Limba Română on Roxana-Mălina Chirilă

Cum se face un pireu/piure de cartofi

Tue, 29 Sep 2015 06:24:27 +0000

Da, și pireu, și piure sunt forme acceptate ale cuvântului.

Treaba merge cam așa: iei niște cartofi, așa, cam cât ar mânca un om la o masă. Îi decojești. Îndepărtezi părțile nașpa. Îi tai în bucăți. Îi arunci în apă. Îi fierbi până intră ușor furculița în ei.

Apoi îi scurgi de apă bine de tot, nu-i lași să mustească în apă de două degete, s-a înțeles?

Îi pui într-un vas cât de cât adânc. Trântești peste o bucată de unt, nu cât să dai faliment că trebuie să iei alt unt, ci așa, cam cât o juma’ de centimetru pe lățime din bucata aia pe care o găsești în comerț. Poa’ să fie și mai mult, nu-i bai.

Iei lapte și torni peste. Torni și tu un pahar acolo. Pui și niște sare, nu te zgârcești tare la ea, că intră mai mult de un vârf în mâncarea asta. Pui și un praf de nucșoară (aici chiar e un praf de, că altfel e prea multă și iese nașpa). Iei o ustensilă de-aia de bucătărie care are un fel de placă orizontală cu găurele în partea de jos și zdrobești cu aia cartofii. Ridici brațul, cobori brațul, ridici brațul, cobori brațul – tot așa până obții o mâncare relativ omogenă și pufoasă. Dacă nu pare destul de pufoasă, mai pui niște lapte. Guști un vârf de furculiță din ea – dacă n-are suficientă sare, mai pui un pic.

Nu pui apă. Nu folosești fulgi de cartofi. Nu te zgârcești cu laptele sau cu sarea. Procesul e identic dacă ai mai multe porții de făcut, doar folosești cantități mai mari, în aceleași proporții.

Postarea asta nu e pentru cititorii normali de pe blog, că îmi imaginez că știți toți cum se face un amărât de pireu de cartofi/piure de cartofi (oricum i-ați zice). Nu știu dacă am intrat vreodată în casa cuiva care să nu știe să gătească așa ceva. E atât de simplu că nici nu-ți trebuie o rețetă, faci la ochi că n-are ce să nu iasă.

Nu, postarea asta e pentru restaurante. Niciun restaurant din România nu pare capabil să facă banalitatea asta la un nivel acceptabil. E incredibil. Acasă trebuie să uiți cartofii pe foc până se duce toată apa și îi carbonizezi ca să reușești să nu faci mâncarea cum trebuie – dar la restaurant iese mereu o chestie anostă și lipsită de orice fel de Dumnezeu. Cred că la intrarea în bucătărie au un aparat care șterge complet rețeta asta din memoria bucătarului angajat – acasă e român obișnuit, n-are cum să rateze pireul, dar la muncă trebuie să fie brusc în afara cunoștinței de cauză, că așa i se cere în fișa postului. De ce?… Nu știu.

Toți sunt Icari în Purgatoriu

Fri, 05 Jun 2015 04:36:08 +0000

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

…aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă. În plus, ca să fie rahatul bici, hoașca făcea rost de lucrările elevilor ei de la olimpiadă, le citea, după care își bătea joc de ele în fața elevilor care nu mergeau la olimpiadă.

Bine, am trecut Bacul? Am trecut Bacul. Cu notă mare. Fără să citesc nimic din bibliografie, în afară de Baltagul lui Sadoveanu, dintr-un motiv care mă depășește, că îl citisem deja pentru capacitate și știam că nu-l înghit.

Femeia avea aceleași lecții în fiecare an, la fiecare clasă. Le spunea cam cu aceleași cuvinte peste tot și asculta elevi la începutul orei nu doar ca să le dea notă, ci și ca să afle unde rămăsese cu o clasă sau alta – „Cine-mi spune despre ce am discutat data trecută?”

Așa, chestia e că profa asta excelentă avea câteva fixații, dar cea mai mare fixație erau comentariile tragice, uneori cu referire la Icar. Știți mitul lui Icar, nu? Partea care ne interesează pe noi e asta: Icar și taică-su evadează din labirint cu ajutorul unor perechi de aripi lipite cu ceară. Tatăl e prudent, dar Icar se simte voinic, zboară prea aproape de soare, soarele îi topește ceara, aripile se destramă și Icar pică din cer și moare.

Icar e o metaforă pentru jumătate dintre eroii literaturii făcute la școală: precum Icar, personajul încearcă să se ridice deasupra condiției lui, dar la un moment dat se prăbușește tragic. Sau se prăbușește tragic în mod simplu la clasa noastră, dar se prăbușește tragic cu referire la Icar la clasa paralelă. Ideea e că e multă tragedie.

Ceea ce e logic când e vorba de, să zicem, tragedia greacă. Despre care am discutat la ore. Oedip biruie Sfinxul, ajunge rege și se ridică din ce în ce mai sus în lume – dar apoi, ca Icar, zboară (metaforic) prea aproape de soare, îi mânie pe zei și pică din înalturi în momentul în care își dă seama că s-a culcat cu maică-sa și că odraslele lui îi sunt și frați (și surori). Prăbușirea lui e completă când își scoate ochii și pleacă rătăcitor prin lume.

Poate că într-un mod mai puțin logic, Icar e o metaforă bună și pentru literatura creată în stilul clasic. De exemplu, în Ion, de Liviu Rebreanu, personajul principal e un țăran care vrea și iubire, și pământ. Încearcă să le obțină pe amândouă, dar glasul tragic al iubirii îl strigă și el încearcă să se ridice prea sus, dar asta nu face decât să-l prăbușească și să-l omoare. Ca pe Icar.

În Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, e absolut evident: Dionis aspiră să fie mare și tare, se face vrăjitor cu ajutorul maestrului Rubens… dar se ridică deasupra condiției lui umane și, la fel ca în cazul lui Icar, ridicatul prea sus îi aduce prăbușirea.

Mai e și Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Nu mai știu ce se întâmpla acolo, dar protagonistul luptă, protagonistul o dă cu bâta-n baltă, protagonistul se sinucide la final – la fel ca Icar, a încercat să se ridice unde nu-i fierbea oala, dar îi fierbea ceara de pe aripi.

Mă tot chinui să-mi aduc aminte ce alte cărți mai erau în programă, dar, după cum ziceam, le-am evitat pe toate ca pe drac, așa că nu mai țin minte. Însă schema critică e de neuitat. Atât de multă tragedie ne-a imprimat profa noastră excelentă în interpretări încât atunci când la o olimpiadă de engleză ne-a picat odată o poezioară romantică și dulce și ușor tristă, și o colegă a interpretat-o ca pe o tragedie suferindă cu moarte și depresie.

Repet schema ei, aplicată pe capodopere ale literaturii universale (sau necapodopere):

Crimă și pedeapsă e despre un individ care crede că se poate ridica la condiția de geniu și face o crimă fiind convins că e deasupra oamenilor de rând. Dar, asemeni lui Icar, de fapt nu are capacitatea de a „zbura” atât de sus și se prăbușește în mod tragic.

Anna Karenina nu și-a acceptat viața de femeie măritată și absolut comună, așa că a încercat să-și clădească o viață mai bună cu Vronski, dar încercarea ei a dus-o doar la o prăbușire tragică și la moarte – la fel ca în cazul mitului lui Icar.

Anastasia Steele a încercat să găsească o iubire de vis… dar aceasta le e interzisă muritorilor. Christian Grey, demonul romantic din această operă literară, a rănit-o când ea, precum Icar, a încercat să se înalțe prea sus – la finalul cărții, eroina se prăbușește într-o tragică disperare.

Un lup încearcă să devină un actor excepțional… Dar lupii nu sunt meniți să se ridice deasupra condiției lor și, precum Icar, lupul se prăbușește tragic și moare…

Mai mulți nobili încearcă să se ridice deasupra condiției lor nobiliare, însă din cauza faptului că muritorilor de rând nu le este permis să obțină puterea absolută, la fel ca în mitul lui Icar, toată lumea se prăbușește și moare.

După cum se vede, poți rata spectaculos esența unei cărți cu schema asta. Sau cu orice altă schemă, dacă ai suficientă nebunie ca s-o aplici. Cu puțină bunăvoință, orice personaj poate fi Icar. Și orice decor poate să fie ce vrei tu, dacă forțezi nota.

Încercați să vă prindeți la ce se referă ce scriu aici: „Autorul prezintă aici o lume carnavalescă, o lume pe dos, în care totul este grotesc și caricatural, spre deosebire de lumea reală.” Hai, că știți. Ați făcut toți opere de autorul care scrie așa, grotesc și carnavalesc și hidos cum e. Nu vă prindeți?… Nu?… E vorba de Caragiale. La liceu am învățat că I.L. Caragiale nu e amuzant că seamănă personajele lui cu unii oameni pe care-i cam știm, ci pentru că lumea lui e fix pe dos față de cea reală. Pentru că, în lumea reală, după cum știm cu toții, toți politicienii sunt cinstiți, țațele nu țin enorm la odrasle nasoale și toți copiii sunt bine crescuți. Eeeexact.

Mi-a luat mult timp să înțeleg că orele de română pe care le făceam în școală erau proaste. Chiar dacă nu-mi plăceau. Chiar dacă n-am simțit niciodată vreo dorință să citesc ceva din bibliografie. Chiar dacă am rămas cu impresia că literatura „mare” e scrisă cu „expresii frumoase” și cu „idei”, pe tot felul de modele „mărețe”, gândite de autor dinainte (cu câtă subtilitate l-a băgat Creangă pe Icar în povestea aia cu lupul!).

Și mă întreb cât mai durează până începe să se prindă lumea că ceva nu e chiar ok la abordarea pe care o avem față de literatură și de predarea ei. Că poate e o bubă undeva în sistem, dacă ajungem să spunem absurdități cu o mină serioasă, dacă repetăm neadevăruri pentru că sunt spuse de „oameni mai deștepți ca noi”. Poate că nu era Icar pentru toți profii de română, dar dacă poți să ai o obsesie și să o transmiți la generații întregi, parcă nu e ok.

Până una-alta, probabil că unii dintre voi au remarcat că există un purgatoriu în titlul articolului, dar nu și în articolul propriu-zis. Există o fază și cu purgatoriul – cine se prinde, primește 10 puncte internet (oferite de Dorin Lazăr de la ICR). Dacă nu se prinde nimeni, le mănânc eu, după care vă zic.

Godot trebuia să aspire la o condiție superioară, dar s-a prăbușit tragic, precum Icar, înainte de piesă. Tragedia piesei e că firul ei narativ a aspirat la prea mult și s-a înălțat prea tare, așa că, precum Icar, s-a prăbușit și a devenit absurdă.

Developează istoria României

Fri, 23 Jan 2015 11:18:36 +0000

Mâine cică ar fi ceva sărbătoare națională, așa că unii-alții fac promoții pe tema asta. Cum ar fi Libris, o librărie online la care sunt abonată (pe mail) (nu că aș fi cumpărat ceva de la ei) (dar teoretic pot cumpăra) (poate într-o bună zi) (sigur nu azi).

Și cum poți să-ți demonstrezi mai bine respectul față de o sărbătoare națională decât punând o tipă îmbrăcată în ie pe anunț, după ce ai angajat un englez să-ți scrie textul de promovare și un copil de gimnaziu să-ți facă traducerea? Ce altceva poate demonstra mai tare că ții la cărți și la limba scrisă?

Mă întreb cum o să se developeze istoria lor în continuare.

E romgleza o problemă pentru limba română?

Sat, 10 Jan 2015 08:52:34 +0000

Zilele trecute discutam de vreo, vreun, apostrofuri și modul în care s-a transformat limba română (cel puțin cea scrisă) în ultimul secol. Pentru că momentan a-nnebunit populația și tătă lumea o bunghește pe engleză, cineva m-a întrebat ce părere am de efectele romglezei asupra tinerei generații.

Păi… sincer? Nu-mi fac griji.

Tot blogul de aici de față e scris în română – o română destul de pură, aș zice, cu excepția momentelor în care mai bag o expresie în engleză sau, complet inexplicabil pentru cei care mă cunosc, în franceză (je m’en fous s-ar putea să fie singura expresie pe care o folosesc în scris, dar nu vorbit).

În viața de zi cu zi vorbesc romgleză. Sau engleză. Sau română. Sau romgleză. Sau… Eh, depinde cu cine vorbesc și în ce context – când schimb interlocutorul, schimb registrul de exprimare, schimb registrul de comportament. Cam toată lumea face la fel: într-un fel ești cu prietenii apropiați, altfel la muncă, altfel cu oameni pe care de-abia îi cunoști. Există diferite coduri de comportament pentru diverse situații: la un concert rock care-ți place e indicat să sari în sus și-n jos dând din mâini și urlând versurile, lucru pe care nu-l faci când ai ghinionul de neșansă să ajungi la un recital de poezii al unor elevi.

Deci, azi e acceptabil ca în anumite cazuri s-o dai pe romgleză. Nu-i exclus să-i spui unui prieten așa ceva: „Lucrez – call me later? Că e urgent review-ul ăsta.” Nu înseamnă că ești incapabil să produci ideile astea în română pură: „Lucrez – mă suni mai încolo? Că trebuie să verific chestia asta urgent.” Înseamnă că în contextul respectiv e și potrivit, și la îndemână să vorbești în combinația respectivă.

S-a mai trecut prin situații de genul ăsta în istoria limbii române: am avut perioada franțuzistă, în care era _de bonton _să franțuzești. Am avut perioada turcistă în care boiernașii făceau pe turcii și se îmbrăcau ca-n Istanbul (am citit două pagini de istorie ca să aflu asta! Uraaa!). A venit moda, a trecut moda. Am rămas cu salata de „boeuf”, cu „bacșișul” și alte alea.

S-a întâmplat și la ruși, când a dat peste ei valul de deschidere față de alte culturi (adică prin secolul 19). Când citeam Anna Karenina, am rămas cu gura căscată să văd că pe o tipă o chema Kitty. Inițial am crezut că era englezoaică, dar nu, era o Katarina din lumea bună. În Război și pace, iar: Pierre Bezukhov. Pyotr, de fapt, dar e Pierre de la un capăt la celălalt al cărții. Diferența e că acum combinația de limbi n-o mai face clasa superioară culturalizată, ci cam tot tineretul și toată lumea corporatistă.

Nu mi se pare grav, deși nu mă îndoiesc că poate fi enervant pentru cei care n-au chef de romglezeala asta. Nici eu n-am chef de ea uneori, mai ales când e folosită cu singurul scop de a face niște idei de doi lei să sune mai prețioase. Partea bună e că romgleziștii n-au renunțat la capacitatea de a vorbi română curată, ci doar preferă momentan un alt registru de exprimare. Însă cred că o să treacă moda la un moment dat, fără consecințe extrem de remarcabile la nivel general, în afară de câteva împrumuturi lingvistice.

Voiam să vă spun că vreau să zic ceva despre ce vroiam

Thu, 20 Nov 2014 14:27:48 +0000

Una din ciudățeniile limbii române e verbul a vroi, pe care foarte multă lume îl folosește. Eu vroiesc, tu vroiești, el/ea vroiește, noi vroim, voi vroiți, ei/ele vroiesc… Nu v-am convins, probabil că n-ați folosit în viața voastră așa ceva. Nici eu. Dar dacă nu vă sună cunoscut, e pentru că e folosit cam întotdeauna la trecut: eu vroiam, tu vroiai, el/ea vroia… și așa mai departe. Cică l-au lăsat afară din DOOM2, de parcă asta ar schimba cu ceva faptul că lumea spune „eu vroiam” într-o veselie.

Partea bună e că _a vroi _e sinonim cu a vrea, deci tehnic vorbind toată lumea vorbește corect (conform standardelor pre-DOOM2). Partea ciudată e că a vrea e folosit mai rar la trecut, totuși, chiar dacă are și un trecut: eu vream, tu vreai, el/ea vrea, noi vream, voi vreați, ei/ele vreau. Sună ciudat, dar nu neapărat rău. Ușor regional?…

A, și mai e un verb: a voi. Care e cam sinonim cu celelalte două. Pe ăsta îl folosesc eu la trecut cam peste tot: eu voiam, tu voiai, el/ea voia, noi voiam, voi voiați, ei/ele voiau. La prezent sună de parcă ar vorbi voievozii: eu voiesc, tu voiești, el/ea voiește.

Trei verbe asemănătoare, care sună ca unul singur, pentru că nu ne-am decis pe care să-l folosim. Mă întreb dacă o să se uite careva din scriitorii viitori de DOOM la chestia asta și o să spună „Bine, hai să zicem că e un singur verb cu conjugări multiple, dintre care cea mai uzuală e cea pe care o folosește lumea: eu vreau, eu vroiam. Variantă: eu voiam”.

Tastatură românească (cu layout Ro)

Tue, 12 Aug 2014 08:27:11 +0000

Dorin spunea acum nu foarte mult timp că a avut șansa să testeze o tastatură românească – e ca o tastatură normală, doar că ai trecute pe ea tastele din română, nu cele din engleză (US) care se poartă pe la noi.

Asta e minunăția:

M-am anunțat că vreau s-o testez, nu din perspectiva cuiva care face recenzii pe tehnologie, ci din perspectiva cuiva care bate vreun milion de caractere pe lună, sau mai mult. (scriu pe blog, traduc, scriu, scriu mail-uri, scriu comentarii… se adună repejor).

După cum se vede din poză, semnele de pe tastatură cuprind â-uri, ș-uri, ț-uri șamd., acesta fiind tot șpilul, mai ales că ești pierdut când începi să tastezi prima oară în română și bați la nimereală. Știu toate diacriticele și semnele de bază (cum ar fi ghilimelele) încă din liceu și nu mai trebuie să le caut astăzi. Așa că am zis că nu prea am ce învăța de la tastatura asta, că m-am chinuit singură până acum. No, m-am înșelat. Sunt câteva semne pe acolo pe care le-am căutat în draci înainte să văd tastatura asta: ’ []|«»<> Mai ales pentru apostrof schimbam de pe tastatura în română pe tastatura în engleză, ceea ce poate fi destul de neplăcut.

Eu am învățat să scriu în română de pe o tastatură pe care cineva lipise cu multă îndemânare diacriticele, deci pot să vă spun că sigur e foarte utilă inscripționarea. (la tastele gen ‘, care sunt pe lângă diacritice, apropo, se ajunge cu AltGr+tasta – e ca un alt fel de shift, te obișnuiești repede)

Legat de tastatură ca obiect: după ce am stat pe superbul meu Lenovo mai bine de un an (e încă o poveste de dragoste între noi), care are o tastatură superbă, fină, mare și oricum mi-aș fi putut dori să fie (da, a fost un criteriu la cumpărare), mi-e destul de greu să apreciez obiectiv alte tastaturi. Așa că am tăbărât pe două alte tastaturi ca să-mi dau cu părerea mai bine despre ea. Și, sincer, cu alea se compară, deși nu-s de doi lei.

Ce-mi place la ea:

tastele se apasă ușor. Am tradus vreo pagină cu ea, acum scriu articolul ăsta – și nu e un efort pentru degete. E chiar ok.
are taste multimedia. Pot da muzica mai tare sau mai încet, o pot porni sau opri din tastatură. E fain, când ai lucruri de făcut și deja faci alt+tab într-o veselie (eu schimb între text și browser, în care am dicționarul/dicționarele)
arată ok.
e ieftină (la 39 de lei… chiar foarte, foarte ok)
are tasta enter mare. Pentru unii ăsta e un minus, la mine e un plus.

Ce nu-mi place la ea:

tastele sunt colțuroase. Mi se tot ciocnesc vârfurile degetelor de celelalte taste, sau apăs prea în margine și îmi creează o senzație de disconfort. După vreo 2 pagini de scris (cât am acum pe ea), încep să simt o ușoară gâdilătură în vârfurile degetelor. Nu e așa o problemă dacă nu scrii într-o veselie, dar cred că aș începe s-o simt după vreo câteva zile.
are tastele gen „Home”, „End”, „Pg Up”, „Insert” marcate cu semne care le sugerează funcția. Toate bune și frumoase, dar mi-a luat puțin să mă prind care e care.
materialul nu e cel mai fin la atingere.

Una peste alta, deși nu e tastatura viselor mele și deși nu mi-aș lua-o pentru mine (vezi prima obiecție), e o tastatură pe care le-aș recomanda-o utilizatorilor mai puțin înrăiți. Mamei, de exemplu, care nu scrie cu diacritice și care nu înșiră pagină după pagină în fiecare zi. Mi se pare foarte bună pentru prețul pe care îl are – nu comparativ cu altele, pentru că nu le știu, dar ca raport ce oferă/preț.

Momentan nu e pe piață, dar urmează să fie scoasă, dacă se găsesc destui doritori în următoarea lună și jumătate. O puteți cere de aici, la 39 de lei cu transport inclus. Dacă nu va fi fabricată, nu pierdeți nimic.

Intorcere la scriere istoricu, daco-latina

Tue, 01 Apr 2014 10:03:07 +0000

In ac_e_sta zi am termin_á_tu de studiu limb’a daca si am capetatu una diploma de Baccalariu in ac_e_sta limb’a. Am bag_á_ de s_é_ma ca tote coniecturele ce s’au facutu asupr’a limbei latinesce si a limbei dace sunt corecte: daca este dada limbei latinesce.

Deci este bene de inceputu de intorcere la scriere istoricu. Nu e de câtu unu micu passu de facutu pre callea acesta inainte de a ajunge la limb’a daca. Svatuiescu inceperea de la cuvinte usiore de preceputu si cetirea Glossariului care coprinde vorbele d’in limba romana straine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa, elaboratu de A.T. Laurianu si J.C. Massimu.

Eu cred ca limb’a este tesaurulu cellu mai pretiosu allu totoru Româniloru si ca fiacare limbe s’ar cadé se aiba orrore de verce strainismi. Va indemnez a renunti_á_ cu totulu la barbaria limbei moderne.

De aceea, din acesta zi, blogu va fi scrisu in vechia Româna, passu cu passu mai vechie.

Finitul Articolului.

Concurs poezie, premiu 15 000 lei

Fri, 21 Mar 2014 10:11:59 +0000

Sunt prinsă cu tot felul de chestii zilele astea, deci am doar jumătăți de articole pentru blog, dar trebuie să vă anunț: există un concurs de poezie, în România, care ar putea interesa pe toată lumea:

Acesta.

E organizat de Grupul Editorial Litera, cu ocazia a 25 de ani de la înființare, și se caută cel „mai frumos poem dedicat României și limbii române”.

Despre:

data limită: 15 aprilie.
tema: limba română
lungimea: minim 12 strofe
cine poate participa: oricine din România sau Republica Moldova
cu ce: poeme care n-au mai fost publicate
alte detalii: poemele trebuie scrise în Word, cu diacritice, cu fontul Arial, dimensiunea 12 și spațiul dintre rânduri 1,5.
premiul: 15 000 lei
ce se întâmplă după: poemul e publicat într-o ediție specială și în România, și în Republica Moldova, până la 31 august (ziua limbii române în ambele țări)
poemele se trimit prin poștă, împreună cu câteva acte adiționale disponibile aici.

Olimpiada de română, organizată de… idioți?

Mon, 02 Dec 2013 08:49:48 +0000

Nu prea mă uit pe subiectele de la olimpiade, dar cred că e momentul să încep s-o fac. Nu de alta, dar din când în când ar merita să cârâie cineva că lucrurile nu sunt deloc în regulă.

Azi am dat peste un articol în care se discută foarte pe scurt despre olimpiada de română din februarie 2013, clasa a V-a. Într-unul din textele date la prima vedere la olimpiadă apare scris așa ceva: „Da-ți-mi-l mie, să-l mănânc.” (aici e articolul cu pricina și cu citatul subliniat)

Păi, stai puțin, cum adică „da-ți-mi-l”?!

Lecție rapidă de gramatică: „Ți” se scrie cu cratimă când verbului îi pui întrebarea „Cui?” și răspunsul e „ție”. Uite:
– „Dă-ți o palmă!” Cui să-i dai? Ție.
– „Fă-ți mea culpa!” Cui să-i faci? Ție.
Nu se spune „Merge-ți”, că n-are sens să-ți mergi ție.

Dacă e prea complicat să te gândești la asta, te gândești că „ți” seamănă cu „mi”, „vă”, „ne” etc. „Dă-mi”, „Dă-ți”,„Fă-mi”, „Fă-ți”. Nu spui niciodată „Merge-mi”. Și nici „Da-mi”. În plus, „ți” și „mi” nu prea au ce căuta împreună în „da-ți-mi-l”: ori mi-l dai mie, ori ți-l dai ție.

Așa. Asta e una. Dar hai să vedem cum arată un citat complet din superbele texte date la prima vedere:

– De ce nu-ţi faci o operaţie estetică? i-a propus gândacul.
Omidei nu-i trecuse prin cap o asemenea idee.
– Unde? Când? Cât mă costă? a sărit ea în sus entuziasmată.
– Am auzit că păianjenul cu cruce este cel mai bun chirurg din livadă, a lămurit-o gândacul. El i-a „aranjat” aripile buburuzei, l-a ajutat pe bondar să slăbească şi a despărţit două Vaca-Domnului care rămăseseră lipite. Habar n-am cât te costă, dar poţi măcar să-ţi faci o programare la doctor.

–subiectele complete la olimpiada de română, etapa județeană, clasa a V-a, 23 februarie 2013.

Dexonline.ro îmi spune că se zice „omizii”, nu „omidei”. Dar nu asta e problema cea mai mare.

De ce discutăm despre operații estetice la clasa a V-a? Ia să ghicesc: tinerele domnișoare trebuie inițiate în problemele de zi cu zi ale societății actuale, iar băieții trebuie să învețe de la bun început ce le trece prin cap tinerelor domnișoare, sau cum?…

„A,” o să ziceți, „dar de fapt poate că e o un fel de fabulă despre cum operațiile estetice nu sunt bune.”

O fi. Dar povestirea nu ajunge în punctul ăla. Omida se duce să întrebe în jur cum e cu chirurgul, iar buburuza îi spune că e foarte mișto, ei i-au ieșit operațiile perfecte. Acuma, omida nu prea vede diferența. Dar nu-i nimic, naratoarea o vede:

– E scump…, dar merită! I-a spus buburuza, dând cochet din elitrele sale nou-nouţe, roşii cu picăţele negre. Uită-te puţin ce uşoare sunt aripile mele ce culori intense au elitrele!

(Virgula n-avea ce căuta după punctele de suspensie.
După „aripile mele” ar fi trebuit să fie o virgulă.
Ar trebui să fie „i-a spus”, cu literă mică, pentru că s-a terminat vorbirea directă a buburuzei.

Unul dintre subiectele de olimpiadă putea fi „corectați greșelile din text”, dar din păcate nu e.)

Eu sunt cea care a îngroșat cuvintele: naratoarea ne confirmă că buburuza are elitre nou-nouțe, deci sugerează că există o diferență vizibilă, chiar dacă omida n-o vede. Povestea se termină brusc după. Buburuza se enervează când omida îi zice că arată la fel. Atât.

Deci nu se deduce că povestirea ar fi o fabulă ironică la adresa operațiilor estetice. Poaaaate că e. Însă chiar și dacă ar fi în mod evident o blamare a operațiilor estetice, nu înțeleg de ce s-a dat povestea asta la olimpiadă. Nu prea are valoare literară, din câte mă uit la ea. Stilul e destul de naiv, situația e cam… eh, personajele sunt acolo mai mult ca să ilustreze situația decât ca să existe ca atare. Textul poate că e ok, dar ce caută la olimpiadă? Într-a 5-a?

Serios, parcă subiectele au fost alese și redactate de idioți.

Mă uit la cerințe:

b. Scrierea despre textul literar (25 de puncte) Redactează o compunere de 10-15 rânduri în care să prezinţi două particularităţi ale textului literar ( operei literare ), utilizând pentru exemplificare, secvenţe din ambele texte propuse.

Oamenii ăștia sunt certați cu virgulele mai ceva ca mine. După „pentru exemplificare” nu se pune virgulă. Sau, dacă țin neapărat să bage virgulă, trebuiau să bage și înainte de sintagmă.

Mă uit la barem:

Precizarea a două argumente care să justifice că textele sunt literare ( crearea unui univers imaginar, limbajul expresiv, transmiterea sentimentelor, etc.) – 8p
Susţinerea argumentelor cu exemple din textele suport – 8p

Hm. Sentimentul pe care mi-l transmit mie hârtiile pe care le am în față e că autorii trăiesc într-un univers imaginar, în care sunt respectați doar pentru că au o anumită funcție și responsabilitățile aferente, dar nu contează cum se descurcă cu ele. Limbajul expresiv ar putea fi al meu, dar mă abțin.

Exemplele care demonstrează ideile mele sunt mai sus…

[Notă: pentru că ironia e definită uneori ca fiind „acea figură de stil pe care n-o prinde aproape nimeni”, țin să precizez că toate comentariile legate de barem sunt de fapt legate de autorii subiectelor și de universul imaginar în care își imaginează că-și fac treaba.

În fond, n-aș vrea ca articolul meu să neglijeze complet baremul…]

Una de 1 decembrie

Sun, 01 Dec 2013 12:20:41 +0000

De 1 decembrie, aș avea câteva dorințe pe direcția românismului:

– toți cei care se declară naționaliști să învețe să scrie corect în limba română. Dacă îți iubești țara și limba, măcar atât.

– tot naționaliștii, dar nu neapărat toți de data asta, din dragoste de patrie, să învețe istoria României suficient de bine ca să poată povesti despre ea și altceva decât propaganda glorioasă instaurată de zeci de ani. Nu de alta, dar vreau să aflu cum a fost exact cu Țaratul Româno-Bulgar și cu sclavia țiganilor, doar că n-am de la cine. Și NU, pseudo-istoria nu se pune. Dacii NU au fondat Roma. Și nu ajuți pe nimeni dacă susții inepțiile astea.

– să înțeleagă lumea că și secuii/ungurii noștri sunt români. Prin cetățenie română, și alte alea. Că ar putea, la o adică, să fie mândri să locuiască în țara asta, dacă am avea cu ce să ne mândrim cu toții.

În rest, ar mai fi multe, dar deja ajung la domeniul fantasticului. Nu știu când s-ar putea reduce fondurile acordate politicului pentru a putea fi redirecționate către învățământ, sau alte chestii SF (uitați-vă la cifrele de la buget, să vedeți cum e treaba).

La mulți ani, România.

Stiluri proprii de conversație

Sun, 29 Sep 2013 19:12:35 +0000

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam.

Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză.

În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context.

În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”. „Mă” de obicei vine înainte de explicații. „Bă” înainte de explicații în care Am O Poziție (variantă: „Deci. Bă. Nu poți să…”). „Măi” când încerc să-l fac pe celălalt să asculte. Distincțiile nu sunt mereu clare.

În viața de zi cu zi cu persoane care știu engleza: româno-engleză, care-mi vine mai repede. Dacă aproximativ toată discuția e în română, bag un accent mai de româncă și-n engleză.

În engleză, discuții mai politicoase: cam ca în română la discuții, minus „ioi”, „bă”, „măi”, „mă”, din motive de lipsă a lor în engleză.

În engleză la discuții cu prieteni: „and then she was like,” în loc de „and the she said” (cred că de la adolescenți americani mi se trage); „there’s a bunch of people” în loc de „there are a bunch of people” (dezacord de persoană). O predispoziție pentru folosirea cuvântului „like”.

Cu Linda sau în general ca fangirl: apare „omg”, abundență de „like”, uneori punctuație exagerată, „effing” ca substituent de înjurătură cu f., eventual caps lock, „This.”, puncte ca mod de accentuare a ideilor, alte chestii care m-ar zbura din societatea civilizată. Mostră: „Omg. This. Did you like see this?!!!! THE CAKE IS AN EFFING LIE!”

Singurul motiv pentru care nu sunt îngrozitor de exuberantă pe blog la fiecare două săptămâni e că n-am aflat încă exact cum aș exprima treaba asta în română. Nu vreau să mă sinucid cu tone de împrumuturi din engleză. Și în română parcă exuberanța sună fals. A văzut careva chestii scrise în ton de mega-entuziasm în dulcea noastră limbă?

Cactuși și cacao

Tue, 07 May 2013 15:52:15 +0000

Cuvintele din titlu sunt nasoale rău, nu? „Cactus”. „Cacao”. Cacao e o urâțenie de cuvânt. E necesar doar să-l pronunți, că te apucă scârba. Cacao. Nasol rău. Nu? Hai că mai am unul. Macac. E un gen de maimuță, dar pfuai ce nume nasol are.

…nu, nu vorbesc serios. Mi se par niște cuvinte absolut ok. Dar ce au toate în comun?

Cactus. Cacao. Macac. Dacă te uiți puțin la ele, sunt niște cacofonii rezumate într-un singur cuvânt. Doar că nu le remarcă nimeni. Aceleași persoane care fac jonglerii ca nu cumva să spună că câinii din vecini urlă noaptea vorbesc liniștite de o cacao cu lapte. Poți să vorbești de succesuri, dar nu de ceva care are succes ca cartea Harry Potter.

Româna, o limbă pe care o chinuie oricum tot poporul în diverse feluri și moduri, o limbă care se trezește cu o scorțozitate uimitoare în orice discurs mai acătării, în care te apucă transpirația când e vorba să pui timpurile cum trebuie într-o poveste la persoana I, singular, trecut… are veleități. Mult e dulce și frumoasă, așa că nu se cuvine să n-aibă niște standarde de frumusețe care sar mai tare în ochi decât greșelile de gramatică, decât scorțozitatea – decât chiar înjurăturile.

Am ajuns în situația în care un dialog de genul ăsta n-ar fi deloc departe de realitate:

„Băăă, iar a sărit în sus și-n jos ca calul tâmpitul ăla de copil din vecini, lua-l-ar naiba!”

„Haha, ce prost ești, ai făcut o cacofonie. Ca calul, haha.”

Ni se bagă în cap de la școală că e un fel de crimă lingvistică să produci așa ceva. Că e îngrozitor de urât. Lumea spune „virgulă” ca să evite situația, iar „ca și”-ul s-a împământenit destul de tare încât mă trezesc folosindu-l fără jenă când zic „Mihai Rapcea, ca și avocat al lui X” – îl citesc deja ca pe o construcție în sine, diferită de „ca” (sensul din capul meu: în funcția de, cu rolul de, în capacitatea de). Ca să mi se atragă atenția că nu, de fapt inițial era o metodă stângace de evitare a cacofoniei.

În schimb, dacă calul, săracul, e deja cuvânt stas în formarea exemplelor cacofonice, cactușii împânzesc fără grijă casele și vocabularele patriei. Ca să nu mai vorbim de cacao, cu care n-are nimeni nimic.

Nu ader la isteria cacofonicelor. O observ, uneori o respect pentru că n-am chef să mă cert pe teme lingvistice, dar alteori mi se fâlfâie enorm. Consider, în mare, că e un moft afectat și inutil care s-a ridicat la rang mult prea înalt. Așa că dacă vedeți că fac cacofonii… sunt cu je m’en fous. N-are sens să mă corectați pentru că nu consider că merită corectate.