Liceu on Roxana-Mălina Chirilă

Liceul – și cu examen, și fără

Mon, 06 Oct 2014 06:54:54 +0000

Vineri am vizitat-o pe fosta mea dirigintă din liceu. Mă întâlnisem cu ea prin oraș, a rămas că ne vedem la școală – dimineața i-am trimis un SMS în prealabil să o întreb dacă ora 10 este în regulă ca să vin în vizită. Am primit un răspuns că da.

Bun, la 10 aproape fix încercam să intru pe poarta Colegiului Național „Mihai Viteazul”, unde știam teoretic procedura. Am scos buletinul la poartă, am fost trecută în caiet ca vizitatoare.

„Unde mergi?” mă întreabă femeia de la intrare, pe care cred că o văzusem acum mulți ani în secretariat, așa că nu bag mâna-n foc că locul ei de muncă era la poartă.

I-am explicat.

„Păi doamna are ore acum, nu poți s-o vizitezi în oră!”

Era pauză, dar până i-am explicat că ba da, pot, n-o deranjez, da, știe că vin, da, e în regulă, nu, nu o deranjez, dar știți că de fapt ajung înainte de oră, ba da, ajung, sigur ajung, că mă grăbesc… Ei bine, până i-am explicat eu toate cele, s-a terminat pauza.

De când am terminat eu școala au apărut tot felul de reguli și regulamente noi. Nimeni nu mai are voie să intre pe poartă după ora 8 fix, pentru că poarta se încuie (și pentru elevi, și pentru profesori). Absențele nu mai pot fi motivate cu nimic altceva decât cu o hârtie de la medic. Toată lumea e în uniforme, cu cravate și toate cele. Mă simt de parcă aș fi dintr-o generație de pe altă lume, fără uniforme, fără poliție excesivă, fără să fii luat la ceartă de cineva de la poartă când vrei să ajungi din punctul A în punctul B.

Bun, am ajuns și în clasa dirigintei, unde ea tocmai reverifica și modifica datele elevilor de a 9-a pentru introducerea lor în sistem. CNP-uri, locul nașterii, numele părinților, numerele de telefon, media de la admitere, toate cele. Și cum multe erau greșite și două persoane pot corecta datele mai repede decât una, am trecut la tastatură.

Pe măsură ce verificam am remarcat o chestie ciudată.

„Doamna dirigintă,” am zis contrariată, „sunt câțiva care n-au medie la…” M-am uitat la E.N. și am decis că n-are cum să fie „engleză”.

„Evaluarea națională,” a răspuns, pentru că se pare că denumirea de _capacitate _era cam dură, sau poate prea ciudată, nu știu. „Da, înseamnă că n-au dat examenul.”

M-am uitat, am văzut o clasă plină de elevi care erau evident în a 9-a, evident prezenți, evident cei de pe liste.

„Ăăăă,” am zis cu multă elocvență.

„Înseamnă că au avut o corigență și n-au putut da evaluarea.”

„Ăăăă!” am zis, cu din ce în ce mai multă elocvență.

„După ce sunt admiși cei care au dat-o, rămân locuri libere și sunt admiși cei fără notă la evaluare.”

„!!!”

Mi-a aruncat o privire care spunea tot ce putea spune despre sistemul de admitere. Am aruncat din nou un ochi pe listele cu elevi, m-am uitat la note – unele medii de admitere peste nouă, altele peste 8… iar apoi, câțiva care intraseră doar cu media claselor 5-8, pe care le făcuseră la sate.

Din câte văd, am ajuns în situația în care e mult mai greu să intri în incinta liceului decât la liceu. Cerințele pentru intrat pe poartă tot cresc și cresc, cele pentru a intra în colectiv tot scad și scad.

Dreptatea nu te apără de proști

Fri, 09 May 2014 07:43:32 +0000

Bun, se cam ia lumea de mine pe baza articolului despre anonimitatea pe net și de faptul că am zis că fata de 15 ani care a declarat pe Facebook că a făcut sex și i-a plăcut a făcut o mare greșeală.

Hai să discutăm puțin.

Adevărul e că o foarte mare parte din populația României face sex sau a făcut sex (băgăm și pensionarii aici). La liceu se face sex. La facultate se face sex. Revistele discută despre sex, ziarele se vând cu sex, celebritățile fac sex pe bune sau sex presupus – și cu toate astea în momentul în care o fată declară că-i place sexul, e pițipoancă. În special dacă-i la liceu. Devenim brusc niște pudici, vai de mine, gagica și-a pus-o cu unul, e clar că e ștoarfă!

Mă, eu nu știu când v-ați început voi viața sexuală, dar știu rare cazuri de oameni care au ajuns la 20+ fără să treacă prin patul altcuiva (deși am auzit de vreo două cazuri de 30+, deci totul e posibil). Știu oameni cu puțini parteneri și oameni care au fugit din floare-n floare, dar când i-am cunoscut n-aș fi putut spune care-i care. Și după cum îi ziceam cuiva acum foarte mult timp, nu există nicio corespondență descoperită de cercetători între frecvența folosirii unui penis și moartea neuronilor fie a deținătorului de penis, fie a beneficiarului acelui penis. Când o fată, fie ea și adolescentă, face sex, penisul ajunge în vagin și nu-n frunte, ceea ce înseamnă că creierul ei rămâne intact.

Mie mi-e absolut evidentă chestia asta. Poate pentru că țin minte liceul ca fiind perioada aia în care o grămadă de persoane, mai mult sau mai puțin bune la învățătură, ori făceau sex, ori ar fi putut foarte bine să facă. Și când nu făceam sex, mamă ce ne mai plăcea să ne gândim la el sau să-l discutăm, sau să discutăm despre băieți din alte puncte de vedere. Cine spune că niciodată n-a trecut prin faza asta e fie un mare mincinos, fie asexual, fie unul dintre ăia care înfloresc așa de târziu că lumea a început să-și piardă speranța.

Unii oameni sunt foarte liniștiți la treaba cu sexul între tineri – inclusiv părinți. Cea mai mișto poveste pe care am auzit-o e cu o fată bună, cu capul pe umeri, care s-a dus la tatăl ei și i-a zis, „Uite, am făcut dragoste cu iubitul meu.” Și taică-su a pus niște muzică și a dansat cu ea ca să sărbătorească.

Dar bineînțeles că în dulcele stil ipocrit, dacă întrebi în contextul greșit despre sex și adolescență, aproape nimeni nu s-a gândit să-și găsească un prieten/o prietenă în timpul liceului, darămite să-și pună problema să mai și facă sex! Incredibil! Toți am aflat că bebelușii apar din burta mamei la 19 ani și ni s-au trezit hormonii la 22, după terminarea facultății. Niciun băiat nu a pus mâna-ntre picioare până la majorat, iar fetele cuminți sunt frigide până-n ziua de azi.

Evident că nivelul absolut de moralitate sau imoralitate, de valoare sau lipsă de valoare al celui care face sex e aproximativ identic cu cel pe care l-ar avea dacă n-ar face sex. Mie, personal, mi-e indiferent când faci sex, cu câți, în ce condiții (deși s-ar putea să fiu aia care-ți repetă „folosește prezervativul, că poate n-ai chef de boli”). Dacă mi-ești prieten/ă și ai chef să-mi spui detalii intime pentru că înseamnă ceva deosebit pentru tine, o să-mi pese – pentru că-ți pasă ție.

Dar… dar. Chiar dacă mi s-ar părea normal ca oamenii care downloadează filme 18+ „pentru rație” și care în general trăiesc în acest univers să nu judece ca idioții, uite că o fac. Și aici ajungem la alt nivel de discuție: cel în care ești conștient de cum reacționează societatea ca să știi în ce te bagi. Nu mai e vorba de moralitate la un nivel abstract, de ce „ar fi bine”, ci de ceea ce este. E vorba de viața ta personală și de auto-apărare.

Am spus că fata de 15-16 ani care a anunțat că a făcut sex și a fost fain a făcut o mare greșeală – una de strategie. Pentru că, după cum se vede, lumea i-a sărit în cap și din câte am văzut reacția ei, ea nu poate să tragă lejer câteva șuturi de karate dintr-o piruetă elegantă de balerină. S-a expus atacurilor fără să fie pregătită pentru asta. Și bineînțeles, ea e „pițipoancă” acum din perspectiva multora care ca de obicei probabil că-și imaginează că a făcut sex singură, pentru că de pițiponcul care a făcut sex cu ea nu se leagă prea multă lume.

Ce vreau să zic e că una e să ai dreptate, alta e să trăiești în liniște și pace. Uneori și dacă faci chestia corectă, tot te trezești cu atacuri și injurii. E o lecție importantă de viață: faptul că „ar trebui” să fii apărat de faptul că n-ai greșit sau n-ai greșit mult nu înseamnă că vei și fi, la fel cum faptul că e imoral și ilegal să furi nu înseamnă că dacă-ți lași casa descuiată nu va intra nimeni să-ți fure lucrurile. Idioții există și sunt printre noi.

Scriu chestiile astea nu în spiritul cuiva care crede că ar trebui toți să ne conformăm ca să ne facem viața mai ușoară, ci în spiritul cuiva care crede că merită să-ți pui bocancii cu ținte în cazul în care trebuie să dai cuiva bocanci în gură.

Cred în faptul că oamenii ar trebui să fie mai raționali și ar trebui educați măcar în parte, dar între teorie și practică e o diferență. La un moment dat, cu puțin noroc și ceva mai multe voci ale toleranței și ale gândirii, o să avem mai mulți oameni educați care să poată să intervină în cazuri care momentan sunt lăsate de izbeliște. Dar până atunci se vor da bătălii pe tot felul de fronturi stupide și dacă nu ești pregătit de acea bătălie, sau n-ai chef de ea, e bine să o poți evita.

În rest, rămâne cum spuneam înainte: anonimitatea pe net e o chestie bună, că poți să experimentezi cu diverse chestii și să te reinventezi când o dai în bară. Da, știu, unii punctează că e nașpa că conspiraționiști și alți ăia sunt și ei anonimi, dar meh.

Literatura română: de ce?

Tue, 20 Nov 2012 23:34:49 +0000

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.

Nu se pune problema că nu citesc în general. Citesc. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Am avut perioade în care asta făceam toată ziua, am avut perioade în care n-am pus mâna pe aproape nimic timp de o lună. Și prefer de o mie de ori să discut despre Dickens decât despre Rebreanu și văd mai multe puncte bune la interminabilul și obositorul „Middlemarch” de George Eliot decât văd la „Baltagul” lui Sadoveanu. De ce?…

Pentru că la școală am învățat literatura română. Și literatura română nu se citește – se lecturează. Adică îți iei frumușel cartea în brațe și arunci ochii pe hârtie, îi obligi să treacă de la un cuvânt la altul, de la un rând la altul, de la o pagină la alta și apoi, fără să crâcnești, spui cu voce tare și intelectuală: „Ah, ce carte excepțională! Autorul e un geniu!” După ce faci asta poți s-o arunci la gunoi, că deseori simți în sinea ta că merită.

Eu am avut norocul că am învățat să citesc înainte de a ajunge la școală. Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, dar alfabetul e o chestie ușoară. Nici șaizeci de semne și gata, ai terminat cu majuscule, minuscule și variațiuni. Puțin exercițiu și deja ai ce face când te plictisești – mai un articol de ziar, mai o revistă, mai un roman și în caz de disperare mare, citești instrucțiunile aparatelor tehnice sau etichetele de pe produse și te întrebi unde a dispărut persoana cu care cică te întâlneai acum două ore. Pentru mine, asta a însemnat întotdeauna cititul: nu materie de școală, nu un lucru pe care-l înveți. E un stil de a comunica. Am ajuns la școală știind deja ce sunt cărțile: chestiile alea în care bagi nasul ca să te distrezi. Furnicelul Ferda, șoareci vorbitori, Ivan care zbura pe cuptor (cum?! CUM!), ditamai cărămida de aventuri ale lui Niels Holgersson care zbura cu gâștele vorbitoate…

Dar la școală am învățat că textele mici și mari, de la poezii la povestiri la romane, pot să fie și ceva complet nou: o obligație la ipocrizie. Am învățat că Eminescu e cel mai mare și mai mișto poet al tuturor timpurilor și cel mai geniu dintre genii și cel mai romantic dintre romantici și că el era mare extraom pe toate planurile, nu așa, un fieștecine care se afla în treabă și turna o poezie la colț de stradă ca alde poeții francezi care se încurcau într-un romantism mai bleg și slăbuț și lipsit de profunzime…

Am aflat și că Eliade era perfect pe toate direcțiile – filozof, istoric, scriitor! „Romanul adolescentului miop” este nemaiîntâlnit și excesiv de excepțional, „Maitreyi” este dincolo de noi prin superbitatea sa încântătoare și „La țigănci” e plină de un simbolism atât de minunat încât dacă nuvela ar fi scrisă în versuri am putea spune chiar că e eminesciană! Și tot așa. Normal, fac mișto.

Ei, Dorinul în cauză cu care eram în cafeneaua din Brașov, zice așa pe blog: „La ce bun că știu că Nică e copilul universal, că Bacovia rîdea pe movul metafizic, sau că Ion a omorît-o pe nevastă-sa?” Și cotinuă: cât de utilă e literatura asta română ca materie școlară, că el oricum adună avantajele tot la zero ajunge?

Hai să vedem. Ce înveți în școală despre literatură?… Din când în când, ceva util! Între universalul Nică și sublimul lui Eminescu, aflăm că România n-a avut mare brânză literară până târziu și că totul a mers greu, greu. Aflăm de Titu Maiorescu și „Junimea” pe la care se perindau scriitorii noștri mai semeți, despre niște influențe pe ici, pe colo, despre ce idei circulau în vremurile în care scriau Arghezi sau Bacovia. Undeva, undeva în adâncuri sunt și informații care au o valoare.

Altfel… Nici măcar Wikipedia nu e în stare să se desprindă de stilul didactic școlăresc român:

„Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu și George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînțeles suficient.”

Capul sus cu mândrie: avem exact aceleași aberații și în varianta englezească, traduse cu multă grijă de cineva talentat la păsăreasca britanică, dar la fel de îndoctrinat ca majoritatea elevilor noștri silitori.

…Cum care-i problema cu wikipedia? Părțile cu bold n-ar trebui să existe pentru că sunt judecăți subiective mai mult decât explicații enciclopedice, sau sunt detalii inutile. 50 de ani după Eminescu? De ce e relevant? Cine spune că Blaga nu-i suficient de înțeles? De ce sunt toți așa de importanți? Părțile cu italice nu sunt susținute de nimic din restul textului. Fundurile statuilor scriitorilor români strălucesc de atâta frecat cu buzele generațiilor de elevi și profesori care s-au perindat în jurul lor.

Nu. Nu asta ar trebui să facem în școli. Eminescu, genial sau nu, e întins în mormânt și efectiv nu-mi pasă dacă-l interesează cât de înalt îi e piedestalul. Chiar și în ipoteza în care ar sta la Poarta Raiului fără altă treabă decât să numere pupăturile depuse la altar conform tradiției, i-a fost destul. Dacă e vorba de apreciat literatură, nu e nevoie să ne forțeze profesorii cu pixuri și cataloage – ar trebui să deschidem efectiv cartea, să citim ceva și să ne gândim noi cu căpșoarele noastre non-Maioresciene, non-Călinesciene, non-CriticDeNiciUnFel-iene dacă efectiv ne place scriitorul sau nu. Cum să-i predai cuiva că ar trebui să-i placă ceva?… Bine că nu ne zic să ne placă odată măslinele, că așa a decis Academia Română!

Dar bun, ceva trebuie predat. Dacă nu mai facem plecăciuni, ce facem? Păi, poțină teorie, puțină istorie și ceva îndrumare în ce privește critica. Eventual înveți și niște critică, dar cu autorii dați și explicații clare: uite, învățăm părerea lui Călinescu despre Eminescu pentru că a fost foarte influentă în epocă.

Și apoi zicem, copii, pe data viitoare, scrieți un eseu despre X. Și vedem ce băsmesc. Puncte pentru date legate de teorie și istorie și puncte pentru argumentare. Poate trăsnește vreunul ceva interesant. Hai s-o luăm așa: momentan în „La țigănci” e vorba de Gavrilescu care e inițiat în ceva mistic, e un tip care se ocupă de dric și care e Charon și cafeaua poate fi „apa morții”, în legătură cu basmele populare. Grecoaica și ovreica reprezintă naționalități vechi, spiritualitatea și cultura…. Șamd. Dați pe net, că găsiți.

No, o interpretare pe care n-o găsești pe net (sau n-o găseai până acum, că o pun eu): Gavrilescu e inițiat de zeița Kali, din hinduism. De ce nu, Eliade a fost în fond prin India și a studiat religiile. Kali e neagră (conexiune cu cafeaua), e din India (ca țiganii, de unde ghicitul țigăncii), e o zeiță teribilă care nu te ia ușor (Gavrilescu e aruncat dur în poveste), e asociată timpului (Gavrilescu se plimbă prin timp) și e asociată și morții (uite și dricul). Pac, o nouă interpretare. Ușor de susținut, viabilă. Dar s-ar putea să fii depunctat la bac, că nu știi ce aiureală de barem nimerești. Și e mai greu pentru profesori să lași mână liberă.

Dar ce educație am avea dacă am lăsa interpretările libere și am cere să fie bine documentate și argumentate! Dorin cere pe blogul lui motive pentru care să înveți literatura română și de-abia îngaimă cineva ceva. Recunosc că și pe mine m-a luat pe nepregătite întrebarea când eram tete-a-tete, că îmi displace literatura noastră de când am lecturat-o. Dar răspunsul pe care-l dau azi e așa: învățăm literatură că ne formează psihicul într-un anumit fel; prin povești înveți câte ceva despre lume și despre ce au gândit alții despre lume. Etc. Nu mai fac apologia literaturii: e apologia poveștilor și a ficțiunii și a omului care ascultă.

Și învățăm literatură română pentru că asta e literatura noastră. Cărți bune, rele, plictisitoare sau incitante sau niște dezastre, ăștia ne sunt soldații, cu ăștia defilăm. Dacă te pasionează literatura, treci singur la ce-ți place (Marquez? Kawabata? Asimov? Pratchett? Topârceanu?), dar până una-alta cică au decis unii că astea sunt cărțile noastre mărețe. Hai să vedem – o fi ceva de capul lor? Ce povești ne spun ăia de-au locuit pe aici, ne-au vorbit limba și ne-au împărtășit măcar o bucată din istorie? Avem câte ceva în comun cu ei, în fond. Ce-au scornit și cum au spus? Să vedem.

Asta e ideea: să lăsăm odată deoparte piedestalurile și altarele și să vedem. Ne plac autorii noștri? Sau într-adevăr mai bine citeam ceva de Neil Gaiman în loc de Sadoveanu? Sau, dezamăgiți de Sadoveanu și de ce avem de citit de la ai noștri, hotărâm să creem și noi în stilul nostru ceva mai nou și mai bun?