Limbi Străine on Roxana-Mălina Chirilă

Ce te faci ca filolog?

Thu, 04 Jul 2019 19:47:09 +0000

Ca absolventă de filologie, mi s-a spus de o grămadă de ori că am făcut o facultate inutilă și că diplomele ca a mea sunt numai bune de hârtie igienică. (În fine, diplomele ca ale mele – am și masteratul.)

Fraților, diploma de studii nu e o hârtie magică. Nu face din tine în mod magic o persoană aptă de angajare nici măcar dacă ești programator, decât dacă uită firma să te treacă prin interviul tehnic. Diploma îți demonstrează interesul pentru un domeniu și faptul că, teoretic, ai ceva pregătire, dar nu e o garanție nici pentru angajator că ești cal breaz, și cu atât mai puțin pentru tine că te angajează cineva.

Așa, acum că am trecut peste preliminarii, ar fi două chestii de zis.

Prima chestie: lumea nu înțelege prea bine la ce sunt utile anumite materii dacă nu sunt inginerești.

Ok, dacă ești inginer constructor, lumea pricepe că știi să faci poduri. Dacă ești filolog, lumea înțelege că poți să faci comentarii literare, deci ești inutil pe piața muncii.

Norocul e că filologia e mai complexă și prezintă multiple aspecte.

Dacă faci limbi străine, înveți și una-două(-trei) limbi străine.
Indiferent dacă faci sau nu limbi străine, faci și teorie și analiză literară.
Faci lingvistică.
Citești și literatură și faci istoria literaturii.

Cu limbile străine poți să te faci profesor (dacă ai făcut modulul pedagogic), poți să te faci traducător, poți să lucrezi într-o companie internațională în care limba aia rară „prezintă un avantaj”, poți să emigrezi în țara respectivă și să predai limba nativă. Poți să te faci multe, inclusiv să lucrezi pe lângă o ambasadă, dacă prinzi un loc, sau în turism, dacă așa ți-a cășunat ție. Unele lucruri sunt mai legate de cunoștințele efective de limbă, altele au nevoie și de aptitudini secundare, dar limba străină e un avantaj adaptabil la multe situații.

Teoria și analiza literară par inutile pentru că nu prea pricepe lumea legătura între „a stat să despice firul în patru, să caute informații și argumente și să analizeze un text din n perspective timp de 3 ani la facultate” și „este o persoană capabilă să vadă o situație din mai multe perspective, să citească printre rânduri, să discearnă esențialul de non-esențial și să caute informații până găsește răspunsurile”. Îți dezvoltă așa-numitele soft skills, greu de cuantificat pe o diplomă, dar care ajută cam în orice faci. Bănuiesc că de-asta tot dădeam de filologi angajați la studiouri TV și nu numai.

Lingvistica e știința exactă a filologiei – dacă mergi suficient de departe pe firul „verb, substantiv, adjectiv”, începi să ajungi la niște chestii interesante legate de structura limbilor în general. N-ai nevoie de ele la predare pentru liceu, dar astea sunt chestiile pe care se lucrează pentru Google Translate și alte proiecte bazate pe „înțelegerea” limbii de către calculatoare.

Iar în cele din urmă, filologii sunt oameni citiți, care pot să ia idei din o grămadă de locuri la care alții nu se gândeau, care au o idee vagă de istorie a culturii și a literaturii. Pot să-ți vină cu inovații în proiectul tău de azi care să se bazeze pe idei de alaltăieri pe care alții nu le știu.

Deci, oameni cu cunoștințe umaniste relevante, care gândesc critic, care pot face cercetare, care pot să întoarcă pe toate fețele un text și să-ți spună ce înseamnă și ce nu înseamnă. Au câteva direcții clare în care pot să meargă, dar au și o grămadă de oportunități mai puțin evidente de a intra în meserii care țin de comunicare și de creativitate – pentru că dacă ai în sânge analiza textelor și știi destul de multe lucruri din diverse domenii, pornești cu un avantaj clar față de cineva care încearcă să reinventeze roata.

A doua chestie: ține de om (ce și cât vrea) să învețe.

Ok, ține și de facultate să predea cât mai accesibil, mai clar și mai util, dar până la urmă facultatea e o instituție, nu un Dumnezeu al băgării informațiilor în capul studenților.

Lucrul ăsta e mai valabil la facultățile umaniste decât la celelalte, lucru pe care-l spun în cunoștință de cauză, pentru că am fost studentă și la mate-info. La filologie, nu e foarte dificil să te prefaci că ai citit un autor și să repeți părerile altora despre el. Sunt destui care procedează și așa. Problema lor e că își fură singuri căciula, ratând fix oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile de care ziceam mai sus că ajută în viață.

În plus, nu strică deloc să mai afli chestii și în plus, să ieși din matca pe care ți-o dă facultatea. Nu te oprește nimeni să cauți ce s-a întâmplat cu foiletoanele după ce a trecut vremea lor, ce gusta publicul în secolul 18 și dacă se poate aduce ceva de acolo în ziua de azi, poți să faci studii legate de fantasy, pentru că tot e la modă, sau poți să intri cu nasul în cu totul alte domenii, de la istorie la programare, și să-ți găsești o nișă interesantă.

Știu că sunt mulți care întreabă „La ce m-a ajutat vreodată în viață chestia cutare pe care am învățat-o la școală?”, dar eu nu cred că am regretat niciodată că știu ceva dintr-un domeniu. Fie că aveam de tradus un text despre animație care se baza pe fizică, pe care o știu din școală, fie că aveam nevoie să structurez un text greu de aranjat și că m-am orientat spre cărți de care știam că au o structură non-liniară, am fost mereu mai bucuroasă să știu un lucru decât să nu-l știu.

Per ansamblu, ca filolog te faci cam ce vrei tu să te faci, chiar dacă opțiunile nu sunt mereu clare și drumul până acolo poate fi foarte cotit. La fel ca în orice domeniu, ține și de aptitudinile native, și de cât muncești, și de noroc, dar n-am colegi care să lucreze la McDonald’s – deși am o fostă colegă de masterat care e(ra?) cofetar pe undeva prin UK (dar pentru că a vrut ea). Punctul cel mai de jos al carierei de absolvent în limbi străine e probabil munca la call center, dar aia e o chestie temporară. În mod previzibil, unii suntem profesori și traducători; în rest, suntem care încotro.

În culisele trainerilor

Thu, 18 Dec 2014 15:11:05 +0000

Am povestit la un moment dat că am fost profă o perioadă scurtă. Și am povestit atunci legat de predare, acum o să povestesc legat de colaborarea cu compania, că sunt pe jos de râs pe aici și e prea mișto chestia ca să n-ajungă pe blog.

Deci, după cum mai spuneam înainte, eu am avut ideea fixă că aș vrea să predau – dar n-am avut ocazia până anul ăsta. Dar în toamna asta am predat pentru o Mare Companie de cursuri de limbi străine, care fusese preluată de o Splendidă Companie care are afaceri de milioane de euro. Și a fost o aventură lungă.

Blablageala de rigoare

Conferințele video cu HR-ul conțineau următoarele:

zahariseală generală
„Ce credeți că înseamnă planning?” „Planificare?” „Așa e, bravo!”
scheme gen „trainerul ideal își studiază cursantul, se organizează și pe urmă predă de-l dă pe spate pe cursant” (ar trebui să se ocupe de astrologie, textele astea vagi și generale sunt perfecte pentru așa ceva)
idee-forță: clientul trebuie impresionat! (nu trebuia neapărat să învețe extrem de multe, ci să fie impresionat)

Cel mai mișto lucru: la primul curs trebuia să le spun cursanților cum să se comporte: să asculte ce se discută cu atenție, să respecte opiniile celorlalți, să nu vorbească între ei. N-am făcut așa ceva, că eram trainer la o Firmă Locală și cursanții erau adulți în toată firea și mi-era jenă să-i dădăcesc.

Am zis că am nimerit printre persoane nu foarte profesioniste. Dar adevărul era mult, mult mai rău.

„Nu e nicio greșeală, Roxana…”

Când a venit timpul să predau efectiv, am primit cu CC un mail trimis tuturor viitorilor mei cursanți, în care era inclusă și prezentarea mea ca trainer. Cuprindea următoarele paragrafe care păsămite mă descriau pe mine:

A livrat peste 600 de ore de Training Limba Engleză în cadrul proiectelor de English Communication Courses organizate pentru participanți din companiile Mare1, Mare2;
A susţinut cursuri de limba engleză generală și business pentru cursanți middle -management la nivelurile A1-B2;

Nu știați că am făcut așa ceva? Nici eu!

Am scris în secunda doi un mail către HR în care am zis că „s-a strecurat o greșeală”. Am fost sunată înapoi de la HR:

„Nu e nicio greșeală, Roxana,” mi-a zis. „Știi, clienții noștri n-au încredere în traineri începători, așa că noi vrem să vă oferim puțin ajutor, să le sporim încrederea. Așa că spunem că aveți experiență…”

„Poftim?…” am zis, fără să-mi vină să cred.

„Da, de fapt noi căutăm traineri cu experiență, dar cum unii nu au, nu vrem ca ei să fie dezavantajați atunci când ajung în fața cursanților…”

„Eu am un blog,” am zis eu, lent. „E public. Pe numele meu. Lumea vede că vorbesc de traduceri. Vorbesc de scris. N-am vorbit niciodată de predat. Nu am predat. E clar ca lumina zilei că nu am predat!”

„Ei, lasă, că poate ai predat fără să spui că ai predat…”

Și am început eu, Cavalerul Justiției și al Dreptății, să fac dreptate în lume.

„N-am predat fără să spun! Nu e în regulă, nu e în regulă, nu e ok să fie mințiți clienții!”

Aproape că urlam, dacă nu urlam deja. E ceva, după ce spui adevărul despre tot felul de chestii neplăcute, să se trezească un angajator de doi lei să te facă mincinos fără știrea sau acordul tău.

Până la urmă mi-au rescris biografia – cu realizări reale, înflorite frumos, dar fără minciuni pe față. Și așa am știut că n-o să mai colaborez cu ei în veci pururi.

Piratare în scopuri de predate

Discutam despre cursuri cu HR-ul vieții și am spus că voiam să le recomand cursanților cartea audio cu Sherlock Holmes.

„Vai, ce idee bună!” mi-a zis tipa. „Eventual recomandă-le și biografia lui Steve Jobs, că e vorba despre companii și e pe direcție.”

„N-o fi pe bani?”

„Aaaa, păi cred că e pe torrente.”

… 😐

„Nu cred că e în regulă să le recomandăm cursanților torrente,” am zis eu, precaut, liniștit, fără să mă enervez iar.

„Așa-i,” mi-a răspuns. Peste o zi sau două mi-a trimis prin transfer varianta piratată a cărții, să o dau mai departe.

Nu m-am obosit să o downloadez, dar cum manualele pe care le primisem erau toate în format digital, scanate, am întrebat dacă existau pe hârtie în întreaga Mare Companie.

„La biblioteca sediului din București,” mi-a răspuns tipa de la HR.

Oy vey. Ăștia predau în toată țara – mii de cursuri, predate probabil cu un singur set de manuale.

Cursanții nu trebuie evaluați prea favorabil

La final a trebuit să fac evaluările cursanților. Erau o grupă mixtă, unii știau multe, alții nu prea știau nimic. Eu am primit de la sediu formulare pentru evaluare pentru începători. Normal, toți cei care știau mai multă engleză aveau note de 9 și 10 în ele, că n-aveam ce le face: știau să construiască fraze cu „și”, știau să povestească inteligibil despre ce făcuseră în ziua respectivă și alte finețuri de-astea.

Am fost sunată de cineva de la Marea Companie – de data asta nu de gagica de la HR, că sărmana nu e vinovată de toate relele din lume.

„Roxana, văd că sunt niște note foarte mari pentru cursanții X, Y și Z.”

„Da,” am aprobat și am explicat situația.

„Dar dacă dai notele astea, Firma Locală înțelege că ei nu mai au nevoie de cursuri de limbă și nu mai au nevoie de noi.”

„Păi, oamenii ăștia nu mai sunt începători de ceva vreme…”

„Mai scade te rog din note.”

„Știi ce?” am zis eu – era al n-lea telefon din partea lor că mai trebuia ceva, începusem să mă întreb dacă să-i taxez pe tarifele mele reale la oră, să-i usture puțin. „Scade tu unde vrei.”

„…Zău?”

„Zău,” am zis, cu sarcasm picurând pe peste tot.

Aventuri bănești

Am predat eu prin septembrie și octombrie și știam că o să le ia o groază de vreme să proceseze plata. Dar s-a făcut noiembrie, s-a terminat noimebrie, a început decembrie – și până la urmă am trimis ieri un mail la vestitul HR. Da, ieri, 17 decembrie, să le cad în cap aproape de sărbători. Da, sunt sadică uneori.

Bună,

<p class="yiv3116314208MsoNormal">
  <span id="yui_3_16_0_1_1418829990359_37270"> </span>Nu mai țin minte exact: când se primesc banii pe cursurile pe care le-am predat în septembrie-octombrie?
</p>

<p class="yiv3116314208MsoNormal">
  Roxana Chirilă
</p>

Mail înapoi de la HR, telefon de la alt departament: aaaa, păi trebuiau să-ți intre banii, dar știi, a fost o chestie, că eu nu știam că tu ai predat acolo și n-am primit situația și nu ți-am trimis și [...]

„Îmhî,” am răspuns, elegant.

„E ok dacă ți-i trimit prin curier mâine? Și ajung la tine atunci sâmbătă dimineața.”

XD Bani... prin... curier.

„Bun, deci 8 ședințe ori n lei, asta face atâta, da?”

„Nu,” am zis și deja începea să se audă că râdeam. „Aia ar fi suma pentru 9 ședințe, 8*n face atâta, cât ai zis tu e 9*n.”

„A...” zice ea. „Da, ai dreptate. Deci... ah... îți trimit banii prin curier, cu plicul sigilat, da?”

„Haha... Pardon! Dada, e ok.”

Și așa s-a încheiat o colaborare care nu va mai fi reluată în veci pururi.

Limbi inventate – SF și fantasy

Sun, 23 Feb 2014 18:05:55 +0000

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).

Chestia asta face ca limba inventată să semene deseori cu limba autorului. Scrierea e în general pe litere, propozițiile sunt de tipul subiect-predicat-complement și în general singurele schimbări relevante sunt câteva cuvinte care reprezintă concepte puțin mai abstracte decât alea pe care le împrumută toată lumea de la filozofii germani.

Nu zic că e vreo problemă, dar, dacă cineva vrea să fie mai creativ, există tot felul de chestii interesante pe care le poate prelua de la limbi deja existente.

1. Altă topică

Ne-am obișnuit cu propoziții gen „El mănâncă pește.” – El (subiect) mănâncă (verb) pește (complement). Așa e în română, așa e în engleză, la fel și în germană, spaniolă, franceză și cam toate limbile cu care ne-am obișnuit: Subject – Verb – Object: SVO.

Mai există și alte variante. Cea mai comună variantă (din punctul de vedere al numărului de limbi distincte care o folosesc) e SOV: Subject – Object – Verb, sau Subiect – Complement – Verb. „El pește mănâncă”. E varianta folosită de limbi precum japoneza (Kare ha (subiect) sakana wo (complement) taberu (verb)) sau turca.

Există și limbi VSO: Verb – Subject – Object, sau Verb – Subiect – Complement: Mănâncă el pește. Limbi de genul ăsta sunt ebraica și irlandeza.

VOS: Mănâncă pește el.

OVS: Peștele îl mănâncă el.

OSV: Peștele el îl mănâncă.

Nu e vorba de inversiuni: în limbile astea chiar așa se formează o propoziție obișnuită.

2. Altă gramatică cu totul

Ne-am obișnuit cu conjugări și declinări, dar sunt limbi care funcționează altfel.

Limbile analitice/izolante (gen chineza): cuvintele nu se transformă. Substantivele nu au plural, verbele nu au trecut, prezent și viitor – toate chestiile pe care noi le obținem modificând cuvântul ele le obțin adăugând alte cuvinte.

Se adaugă „câteva” sau „multe” înainte de substantiv pentru a forma pluralul, iar timpul verbelor se deduce din context („Mâine merg la piață” e singurul viitor acceptabil, ca să zicem așa), sau e reprezentat de un cuvânt în plus pe undeva.

Limbi aglutinante (gen japoneza): cuvintele au o bază la care se adaugă tot felul de elemente care au tot felul de roluri, uneori ajungându-se la cuvinte extrem de lungi pentru că se tot adaugă particule gramaticale. La substantive e simplu: ai particule care denotă tema propoziției, sau subiectul, sau complementul direct, sau instrumentul (de ex: Mitsubishi ha -> în propoziția asta vorbim de Mitsubishi; Mitsubishi wo -> cineva îi face ceva Mitsubishi-ului)

În japoneză poți adăuga, de exemplu, „rare” pentru pasiv, „sase” pentru cauzativ, „masen” pentru vorbire politicoasă (la negativ), „deshita” pentru trecut. Vei ajunge la un verb gen taberaresasemasendeshita, care înseamnă, dacă vorbim de un tip, „El nu a fost făcut să mănânce.” Sau un verb ca hanasaseraremasendeshita – „El nu a fost făcut să vorbească.”

Limbi polisintetice (gen cele ale indienilor din America de Nord): o grămadă de cuvinte se unesc într-unul singur, dar nu pot funcționa de unele singure în forma din cuvânt.

Exemplu luat de pe Wikipedia: Nimitztētlamaquiltīz din limba mexi_cană Nahuatl înseamnă, literalmente, eu-tu-cineva-ceva-da-[cauzativ]-[viitor] și se traduce prin: „Eu voi face pe cineva să-ți dea ceva.”_

3. Generalități ale limbii

În engleză politețea e o chestie de context: nu înjuri, te exprimi „respectuos”. Dar și vânzătorul de la magazin, și câștigătorul premiului Nobel sunt „you”. În română, ca în franceză, avem „tu” și „dumneavoastră” și exprimări la plural.

Japonezii ne depășesc cu mult: au o vorbire informală, pe care o folosești cu prietenii, o politețe generală, de zi cu zi, în care verbele primesc sufixe politicoase; o politețe și mai politicoasă, folosită când se vorbește despre un superior, în care verbele primesc sufixe mai lungi, sau în care se schimbă verbul cu unul și mai politicos (de exemplu taberu, a mânca, devine meshiagaru); în cele din urmă, există și o vorbire umilă, în care vorbitorul vorbește despre sine, cu propriile ei sufixe verbale și/sau verbe schimbate.

Chestia asta contează mult, pentru că dacă inventezi o limbă cu un sistem foarte clar de politețe un personaj poate să constate discrepanțe între modul în care vorbește un personaj și poziția lui socială/față de un alt personaj. În japoneză poți constata că o slujnică „se scapă” și vorbește prea familiar cu un nobil, în engleză trebuie să aibă un alt gen de imprudență pentru a fi remarcabilă.

O limbă nu e doar un set de cuvinte ușor traductibile printr-un dicționar: ea cuprinde o întreagă filozofie, un întreg sistem de a vedea lumea. Poate că într-o limbă inventată se poate face extrem de tare diferența între ceea ce se petrece în grupul vorbitorului și ceea ce se petrece în grupul advers (o formă verbală diferită, ceva?). Sau poate că e o limbă fără conjugări, în care subiectul e subînțeles, așa că poți să auzi că cineva merge în capitală, dar nu știi dacă e vorba de vorbitor, de ascultător, sau de cu totul altcineva.

4. Subtilități ale limbii

Nu toate limbile folosesc „da” și „nu”. În română avem formele „ba da”/„ba nu”, care vin după întrebări la negativ, nu?
În latină nu se foloseau cuvinte specifice pentru da și nu, ci se relua întrebarea (și eventual se foloseau forme negative ale verbelor), eventual împreună cu conjuncția „non” (care arată negativul).
În norvegiană există Ja (da), Jo (ba da) și Nei (nu/ba nu).
În engleza medievală se foloseau patru cuvinte: yes (ba da), no (ba nu), yea (da) și nay (no).

Nu toate limbile au un singur cuvânt pentru „și”. Numai în japoneză sunt multe variante:
– ya: un „și” pentru enumerarea incompletă a substantivelor (deci dacă propoziția se termină cu „și altele”).- to: un „și” pentru enumerarea completă a substantivelor (dacă sensul e: acestea sunt obiectele, și doar acestea).
– mo: un „și” care leagă substantive, cu sensul de și aceasta, și aceea: Și caii, și măgarii pasc.
– soshite: un fel de „pe urmă” care leagă propoziții.
– tari: leagă propoziții în contextul în care dai exemple (de exemplu: și mâncatul, și băutul sunt activități care implică înghițirea)
– kute: leagă adjective
– etc.

Chestiile de la punctul ăsta pot fi un fel de finisări, genul de lucruri pe care le spui din colțurile buzelor ca să te dai interesant. Sau pot fi folosite ca puncte cheie în narațiune: cutărică nu putea să descifreze mesajul Hu’la’hoop-ilor, despre care se știa că era profeția cea mai cea din univers, pentru că interpreta greșit un cuvânt ca însemnând „și”, când de fapt era o silabă care marca subiectul.

5. Scrierea

Tot ce a trecut prin zona europeană tinde să fie o scriere bazată pe o corespondență sunet -> semn. Dar, din nou, nu e necesar să fie așa. Hieroglifele egiptene erau folosite și pentru scriere fonetică, și pentru reprezentarea unor idei/cuvinte cu totul. Kanji din Japonia (care sunt și Hanzi din China) sunt ideograme: reprezintă idei/cuvinte. În Japonia există un alfabet în care sunt reprezentate silabe (ha/he/wo/a/etc.). Există limbi în care se scriu doar consoanele (gen ebraica, de unde și YHWH ăla care ba e Jahveh, ba e Iehova).

Când sunt reprezentate idei, normal că nu există nimic care să-ți spună cum s-ar putea citi cuvântul. Sau s-ar putea citi în diverse feluri: 上 din japoneză se citește ue, a sau jou. Dacă e 上げる se citește ageru, dacă e 上る se citește noboru.

Alte tipuri de notare a ideilor: prin noduri de diferite tipuri (quipu), prin chestii gen codul Braille sau Morse… iar unele popoare nici nu au scris.

______

Nu vreau să conving pe nimeni să folosească limbi cât mai ciudate, sau sisteme de scriere cât mai șui, dar mi se pare că e o zonă în care nu prea se aventurează lumea, sau dacă se aventurează n-ajunge prea departe. Chiar dacă e un domeniu fascinant, în care se pot inventa multe.