Legi on Roxana-Mălina Chirilă

Bookster versus edituri

Wed, 12 Feb 2020 09:18:37 +0000

Zilele astea am chef de scandal – vreau să stau cu popcornul și să chibițez de pe margine. Norocul meu e că fix acum a venit un scandal cu cărți, ca să fie pe sufletul meu. Pe scurt, zece edituri din România au dat în judecată Bookster pentru concurență neloială.

Iată dosarul, în caz că vreți să stați cu ochii pe el. Chiar dacă noi am aflat de el din presă de-abia acum, el e de fapt din iunie 2019. Încă nu s-a ajuns nicăieri, mai ales că prima ședință a avut loc în octombrie, iar acum e grevă în justiție și se tot amână cauza.

Cine e implicat

De partea reclamanților, avem o grămadă de nume mari: Editura Vremea, Curtea Veche, Editura Publica, Nemira, Humanitas, Rao, Editura Trei, Art, Polirom, Litera – și, în plus, Asociația Editorilor din România. Deci cam tot ce e editură.

De partea pârâților, avem Asociația educație pentru toți copiii, Development Consulting (ăștia doi sunt Bookster) și Ministerul Culturii.

Pentru cei care nu sunt în temă, Bookster e o bibliotecă care vine la tine – sau, mai exact, vine la firmă la tine. Contra unui cost de aproximativ 4 euro plătit de firmă, îți aduce la serviciu cărțile care te interesează. Dar, din câte văd pe site-ul lor, doar livrarea e contra cost – împrumutul e gratuit. Drept dovadă, poți să-ți faci cont pe persoană fizică și să împrumuți cărți gratuit de la sediul lor din București.

Citez de pe site-ul lor:

Daca nu lucrezi intr-o companie care le ofera angajatilor abonament la serviciul de livrare oferit de Bookster, poti sa iti faci un abonament personal gratuit la biblioteca publica Bookster. Prin acest abonament vei putea imprumuta gratuit orice carte din biblioteca noastra, pe care va trebui sa o ridici personal de la sediul bibliotecii din Bucuresti.

Care e baiul?

Ce am aflat din presă e așa:

că editurile ar fi dat în judecată Bookster pentru că, dacă Bookster împrumută cele mai noi titluri, oamenii nu mai au de ce să le cumpere;
că editurile sunt supărate că Bookster nu cumpără direct de la ele cărți;
că editurile se agață de chichițe, de exemplu că autorizația de funcționare a Bookster se numește „Aviz de funcționare” și nu „Decizie” (de aceea ar fi și Ministerul Culturii de partea pârâților);
dar astea le știm probabil de la Bookster, pentru că editurile nu vor să comenteze.

Atât de tare nu vor să comenteze încât Ana Nicolau de la Nemira a postat pe Facebook o chestie atât de vagă încât n-am priceput nimic din ea. Sugestia ei e că Bookster nu funcționează chiar legal și că nu plătește drepturi de autor, deci cei care chiar creează cărțile nu pot profita de pe urma muncii lor.

Cu ce se contrazice lumea pe net

Lucrurile au descins într-un frumos haos împărțit pe două tabere, niciuna cu adevărat în cunoștință de cauză.

De o parte, avem susținătorii editurilor și niște autori, care spun:

nu e ok să ți se citească cartea de zece mii de ori și tu să nu primești nimic;
ar trebui să existe o taxă de împrumut pe care s-o plătească Bookster și pe care n-o plătește;
Bookster scade într-adevăr vânzările.

Pe de altă parte, avem susținătorii Bookster, care spun:

Bookster promovează cititul;
au cumpărat cărți împrumutate de pe Bookster;
editurile sunt avide de bani.

Niciuna dintre toate cele de mai sus, în afară de aia cu taxa de împrumut, nu e un argument foarte relevant.

Ba, aș zice că aia cu „ți se citește cartea de zece mii de ori și tu nu primești nimic” nu prea funcționează așa. Bookster în general împrumută cărți fizice – dacă perioada de împrumut e de o săptămână, fiecare carte poate fi împrumutată de maximum 52 de ori pe an. Deci dacă ai 1000 de doritori la care vrei să ajungi într-un an, ai nevoie de 20 de exemplare. Care se mai și deteriorează.

În toate țările există biblioteci, iar împrumutatul de la bibliotecă nu le aduce autorilor la fel de mulți bani precum cumpăratul cărților. Există însă o oarecare negociere între partea de afacere și cea de serviciu public. Pe partea de afacere, ca să scoți cărți, ai nevoie de bani – atât pentru materiale, cât și ca să-ți plătești oamenii care lucrează la ele; dacă nu vinzi destul, se termină, nu mai scoți nimic. Pe partea de serviciu public, suntem cu toții de acord că anumite lucruri ar trebui să fie disponibile într-o formă sau alta și dacă nu ești Bill Gates.

Da, asta înseamnă că autorii nu prea câștigă de pe urma cititorilor de la biblioteci, dar nu asta e ideea.

Care cred eu că sunt problemele reale

Părerea mea e că o editură poate fi suficient de nebună încât să dea în judecată o bibliotecă pentru că împrumută cărți, dar dacă zece fac asta, poate că știu ceva ce noi nu știm.

Deci, problema e așa: care-i legea? S-a respectat?

Avem următoarele chestii:

legea bibliotecilor, din care aflăm care sunt categoriile de biblioteci și ce fac ele, dar nu și cum ar trebui să funcționeze treaba asta cu banii și împrumuturile – deci știm că Bookster e o bibliotecă de drept privat, dar nu e foarte clar ce ar trebui să facă;
legea drepturilor de autor, din care aflăm că împrumuturile se remunerează echitabil pentru împrumut (art. 18 (2)), dar că remunerația echitabilă nu se datorează în cadrul împrumuturilor prin biblioteci publice cu acces gratuit (art. 18 (3));
tot din legea drepturilor de autor aflăm că banii pentru drepturile de autor sunt gestionați de „organisme de gestiune colectivă”;
o lege din Europa, Public Lending Right, care susține remunerarea autorilor, dar e foarte neclar dacă legea asta e aplicată peste tot în UE și dacă se aplică la noi, atunci în ce fel o face.

Există și o posibilă discuție mai largă despre cât de bune sunt legile astea. De exemplu, în legea drepturilor de autor, la articolul 18, aflăm că „Împrumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate avea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a operei.” Deci, cărțile sunt excluse, dacă nu sunt cumva audiobooks.

Ce spune Bookster?

Din câte am văzut pe Facebook, șeful Bookster, Bogdan Georgescu, precizează următoarele pe unde apucă:

Eu sunt fondatorul Bookster si pot sa aduc cateva precizari:

Bookster este o biblioteca publica cu acces gratuit. Pentru a ne finanta activitatea oferim servicii de transport si promovarea lecturii catre companii, insa persoanele fizice au acces gratuit si imprumuta gratuit orice carte din biblioteca noastra.

Bookster plateste benevol taxa pentru drepturile de autor pentru fiecare carte imprumutata. Desi bibliotecile publice cu acces gratuit nu sunt obligate prin lege sa plateasca aceasta taxa, noi am decis ca ar fi corect sa o platim. Platim o suma mai mare decat se plateste in multe tari din Europa (Ungaria, Irlanda, Polonia, Slovacia, etc). Facem plata catre organismele de gestiune colectiva, conform prevederilor legale.

Ceea ce… pare în conformitate cu puținele legi pe care le-am găsit și pe care le-am văzut mai sus?…

Putem discuta de faptul că toată lumea știe de Bookster din perspectiva unei biblioteci contra cost, pentru care costul e plătit de firme – deci nu prea se știe că e o bibliotecă publică cu acces gratuit. Pe de altă parte, faptul că noi nu știm, deși scrie clar pe site-ul lor, e oarecum și problema noastră.

Într-adevăr, remunerația din drepturile de autor nu pare obligatorie pentru bibliotecile cu acces gratuit , după cum zice legea aia pe care am pomenit-o mai sus?… Nu mi-e clar dacă e la fel de opțională și pentru bibliotecile de drept privat cu acces gratuit, dar dacă plătesc oricum, bravo lor, înseamnă că sunt probabil în ordine.

Am găsit și cât plătesc, prin CopyRo, de care n-auzisem înainte:

Uite mai jos cat este taxa de imprumut in cateva tari din Europa.
Noi platim mai mult decat in multe tari cu puterea de cumparare mult mai mare decat cea din Romania…
Suedia 0,457
Marea Britanie 0,429
România 0,230
Finlanda 0,190
Irlanda 0,190
Cehia 0,095
Slovacia 0,062

Nu mi-e foarte clar care-i moneda acolo (euro? lei?) sau la ce se raportează (preț fix în euro/lei? procent din prețul oficial?), dar trecem peste. Din câte pricep, ar fi o problemă cu CopyRo, care gestionează banii, dar asta nu e problema Bookster, e problema CopyRo.

Zice așa o autoare pe Facebook:

Deci ceva se mișcă?… Dar nu e clar ce?… Și lumea nu prea știe cum e cu organismele astea de gestiune nici dacă are treabă în branșă, se pare.

Ce-i pe afară?

În timp ce românii au descoperit bibliotecile zilele astea și le dezbat cu înflăcărare, pe afară ele funcționează cu mult mai mult succes decât la noi – au inclusiv secții de cărți digitale, care pot fi disponibile și imediat după lansare.

Cu cărțile fizice, treaba e așa: nu le poți da mai multor persoane în același timp; și se deteriorează/pierd. Dacă ai o singură carte pe care o împrumuți câte o săptămână cuiva, îți trebuie aproape 20 de ani să o împrumuți de o mie de ori, iar chestia asta nu se prea întâmplă. În plus, până atunci rămâi fără ea.

Cu cărțile digitale, situația e evident diferită, pentru că pot fi multiplicate de oricâte ori – așa că editurile în general pun un termen de „expirare” pe cărțile digitale (la x copii sau după o vreme, dispar). Și costurile ajung să fie mai mari decât pentru o carte fizică.

Cum arată treaba asta? O urmăresc pe KJ Charles, de exemplu, care e destul de prolifică. Am intrat pe site-ul bibliotecii publice din Toronto și se văd acolo volumele disponibile, câte persoane le împrumută și câți sunt în așteptare. Ea are doar câteva exemplare per volum. George R.R. Martin, însă, are 84 de exemplare fizice de „Game of Thrones” și 80 de exemplare digitale. Probabil că au fost împrumutate de foarte multe ori, dat fiind faptul că și acum sunt unii care așteaptă după ele.

Bibliotecile sunt o parte infimă a cumpărării de carte și acolo. Piața merge înainte.

Concluzie

Editurile nu prea au parte de încrederea publicului – anii lungi în care au acuzat lumea că nu citește, în care au scos cărți slabe, în care nu au avut transparență au dus la situația în care e foarte ușor să fie văzute ca „avide de bani” și „contra bibliotecilor” și cam atât (iar acum nu-și ies din obicei). Puținii care-i susțin sunt de obicei autori care nu prea câștigă de pe urma a ce scriu.

Bookster își strânge ușor susținători pentru că a fost mereu un serviciu prietenos, orientat spre buna înțelegere cu clienții, și știe cum să pună problema.

Cam asta e. Nu e ca și cum le poți vinde cartea tuturor celor care o citesc (și nici de parcă ar citi-o toți cei care o cumpără), bibliotecile au un rol, iar toată tevatura asta e dubioasă, vagă și nu știm mai nimic, în afară de ce zice Bookster. Sincer, eu sunt mai degrabă de partea baricadei care spune, „Bibliotecile sunt bune și necesare”, dar n-am suficiente informații ca să mă apuc să susțin cu tărie că Bookster are dreptate.

De ce mă bucur de legea cu interzicerea fumatului

Wed, 16 Dec 2015 08:38:53 +0000

După cum se cam știe, stau mult prin cafenele și munca îmi permite să fiu acolo și în timpul dimineții și prânzului. Hai să vă povestesc de unele dintre cafenelele din Brașov, ok?

Cafeteca (de pe Apollonia Hircher) e unul dintre cele mai faimoase și frecventate localuri – și, aș îndrăzni să adaug, unul dinte cele mai fumigene. Cu toate astea, au o cafea extrem de bună, prize peste tot, un wireless decent și, de obicei, dau muzica la un nivel decent. Semi-des văd pe acolo tineri care stau la o țigară și discută despre profesori, teze, lucrări, ora de mate. O dată am văzut o fată scriindu-și ceva eseu sau compunere în germană, lucru care mi-a adus aminte că liceul Honterus e la doi pași.

Kafe Pub e în aceeași zonă. Au cafele mari, bunicele, câteva prize, wireless decent, muzică ok. Nu pot garanta că toți tinerii pe care-i văd la țigară acolo sunt elevi, dar tot îmi ajung la ureche profi de română, teze, lucrări și alte chestii din care deduc că cel puțin unii sunt la liceu. Pentru că la Kafe Pub e mai ieftin, sunt mai mulți tineri.

L’Etage, de pe Republicii. Cafea decentă, decor mișto, prize, wireless, tot ce-mi poftește inimioara. Mi s-a întâmplat mai des să văd tipe care discută despre job-uri decât elevi, ceea ce nu înseamnă însă că n-am văzut și elevi la țigară acolo.

Aș putea să continui, dar ideea se tot repetă: merg prin localuri de fumători pentru că au cafele bune și alte alea – și dau peste elevi care fumează. Ceea ce nu mă surprinde, pentru că generația mea era la fel. Când eram eu în liceu și chiuleam cu toții fericiți de la religie sau alte ore și aterizam prin Mata Hari și News Cafe în Sf. Gheorghe, sigur se scoteau țigările.

Aveam mulți colegi care fumau măcar ocazional și unii dintre ei erau „elevi buni” – am fost la olimpiade naționale, și acolo dădeam peste colegi fumători. „Copii cuminți”, care nu făceau niciodată probleme, politicoși, ok, inteligenți – fumau și ei. Așa că atunci când am căutat statistici legate de fumătorii minori de la noi din țară, nu m-a surprins să aflu că 65% dintre adolescenții sub 16 ani fumează (sau fumau în 2011). De peste zece ani, s-a demonstrat clar că suntem incapabili să le interzicem să fumeze. Fumează și-n toaletele din școli (erau locuri favorite pe vremea mea), pentru că profesorii nu-s plătiți să facă poliție cu ei și vor și ei să stea la povești în pauze, nu să alerge de colo-colo să găsească răufăcători mici.

Pe cuvântul meu că mă încearcă o fericire, așa, când mă gândesc că n-o să mai poată fuma în grupuri-grupulețe prin baruri și că n-o să mai poată scoate automat țigara când ies la cafea. Pentru că localurile sunt mai atente când e vorba de o amendă și n-or să stea la povești, ca profii, despre nemurirea sufletului de elev care n-a făcut „nimic așa de rău”. Așa că poate, în timp, or să se mai rărească rândurile fumătorilor de liceu. A, da, o să pot să stau și eu la o cafea bună în oraș fără să mă afum în draci, dar oricum îmi propusesem de curând să evit afumătoriile pe cât posibil.

Acuma, poate că interzicerea fumatului în localuri n-o să aibă efect asupra elevilor fumători. Poate că adolescenții or să se strângă oricum în spatele blocurilor să tragă din chiștoace și or să ignore complet restricția. Dar oricum e un pas înainte față de nimicul glorios care s-a făcut până acum pentru a convinge elevii să nu mai fumeze.

[][2]

Nefumătorii cei răi vor să vă interzică vouă plăcerea.

Alt proiect de lege negândit: traducători și interpreți judiciari

Mon, 19 Jan 2015 06:55:47 +0000

Nu prea stau eu cu ochii pe proiectele de legi, dar stau cu un ochi pe diverse grupuri de traducători de diverse feluri. Mai o bârfă, mai un banc, mai niște informații relevante – e câte ceva acolo care să mă mențină interesată. De obicei nu se întâmplă nimic major în lumea traducătorilor… de obicei.

Acum însă e un proiect de lege prin care vor să schimbe din rădăcini situația traducătorilor autorizați. Mai exact, vor să consacre meseria de „traducător și interpret judiciar”, care să se ocupe doar cu traducerile pentru justiție și „organe ale sistemului conex sistemului judiciar” (anume avocații, notarii, mediatorii, aceștia).

Printre schimbări:

traducătorii și interpreții judiciari n-au voie să facă altfel de traduceri pe biroul lor de traduceri. Doar juridic.
traducătorii și interpreții judiciari obțin autorizația după ce fac dovada că știu și limba română, și limba străină – și apoi dau și un examen. Autorizația e valabilă 6 ani, după care prelungești cu alte examene. Toate examenele sunt pe bani.
se creează Uniunea Națională a Traducătorilor și Interpreților Judiciari din România (UNTIJR). Da, așa scrie în proiectul de lege. Da, toată lumea trebuie să cotizeze la ea cu niște bani.
se bagă controale care să verifice ca nu cumva să se traducă și altceva cu ștampila juridică
te zboară rapid dacă refuzi să faci traducere/interpretariat pentru stat fără un motiv temeinic. Motivul temeinic n-are voie să fie că nu te descurci suficient de bine cu limba respectivă. (oare e refuz întemeiat dacă omul vorbește ca Brad Pitt în Snatch?)

Pe scurt? Mie personal nu-mi pasă. Când mi-am luat autorizația și am fost să-mi fac biroul de traducător autorizat am crezut că o să am de lucru pe direcția de tradus de acte, dar adevărul e că am avut prea puțină treabă în direcția asta. Pot să mă duc să-mi închid coșmelia în secunda doi și să anunț oamenii cu care lucrez că sunt persoană particulară de acum încolo, fizică, neautorizată, ce-o fi. Nu pierd mare lucru.

Însă dincolo de problema mea personală, care e aproape inexistentă, există niște probleme mai generale. Legea asta e gândită stupid din mai multe motive. De exemplu, pentru că cei care au elaborat-o nu sunt la curent cu situația de pe teren.

Motivul 1: Mult stres, puține drepturi.

Momentan lucrurile stau destul de lejer pentru traducători: iei autorizația, te înscrii la Tribunal, treci pe la ANAF și, după ceva hârțogăraie și alte alea, ai un birou de traducător și profesezi în pace cât vrei și cât poți, până la adânci bătrâneți (bineînțeles, plătind taxele).

Așa că e plin de traducători autorizați. Suntem pe toate drumurile, specializați fiecare pe ce-o fi, lucrând fiecare cât are de lucru. Unii fac traduceri part-time, alții fac traduceri full-time, unii de acasă, unii de la birou. Poate fi o treabă lejeră sau o muncă din greu, dar aproape oricând poți găsi pe cineva care să-ți pună ștampila aia de care ai nevoie pe acte.

În momentul în care se dă legea, obligațiile vin gârlă:

examen de intrat în breaslă (cu care aș fi de acord, în principiu – dar unde se dă? La București? O zi, două pe care ți le iei ca să ajungi acolo, să treci prin examen, tren/mașină, cazare la hotel, bani dați pe examen, hârțogăraie?)
examene din 6 în 6 ani (tot la București? Sau le dau local?)
controale făcute de o nouă Uniune a traducătorilor, adică de colegi
obligația de a traduce doar juridic din postura de traducător autorizat (spre deosebire de posibilitatea de a traduce orice acum)
posibilitatea de a fi zburat din funcție pentru o serie destul de lungă de motive, de exemplu că ai refuzat să fii traducător/interpret pentru Ministerul Justiției fără un motiv întemeiat.
cotizații anuale la Uniune.

Cu alte cuvinte, mult mai multă bătaie de cap pentru a face mult mai puțin decât făceai înainte. Înțeleg necesitatea de a avea traducători buni, care să fie mai ușor de verificat, dar schimbări de genul nu se pot face brusc, de nicăieri, în speranța că se așează lucrurile bine de la sine.

Motivul 2: Traducerile autorizate nu există doar în domeniul juridic.

Motivul cel mai mare e de fapt acesta. Eu n-am treabă cu asta în principiu, dar alții spun că pentru proiecte făcute din fonduri europene se cer traduceri autorizate, de-alea ștampilate și la notar. Aceeași poveste ar fi și în medicină, ceea ce e de înțeles, pentru că nu vor să angajeze un Gică, ci pe cineva care are cică o bază solidă în limbă (nu e mereu valabilă logica asta, dar oricum). Buuun, problema e că dacă traducătorul juridic (fostul traducător autorizat) nu are voie să traducă nimic non-juridic toată povestea se blochează aici.

Dacă nu mai există traducători autorizați decât pe juridic, necesitatea va continua să existe, dar nu va exista nimeni care să aibă dreptul de a o acoperi. O să stăm să ne uităm unii la alții ce frumoși suntem și o să le comunicăm celor de la UE că avem vorbitori de limbi, dar niciunul n-are voie să traducă pentru ei.

Dacă ar rămâne și alt gen de traducători autorizați, autorizați de cine or fi ei, problema ar fi relativ rezolvată. Doar că nu s-au gândit la așa ceva. De ce? Că nu-și văd decât parcela lor.

Poate că un traducător cu PFA întemeiat pe baza diplomei de licență ar avea dreptul să traducă așa ceva, dar nu mi-e foarte clar cum sunt legile și care va fi situația până la urmă.

Motivul 3: Piața.

Traducătorii autorizați au în general mai multe direcții pe care traduc, din care juridicul e doar o parte, uneori nici cea mai iubită. Am auzit zvonuri cum că (ce chestie!) statul n-ar plăti la timp, sau te-ar plăti când are bani. Cu notarii ar mai fi treabă.

Tarifele stabilite de stat pentru traduceri autorizate (în colaborare cu organele oficiale) sunt de 28 lei/oră pentru interpretare și 40 lei/pagină pentru traduceri scrise. La interpretare e cam bătaie de joc, sincer, pentru că în asta nu intră timpul petrecut ca să ajungi acolo unde interpretezi, e chinuială mare, toate cele. La banii pentru traduceri scrise e mai ok. Dar poți să tot stai tu să aștepți să vină cineva la tradus, că aștepți mult și bine. Cel puțin așa e acum.

Pentru că nu e piața destul de mare pentru toți, probabil că o să se trieze puternic numărul traducătorilor judiciari și ajung să mai existe doar câțiva – să zicem că, prin absurd, numărul de persoane rămase se potrivește perfect cu cantitatea de muncă rămasă, în așa fel încât să nu moară nimeni de foame, ba unii chiar să câștige sume incredibil de mari, gen 1000 euro/lună. (simțiți sarcasmul)

Încep celelalte probleme: un traducător autorizat nu e echivalent cu altul. Se pune problema limbilor în/din care traduc. Pe limbi rare nu găsești ușor oameni nici măcar acum, în momentul în care încep să renunțe din greu la autorizații ca să se ocupe de altele vor rămâne probabil câte unul în 3-4 orașe mari și București – și atunci distracție și criză, cheamă traducătorul de arabă de la București la Sibiu, pune-l să-și plătească și transportul, că statul probabil că nu se ocupă de finețuri de genul.

Parcă presimt (și, iar, nu sunt singura) că dacă trece legea asta vor începe ordonanțele și hotărârile ca să rezolve problemele care apar de pe urma problemelor pe care le-au creat.

Îmbolnăvirea intenționată a altora cu boli venerice e de cod penal

Tue, 21 Oct 2014 07:21:08 +0000

Azi am dat peste un articol de pe Digi24 (via zoso) care spunea că un tânăr infectat cu HIV și-a răspândit intenționat și conștient boala prin localitatea unde locuia (sursa).

Întâmplător (voiam odată să folosesc o chichiță de genul într-o poveste care a rămas pe jumătate scrisă), chiar știu că există un articol din Codul Penal legat de treaba asta: legea nr. 301/2004, art. 384 (dacă nu s-o fi schimbat între timp):

(1) Transmiterea unei boli venerice prin act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex sau prin acte de perversiune sexuală de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.
(2) Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoare strictă de la 5 la 15 ani.
(3) Instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.

Mai sunt și alte chestii interesante în „crime și delicte de pericol public”, cum ar fi problema naționalismului șovin și a instigării la ură împotriva altor naționalități, cerșetorie etc.

Deci e faptă penală. Deci doctorul putea vorbi, pentru că e faptă penală. Deci dacă tânărul n-ar fi murit, ar fi putut ateriza fix în închisoare.

Dacă ceva e atât de atroce încât vă gândiți că omul ar trebui să facă închisoare pentru ce a făcut, băgați un nas în legi. E foarte posibil să fie deja pasibil de pârnaie.

Voi aveți acces la legile României?

Fri, 18 Jul 2014 07:23:13 +0000

(Adăugire mai târzie: Bogdan Popa îmi spune că pot găsi legile aici.

Site-ul e din preistorie, deci nu se pune problema să poți căuta după cuvinte cheie… sau să dai link-uri către pagini… sau să folosești butonul „back” – dar în principiu poți găsi informații utile. Nu toate legile în forma lor actuală, dar le poți recompune din forma originală și făcând modificările de rigoare, în ordine.)

Trăiesc într-o lume paralelă: mereu am avut senzația că legile României există undeva, de la A la Z, de la început la sfârșit, disponibile clar. Faptul că eu nu dau decât de câte una din când în când, pe site-uri neoficiale, nu m-a făcut să cred altfel. Am zis că undeva există un birocrat care se ocupă cu adaptarea și aducerea la zi a tuturor legilor – iar un alt birocrat are datoria de a face publice chestiile astea, într-un fel sau altul. Poate pe un site? Pe care eu nu-l știu, dar nu l-am căutat suficient, deci e vina mea.

…mamă, ce optimism și naivitate pe mine. Adevărul e că nu există așa ceva, lucru pe care l-am aflat de curând. Textul legilor poate fi transmis pe gratis, dar trebuie aflat pe bani, de parcă hățișurile haotice ale legilor n-ar fi și-așa dificil de pătruns.

Întâi, povestea:

În Sf. Gheorghe e o fabrică de polistiren care s-a trezit cu o scrisoare/reclamație/ceva de genul de la cineva din București, care spunea că polistirenul lor e trecut în categoria de incendiu greșită. Oamenii nu s-au panicat, că n-aveau de ce. Au căutat ei legea, n-au găsit-o, așa că au făcut următorul pas: s-au dus să întrebe la Pompieri. Pentru cine nu știe, Pompierii nu se ocupă doar cu stinsul incendiilor, ci și cu prevenirea lor, ceea ce include dat de avize și alte povești birocratice.

Cei de la Pompieri nu știau nici ei care era chestia cu legea, așa că au apelat la un șef, care a apelat la alt șef, nereușind să afle nimic. Până la urmă s-a găsit cineva care să le spună că lucrurile sunt în ordine, polistirenul n-avea nicio problemă, putea rămâne în categoria lui.

Acel cineva avea acces la mai multe legi decât toți cei de dinaintea lui. Frapant? Nu, ce-i frapant e că legea era de fapt anunțată undeva în cotloanele ascunse ale Monitorului Oficial, în careva din părțile „bis”, unde n-o găsea nimeni. Cum, nu știți ce-i aia „bis”? Păi, Monitorul Oficial nu e o broșurică, ci are șapte părți (sursa):

Monitorul Oficial Partea I – acte normative
Monitorul Oficial Partea a II-a – stenogramele ședințelor Parlamentului
Monitorul Oficial Partea a III-a – concursuri, pierderi acte, actele instanțelor
Monitorul Oficial Partea a IV-a – acte ale societăților comerciale
Monitorul Oficial Partea a V-a – C.C.M. încheiat la nivel naţional şi de ramură
Monitorul Oficial Partea a VI-a – achiziţiile publice, concesiuni
Monitorul Oficial Partea a VII-a – acte ale societăților cooperative

Pe lângă asta, „bis”: „Diverse instituţii din cadrul administraţiei publice centrale emit şi acte normative – ordine, circulare – cu aplicabilitate restrânsă şi număr mare de pagini. Aceste acte sunt anunţate în Monitorul Oficial Partea I, se publică separat în secţiunea Partea I bis ce poartă acelaşi număr de apariţie.” (sursa)

Deci problema e să știi unde să cauți, nu? Haha. Nu. Lucrurile nu se termină aici. Monitorul Oficial e disponibil gratuit… timp de zece zile de la publicare. După care poți da comandă ca să-l primești pe bani. Vă spun tarifele?

Tipărit: 0,79 lei/pagină/monitor integral, TVA inclus
Electronic: 0,69 lei/pagină
„Pentru comenzile în format electronic care pot fi furnizate numai pe CD – se adaugă 1,22 lei reprezentând contravaloarea unui CD (în cazul achiziţionării mai multor apariţii se va achita un singur CD)”
Pentru „bis” prețurile sunt identice

(sursa 1) (sursa 2)

Dacă vă gândiți cu groază că trebuie să strângeți cureaua pentru 100 de pagini, nu vă faceți griji: există varianta cu abonamente, care încep de la 550 lei/an, pentru Monitorul Oficial incomplet, și ajung la 1200 lei/an pentru Monitorul Oficial complet (varianta electronică). Pentru uzul unei singure persoane – dacă vrei Monitorul pentru mai mulți, se poate ajunge și la 39600 lei/an. (sursă)

Ceea ce înseamnă că, de la stat, poți afla modificările foarte recente ale legilor ușor, dar nu poți afla legile în sine decât cu greu.

În condițiile astea, majoritatea legilor de pe net sunt pe site-uri care din câte mă prind nu țin de stat. Dacă dai peste un site care n-are update-urile făcute, ajungi în situația unui cunoscut, care găsise o lege conform căreia avea voie să meargă cu bicicleta pe trotuar, iar altul îi adusese o lege ori mai veche, ori mai nouă, care spunea că nu avea voie să meargă cu bicicleta pe trotuar. Varianta finală era că… cine știe, poate s-o fi schimbat între timp.

Pentru că nebunia e în toi, dacă ar fi să ne bazăm pe stat, o firmă particulară a făcut un soft cu care ai acces la legi actualizate sau din urmă, pentru relativ puțini bani (comparativ cu Monitorul e clar că sunt relativ puțini). Dar n-ar trebui să ne facă statul serviciul ăsta? E foarte bine că o fac alții și nu trebuie să stea lumea să aștepte să se miște statul, dar nu ar fi, logic, necesar să știm legile ca să le putem respecta? Acum ne jucăm de-a orbii, presupunem că ne dăm seama dacă facem ceva ilegal. Sunt unii care strigă că ei „n-au nimic de ascuns” și nu se tem de supraveghere. De unde știu ăștia că n-au de ascuns? Presupunem că legile au o logică și că e cumva evident dacă încălcăm legea, dar…

La întâmplare: e stipulat prin lege, de exemplu, că dacă ieșiți cu câinele în spații publice trebuie să aveți carnetul de sănătate al animalului asupra voastră (sursa). Pam-pam. Știați, posesorii de câini? Aveți carnetul de fiecare dată când scoateți câinele în parc?

Nu mă declar expertă în problemă și-mi dau seama că e spinoasă treaba (legile sunt tot timpul date și modificate, deci e greu să le faci disponibile în permanență tuturor), dar mi se pare că s-ar putea rezolva ceva, mai ales că pare că și Constituția o cere:

Art. 31 – Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

Acum vreo 20 de ani ca să poată informa pe toată lumea ar fi trebuit să trimită ditamai volumele de legi în casele oamenilor – și încă în ritm alert… Dar acum? Cu internetul peste tot? Nu devine posibilă o variantă în care să fim informați de stat ce trebuie să facem?