Literatură Americană on Roxana-Mălina Chirilă

Citesc E.A. Poe (2)

Fri, 20 Nov 2020 18:33:55 +0000

După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.

The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843)

Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Într-un loc exotic, un fost bogătaș găsește un cărăbuș auriu dintr-o specie încă necunoscută. Slujitorul lui, un negru credincios (n-o să intru în detalii despre cum îi e construit caracterul, dar sunt convinsă că au curs râuri de cerneală despre rasism), e convins că gândacul e cu totul și cu totul de aur. Când merge înapoi spre casă, fostul bogătaș se întâlnește cu un amic și îi împrumută cărăbușul pentru studiu.

Toate astea le aflăm ulterior, pentru că povestea începe când naratorul se întâlnește cu fostul bogătaș, care vrea să-i povestească ce cărăbuș extraordinar a găsit. Dar, pentru că l-a dat împrumut, nu poate decât să i-l deseneze pe o foaie pe care o scoate din buzunar. Șoc! Desenul nu arată deloc a cărăbuș, ci a craniu.

Când vede craniul, fostul bogătaș se face alb la față. Timp de o lună, se plimbă de nebun prin regiune, agitat și înnebunit. Slujitorul e perfect convins că omul a luat-o razna de la faptul că l-a mușcat cărăbușul și că are tot felul de închipuiri blestemate.

E fascinant, nu poți să nu te întrebi dacă tipul e nebun, dacă e blestemat, dacă e vorba de fantome răzbunătoare, dacă într-adevăr există cărăbuși de aur în universul ăsta (și dacă da, sunt blestemați?) sau dacă e cu totul altceva la mijloc. Suspansul e la cote maxime și e excelent conturat prin descrierile lui Poe, care nu se grăbesc nicăieri, ci stau să-ți explice exact cât de ciudat se comportă omul. Descrierea e foarte vie, dar ambiguă. Cărăbușul e greu, greu ca aurul. Fostul bogătaș are gesturi suspecte, grăbite, paranoice, dispare la tot felul de ore din zi și noapte și pleacă singur pe câmpii. Știe ceva? Nu știe nimic? Se întâmplă ceva de care nu știm?

După o lună, fostul bogătaș îi ia pe narator și pe slujitor cu el și îi duce pe coclauri să sape sub un copac în care e atârnat un craniu. Împreună cu naratorul, te întrebi cât de tare a luat-o razna, dar hei, e un craniu într-un copac, poate că e ceva necurat la mijloc. După mult săpat, dau de o comoară absolut legendară pe lângă care se află și oseminte. Se chinuie să o ducă acasă în două ture, apoi fac o grămadă de socoteli ca să-și dea seama cât de bogați sunt.

Mă aștept la un blestem. Mă aștept la fantome. Mă aștept la pirați, pentru că se pare că a lor e comoara. Mă aștept ca bogătașul să-i omoare pe ăștia doi, sau barem pe narator. Mă aștept la multe, dar în niciun caz nu mă aștept la ce urmează. Pentru că fostul bogătaș povestește cum și-a dat seama că există o comoară.

N-are sens să vă dau toate detaliile, pentru că, surpriză! Povestea e de fapt un pretext pentru un curs introductiv de criptografie. Toate sugestiile horror sunt doar atât: niște sugestii, cât să te țină prins.

Ce mi se pare fascinant e că morala rămâne valabilă și în 2020: dacă ești mare meșter în criptografie, sunt șanse să faci o grămadă de bani.

Ligeia (1838)

Personajul principal a fost căsătorit cu Ligeia, o femeie absolut splendidă, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca marmura și o cultură de neegalat. Ea a murit, dar el e obsedat și acum de ea, chiar dacă s-a retras la țară și s-a recăsătorit cu Rowena, care nu-i seamănă deloc fostei soții. Poate că de-aia n-o are deloc la suflet.

Între timp, Rowena s-a îmbolnăvit și a murit și ea. La priveghiul pe care-l face singur, tipului i se tot pare că Rowena revine la viață și apoi moare, de fiecare dată mai vie ca înainte, ca apoi să pară și mai moartă.

În cele din urmă, se scoală din morți, dar nu e Rowena, ci Ligeia!!!

…atât. Nu, serios, asta e toată povestea.

Ok, ok, bănuiesc că aici chichița e ambiguitatea: chiar s-a sculat din morți? Își imaginează el? El a ucis-o, sau a murit ea pur și simplu? Ligeia chiar era pe cât de supraomenesc de extraordinară și-o amintește el sau nu?

Descrierile sunt bune, dar nu pot să nu simt că, din moment ce narațiunea e la persoana întâi, există o continuare a poveștii. La persoana a treia mi se pare că poți încheia o scenă în punctul culminant, dar la persoana întâi parcă nu merge la fel.

Nu zic asta ca să-i caut nod în papură că n-a continuat povestea, nici nu am o soluție care să păstreze ambiguitatea unui personaj care s-ar putea să mintă sau să-și imagineze tot felul de lucruri, dar mie, uneia, mi se pare că scârțâie în punctul ăsta.

A Descent into the Maelström (O pogorâre în Maelström) (1841)

Cred că m-am obișnuit cu stilul lui E.A. Poe, pentru că mi se pare mult mai ușor de citit acum, chiar dacă uneori tot îmi fug ochii.

N-am foarte multe de zis aici. Un bătrân marinar povestește cum era să moară într-un vârtej pe mare și cum a scăpat. Atmosfera e bine descrisă, detaliile sunt foarte vii, iar ieșirea din impas se bazează pe principii de fizică, lucru la care nu mă așteptam.

Încep să mă întreb dacă Poe are o pasiune pentru împletit povestirile horror cu atmosferă gotică și știința.

The Tell-Tale Heart (Inima care-și spune taina) (1843)

Îmi place titlul în română.

Povestea seamănă cu cea cu pisica neagră: avem un personaj care o cam ia razna și ucide pe cineva. Dar dacă primul era inițial un om bun, ajuns cum a ajuns din cauza băuturii, aici personajul pare să o dea în nebunie pur și simplu: i se pare că omul cu care locuiește are un ochi de vultur teribil. Îi place de om, dar vrea să-l omoare din cauza ochiului.

Deznodământul seamănă bine cu cel al poveștii cu pisica – se vede că E.A. Poe a scris o variațiune pe aceeași temă.

The Purloined Letter (Scrisoarea furată) (1844)

Dacă nu mă înșel, povestirea asta e menționată în primul volum din „Cireșarii” de Constantin Chiriță. Ultima oară am citit cartea aia când eram în clasele primare, cred, așa că s-ar putea să mă înșel, dar parcă Lucia îi povestește lui Dan (?) în două vorbe care e ideea aici.

Dacă aș avea aceeași memorie și în ce privește numele, fețele și zilele de naștere, poate că aș avea mai mulți prieteni. Sau măcar i-aș recunoaște pe cei pe care-i am.

Povestea e despre Dupin, care a mai apărut în două povestiri, și care face deducții logice extraordinare. Le ghicește pe toate mai ceva decât Sherlock Holmes, judecând natura umană cu toată finețea lui Miss Marple a Agathei Christie.

Un ministru matematician-poet care merge pe la curtea regală reușește să obține o scrisoare incriminatoare despre o aventură ilicită. Poliția se dă de ceasul morții ca s-o găsească și îi scotocește casa centimetru cu centimetru, dar nu e deloc de găsit.

Dupin face obișnuitele lui deducții trase de păr (vedeți: urangutan în Rue Morgue) și ajunge la concluzia că scrisoarea e expusă la vedere. Merge în vizită la ministru, o reperează relativ ușor și o recuperează de unde era în văzul tuturor, doar vag mascată, și o dă poliției.

Concluzia mea e că Dupin are puteri paranormale. Poate citi direct gândurile lui E.A. Poe, așa că știe exact care sunt rezolvările și își petrece cea mai mare parte a timpului de introspecție inventând moduri implauzibile în care ar fi putut ajunge la concluziile respective prin logică. Dar aici s-a trădat puțin: știa și înainte să meargă la fața locului cam unde putea fi scrisoarea respectivă.

Citesc E.A Poe (1)

Sun, 08 Nov 2020 18:06:56 +0000

Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit.

E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.

Am o ediție din 2004 a volumului „The Collected Tales and Poems of Edgar Allan Poe” de la Wordsworth – eu îl am cu o copertă dubioasă, dar conținutul nu pare să se fi schimbat de-a lungul anilor.

O să scriu pe măsură ce citesc din carte și probabil o să ajung să fac paranteze lungi și să mă pierd în detalii care n-au legătură cu povestirile.

Atenție: spoilere!

The Murders in the Rue Morgue (Crimele din Rue Morgue) (1841)

Prima povestire din volum e una polițistă. Naratorul (deja am uitat cum îl cheamă) e în Paris și se împrietenește cu un tip pe nume Dupin, care are o minte analitică extraordinară și poate chiar deduce la ce se gândesc alții din câteva semne absolut minuscule.

Primul lucru pe care-l observ e că-mi fug ochii pe pagină. Stilul e un pic mai dificil, la fel cum spaghetele nefierte sunt un pic mai al dente. Dacă paragrafele ar fi scăpate în capul cuiva ar fi arme letale, pentru că sunt lungi de o pagină și suficient de grele.

Poate că sunt nedreaptă, pentru că niciodată nu m-am împăcat cu literatura americană și, deci, nu am exercițiul ei și al stilului ei de acum două secole. Poate că pentru contemporani Poe era absolut lizibil – aș putea căuta ca să aflu cum a fost citit în epocă, dar parcă nu mă interesează suficient.

Al doilea lucru pe care-l observ e că Dupin seamănă al naibii de tare cu Sherlock Holmes, care va fi creat în 1887, deci cu 46 de ani mai târziu. Oare toți detectivii epocii erau atât de analitici? Sau s-a inspirat A.C. Doyle de la Poe? Stilistic, Arthur Conan Doyle e mult mai ușor de citit în zilele noastre și cărțile cu Sherlock sunt o plăcere și acum. Inițial, cred că ăsta e unicul motiv pentru care toți am auzit de Holmes, dar nu se poate zice că e valabil același lucru și pentru Dupin.

(Inițial cred asta.)

(Inițial.)

Povestea e cam așa. Într-o casă mare din Paris, aflată pe Rue Morgue (ce nume predestinat) (de către autor) (evident că e ales intenționat), trăiesc două femei singure, o mamă în vârstă și fiica ei adultă. Se zvonește că sunt bogate. Se zvonește că mama dă în cărți. Dar nu se știe nimic sigur pentru că nu sunt foarte cunoscute de vecini și nu par să aibă prieteni.

Într-o zi, trecătorii aud urlete înfiorătoare din casă. Câțiva binevoitori reușesc cu greu să deschidă poarta și să fugă în sus pe scări ca să le ajute. Înainte să intre în încăperea în care se află cele două se aud două voci: una care strigă „Dumnezeule!” în franceză și una care li se pare tuturor de acolo a fi străină, dar martorii nu se pun de acord despre ce ar putea fi.

În cameră închisă de la etaj, o găsesc pe fiica decedată în mod brutal și înfiptă în sus pe coș cu o asemenea forță că e nevoie de mai mulți bărbați s-o tragă jos. Mama e de negăsit, până când e descoperită aruncată de la etaj în curtea din spate. Una din femei (nu mai știu care) e (aproape?) decapitată. Geamurile camerei sunt nu doar închise, ci bătute în cuie, iar poliția nu știe ce să facă. Se află că cele două au scos o sumă mare de bani din bancă recent, ar nimeni n-a furat banii.

Un adevărat mister! Respectul meu pentru E.A. Poe a crescut vertiginos până aici. Cum de nu l-am citit până acum?! Cum am ratat o poveste polițistă și macabră atât de promițătoare?

Dupin merge la locul faptei și verifică ferestrele. Descoperă că una dintre ele pare doar bătută în cuie, dar nu e. Probabil se închisese în urma făptașului fugit pe fereastră. Dar ce fel de făptaș poate comite asemenea atrocități?

Nu vreau să vă țin în suspans. Crima a fost comisă de un urangutan. Da, de un urangutan. Care e în Paris pentru că a fost adus de un marinar care voia să-l vândă contra unei sume mari de bani. Urangutanul a fugit din casă cu briciul marinarului, n-a fost văzut de nimeni, a intrat pe fereastră la femei în casă, le-a speriat, ele au urlat, el le-a omorât, apoi a scăpat pe geamul care s-a încuiat în urma lui.

…Deci de-asta Sherlock Holmes e cunoscut pe tot mapamondul, dar Dupin mai puțin. Pentru că poveștile cu Sherlock au de obicei mai multă logică. Are și el una cu o maimuță, dacă nu mă înșel, dar e ceva mai credibilă. Mă simt de parcă m-aș fi uitat la Lord of the Rings, prima parte, doar că Iron Man ar fi luat inelul și ar fi zburat cu el la mach 15 să-l arunce din prima în Mt. Doom.

Pe de altă parte, măcar știu acum ce-i cu povestea asta despre profesori universitari care refuză orice dialog despre urangutanul lui Poe.

The Mystery of Marie Rogêt (Misterul lui Marie Rogêt) (1842-1843)

Povestirea asta e bazată pe o întâmplare adevărată din 1841, când Mary Rogers, o tânără de 21 de ani care lucra într-o tutungerie din New York, a fost dată dispărută și a fost găsită moartă după trei zile.

E.A. Poe mută acțiunea în Paris, dar reține toate detaliile ei relevante. Mary Rogers/Marie Rogêt era o fată foarte frumușică, angajată la o tutungerie/parfumerie din New York/Paris. Într-o zi a dispărut fără urmă, dar a reapărut după o vreme și și-a reluat munca. Era bine cunoscută și iubită de clienți, făcând vânzări peste vânzări. Apoi, într-o zi, i-a spus logodnicului că avea să meargă în vizită la mătușa ei, dar a dispărut cu totul. După cercetări disperate, cadavrul ei a fost găsit plutind în râu. Poliția nu a reușit să găsească un vinovat.

Detectivul Dupin al lui E.A. Poe pune cap la cap toate dovezile pentru a veni cu niște idei plauzibile despre ce s-a întâmplat. Sincer, cel mai interesant lucru e că volumul pe care-l am spune, într-o notă de subsol, că mărturiile ulterioare ar fi fost compatibile cu supozițiile lui Poe. Altfel, povestea nu prea e poveste, cât e un pretext pentru analizat o crimă reală. Dupin nu are personalitate, e acolo doar să țină un discurs despre ipoteze.

Cea mai importantă problemă pe care o ridică povestea e: dacă cineva scrie acum o povestire despre Elodia, cât interes va prezenta ea în 2150?

The Black Cat (Pisica neagră) (1843)

Ori m-am obișnuit cu stilul lui Edgar Allan Poe, ori povestirea asta chiar curge mult mai bine decât cele cu Dupin. Un lucru e clar: are paragrafele mai scurte. Ba mai mult, nu seamănă cu un reportaj mascat.

Un tip cu o pasiune deosebită pentru animale de companie se căsătorește cu o femeie cu care se potrivește perfect din punctul ăsta de vedere. Fac rost de o întreagă menajerie, cu câini, maimuță și nu numai – și au și o pisică neagră pe care tipul o adoră enorm și care se plimbă după el prin casă. Dar, în timp, el cade în patima băuturii și începe să abuzeze animalele, în cele din urmă inclusiv pe pisică. După ce se poartă urât cu ea de câteva ori, se enervează pe ea pentru că nu mai e la fel de iubitoare, o prinde, și îi scoate un ochi.

După două povestiri cu Dupin, nu mă așteptam la foarte multe de la „Pisica neagră”, dar mi se pare că reușește excelent să îmbine macabrul cu supranaturalul și cu psihologicul. Personajul devine din ce în ce mai monstruos pe măsură ce trece timpul. Cumva, mi se pare că povestirile vechi sunt mai brutale decât cele din ziua de azi – poate pentru că intră în mai puține detalii și îți spun faptele fără prea multe justificări și fără filozofie.

Individul continuă să bea și, în cele din urmă, îi cășunează iar pe pisică. Nu încearcă să se justifice: o urăște pentru că nu i-a făcut nimic și pentru că deja i-a scos un ochi. Așa că o spânzură. În noaptea aia, îi arde casa și ajunge sărac. Din diverse motive, are mustrări de conștiință și se gândește constant la pisica pe care o avusese, așa că se duce să caute alta care să-i semene și pe care să o trateze mai bine.

Cine a avut de-a face cu o persoană abuzivă recunoaște ciclul: abuz, remușcări, apoi întoarcerea la abuz. În ciuda faptului că voia să se poarte mai bine cu pisica nouă, tipul începe să o urască din ce în ce mai tare.

E chiar bine construită atmosfera – îți dă senzația de mister și supranatural, dar o poți vedea și întâmplându-se. Pisica ajunge să-l terifieze, dar fără să fie ea însăși monstruoasă. Sper ca volumul să fie mai degrabă așa, nu plin de Dupini.