Lgbt on Roxana-Mălina Chirilă

Genul non-binar în traduceri (și de ce corectitudinea politică nu-i dușmanul meu la muncă)

Thu, 28 Oct 2021 08:47:42 +0000

Nu foarte demult, am lucrat la o povestire în care un personaj avea un gen non-binar: nici bărbat, nici femeie. Acuma, în engleză personajul respectiv avea pronumele they/them, iar în rest totul era floare la ureche, pentru că englezei în general nu-i pasă de gen nici cât negru sub unghie. În română e mult mai ușor să eviți pronumele ca atare (pentru că de multe ori poate fi subiect implicit), dar te mănâncă adjectivele.

Româna, spre deosebire de engleză (și maghiară și alte limbi) are obiceiul să pună genuri peste tot. Masa e feminină, cartofii sunt masculini, nucii sunt masculini, nucile sunt feminine. E o explozie de genuri care mai de care mai arbitrare și mai greu de evitat, mai ales cu toate adjectivele care se acordă.

Poate tocmai din cauza asta comunitatea LGBTQ din România nu pare să-și fi găsit (încă) o soluție lingvistică măcar majoritar acceptată. Știu, pentru că ocazional mai arunc un ochi pe ce spun cei de acolo și văd referiri la masculin, la feminin și, cu o ocazie memorabilă, un import al unei variațiuni gramaticale cu „x”, gen „Alex e frumosix” (era într-un podcast de mai demult, pe care l-aș căuta, dar nu mai țin minte nicicum cum îi zice). Bineînțeles, varianta cu „x” poate trezi ranchiună, inclusiv printre cei care se identifică ca non-binari – sau dacă nu ranchiună, măcar un oftat din rărunchi pentru că e o variantă nepractică.

În lipsa unui consens și a unei limbi care să nu împartă totul în masculin și feminin, există totuși soluții. Personajul nu „e pregătit”, ci „e gata”. Nu e „înalt”, ci e „o persoană înaltă”. Nu „e înscris”, ci „s-a înscris”. Și tot așa. Cu un pic de creativitate și multă muncă, poți să eviți să faci vreodată referință la genul persoanei. E nepractic în vorbire, când nu poți să stai să întorci o frază de zece ori în cap înainte s-o scoți pe gură, dar se poate în scris.

Asta e soluția pe care o folosesc de fiecare dată când răsare problema – dacă există vreun consens în comunitatea LGBTQ, să-mi dați de știre, să mă adaptez.

În fine, am adaptat povestirea în stilul ăsta și am anunțat că o să-mi adaug un pic de timp în plus pe factură față de estimarea inițială, pentru efortul suplimentar de adaptare – propunere care mi-a fost acceptată. Și-mi zice project managerul:

„Lumea a devenit mult mai complicată de când cu toate aspectele corecte politic ale tuturor comunităților.”

Am stat să mă gândesc un pic la treaba asta. Nu aș putea nega că fix acel proiect ar fi fost mai simplu dacă personajul respectiv era ori bărbat, ori femeie. Nu aș fi adăugat timp în plus pe factura respectivă ca să stau să adaptez limbajul și să-l fac să sune natural.

Pe de altă parte.

Motivul pentru care știu să evit genuri cu grație și am soluții pentru persoane non-binare e că lucrez în traduceri de software. Uneori, clientul se adresează utilizatorului într-o engleză neutră și nici nu se gândește că într-o limbă sau alta contează dacă utilizatorul e bărbat sau femeie. Din cauza asta, am văzut multe traduceri, mult software și multe e-mailuri care vorbesc cu mine la neutru-masculin: „Ești sigur că vrei să închizi fereastra?” „Pentru că ești abonat la newsletter…”

La un moment dat, împreună cu niște colegi, am început să evităm formulările astea și să le facem mai ok și pentru femei. „Sigur vrei să închizi fereastra?” „Pentru că te-ai abonat la newsletter…” Iar exercițiul mi-a intrat mai mult în mână de-a lungul vremii. Deci nu doar persoanele non-binare au nevoie de limbaj neutru, ci și persoanele al căror gen e necunoscut.

Altfel, convenția de până acum spune că suntem toți bărbați onorifici, o mică armată de femei care sunt siguri că vor să închidă ferestre și care sunt abonați la newsletter.

În plus, genul nu e nici măcar una dintre cele mai neplăcute provocări cu care am avut de-a face. Chit că e un pic obositor și laborios să eviți referirile la gen, pot oricând să dau o listă de lucruri mult mai grele și mai neplăcute: evitarea numărului, bucăți de texte care se recompun în moduri neașteptate, restricționarea numărului maxim de caractere la sânge, lucratul fără a vedea interfața pentru care traduc, traducerea pentru dublaj făcut ca să se suprapună cu mișcarea buzelor personajului (niciodată. nu. mai. fac), traducerea fără context a unor chestii fără noimă.

Dar să zicem că vorbim doar de ficțiune! Eh, pentru că îmi place literatura veche, pot să vă spun că orice povestire de azi, inclusiv cu toată corectitudinea politică, e floare la ureche pe lângă ce ar fi trebuit să fac ca traducător literar în vremuri de hăt, demult – presupunând că aș fi lucrat cu aceeași seriozitate. Nu de alta, dar oamenii își scriau ficțiunea (și) în versuri, așa că aveai de tradus sute de pagini care trebuiau să corespundă ca acuratețe și ca stil. Felicitări, ai un contract să traduci „Paradisul pierdut” al lui Milton – zece mii de versuri alambicate. Păi aia ar fi fost chinuială, nu glumă!

Întotdeauna există un aspect sau altul care-ți face munca mai complicată decât ar fi putut fi. Nu știi niciodată exact care va fi, poate să difere de la proiect la proiect, de la situație la situație, dar rare vor fi ocaziile în care totul merge strună. Așa că n-are rost să stai să te gândești la ce ar fi putut fi, dacă ar fi fost altfel. Mai bine iei lucrurile cum sunt și te obișnuiești din timp cu gândul că or să apară hârtoape și n-o să fie drumul mereu lin.

Pentru că probabil o să vreți să discutați și politica legată de LGBTQ și cât de valid sau nevalid e să spui că ai un gen non-binar, hai să vă zic explicit care mi-e poziția.

Părerea mea personală legată de identitatea altora e că nu e treaba mea.

Nu consider că oamenii au în general nevoie de acordul meu ca să-și vadă de viață. Nu consider că e necesar să vin eu să le impun altora cum să se perceapă, mai ales în condițiile în care nu suport să mi se spună mie cum să mă percep sau cum să trăiesc.

(Știu de coșmarurile conservatoare în care ne vânează progresiștii pe stradă pentru că nu ne-am adresat cum trebuie; aș vrea să le amintesc conservatorilor de coșmarurile progresiste în care femeile sunt fabrici de copii. Toți avem coșmaruri. Hai să nu ne purtăm de parcă ele ar deveni realitate în momentul în care ne acordăm un minimum de respect unii altora.)

Deci, ține de curtoazie și politețe să nu mă bag cu bocancii în viața altora. Dacă alții iau decizii bune sau rele, dacă își fac iluzii despre propria identitate sau nu, astea sunt lucruri care țin de viața lor. Dacă sunt fericiți sau nefericiți, dacă se răzgândesc sau nu se răzgândesc, astea sunt, iar, lucruri care țin de viața lor și deciziile lor.

„Dar lucrurile astea îi fac nefericiți!”

Bos, nu e treaba mea. Sunt un pic mizantropă și am propriile probleme, efectiv nu e treaba mea să caut fericirea pentru alții. Să și-o facă. Sau nu. Nu-mi pasă.

De fapt, singurul motiv pentru care cred că se bagă lumea să comenteze e că asta-i o treabă nouă și-i deranjează pe ei. În rest, e plin de nefericire: oamenii își aleg facultăți care nu le plac, se căsătoresc cu cine n-ar trebui, merg la nunți și botezuri deși urlă peste tot că le urăsc, beau de sting și-și distrug viața – dar nu vă văd protestând cu atâta vehemență acolo. Pentru că alea-s deja situații normale, csf, ncsf etc.

Ah, că e viața mai complicată cu LGBTQ șamd.? Da, dar vezi ce ziceam mai sus legat de traduceri și complicații: viața era complicată oricum.

[5 mai] Cartea de azi: „Captive Prince” de C.S. Pacat

Tue, 15 May 2018 07:46:44 +0000

Tehnic vorbind, asta e o recomandare de sâmbătă, așa că iată, sosește o carte neobișnuită! Cam tot ce e în ziua asta a săptămânii e ori șui (cum era faimosul ghid abusrd de conversație în engleză care l-a fascinat până și pe Mark Twain), ori cu o grămadă de avertismente. Sincer, în ultima vreme am tot auzit discuții despre cât de plăpânzi sunt tinerii din ziua de azi care au nevoie să li se spună dacă e ceva care i-ar putea oripila într-o carte.

Pentru cei care nu au nevoie de astfel de avertismente, iată un rezumat al cărții „Captive Prince” de C.S. Pacat, prima dintr-o trilogie care s-a bucurat de un succes enorm:

Damen e un prinț și mare erou războinic al națiunii sale, Akielos. E iubit de popor și urmează să devină rege… însă fratele lui dă o lovitură de stat, îl ia prizonier, răspândește zvonul că Damen e mort și îl trimite ca sclav într-o națiune inamică. Normal, Damen nu-și poate dezvălui identitatea, pentru că va fi ucis pe loc, așa că „mila” fratelui de a-i cruța viața e mai degrabă o cruzime. Iar curtea țării inamice e ca un cuib de vipere, în care intrigile sunt la ordinea zilei și cine nu poate ține pasul cu politica e zdrobit fără milă. Iar prințul de acolo, Laurent, e un tip sadic, inteligent și are genul de frumusețe fizică delicată care te-ar face să-l subestimezi.

C.S. Pacat a publicat „Captive Prince” întâi gratuit, pe net, începând din 2008 – a ajuns să aibă din ce în ce mai mulți cititori, așa că a publicat-o printr-o editură în 2013. În 2015, seria a fost preluată de Penguin și a ajuns un succes răsunător.

Pentru cei care au totuși nevoie de avertismente: cartea nu e doar fantasy cu multă politică, ci are și o componentă puternică de erotica. Conține ceva violuri, scene între persoane de același sex, abuzuri, tortură și, evident, sclavie.

Probabil că n-o să fie tradusă la noi prea curând (din motive evidente), dar e disponibilă de pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Voturi la referendumuri

Mon, 07 May 2018 20:46:23 +0000

De ceva vreme încoace, se tot discută de familia tradițională și de modificarea constituției în așa fel încât căsătoria să fie doar între un bărbat și o femeie. Ba chiar se pune problema unui referendum care să decidă treaba asta.

În principiu, propunătorii schimbării în constituție îmi displac profund, pentru că au tot felul de idei. Își imaginează că dacă iei un bărbat și o femeie și îi pui să facă copii, ai automat familii fericite, iar restul aranjamentelor trebuie descurajate. Eu sunt genul care crede în libertate și în adaptare în funcție de situație. Îmi displace profund când societatea încearcă să-mi impună norme în direcții care, de felul lor, nu afectează pe nimeni în afară de cei implicați. Îmi displace și să mi se spună că n-ar trebui să-mi port ceasul Swatch cu trei cadrane pentru că nu e feminin , darămite să mi se spună ce ar trebui să fac într-o relație.

Deci, din principiu, mă cam enervează prescriptivii de la Coaliția pentru Familie și nu numai.

Uitându-mă în jur la ce discută lumea, am văzut că se spune că, dacă se ține referendumul, ar trebui să nu ieșim la vot, ca să nu se îndeplinească cerințele de prezență și deci să nu se valideze referendumul. Pentru că cea mai simplă acțiune e non-acțiunea și pentru că ideea asta are logică și a funcționat când cu referendumul anti-Băsescu, m-am lăsat convinsă ușor.

După care am dat de articolul ăsta scris de Dorin, care spune o chestie interesantă. Pentru că el o spune prea pe larg, o zic eu mai pe scurt: dacă referendumul e boicotat de cei care nu vor schimbarea constituției și nu e validat din lipsă de voturi, majoritatea voturilor vor fi pentru redefinirea familiei în constituție. Rezultatul va fi covârșitor pentru Coaliția pentru Familie și compania, care practic vor pierde bătălia, dar vor câștiga din punct de vedere simbolic.

E o idee interesantă.

Dacă merg 2.000.000 de oameni la vot și 1.800.000 votează ca familia să fie compusă din bărbat și femeie, rezultatul va fi că 90% din oameni vor fi votat pentru ideea CpF. Sigur, referendumul va fi invalidat, dar ei vor avea cifre foarte impresionante de arătat. Nu vor mai fi nebunii ăia de-i numeri pe degete care vor să fie tradiționali până-n măduva oaselor – vor avea o imagine impresionantă.

Dorin ne amintește de faptul că Băsescu a rămas președinte chiar dacă majoritatea voiau să-l dea jos, dar n-a fost o victorie clară în favoarea lui. Băsescu și-a asumat voturile de încredere ale tuturor celor care n-au mers la vot, dar practic vorbind, s-a creat mai multă ură împotriva lui: cifrele arătau că poporul voia să-l dea jos, iar el rămânea agățat de postul lui. Țara era împărțită între băsiști și tabăra cealaltă, urlând că referendumul era/nu era valid. Iar ura față de Băsescu a motivat încă două voturi după aceea.

Desigur, comparația pe care o face Dorin nu stă foarte bine în picioare: nu e necesar să se mai voteze ceva în privința familiei în următorii ani. Nu e ca și cum oamenii simpli, de la țară, se vor înfuria că li s-a dat cu flit și vor vota data viitoare o legislație tradițională legată de căsătorie și familie, pentru că oamenii simpli nu votează legi (de-aia avem reprezentanți, ca să le voteze ei).

Pe de altă parte, CpF urlă deja că are foarte mulți susținători, că reprezintă adevăratul suflet al României și așa mai departe. Cât de tare ar urla cu un procent enorm de voturi în favoarea sa? Dacă merg suficient de mulți oameni la vot, își va face un capital de imagine _grozav. _Și să fim serioși: o anumită prezență e de la sine înțeleasă, pentru că e un referendum național și pentru că CpF va împinge oamenii de la spate – bănuim că se va implica și BOR-ul, așa că preoții vor sfătui lumea la Biserică să meargă să voteze.

Sunt șanse să atingă pragul minim și să câștige prin neprezentarea noastră. Dar să spunem că nu se întâmplă asta – atunci, vor exista niște cifre. CpF-ul își asumă cifrele, demonstrează că poate mobiliza 1-2 milioane de oameni și zbang. Au un capital simbolic. Câștigă dacă câștigă, dar câștigă și dacă pierd.

Ok, prin boicotare putem „câștiga” non-modificarea constituției, deci continuarea situației actuale. Dar după asta, ce se întâmplă? Pentru că mi-am dat seama că am fost naivă crezând că nu se întâmplă nimic.

Cam cum aș vedea situația referendumului, dacă aș fi CpF.

Sodoma, pământ românesc

Mon, 09 Jun 2014 05:14:07 +0000

Am văzut niște poze pe Facebook de la parada gay de anul ăsta. Cea care m-a uns cel mai tare pe suflet era cu o pancartă de o ironie dulce, care răspundea altor pancarte și slogane din alt context. Pe ea scria: „Sodoma pământ românesc”.

Pentru cine nu știe, supărarea mea cea mai cea pe Noua Dreaptă e că se trezesc uneori mărșăluind pe străzile orașului Sf. Gheorghe, de unde mi-s, urlând în disperare că Harghita și Covasna sunt pământ românesc. Probabil că nu și-au mai dat update la hărți de prin 1918, vara. Vin, se fâțâie pe aici, agită spirite și, ca niște oameni din alte provincii ce sunt, susțin sus și tare că au drepturi asupra pământului de aici. Poate vor un cort și un lotișor mic, mic de pământ între garajul nostru românesc și răsadurile de lalele ungurești ale vecinilor, printre pisicile de etnie mixă și păsările de noapte care vorbesc doar o scârțâială mieunată prelungă.

Pe lângă asta, bineînțeles, și Basarabia e pământ românesc. Deocamdată atât, dar dacă trebuie se pot revendica și Cadrilaterul, Insula Șerpilor, hai și Bucovina de Nord, iar dacă e musai poate prindem și Roma, care s-a născut pentru a ne cuceri, sau Parisul, care toată lumea știe că e Marele București.

În schimb la marșurile „pentru normalitate” Noua Dreaptă o dă invers: pancartele spun „România nu-i Sodoma”. Deci mesajul pancartei pro-LGBT e perfect: Sodoma e pământ românesc, revendicat de români din cauza unei, ăhâm, afinități sufletești. E un mesaj de o incisivitate ironică și de o mustăceală veselă: dacă tot ai de gând să mărșăluiești strigând că ai drepturi asupra unor teritorii, n-ar trebui să-ți asumi și locuitorii din ele?