Limba Engleză on Roxana-Mălina Chirilă

Un picior, două picioare

Sun, 20 Jan 2019 08:40:30 +0000

Am văzut zilele astea o poveste interesantă pe Facebook despre o profesoară de engleză din Cluj care are o confruntare absurdă cu mama unui elev. Mai exact, profesoara le-a predat elevilor o lecție despre corpul uman din care face parte și cuvântul „foot” (picior, labă a piciorului). Însă pentru că „foot” în engleză se citește aproximativ ca „fut” în română, iar copiii repetă acasă ce au învățat la școală, profesoara s-a trezit cu o reclamație cum că predă porcoșenii la oră.

Povestea dă din absurd în absurd: mama nu s-a mulțumit cu explicații despre cum un cuvânt inocent dintr-o limbă poate suna ca unul vulgar din alta (data viitoare când vă spune cineva să faceți un lucru care nu vă convine, ziceți tare și răspicat „FAC EU” și vedeți cu ce scandal se lasă), ci s-a dus la Inspectoratul Școlar Județean ca să mai facă o plângere, scoțându-i peri albi profesoarei și mâncându-i zilele de stres.

E o situație incredibilă la modul cel mai propriu._ _Tocmai dezbăteam cu cineva dacă e chiar o poveste reală sau e o invenție. Părerea mea e că ar putea foarte bine să fie adevărată, pentru că nebunia umană nu cunoaște limite. Părerea adversă e că totuși e greu să fii atât de imbecil ca mama din poveste, deci probabil e o invenție. Ca argument care să-mi susțină partea am acest articol, în care cei de la ISJ Cluj confirmă faptul că au primit o reclamație, dar nu pot da detalii.

Cred că un semn al maturizării e, într-adevăr, să nu mai crezi tot ce auzi, pentru că alții pot minți. Iar un semn al îmbătrânirii e să începi să-ți pui problema să crezi din nou, pentru că te-ai convins că lumea e chiar atât de tembelă.

Profesoara respectivă are parte de toată simpatia mea și îi transmit un sincer, „Cum Doamne iartă-mă?” în timp ce mă crucesc. Îi doresc să se rezolve repede și fără stres.

Însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre asta:

Sunt profesoara de limba engleza. Am avut lectia „Human body” la clasa a III a. Cuvantul „foot” (care se regaseste in carte) in limba engleza inseamna „picior, laba piciorului”. Acest cuvant se pronunta „fut”, doi de „o” in limba engleza se citesc „u”.

Mi-a sărit în ochi pasajul ăsta pentru că fix așa am învățat și eu engleză – doi de „o” se citesc „u” („room”, „broom”), cu excepția cazurilor în care se citesc „o” („door”). De fapt, cred că așa se și predă de obicei.

Chestia e că „foot” nu se pronunță „fut” ca verbul la persoana întâi singular din română – decât dacă ai accent rusesc. Verbul românesc se pronunță „fu:t”, cu „u”-ul din „you”, iar substantivul englezesc este „fʊt”, cu o vocală pe care noi n-o avem și care e undeva între un „u” și un „ă” (dați clic pe link, apoi pe stegulețul american sau cel britanic de lângă cuvântul scris mare și-l puteți auzi).

Cu alte cuvinte, în școală înveți ceva engleză, dar ai nevoie de ajutor din afară ca să poți să înveți pronunția curată.

Pe undeva, înțeleg de ce. E mai ușor să faci o legătură cu ceea ce elevii știu deja să pronunțe, să le spui lucruri clare ca să poată reține cuvinte cât mai ușor și fără să se streseze mult. Dumnezeu știe că diferența între „o”-ul, „a”-ul și „á”-ul maghiare mi-au făcut zile negre de câte ori am încercat să învăț limba și m-am întrebat dacă ar fi o problemă chiar așa de mare să pronunț ca o cizmă cuvintele, atât timp cât pot să pronunț ceva. (Faza amuzantă e că tot nu pot să le disting în maghiară, dar în engleză simt diferența instantaneu între fix aceleași sunete.)

Pe de altă parte, ceva parcă tot nu se leagă. La facultate se predă fonetică – înveți exact cum să formezi sunetele ca să iasă cum trebuie. Teoretic, chestia asta te ajută să-i înveți și pe alții să pronunțe curat o limbă străină. Practic, am întâlnit doar o mică mână de oameni care fac lucrurile astea, câte un profesor care s-a oprit lângă banca unul elev – „Cum pronunți ’thing’? Sing? Ok, uite ce să faci – zi „s” lung. Ok, acum deschide un pic mai mult gura și pune limba mai jos, în dreptul dinților, dar lasă aerul să treacă pe deasupra ei. „Th”. Bun. Fă așa un minut, să te obișnuiești.”

Nu mai e vorba de vina profesorilor aici, ci de sistem, de ce e scris în programă, de modul în care se pune problema în modulele psiho-pedagogice, de lucruri de-astea de finețe. Poate că pronunția curată e absolut ultima noastră problemă, dar mi se pare că merită și ea luată în considerare într-un context mai larg. În fond, în ziua de azi, majoritatea fac engleză din clasa a doua până într-a doișpea, e o perioadă suficient de lungă încât să ne putem întreba cum abordăm finețurile.

Na, că am ajuns și profă. Pardon, trainer.

Tue, 14 Oct 2014 09:53:16 +0000

Eu de multă vreme aveam un pitic pe creier cum că aș vrea să predau. Am făcut faimosul modul psihopedagogic în facultate, mi-am făcut practica printr-un liceu și am știut în clipa aia că mi-ar surâde o carieră de profesor dacă ar putea să fie mai puțin, hm, lipsită de respect din partea populației și lipsită de bani din partea angajatorilor. (nu vreau să spun că aș câștiga mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ… a, ba da. Câștig mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ. Și e mai puțin stresant)

Mno, bun, în vară m-au contactat unii de la o firmă care oferă cursuri de engleză pentru companii prin toată țara și m-au întrebat dacă aș vrea să fiu ~~profesoară~~ trainer de engleză în Sf. Gheorghe. Pentru neavizați, trainerul de limbi străine e un profesor care nu-și spune profesor din motive de PR (gen „avem experiențe proaste de la școală”).

După ce am trecut de interviu și a rămas stabilit că vom colabora, m-au vârât în cultura firmei. Mi-au povestit de „icebreakere”, „factorul WOW”, mi-au făcut un „onboarding”, m-au trecut printr-un „training de induction” și alte alea. Acuma, eu vorbesc în engleză jumătate din timp cu prietenii, dar de obicei când vorbesc oficial limba română folosesc mai rar englezisme și bag echivalentele românești. Mi-am tradus mental termenii lor în „spartul gheții când nu știi în ce ape se scaldă lumea”, „îi musai să-i dai pe spate”, „hop-țop și eu prin firmă” și „metoda inductivă de formare a noilor colaboratori prin întrebări și răspunsuri repetitive care sugerează un cadru profesionist” (eu prefer metodele mai rapide și informale de informare, dar ok).

După cei n-șpe pași am ajuns și la predarea efectivă. Cursanții, vreo 6, oameni de treabă. Pentru primul curs planul de la firmă era să petrec vreo 10 minute discutând despre cum la curs toată lumea trebuie să vorbească politicos, să își închidă telefoanele și să nu se certe, dar am zis că îi respect ca pe niște adulți responsabili (dat fiind faptul că erau niște adulți responsabili, toți cu vârste peste a mea și poziții stabile în compania în cadrul căreia predam cursul; bănuiesc că sfaturile sunt mult mai valabile în alt gen de contexte). Le-am comunicat doar că pot să pună întrebări – și ar trebui s-o facă – de fiecare dată când ceva nu e clar. Și dacă tot nu e clar după explicații, încerc alte explicații. Spre final am remarcat că erau relaxați, întrebau, comentau. Ba mai mult decât atât, când cineva zicea „ce înseamnă…”, cel/cea care știa răspundea. E perfect, se pot ajuta unii pe alții când eu nu mai sunt prin zonă.

Dat fiind faptul că tot cursul durează o lună, n-am eu mari învățăminte de împărtășit altora în ce privește tehnicile de predare. Am doar câteva gânduri și câteva idei confirmate.

La prima chestie mă așteptam: dacă un curs durează vreo oră jumate, căutatul de materiale pentru el durează tot cam atât. Aveam la dispoziție ț-șpe manuale scanate, trimise de firmă, din care mi-au zis să aleg ce mi se pare mie că se potrivește. Am ales unul, am constatat că era scanat de nu se putea citi ușor la tipărire, am dat mesaj înapoi că e cam nașpa, după care nu s-a rezolvat nimic și a trebuit să aleg alt manual. Toate manualele sunt pe direcția de business, doar că unele lecții n-aveau aplicabilitate pentru firma la care predam, așa că stăteam să citesc exerciții peste exerciții, lecții peste lecții, să văd care-i mai bună. Și am căutat și câteva chestii extra, să nu stăm doar agățați de manualul efectiv: niște economie comportamentală via Dan Ariely, niște engleză în acțiune cu clipuri gen ăsta. Am trecut prin toate cărțile în engleză pe care le am, cu benzi desenate cu tot, ca să văd dacă sunt destul de ok pentru curs – și nu prea erau.

A doua chestie e legată de faptul că sunt introvertită. Deși n-am probleme să vorbesc în fața unor oameni sau să conduc o lecție, mă cam fură de energie rapid, la sfârșitul cursurilor sunt stoarsă. E bine că în perioada asta n-am proiecte urgente pe direcția de traduceri, că ar fi fost un mic dezastru.

A treia chestie e legată de ce este și ce face un profesor. Când făceam la facultate modulul psihopedagogic am constatat o chestie: sunt oameni care au ceva de demonstrat, de exemplu că sunt profesori buni sau sufletiști sau bine pregătiți. Un prof de psihologie ne-a ținut teorii despre cât de bine o să ne înțelegem, dar nu foarte bine, că e prietenos, dar nu e prieten cu mulți, pentru că prietenia cere timp și el n-are timp de noi toți, dar va fi prietenos, însă să nu-i cerem prea multe că nu primim, pentru că asta e viața, dar el va fi simpatic chiar și-așa și știe că ne vom înțelege bine, chiar dacă nu suntem prieteni.

O profă de pedagogie din facultate ne-a luat cu „vaiiiii ce nume drăguț ai”, de parcă eram copii de grădiniță, și a continuat cu dulcegării – a cauzat un val de agresivitate pasivă cum rar am mai văzut. La final agresivitatea era aproape dechisă, i s-a pus femeii pata la ultimul curs și ne-a declarat că ne urăște și că se bucură să scape de noi etc. Soarta e amuzantă, a mai avut de predat un semestru la noi după declarația asta.

Apoi, un caz clasic. Aveam o profesoară care venea să ne povestească despre oamenii importanți din domeniu pe care-i cunoscuse și care ne povestea de conferințele le care fusese etc. Da, poate fi interesant, dar doar dacă ai ceva de zis cu asta, nu dacă vrei să impresionezi – și cu ocazia asta nu prea îți ții cursul.

Poate din cauza asta colegele mele de grupă, când le-a venit timpul să predea, au început să exerseze arta insuportabilității: luau pe toată lumea cu „children” (chiar dacă „children” ăștia erau doar cu trei ani mai mici), uitându-se superior în sus și-n jos. Nu știu ce mai fac azi, poate s-au perfecționat între timp.

După cum văd eu lucrurile, un profesor n-are nimic de demonstrat. E în fața clasei? Elevii/cursanții/studenții știu că urmează să li se predea? Tot cadrul e în favoarea lui, se presupune deja că e informat și știe să dea informația mai departe, respectul pentru poziția pe care o ocupă e deja acolo – dacă nu îmbârligă foarte tare lucrurile, atuurile rămân. Și nu e necesar să încerci să fii profesorul perfect, cel prietenos, deschis, iubit – sau cel respectat și distant. Dacă începi să predai, se vede oricum cine ești.

Așa că eu personal nu mi-am făcut prea multe griji să le explic cât de bine știu engleza și cât de prieteni vom fi. Am încercat să găsesc lucruri ok de explicat și de predat, ceea ce mi-a fost destul de greu pentru că ei erau de nivele diferite și nu știam ce știu și ce nu știu. Și dacă am dat rateuri uneori, sper să nu fi fost prea mari.

Eh, oricum, a fost o experiență pe care n-o s-o repet prea curând (prea mult timp, prea mult efort, pierderea e și financiară că puteam să mă ocup de chestii mult mai productive între timp – nu estimasem cum trebuie perioada de pauză necesară după un curs), dar a fost frumoasă. Nu știu cât de mult i-am ajutat pe oameni într-o singură lună de cursuri (două ore pe săptămână), dar dacă au reținut trei chestii din ce le-am zis și dacă se simt ceva mai relaxați în privința discuțiilor în engleză, tot e bine.

Gramatica limbii engleze în versuri

Wed, 16 Jul 2014 18:27:28 +0000

E pentru prima dată, cred, când „Weird Al” Yankovic a reușit să scoată o melodie care să-mi meargă la suflet. E un imn perfect pentru toți naziștii gramaticii pentru că fiecare lucru pe care-l spune acolo e corect.

E bun și pentru cei care învață acum engleza tocmai din cauza asta. Sigur, Yankovic e cam caustic, dar ironia nu se aplică atunci când nu e vorba de limba ta maternă.

Mulțumesc, 10q, 39.

Mon, 10 Mar 2014 09:30:37 +0000

Notițe despre slang cu numere și mulțumiri: pornim de la „mulțumesc” în engleză: „Thank you”.

Din cauza felului în care e pronunțat, pe internet îl mai găsești sub forma de 10q – ten-Q.

Ten-Q, apropo, e mai aproape de felul în care sună „Thank you” decât „senkyu”-ul nostru. Orice ar spune profii noștri, „th” e mai spre „t” decât spre „s” – sau mai spre „d” decât spre „z”.

Dar se pare că japonezilor li se predă sunetul „th” în același stil aiurit în care se predă în școlile noastre, pentru că ei prescurtează „thank you” în 3q: san-kyuu. Sau, dacă vor s-o spună în numere de la cap la coadă: 39: san-kyuu.

Stiluri proprii de conversație

Sun, 29 Sep 2013 19:12:35 +0000

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam.

Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză.

În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context.

În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”. „Mă” de obicei vine înainte de explicații. „Bă” înainte de explicații în care Am O Poziție (variantă: „Deci. Bă. Nu poți să…”). „Măi” când încerc să-l fac pe celălalt să asculte. Distincțiile nu sunt mereu clare.

În viața de zi cu zi cu persoane care știu engleza: româno-engleză, care-mi vine mai repede. Dacă aproximativ toată discuția e în română, bag un accent mai de româncă și-n engleză.

În engleză, discuții mai politicoase: cam ca în română la discuții, minus „ioi”, „bă”, „măi”, „mă”, din motive de lipsă a lor în engleză.

În engleză la discuții cu prieteni: „and then she was like,” în loc de „and the she said” (cred că de la adolescenți americani mi se trage); „there’s a bunch of people” în loc de „there are a bunch of people” (dezacord de persoană). O predispoziție pentru folosirea cuvântului „like”.

Cu Linda sau în general ca fangirl: apare „omg”, abundență de „like”, uneori punctuație exagerată, „effing” ca substituent de înjurătură cu f., eventual caps lock, „This.”, puncte ca mod de accentuare a ideilor, alte chestii care m-ar zbura din societatea civilizată. Mostră: „Omg. This. Did you like see this?!!!! THE CAKE IS AN EFFING LIE!”

Singurul motiv pentru care nu sunt îngrozitor de exuberantă pe blog la fiecare două săptămâni e că n-am aflat încă exact cum aș exprima treaba asta în română. Nu vreau să mă sinucid cu tone de împrumuturi din engleză. Și în română parcă exuberanța sună fals. A văzut careva chestii scrise în ton de mega-entuziasm în dulcea noastră limbă?