ce în ce mai complexe (gen O moarte bună, care n-are nicio legătură cu nimic din ce se întâmplă în joc), sau o poveste a originilor un pic horror pentru personajul dual Kindred, reprezentarea morții din universul League of Legends.

Lupul cu mască de Miel și potențiala victimă din poveste, Magga.

Se tot extind, mai bagă câte o bandă desenată, câte un site făcut excelent… și, în plus, vorbesc foarte mult despre ceea ce fac, deciziile luate, obiectivele lor și așa mai departe.

Nu vând doar prin povestea jocului: vând și prin povestea lor, povestea Riot Games. Sunt transparenți, iar transparența atrage, mai ales când cei care povestesc au un dram de charismă și multă pasiune pentru ceea ce fac. Știm cum își creează campionii (vedeți mai sus, Tahm Kench), de ce fac anumite schimbări, de ce nu fac evenimente majore în joc, cum merge cu programarea și design-ul. Tot felul.

Iar faptul că vorbesc și explică ne ține pe noi, fanii, lipiți scai de ei. Ne vând fantezii, ne povestesc lucruri interesante, ne fac să ne pese. Și mi-am dat seama că am ajuns mai fană de Neil Gaiman decât de alții pentru că el are un blog și a tot scris chestii interesante pe acolo despre scris, despre proiectele de care se ocupă, despre de toate. În plus, nu mă interesa nici Nemira foarte tare, până n-am auzit-o vorbind pe Ana Nicolau.

L-am văzut la un moment dat pe Michael Haulică, cel care se ocupă de SF și fantasy pe la Paladin, discutând despre editare, alegerea cărților care vor fi traduse și tot felul de subiecte interesante. Și a fost interesant, dar am fost vreo 20 de persoane în sală. Pe mine m-a convins, dar impactul acelei conversații era limitat de la bun început la o mână de oameni.

Discuțiile mai sincere și mai transparente par rezervate pentru grupuri închise. Poate că ar prinde la publicul larg, dar publicul larg n-are acces la ele. Am intrat la Paladin pe blog: concursuri, oferte. Am intrat la Nemira: concursuri, oferte, cine și ce premii a mai câștigat, ceva recomandări, un interviu preluat de pe site-uri străine. Humanitas nu pare să aibă blog. Leda vorbește de târguri, reduceri și pune vreo două descrieri de cărți.

Mi se pare că e o nișă aici care n-a fost explorată: cea a editurii care vine și se „vinde” pe sine ca entitate, în timp ce oferă informații noi și interesante. Da, n-ar vinde cărți direct, dar ar câștiga fani.

Subiecte despre care eu aș citi cu plăcere? Cum se aleg cărțile pentru traducere. Care sunt cele mai mari regrete/ocazii ratate ale celor care au ales și de ce 1zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la … Continue reading. Câți metri cubi are un tiraj înteg dintr-o carte oarecare (încerc să-mi imaginez dacă aș putea construi un iglu din Calea regilor). Câți oameni lucrează efectiv la sediul editurii. Care e cel mai fain moment pe care-l ai când lucrezi la o carte în diverse roluri.2cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al … Continue reading

Nu trebuie să fie serioase toate subiectele abordate. Nu trebuie să fie nici măcar super-exhaustive. Multe meserii par foarte normale și neinteresante din interior, dar din exterior mereu e ceva fascinant de aflat. Multe zile normale de muncă avem, dar uneori se întâmplă ceva amuzant și interesant care le-ar putea plăcea și altora.

Da, îmi place să știu când sunt reduceri la cărțile pe care vreau să le cumpăr, dar aici e șpilul: e vorba de_ cărțile pe care vreau să le cumpăr_. Nu o reducere îmi vinde mie cartea, pentru că o reducere nu mă face curioasă și nu creează în mine dorința de a avea acel lucru. Însă o persoană pe care o urmăresc îmi poate vinde cărți (Eftimie mă face să cumpăr SF, de exemplu). Recenziile bune mă pot face să cumpăr cărți. Nu văd de ce o editură nu ar putea deveni și ea o entitate care să mă facă s-o urmăresc și să cumpăr de la ea ce-mi sugerează că ar merita și ar fi pe gustul meu.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la noi, iar seria mai bună a fost, ahem, <a href="http://profitshare.ro/l/2780656">moartă pentru toți</a> cei care ar fi putut să-i fie fani. (scuzați-mi gluma)
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6238_1420('footnote_plugin_tooltip_6238_1420_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6238_1420_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al doilea moment fain ar fi cel în care mă prinde cartea.
    </td>
  </tr>
</table>

Gratis! Dă gratis! DAR GRATIS!!!

Tue, 19 Jan 2016 20:52:15 +0000

O chestie care mă scoate din sărite la cei care joacă League of Legends și comentează la postările de pe site-ul oficial e că vor chestii gratis. Cât mai multe. Cât mai des. Tot timpul, dacă se poate. Totul, dacă se poate.

Asta în condițiile în care jocul e gratuit și chestiile pe bani nu îți oferă niciun avantaj concret în timpul jocului, sunt acolo pur și simplu pentru estetică. Campionii fac aceleași lucruri, indiferent cum arată, doar că arată altfel și, eventual, au alte replici.

Uite, asta e Tristana în mod normal:

Tristana are în mod normal un tun de mână cu care trage la distanțe destul de mari. Dacă trage spre pământ, face un salt imens și poate să intre/iasă ușor din bătălie.

Asta e Tristana, îmblânzitoarea dragonilor:

Tristana asta are un dragon, care suflă foc la distanțe destul de mari. Uneori zboară cu dragonul, ceea ce-i permite să intre/iasă ușor din bătălie.

Arată complet diferit, spune lucruri diferite, dar face fix același lucru. Varianta de bază o poți „cumpăra” cu IP, un fel de monedă pe care o obții când joci. Varianta cu dragonul o poți „cumpăra” cu RP, iar RP se cumpără cu bani reali.

Riot Games, compania care a făcut League of Legends, se întreține fix din vânzările astea de modificări estetice. Își plătesc programatorii, artiștii, echipa de asistență și, în principiu, pe toată lumea, din banii luați fix din tranzacțiile astea. Mai mult, traduc jocul în diverse limbi, inclusiv în română, din aceiași bani. Și da, varianta în română e și ea tot gratuită.

Așa că mă enervez când văd cerșetorii la datorie. Uite, comentarii la un articol despre reduceri la modificările astea estetice:

Deci, Riot ăștia sunt nasoi, vor BANI BANI BANI. Să dea și ei ceva gratis, ca să joace lumea mai mult!

…asta în condițiile în care Riot nu sunt o firmă non-profit, nu trăiesc din donații și dau tot jocul gratis.

Da, știu că există o grămadă de oameni care pricep că Riot trebuie să primească bani ca să continue să existe, să lucreze la joc, să-și mențină serverele și așa mai departe. Dar pe cuvântul meu că i-aș urechea puțin pe cei care strigă disperați că le fură cineva din buzunare când au opțiunea de a plăti pentru ceva din joc și posibilitatea de a juca complet gratuit altfel.

Nu s-ar putea face oare o brumă de educație economică în școli? Nu multă, cât să învețe elevii să-și gestioneze banii și să înțeleagă că e normal să plătești dacă vrei să primești un produs – și că e normal să fii plătit dacă vrei să supraviețuiești, ba poate chiar și să o duci bine.

Traduceri care-mi sunt dragi

Thu, 17 Dec 2015 19:30:38 +0000

Acum mulți ani, am citit o carte de Osho publicată la Editura RAM. Nu mai țin minte cine a tradus-o, pentru că am o memorie ca o sită când e vorba de nume, dar țin minte că am dat peste un pasaj care suna cam așa (îl aproximez din memorie):

Era odată un psiholog ateu, căruia îi plăcea să dezbată problema existenței lui Dumnezeu cu cei care veneau în vizită, așa că înrămase un citat și-l pusese pe peretele din sufragerie: „Dumnezeu nu mai există.” Oaspeții îl vedeau, întrebau ce era cu el și imediat se isca o dezbatere.

La un moment dat, copilul psihologului, care era prea mic ca să știe să citească bine, a venit și a citit cu voce tare: „Dumnezeu numai există.”

Iar psihologul a avut o străfulgerare: cum adică, Dumnezeu NUMAI există? El nu face altceva decât să existe aici și acum? Era complet diferit de ce spusese el până atunci.

Pentru că reproduc din memorie un fragment citit acum mai bine de un deceniu, evident că nu e exact și că varianta originală era diferită. Însă îl țin minte pentru că atunci am rămas frapată: „Cum adică, Dumnezeu numai/nu mai există?!” Am stat să mă întreb multă vreme care era jocul de cuvinte original, pentru că „no longer” și „only/just” nu prea au nimic în comun.

Mult mai târziu, într-o carte de Osho pe care am primit-o eu la traducere, am dat peste aceeași poveste, doar că în engleză era: „God is nowhere” – „God is now here.” – Dumnezeu nu e nicăieri, Dumnezeu e aici și acum. Am folosit numai/nu mai și în traducerea mea, pentru că jocul de cuvinte e fix ce trebuie: poate fi legat de ideile lui Osho, curge fluent, simți surpriza, simți șpilul poveștii. Și Osho e un orator foarte fluent, notele de subsol îi strică ritmul, iar dacă îi explici bancurile povestind despre natura limbii engleze nu mai e același Osho.

Altă traducere, tot din aceeași carte, e a unui haiku de Matsuo Basho:

Heleșteul antic
Broasca sare în el.
Sunetul…

E un haiku pe care l-am văzut tradus de multe ori, și în română, și în engleză.

Vechiul iaz.
Broasca sare.
Pleosc!

Cea cu heleșteul mi-a rămas întipărită în minte: heleșteu, dar nu oricum, ci antic. Deja sună a poveste. Broasca sare, o imagine dinamică – apoi „sunetul…” pe care aproape că-l auzi cu ecou din cauza punctelor de la final, care îți sugerează o tăcere profundă punctată fix de zgomotul apei.

Și „Pleosc!” e corect – în engleză e tradus des „Splash”. În original e „mizu no oto”, „sunetul apei”, care poate fi „pleosc”, nu zic nu. Dar haiku-ul din cartea lui Osho mi se pare că are o frumusețe pe care o putem înțelege și simți mai ușor.

Uneori, o traducere trebuie să fie cât mai exactă cu putință, să fie regăsită cuvânt cu cuvânt în limba-țintă. Alteori, cere o adaptare, ca să poată fi gustată la fel ca originalul și ca să poată bucura…

Habar n-am ce scrie în imagine, dar e cu Tao și arată bine, așa că se potrivește în context.

Una dintre replicile mele favorite din League of Legends, varianta în română, e a lui Tahm Kench, un broscoi îmbrăcat cu două jachete, cu un burdihan enorm și un apetit pe măsură, care le oferă altora ce-și doresc mai mult în schimbul unui ospăț teribil: „Ostropel… de suflețel…”

Tot în League of Legends, Braum e un individ de pe un vârf de munte, care a crescut la stână… și care în română are un accent ardelenesc de pici pe jos de râs:

Sunt genul de traduceri care-mi amintesc că putem și noi să avem texte frumoase, replici mișto și cărți extrem de citibile. O să vorbesc despre unele dintre ele mâine.

Un român la Campionatul Mondial

Thu, 27 Aug 2015 18:56:19 +0000

Stăteam lipită de televizor la finala etapei de vară. Două dintre cele mai mari echipe din Europa se luptau să ajungă la Mondiale: Fnatic și Origen, într-o bătălie pentru locul întâi pe regiune și calificare la etapa următoare. E strâns, 2 la 2, cu meciul decisiv pregătit cu grijă: strategii diferite, o miză mare.

Eh, românul care ne interesează nu joacă în meciul respectiv, ci îl urmărește ca spectator: echipa lui e cea de pe locul 3, H2k. Motivul pentru care am pomenit de finala de mai sus e că fac click-bait cu nesimțire. Dar stați liniștiți: H2k se bate cu Origen (de pe locul II), îi învinge și merge la Mondiale în locul lor.

De ce fac click-bait? Pentru că deși e vorba de un campionat care oferă un premiu de vreun milion de dolari pentru câștigătorii mondiali, deși se rezervă stadioane imense pentru finalele etapelor, care ajung pline până la refuz, deși anul trecut au cântat în deschidere Imagine Dragons (cei cu „Radioactive”) și a fost ditamai spectacolul, lumea de la noi e complet neinteresată de subiect.

Ca să n-o mai lungesc: e finală de eSports (jocuri competitive pe calculator), mai exact de League of Legends. Două echipe de 5 jucători se înfruntă într-o arenă digitală, încercând să-și omoare personajele unii altora. „De ce m-ar interesa un joc pe calculator?” îmi răsună în urechi întrebarea pe care probabil că și-o pun cititorii. Adevărul e că nu știu, dar dacă mă gândesc un pic nu mi-e foarte clar de ce m-ar interesa că o româncă știe să dea cu o minge de partea cealaltă a unei pânze întinse vreme de vreo 2-3 ore la rând.

League of Legends e spectaculos de urmărit, după ce prinzi mișcarea. La nivel profesionist, vezi tot felul de șmecherii, de vânători, de evadări ca prin urechile acului, de confruntări dure, de tertipuri șmechere.

Andrei ”Odoamne” Pascu s-a apucat să se joace League of Legends prin clasa a 11-a. Ca orice persoană exasperată că toate numele pe care le-ar fi vrut în joc erau luate, a băgat ceva la plesneală, care sigur era disponibil: „Odoamneodoamne”. A evoluat încet, încet, a început să joace competitiv la nivel din ce în ce mai înalt – până când a ajuns în competiții și în echipe profesioniste, moment în care a trebuit să-și mai scurteze numele din joc (măcar cât să nu ocupe tot ecranul, bănuiesc).

Evident, la început părinții nu au fost foarte încântați că fiul stătea mult în fața calculatorului să se joace, dar când a început să facă deplasări pentru competiții au început să-și dea seama că devine serioasă treaba. Și când și-a făcut carieră din jocurile profesioniste, au ajuns să-l susțină. N-o zic eu că am visat azi-noapte, ci o spune chiar el într-un interviu (în română). Ce mai zice pe acolo e că românii nu prea au ambiția să ajungă la nivel înalt, ci se mulțumesc cu reușite mici, cu competiții locale, nu simt dorința și nu visează să treacă dincolo de o anumită limită.

Personal, cred că e foarte mișto nu doar că avem „unul de-al nostru” la Mondiale, ci că eSports încep să crească ca fenomen, că încep să aibă o audiență din ce în ce mai mare. Ca sporturi nu presupun același gen de efort ca cele fizice, deci nu au aceleași beneficii pentru jucători (în altă ordine de idei, nu trebuie să le faci teste ca să nu se dopeze), dar pentru spectatori mi se par pe undeva mai spectaculoase decât sporturile obișnuite. Vezi urmăriri prin junglă, capcane, asasinate, asasinate ratate, stai cu sufletul la gură ca favoritul tău să nu fie omorât (și deci scos din joc o vreme), reușite furate pe sub nasul echipei adverse. Nu cred că ăsta e Viitorul pentru competiții și că doar asta vom avea pe televizoare în câțiva ani, dar cred că eSports vor face parte din viitor. Intră încet, încet în mainstream. Și Odoamne contribuie și el.

Ia, luați de aici un clip. Odoamne e ăla micu’ deasupra căruia e o bară albastră pe care scrie „H2k Odoamne”. Ăia cu roșu sunt adversarii lui. Barele colorate reprezintă viața. După cum se vede, la început Odoamne e prins între doi rivali și nu prea are șanse de scăpare, dar luptă cum poate – și cu câteva magii care vin fix la țanc…

(îmi place cum se chinuie englezii să spună „O, doamne”, apropo. Mă unge pe sufletul de aparținătoare la poporul care nu reușește să spună „th”. Să fie chinuială și confuzie de ambele părți, dară!)

Melodii piraterești

Mon, 29 Jun 2015 08:23:43 +0000

În perioada asta văd numai pirați în fața ochilor. Poate pentru că văd tone de pirați la muncă și îmi cer să le traduc de toate. Așa că am făcut un playlist de 5 melodii piraterești, de la epic la absolut aiurit:

[youtube https://youtu.be/WJtbX0E7k08?list=PLqxIMISRpH6iC9NYEZmP7f3RuXLds3Fzb]

Prima melodie e din League of Legends (care au o echipă de muzică mereu surprinzătoare, care face tot felul de chestii faine) și durează vreo 15 minute – va fi soundtrack-ul de pe noua hartă, care arată foarte bine, și-n prezentare, și-n Beta:

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=Y3fGYandWds]

A doua melodie e din ceva film cu Muppets, care mă face să regret că nu m-am uitat niciodată la păpușile alea.

A treia melodie e cântată, răs-cântată și pomenită în tot felul de povești cu pirați.

A patra melodie e din The Curse of Monkey Island, unul dintre jocurile copilăriei mele. Are o notă de umor.

A cincea melodie e un fel de dance, dar șpilul e la clip, unde versurile au fost, ahem, luate de parcă ar fi cu subînțeles.

Kayle: strategii flexibile

Tue, 19 May 2015 18:59:05 +0000

Acesta este un articol despre League of Legends care li se adresează jucătorilor de League of Legends. Nu e un articol de interes general, pentru că am de gând să intru în detalii extrem de specifice, care țin de joc, și n-am de gând să mă opresc să explic termeni sau concepte generale de joc.

Acestea fiind zise, să începem.

Istoricul meu cu Kayle

Eu am început să joc League of Legends anul trecut. Până pe la nivelul 11-12 jucam predominant cu Garen, pe urmă am trecut la Kayle după ce a ajuns în rotația campionilor gratuiți o săptămână și am descoperit că mi-o permit. Mi-a plăcut Talon mai mult la vremea respectivă, dar n-aveam destule IP pentru el, așa că am ajuns expertă în Kayle din întâmplare.

De-a lungul timpului, am descoperit mai multe lucruri legate de comunitate:

Din cauza faptului că are fața ascunsă, Kayle e deseori considerată tip și i se mai spune „Kyle”. Chestie ușor enervantă.
Kayle e deseori jucată prost.
Din cauza punctului doi, Kayle e foarte des subestimată.

Însă în anul acesta în care am jucat cu ea în vreo 80% din meciuri, am descoperit și că:

Poate fi construită într-o mulțime de feluri.
Poate juca aproape orice rol din echipă cu succes.
Poate câștiga tone de experiență și aur într-un timp scurt, după ce trece de primele nivele.

Am jucat-o AD, AP, mixt, tanc – și multă vreme am crezut că sunt o jucătoare mediocră spre bună, dar până la urmă insistența a dat rezultate.

Avantaje

Ce o face pe Kayle extrem de puternică e faptul că poate face daune susținute și considerabile: E-ul ei, „Furia drepților” oferă o rază de atac bunicică (destul cât să ataci de la distanță, nu să fii melee) și atacuri de bază îmbunătățite binișor, care lovesc și în tot ce e în jurul țintei. Citez detaliile oficiale de pe site:

Kayle îşi creşte raza de atac cu 400 timp de 10 secunde şi atacul ei de bază provoacă în plus 20/30/40/50/60 (+25% puterea abilităţilor) daune magice la impact.Mai mult, inamicii din apropierea ţintei ei suferă 20/30/40/50/60 (+20/25/30/35/40% daune din atac) (+25% puterea abilităţilor) daune magice la atac.

În plus, pasiva ei scade armura și rezistența la magie a inamicilor, deci, pe scurt, au fript-o.

Pe urmă, Kayle învinge cam orice asasin clasic într-o luptă unu vs. unu, atât timp cât jucătorul are reacții semi-rapide, puțin noroc și daune măcar medii. Katarina e super-feedată, are 700 AP și omoară totul cu abilitatea supremă? Meh, lui Kayle nu-i pasă. Zed e super-amenințător, când vezi „Însemnul morții” știi că mori? Meh, lui Kayle nu-i pasă. De ce? Pentru că R-ul, „Intevenție”, te face invincibil timp de 2 secunde, numai bine cât să arunce Kata în gol cu pumnale și suprema lui Zed să fie inutilă. Mi s-a întâmplat uneori să n-am cine știe ce putere de atac, Kata să fie feed-ată, restul echipei să fugă terifiat și eu s-o dobor pe Kata.

Încă o chestie: Kayle e o alegere bună împotriva lui Yasuo, pentru că „Zidul de vânt”, W-ul lui Yasuo, nu-l apără de atacurile ei de la distanță.

[][1]

Primul meu joc cu Kayle, după introducerea Măiestriei campionilor.

Build-uri

La măiestrii și rune, merg pe principiul „atac, atac, atac + puțină apărare”. Am aproape toate punctele investite în atac, cu precădere pe viteză de atac, reducere timp de reactivare (deși încep să mă întreb dacă merită), daune din atac, puterea abilităților, penetrare armură și penetrare magică. Nu mă interesează daunele împotriva monștrilor și refacerea de viață și mană la ucideri de unități.

În mod interesant, însă, în apărare am investit în viață și viață maximă („Matahală” mi se pare mișto). Cu astea am ceva mai multă rezistență la început de joc și nu numai, ca să nu fiu foarte ușor de omorât.

Am încercat tone de build-uri pentru Kayle și am ajuns la concluzia că singurul obiect pe care-l consider absolut necesar în orice meci e „Dintele lui Nashor”: oferă +50% viteză de atac, +20% reducere timp de reactivare, daune magice bonus la impact (în funcție de puterea abilităților) și +60 puterea abilităților. Cu alte cuvinte, o face să fâlfâie din aripi mai repede, mai des și mai cu forță, deci e perfect.

În rest, depinde puternic de stilul de joc și credințele fiecăruia. Conceptul meu de Kayle merge pe principiul: daune mari și viață refăcută. Mai demult credeam că W-ul, „Binecuvântare divină”, e suficient ca să rezist în bătălii. După care am jucat o vreme AD și am băgat tone de furt de viață, care s-a dovedit foarte eficient.

De curând, am ajuns la concluzia că mult AP + vampirism magic = love.

Build-ul AP poate conține următoarele:

„Dintele lui Nashor” (că e esențial)
„Cizmele berserkerului”, pentru că penetrarea magică e bună, dar viteza de atac e și mai bună.
„Testamentul străbunilor”, care oferă AP și cel mai bun procent de vampirism magic.
Dacă n-am bani de „Testament”, iau măcar „Revolverul Hextech”, care are și el ceva vampirism magic. Dacă ajung să păzesc turnul de una singură, vreau ca valurile de minioni să mă vindece puțin.
„Pălăria malefică a lui Rabadon” e foarte tare, că ajunge să crească AP-ul și deci viața/lovitură puternic de tot.
„Spada furiei lui Guinsoo” e iar bună – mai ales că îmi crește furtul de viață și vampirismul magic când sunt la ananghie (ceea ce nu e rar).
„Urgia de pe lume” o mai iau uneori, când îmi aduc aminte.
„Ecoul lui Luden” – pentru viteză de mișcare. Vedem de ce mai încolo.

Evident, nu e loc de toate, dar luam ce părea mai relevant în momentul respectiv – bani mulți? Rabadon. Descurcat prost? Guinsoo. Sunt cea mai tare din echipă? Luden.

Skin-ul meu.

Build AD:

„Sceptru vampiric”, pentru furtul de viață aferent.
„Sabia sângeroasă”, dacă era posibil.
Dacă voiam să fiu mai tanc, luam „Satârul negru”.
Dacă luptam contra tancurilor, luam „Sabia regelui înfrânt”. De fapt, și în varianta AP, dacă văd că au trei campioni-tanc, iau tot sabia aia, că lovește în funcție de viața curentă și dă și viteză de atac, deci le scad viața foarte repede.
„Uraganul lui Runaan”, cu care e greu s-o dai în bară, că prinzi o viteză de distrugere de nu-i adevărat. E perfect pentru distrus turnuri la repezeală (și merge și la AP).

După cum se vede, nu prea folosesc obiecte de apărare – cu suficient furt de viață/vampirism magic, nu prea am nevoie. Dar, fie.

Obiecte de apărare:

„Vălul ursitoarei”, contra nenorocitului de Teemo. Are rezistență la magie, viață și blochează o abilitate. Dacă am noroc și abilitatea aia e suprema cuiva, mișto.
„Ciocan înghețat” – folosit mai ales în build-ul AD. Dă viață și niște daune mici din atac. Încetinesc puțin ținta, așa că merge bine dacă am de gând să urmăresc oamenii pe toată harta.
„Armura lui Warmog”, dacă presimt eu că-mi vine o cafteală în rafale când apăr un turn.

Strategie

Eu de curând joc support, că sunt varză la farmat la primele nivele. Omor un minion sau doi din șase, așa că-mi iau „Sabia hoțului de vrăji” și aștept să fac aur pasiv, hărțuindu-i pe ceilalți cât timp AD carry-ul farmează liniștit. Săbiuța asta îmi dă aur când nimeresc un campion, așa că e numai bine. În general n-o duc până la capăt ca obiect de suport, că folosesc altele mai bune.

Însă mi se pare că obiectul de început e de ales în funcție de context – dacă mergi pe culoarul de sus, merită „Inelul lui Doran” sau „Sabia lui Doran”. În mijloc, merită „Inelul lui Doran” mai mult. Eu nu merg în junglă, că sunt extrem de nepricepută pe acolo, dar știu că sunt jucători de Kayle în junglă care se descurcă binișor.

Trecem mai departe.

Vrăjile de invocator sunt „Teleportare” și „Igniție” sau „Epuizare”. Nu, nu iau „Flash”, deși Kayle nu e cunoscută pentru mobilitatea ei. Îmi place să mă pot deplasa oriunde pe hartă rapid, lucru pe care-l pot face mult mai simplu cu Tp decât altfel. Și, la nivele mari, evadez cu ajutorul vitezei de mișcare excesive.

Să explic: W-ul, „Binecuvântare divină”, dă nu numai viață, ci și viteză procentuală (care crește în funcție de AP). Viteza ei de mișcare e 335, la care se adaugă +45 de la „Cizmele berserkerului”, și cu +20 de la „Zel”, ajung la 400 fix. Cu W-ul care îmi crește viteza cu 30% sau mai mult, ajung să zbor pe hartă cu o viteză de mai mult de 500, cu care prind din urmă aproape orice „Flash”-uitor și scap de urmăritori – W-ul se reactivează mult mai rapid decât „Flash”.

Așa. Am zis că joc suport – mint. Încep jocul ca suport, dar când începe să se miște treaba, farmez și-mi cresc puterea abilităților până când vindec, mă mișc și lovesc ca un carry-suport. Chestia e următoarea: din cauza E-ului, pot farma mult mai rapid decât majoritatea campionilor din joc, pentru că practic lovesc AoE de fiecare dată. Trei valuri de minioni? Sar brusc în experiență și aur, mai ales când am viteza de atac și daunele suficient de mari. Chiar și cel mai tare Yi se poate chinui să salveze un turn de 40 de minioni supărați – Kayle nu. Kayle zice „uuu, farm.”

[][2]

Suporto-carry.

Cu alte cuvinte, o tură scurtă prin junglă, trei valuri de minioni și devin brusc carry.

Dacă nu devin brusc carry, stau prin spatele echipei, cu ochii pe campioni și dau cu „Intervenție” în cei care sunt în pericol și ar putea face ravagii dacă n-ar fi, sau cu „Binecuvântare divină” în ăia care n-au avut prezența de spirit să-și facă rost de o viteză de mișcare mișto, s-au bazat pe „Flash” și n-au ajuns prea departe.

Obiective

Nu mă grăbesc nicăieri. Chiar dacă hărțuiesc inamicii la început de joc, nu mă grăbesc să-i omor. E destul că-i trimit la bază și pierd experiență și aur, e destul că minionii le atacă turnul și nu reușesc să-i lovească pentru aur, iar turnul se rodează lent.

La nivelul 11, pot să fac dragonul solo, dacă inamicii sunt ocupați – și sunt de obicei ocupați dacă AD carry-ul, mid-ul și junglerul sunt pe culoarul de mijloc și distrag echipa inamică. Nu e o idee bună să mergi să omori dragonul solo sau duo când e liniște și pace pe hartă, că poate și ceilalți au aceeași idee. Nu e o idee bună să lași minionii să distrugă turnul doar ca să faci un dragon, pentru că dragoni mai sunt, turnurile nu se regenerează.

În general încerc să fac în așa fel încât minionii noștri să fie mai mulți ca ai lor în confruntări – omor câțiva de-ai lor și pe urmă plec, ca să-și facă restul treaba. Asta înseamnă că atunci când atacăm pe mijloc, minionii noștri ajung în număr suficient de mare la turnurile lor, pe care ori le distrug parțial, ori trebuie să meargă cineva de la ei să le salveze.

Cu viteză de mișcare mare, pot să fac și split push – fâlfâi o vreme la un turn și dispar din zonă când estimez că s-ar putea să vină cineva de la ei să salveze turnul. Dacă sunt suficient de tare și vine un singur inamic, încerc să-l omor. De obicei merge. Mai ales dacă a rămas fixat pe ideea că sunt suport, deci nu sunt o amenințare.

Vulnerabilități

Kayle e vulnerabilă la:

Amuțiri, aruncări în aer și alte chestii de-astea care taie mobilitatea și posibilitate de a folosi abilități. E nașpa când vine un Garen cu un Q și-mi taie piuitul tocmai când începe Kata să arunce cu pumnale.
Asasini, dacă are R-ul în reactivare.
Tancuri cu amuțiri și alte alea. Sau, cel puțin, eu sunt, că n-am viteza de reacție supersonică.
Coechipieri care fac flame. Sau cel puțin eu sunt.
Fiddlesticks. Când vine și bagă furt de viață + terifiere, cam frige.
Alți campioni cu abilități de control al maselor.

Pe scurt

Nu e foarte jucată, nu e la fel de spectaculoasă ca Bard, Kata, Zed, Zilean și tot felul de alți campioni cu abilități simandicoase, dar poate trece dintr-un rol în altul fără probleme, se adaptează la situații ușor, își poate ajuta echipa atunci când nu distruge tot și poate distruge tot când echipa cade în urmă.

Poate fi jucată top, mid, support – și zvonurile spun că și ca jungler. Ca AD carry are raza de atac cam mică și stă prost cu farmatul.

E mai greu de jucat decât pare la prima vedere și nu e un campion cu care am făcut vreodată penta-asasinate, nici măcar în jocurile cele mai bune. Dar nu o dată mi s-a întâmplat să fiu carry și să salvez un joc aproape pierdut.

LoL: fix ca la carte = prost

Sat, 14 Mar 2015 08:40:10 +0000

În articolul precedent ziceam că am jucat unul dintre cele mai distractive jocuri din League of Legends de până acum, după care am descris League of Legends, dar nu și meciul în sine.

În principiu, m-am distrat excelent pentru că am trollat. Dap, am fost persoana aia care a făcut lucrurile exact pe dos față de cum știa toată lumea că se fac, ceea ce înseamnă că toată echipa mi-a sărit în cap și echipa adversă s-a pierdut cu firea, noi am câștigat, în timp ce eu, cel mai probabil, mi-am atras ura eternă a coechipierilor.

V-am explicat data trecută despre ce e vorba în League of Legends, dar pe lângă regulile de bază există tot felul de mici convenții pe care le știe toată lumea. De exemplu, rolurile dintr-o echipă. Înțelegerea tacită spune așa: un jucător merge pe culoarul de sus, una mergul pe culoarul de mijloc, doi pe culoarul de jos și ultimul în junglă. Dacă nimeni n-are chef să meargă în junglă, merg doi sus.

Ei bine, eu jucam cu o prietenă, așa că normal că voiam să fiu pe lângă ea, ca să putem comunica. Asta ar fi însemnat să mergem pe culoarul jos… dar cineva a apucat să ne-o ia înainte. Așa că am mers amândouă pe culoarul de sus.

Stupoare! Componența echipei era complet aiuristică: doi jucători sus, unul la mijloc, unul jos și unul în junglă! Cine a mai auzit așa ceva?!

În timp ce mă înjura toată echipa și caps lock era din ce în ce mai activat, am stat pitită în niște tufe în culoarul de sus. Inamicul știa și el convenția, așa că nu-și făcea griji că ar putea avea doi inamici acolo. Când era mai vulnerabil, am sărit la atac din tufe și abia a scăpat cu viață. Cel mai probabil s-a întors în bază (deci n-a primit aurul și experiența pe care le-ar fi primit omorând minioni).

Mi-am părăsit coechipiera, că echipa mă înjura în continuare și ea nu mai avea nevoie de mine, și m-am plimbat lejer până la culoarul de mijloc, unde se dădea o luptă acerbă între mijlocașii noștri. I-am tras câteva inamicului, care și el de-abia a scăpat cu viață și s-a întors la bază. Deja începeam să mă distrez.

Am mers jos, unde tipa era disperată, că avea doi inamici pe cap. I-am ținut locul cât a mers în bază, am omorât niște minioni și am rezistat eroic pe acolo. Și tot jocul m-am învârtit încoace și încolo, luând decizii în funcție de idei de moment și aruncându-mă în luptă în așa fel încât să provoc pagubele cele mai mari.

Când joci cu oameni, finețurile sunt psihologice. Te întreci în păcăleli, în strategii care funcționează sau nu, în atacuri-surpriză. Unii se descurcă, alții clachează. Iar cei care joacă fix ca la carte pierd ușor când ceva nu e normal. Nu reușesc să se adapteze la timp. Pot să joace eficient, dar doar între anumite limite. Pot să fie eficienți pe o nișă redusă, dar pune-i față în față cu o provocare nouă și nu știu ce să facă. Mor foarte ușor, dar în continuare nu-și iau armura de care au nevoie, au aceleași strategii indiferent dacă au reușit să devină mai puternici decât adversarul sau sunt mult mai slabi.

E motivul pentru care e greu să joci când ești mai începător, sau când ai idei mai ciudate în minte: lumea îți sare în cap că nu faci ce ar trebui, când ar trebui.

E o etapă și asta, în care prinzi gustul eficienței – dar apoi e bine să ieși din ea, să joci cu echipe mixte în care unii nu fac ce ar trebui și să începi să prinzi mișcarea cu adaptarea, reacțiile și strategiile nebune când știi că ai o echipă mai slabă decât ceilalți, dar vrei să câștigi oricum și încerci să fii mai inteligent decât adversarul. Acolo mi se pare mai interesantă provocarea decât în calcule legate de eficiența cu care îți construiești campionul.

Făurirea săbiilor asasinei

Tue, 24 Feb 2015 05:54:07 +0000

E un personaj în League of Legends (un joc pe care-l joc destul de des) care rupe tot ce mișcă, o asasină necruțătoare căreia doar puțini aleși îi pot face față și doar dacă au 10 straturi de armuri pe ei sau sunt brusc invincibili timp de vreo trei secunde, cât timp i-ar lua tipei să termine unii dintre cei mai duri dușmani.

E vorba de Katarina, care e toată numai un tăiș: două săbii gemene, pumnale pe care le aruncă cu ricoșeu, de sar de la un inamic la altul, pumnale pe care le aruncă în inima inimicilor cu o asemenea ușurință încât zici că aruncă la țintă la ea acasă, când se relaxează.

Păcat că nu prea reușesc s-o joc eu (dar joc bine împotriva ei).

Există niște tipi cu o emisiune pe Youtube, Man at Arms: Reforged, care fac tot felul de arme, mai ales arme faimoase din filme și jocuri (pentru salariu lucrează cu lumea bună). Și lunea asta au ales să facă săbiile și pumnalele Katarinei – partea mișto e că și explică pe scurt ce fac acolo și care e tot procesul. Și că le demonstrează pe tot felul de obiecte care sunt tăiate bucăți-bucățele. Și că au o tipă în costum de Katarina care pozează cu armele.

Are subtitrări și în română. 🙂

[youtube http://youtu.be/Lq-h3KkF_bY]

(cât de faine pot să fie săbiile alea…)

Jocuri pe calculator: repetiția e cheia pasiunii constante

Mon, 08 Dec 2014 10:13:44 +0000

[][1]

Kayle, din League of Legends

Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.

Assassin’s Creed are un început și un sfârșit. Te apuci, îl joci, eventual îl rejoci de plăcere la fel cum te uiți din nou la un film. Însă jocurile care te țin pe lângă ele cu lunile sunt cele simple, repetitive, dar în care o decizie sau alta îți influențează puternic rezultatul. Ca să fie mai clar: în Assassin’s Creed poți juca așa cum joacă unii, furișându-se de colo-colo și eliminând strategic câte un dușman, ascunzându-te prin mulțimi ca să-ți pierzi urma… sau poți juca așa cum joc eu: ups, am fost reperată, omor fiecare individ care se apropie de mine cu o sabie. În ambele cazuri treci prin aceeași poveste, cu același rezultat.

Jocuri simple și repetitive pe care le-a jucat mai toată lumea și care rămân în memoria colectivă ca fiind cele pe care le joci la nesfârșit, sau cineva din jurul tău le joacă la nesfârșit: Tetris și variațiuni; Jewels și variațiuni (Candy Crush Saga, Puzzle Quest, orice în care trebuie să pui trei chestii de același fel pe o linie); jocurile de cărți de pe Windows, prietenele bugetarilor și ale elevilor plictisiți din laboratoarele de info din toată țara.

Jocuri simple, repetitive, dar în care deciziile pe care le iei contează mai mult și în care poți ajunge la performanțe interesante: World of Tanks, League of Legends, Sid Meier’s Civilization – de fapt, cam tot ce ține de strategie și/sau bătăi cu alți jucători. Sunt la fel de rejucabile ca cele de dinainte, dar mult mai interesante.

Sid Meier’s Civilization e o serie, de fapt, nu doar un joc, dar sunt făcute pe același calapod, care te face să rămâi pierdut acolo. Am jucat de curând Civilization V și conceptul e simplu: se dă o hartă a lumii. Ai niște războinici și niște indivizi care vor întemeia un oraș. Îți faci capitala unde vrei tu cu indivizii ăia, după care te apuci să exploatezi ce e de exploatat prin zonă (mâncare, minerit, lemne, chestii) și avansezi încet de-a lungul civilizației, descoperind noi și noi tehnologii, construind tot felul de clădiri, bătându-te cu invadatori sau cucerind alte orașe și imperii, chestii de-astea. Rămâi mereu să mai faci încă ceva, pe urmă încă ceva. Și poți începe din nou pe o altă hartă, care va fi diferită, apoi alta, apoi alta.

World of Tanks și League of Legends sunt cu totul alt gen de joc. Se dă o hartă mică, pe care tu ai una bucată chestie cu care joci (în World of Tanks e vorba de un tanc; în League of Legends e vorba de un campion, un individ). Te învârți pe acolo, îți găsești poziții strategice, îți cumperi obiecte care te ajută la ce vrei tu – și scopul e să acționezi rapid, cu cap, și să-ți învingi dușmanul.

Jocurile de genul ăsta par mai plictisitoare din afară: conceptul de „te plimbi pe o hartă și ataci chestii” nu pare prea interesant – până în momentul în care ești acolo, la tastatură, încercând să te prinzi ce merge și cum, făcând calcule mentale despre cât de puternici îți sunt adversarii, cât de puternic ești tu, ce trebuie să faci ca să avansezi mai rapid, ce îți aduce o victorie și ce te face să pierzi, cum îți poți folosi abilitățile cel mai bine și mai eficient.

Reacționezi din ce în ce mai rapid, începi să ai o viziune de ansamblu asupra situației, să înțelegi numerele la nivel intuitiv, să îți dai seama când e mai eficient să alegi ceva rapid și bun, chiar dacă nu faci cea mai bună alegere, decât să pierzi vremea încercând să te decizi ce poți face mai bine. (în Civilization poți să stai oricât să te gândești ce să faci și jocul te așteaptă, dar nu merită să stai să te gândești atât; în League of Legends așteptatul costă)

Sunt unii care insistă că jocurile sunt bune ca antrenament pentru viața reală. Cred că la genul ăsta de jocuri se referă, pentru că observ că anumite abilități rămân – și o anumită gândire strategică.

Uneori apare dependența. Am avut momente în care mă întorceam obsesiv la World of Tanks sau League of Legends, hotărâtă să-mi îmbunătățesc stilul, să copiez ce văzusem la alții, să îmbunătățesc ce făceam eu. Nu știu alții cum sunt, mie-mi trece în câteva zile nebunia de a intra acum, musai, acum în joc. Bine, mai iau o pauză, mai citesc ceva, mă mut mental pe alte lucruri și îmi amintesc cât am de lucru.

Dar plăcerea de a juca rămâne – și poate dura foarte mult din exact aceleași motive pentru care jocul creează dependența de care ziceam: e mereu cam la fel, dar întotdeauna poți să-l faci diferit, să obții alte rezultate, să ai un joc bun sau unul prost. Și revii și azi, și mâine, și peste trei luni, și peste un an, constant, semi-constant, ocazional, dar poți să revii.

Ceea ce a dat naștere la următoarea discuție dintre mine și maică-mea, despre League of Legends și Assassin’s Creed și jocuri în general:

„Cred că-i multă muncă la jocuri,” a zis maică-mea. „Când am văzut documentarul ăla despre Assassin’s Secret era o echipă din București și fiecare se ocupa de bucățica lui și erau o grămadă și o grămadă de oameni care lucrau din greu acolo.”

În momentul în care a zis de Assassin’s Secret, mi l-am imaginat pe Altair, săracul, lansând o gamă nouă de haine cu glugă, un fel de Victoria’s Secret pentru asasini.

[][4]

Assassin's Secret, colecția toamnă-iarnă

„Assassin’s Creed,” am corectat, zâmbind cu gura până la urechi și imaginându-mi-l pe Altair pe podium, fâțâindu-se de colo-colo și apoi cățărându-se pe pereți la ieșirea din sală.

I-am povestit maică-mii de League of Legends, că tot eram pe la jocuri. Nu mai știu exact ce a zis, dar era ceva de genul că „poate or să aibă și ăștia succes și or să crească”. Mi-a sclipit un beculeț.

„Auzi, dar tu câți oameni crezi că joacă League of Legends în fiecare zi?” am întrebat-o. „Adică, nu oameni care joacă zilnic, dar zilnic câți oameni joacă. Așa, cum am eu pe blog un număr de vizitatori pe zi.”

„Nu știu. 200?” a aruncat ea un număr, acolo. M-am gândit cum să reacționez.

„Nu doar în România,” am zis până la urmă, că n-aveam alte idei mai breze, deși știam că sunt mult mai mulți români jucători, date fiind serverele dedicate pentru nord-estul europei, unde nimeresc români și polonezi cu duiumul. „În lume.”

A stat puțin, s-a gândit. „20 de mii?” a sugerat.

„Mai adaugă.”

„50 de mii?!”

La un moment dat cineva care avea legătură cu industria laptelui mi-a zis că ceva jurnalist îi luase un interviu unuia de la Albalact – se lansau cu un brand nou de lapte și jurnalistul scria entuziast că aveau o producție mare, de câteva mii de litri pe lună. Cea care-mi spunea povestea râdea: era vorba de câteva mii de litri pe zi, dar jurnalistul nu era în temă și i se păruse că era o cantitate foarte mare – ce-nseamnă să nu fii în temă.

„Mmm,” am zis și am luat wikipedia, ca să mă asigur că știam ceva cifre. „27 de milioane, conform wiki.” Și numărul m-a luat și pe mine prin surprindere. Mă așteptam la mai puține milioane, chiar și fiind în temă.

„Câââât?! Cât România și diaspora împreună?!”

I-am povestit atunci de concursuri mondiale de League of Legends, care sunt ca sporturile, doar că pe net. Și-mi place comparația cu sporturile normale, pentru că și acelea sunt tot repetiții pe aceeași temă simplistă, dar cu îmbunătățiri de strategie și de abilități care creează diferențe enorme – ceea ce mi se pare că face conceptul de World of Tanks sau LoL mai clar. Civilization nu intră în categoria asta, pentru că merge lent, ai timp de gândire, e implicată mai multă strategie. Mai puțin ca fotbalul, mai mult ca șahul.

Ei bine, concursul mondial de LoL a avut comentatori de profesie, fani care strigă încântați când se întâmplă ceva măreț în joc, un milion de dolari pentru echipa câștigătoare a mondialelor…

„CÂT?!?”

…ceea ce nu-i rău deloc și demonstrează cât de tare te poate prinde ceva care te face să-ți pui mintea și viteza de reacție la contribuție.

League of Legends la mondiale, cu comentariu:

[youtube http://youtu.be/TF6pvV7-ZN8?t=7m10s]

References
↑1