Literatură Japoneză on Roxana-Mălina Chirilă

Traista cu recenzii #1

Sat, 03 Apr 2021 05:13:11 +0000

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză.

(Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.)

Cărți disponibile în română:

„Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Un roman grafic autobiografic al unei autoare din Turcia, care își povestește copilăria. Unele lucruri, precum cultul lui Atatürk și gama restrânsă de produse aflate la vânzare în magazine mi-amintesc de România comunistă; stilul de povestire îmi amintește însă de „Persepolis” de Marjane Satrapi – tot o fată într-o lume musulmană, tot un stil amuzat și amuzant de a descrie evenimente teribile, tot o împletire a autobiografiei și a istoriei unei țări; dar, din păcate, „Îndrăznește să dezamăgești” face precum îi zice titlul și dezamăgește un pic. Nu mult.

E mai degrabă o schiță în care personajele și evenimentele nu sunt foarte clar dezvoltate, dar chiar și așa, îți poți face o idee despre viața în Turcia acum câteva zeci de ani.

„Everless” + „Evermore” de Sara Holland (editura Nemira, 2019, respectiv 2020)

O duologie fantasy/distopie Young Adult despre un regat în care oamenii își pot vinde timpul rămas din viață. Săracii ajung deseori secătuiți și morți cu mult înainte de vreme, în timp ce bogații trăiesc secole și își permit să irosească timpul altora pe nimicuri.

Ar fi o metaforă foarte puternică, dacă autoarea ar fi ales să o exploreze în profunzime. În schimb, duologia se concentrează mai degrabă pe trăirile interioare ale lui Jules, pe băieții care îi plac și pe o acțiune care are logică doar dacă nu te uiți la ea prea atent. Mi s-a părut că volumul al doilea e mai slab decât primul, iar Jules mai nesăbuită.

Nu aș recomanda „Everless” cuiva care nu e fan YA, dar conceptele interesante ar putea fi atrăgătoare pentru împătimiții genului.

„Toate sistemele în alertă” de Martha Wells** **(editura Paladin, 2020) – RECOMANDAT!

O carte SF cu un pic de umor, centrată pe personajul principal, nu pe lume, acțiune sau analiza atentă a condiției umane. AsaSint e un construct artificial alcătuit din părți organice clonate din oameni și componente artificiale. A fost creat pentru pază și protecție și este o armă vie controlată prin programare.

Doar că AsaSint și-a spart programarea. Ar fi putut deveni un ucigaș extraordinar, un Terminator care să omoare ființe umane cu nemiluita, dar preferă să se uite la seriale TV și să se prefacă că e doar o unitate obișnuită de pază și protecție, ca să-l lase lumea în pace. Nu-i pasă de oameni. Nu-i pasă de misiuni. Așa-l doare în cot. Oamenii să facă ce vor, el o să facă doar minimul posibil pentru ei. Dar, no, dacă oamenii pe care-i are în grijă sunt pe cale să fie omorâți, evident că o să-i apere, așa, fără chef. Iar dacă pățesc ceva… dacă le e atins și un singur fir de păr din cap… dracu’ îi ia pe toți cei care au îndrăznit să se atingă de ei.

Povestea m-a binedispus și e genul la care m-aș reîntoarce când am o zi proastă.

E genul de carte care le-ar plăcea mai mult fanilor fantasy decât celor de hard SF, care probabil ar fi dezamăgiți de lipsa de explorare a lumii. S-ar putea ca ăsta să fie motivul pentru care cei de la Paladin au decis să reprezinte cartea cât mai aiurea posibil, punându-i o copertă care n-are nimic nici în clin, nici în mânecă cu atmosfera sau personajul, și nespunând că ea conține de fapt primele două nuvele din serie, nu doar pe prima – ??? Paladin, ați decis să fiți un fel de editură anti-Minerviană?

Cărți disponibile în engleză:

„An I-Novel” de Minae Mizumura (ed. Columbia University Press, 2021) – RECOMANDAT!

Am primit cartea asta de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley) și a fost excelentă. E o carte semi-autobiografică despre o zi din anii 1980, o japoneză emigrată în copilărie în SUA se gândește dacă să rămână acolo sau să se întoarcă acasă, dacă să scrie o carte – și dacă da, în ce limbă.

Mă atrag la ea două lucruri diametral opuse: descrierea experienței străine de a te muta într-o țară străină la o vârstă suficient de mare încât să-ți ții minte clar țara de origine, dar nu când alegerea asta îți poate aparține (și de a fi expat japonez într-o lume americană); dar și experiența foarte familiară de a fi sub puterea unei culturi mai mari și mai impunătoare, pe care cei din țara ta marginală o preferă celei proprii.

M-a surprins lipsa de iubire pe care o aveau japonezii față de propria țară, felul în care se uitau și ei la SUA ca fiind mult mai mișto. Într-un fel, experiența seamănă mult cu cea românească, de ezitare între a alege cultura ta, care are lipsurile pe care le știi prea bine, limitările pe care le cunoști deja; și cultura mare, care se impune global, dar care nu e tocmai a ta.

Mai mult, cartea era scrisă (la origine) în japoneză, cu engleză presărată ici-colo, lucru greu de reprodus în traducerea în engleză a cărții, dar care ar fi atât de familiar în română – în engleză folosesc fonturi diferite pentru japoneză, ca să fie clar când se schimbă limba (deci e mai puțin recomandată pe Kindle, mai recomandată în alte formate).

„Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”/„The Life Written by Himself” de Avvakum Petrov (ed. Columbia University Press, 2021)

Altă carte primită de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley). Va fi publicată pe 6 iulie 2021.

Avvakum a fost un preot care a trăit între 1620/21-1682, într-o perioadă în care Biserica rusă a trecut printr-o reformă majoră. Opoziția la reformă a fost atât de acerbă încât s-a ajuns la schismă, iar cei care au păstrat vechea credință mai există și azi ca grupare religioasă. Avvakum era de partea schismaticilor tradiționaliști. Cartea asta e autobiografia lui de pe la finalul vieții și a circulat multă vreme în manuscris, înainte să fie și tipărită.

Avvakum e cunoscut în afara cercurilor bisericești pentru stilul lui de a scrie: într-o rusă modernă (mă rog, modernă la vremea aia), asemănătoare limbii vorbite, spre deosebire de scorțosul stil de a scrie al contemporanilor lui – un lucru neobișnuit pentru finalul secolului 17.

Autobiografia lui e scrisă ca o poveste cu sfinți: diverse persoane se vindecă miraculos, cineva evadează din închisoare când lanțurile pică de pe el prin grație divină, credincioșii vorbesc și cu limbile tăiate. Dar Avvakum se mai și jeluiește că se duce pe copcă religia adevărată, mai observă peisajul, se mai dă mare că știe oameni importanți, mai citează (uneori greșit) Biblia și sfinții (de data asta în limbaj scorțos bisericesc). E distractiv.

În fine, poate sunt eu prea veselă și nepătrunsă de seriozitatea evenimentelor – dar cum evenimentele au avut loc acum mai bine de trei secole, cred că mi se iartă veselia și lipsa de reverență.

Ediția scoasă la Columbia University Press e fix ce trebuie: traducerea lui Kenneth Brostrom e excelentă, iar introducerea și notele explică tot felul de lucruri interesante, de la contextul istoric, la ce s-a întâmplat cu unele persoane pomenite de Avvakum, la greșelile de citare din cele sfinte, la fauna și flora Rusiei pe care le vede preotul în exil. Autobiografia în sine e destul de scurtă (sub 100 de pagini mici), dar materialul suplimentar e mai lung și merită.

Cartea există și în limba română undeva, sub numele de „Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”, publicată în 2020 la editura „C.R.L.R.”. Nu am văzut-o pe viu, doar am aflat dintr-o postare de pe Facebook că ar exista.

„A History of Photography. From 1839 to the Present” (editura Taschen) – RECOMANDAT!

Taschen scot albume de artă excelentă, iar acesta nu face excepție. E scos în colaborare cu Muzeul George Eastman, bazându-se pe colecția lor – George Eastman fiind fondatorul Kodak.

Volumul a fost scos inițial în 1999, deci „prezentul” e acum două decenii, dar nu m-a deranjat deloc lipsa ultimelor două decade. Un album dens, cu multe poze, mulți fotografi, care pomenește evoluția de tehnologie și cea de stil, curentele și școlile, și povestește pe scurt despre viețile fotografilor prezentați.

Pozele sunt foarte variate (dar volumul are și câteva poze mai dezbrăcate, deci s-ar putea să nu vreți să-l dați copiilor) și sigur e ceva acolo pe gustul oricui, fie că e vorba de portrete, de arhitectură sau de instantanee din perioade apuse.

Ca de obicei când e vorba de Taschen, volumul e o plăcere, ți-e mai mare dragul să-l răsfoiești. Chiar dacă e chiar ieftin pentru un album de artă de peste 750 de pagini (la 16 euro pe site-ul producătorului), pozele sunt excelent redate și e un obiect pe care-ți place să-l ai în bibliotecă.

Lincoln Cathedral from the castle, 1898, Frederick H. Evans.

Stil bun, stil rău și cărți

Thu, 02 Apr 2020 09:08:44 +0000

Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video.

Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy.

(Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.)

[17 iun] Cartea de azi: „Povestea lui Genji” de Murasaki Shikibu

Sun, 23 Jun 2019 17:40:19 +0000

Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului.

Povestea a fost scrisă acum o mie de ani la curtea imperială japoneză și acolo se și petrece acțiunea. Genji e un prinț născut dintr-o concubină de rang inferior, dar care este considerat perfecțiunea întruchipată, un adevărat ideal masculin. Poate tocmai de aceea, are o mulțime de aventuri cu doamne de rang nobil, care sunt mai mult sau mai puțin căsătorite cu alți bărbați.

Dincolo de aventurile romantice, „Povestea lui Genji” e un tur de forță al rafinamentului și eleganței, în care lucrurile nu se spun direct, ci se sugerează prin poezii scurte și se trimit prin mesageri complici. Mai mult de-atât, e și o meditație asupra vieții și a efemerității.

Ar fi prea multe de zis, dar n-o să intru în detalii. Traducerea în română n-am citit-o, dar e disponibilă în română în traducerea Angelei Hondru pe Libris și eMag. În engleză există în mai multe traduceri, dintre care cred că prima e disponibilă gratuit undeva pe net, dar n-o recomand pentru că e tradusă în vremuri străvechi și e lemnoasă rău. Varianta pe care o am eu acasă și pe care o recomand călduros e cea de Dennis Washburn, disponibilă pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[3 iun] Cartea de azi: „Confesiunile unei măști” de Yukio Mishima

Mon, 03 Jun 2019 16:49:13 +0000

Yukio Mishima e unul dintre autorii japonezi care au un anumit renume și în afara țării lor de origine. Acum câțiva ani, când am cumpărat „Confesiunile unei măști”, am făcut-o mai mult pentru că știam autorul decât pentru că aș fi știut ce era cu cartea în sine, dar n-am regretat alegerea.

Publicată în 1949, când autorul avea 24 de ani, „Confesiunile unei măști” e o poveste elegant scrisă despre un tânăr în conflict cu el însuși, care era un copil anormal, fascinat de moarte, îndrăgostit de trupuri masculine, atras deci iremediabil de imaginea Sfântului Sebastian (cel de pe copertă), auto-reflexiv și întorcând totul pe toate fețele. Unii spun că ar fi o semi-autobiografie a autorului, dar ce e cert e că e o carte despre fetișuri, măști și agonie.

Cartea a fost publicată la Humanitas și se mai găsesc câteva exemplare pe eMag.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[17 mai] Cartea de azi: „Povestea tăietorului de bambus”

Thu, 07 Jun 2018 09:46:17 +0000

A fost odată o fată picată din Lună. La propriu. Familia ei adevărată a trimis-o pe Pământ din cauza unui conflict celest, iar aici a fost descoperită într-o tulpină de bambus de un om sărac, dar bun la suflet, care a dus-o acasă și a crescut-o împreună cu soția lui.

Dacă la început fata era mică cât degetul, în timp a ajuns o femeie superbă, de dimensiuni normale, care e curtată de prinți datorită frumuseții ei – dar, ca să-i accepte, le cere să treacă prin tot felul de teste imposibile. Însă, deși are o viață pe Pământ, prietenii ei de pe Lună vor s-o ducă înapoi.

„Povestea tăietorului de bambus” („Taketori monogatari”) e un basm japonez care datează cel mai probabil de prin secolul 10 (e menționat în alte scrieri din vremea respectivă). Câteva elemente s-ar putea să vă sune foarte familiare din basmele de la noi – fata mică cât un deget, de exemplu, sau testele imposibile pentru pețitori. Însă, dacă sunteți ca mine, vă aduceți aminte și de Superman, pentru că „Povestea tăietorului de bambus” are și elemente proto-SF.

Nu prea sunt multe de zis aici – e un basm nu foarte lung, care e cunoscut mai ales pentru că e printre cele mai vechi povești în proză din Japonia și pentru elementele SF. O versiune a lui e disponibilă în engleză pe Wikipedia.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[2 mai] Cartea de azi: „Vreme ciudată la Tokio” de Hiromi Kawakami

Thu, 10 May 2018 15:34:00 +0000

Acest blog a devenit prea serios în ultima vreme, așa că am căutat cea mai non-serioasă carte pe care o am în arsenal. Nu e „Vreme ciudată la Tokio”, dar și asta e pe aproape – și în continuare mă întreb de ce titlul e scris „Tokio” și nu „Tokyo”. Eh.

Există un curent în literatura japoneză contemporană în care se scriu cărți despre nimic în mod deosebit – lucruri care se întâmplă și pe care e distractiv să le citești, dar nu au un fir narativ puternic. Hiromi Kawakami scrie așa.

Tsukiko e o tipă de 38 de ani care n-a făcut nimic excepțional cu viața ei. A avut câteva relații, dar nimic special. Într-o seară, se întâlnește cu unul dintre foștii ei profesori într-un bistro, unde comandă exact același lucru ca el. Schimbă câteva vorbe cu el ca să nu fie nepoliticoasă, dar ajung să se întâlnească pe acolo tot mai des și să discute despre una-alta și vremuri vechi.

Nu se întâmplă foarte multe lucruri, dar e o carte simpatică, ușurică și plăcută, complet opusă față de cărțile scrise pe la noi în care autorii care n-au fir narativ vor îngreunează totul cu filozofie. A fost publicată pentru prima oară în 2001 în Japonia, iar la noi a fost tradusă la Polirom și poate fi cumpărată de pe eMag.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[26 apr] Cartea de azi: „Însemnări de căpătâi” de Sei Shonagon

Wed, 02 May 2018 20:26:00 +0000

Sei Shonagon nu e un nume real, ci un pseudonim – ceea ce nu e deloc neobișnuit pentru o doamnă care a trăit la curtea imperială a Japoniei în jurul anului 1000.

„Însemnări de căpătâi” nu e o carte de ficțiune, ci o colecție de scrieri ale autoarei – despre ce se întâmpla pe la curte, bârfe, evenimente sociale și liste de tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin poetice.

Sei Shonagon are un pic de răutate, un pic de superioritate și multă eleganță, dar nu degeaba „Însemnările de căpătâi” au rămas de referință în literatura japoneză atâta vreme: Shonagon scrie bine.

La noi, cartea există în două traduceri: cea de la Rao, tradusă de Stanca Cionca din japoneză (pe care o am și eu; e disponibilă pe eMag și Libris), care are titlul „Însemnări de căpătâi”; și cea de la Polirom, tradusă cu denumirea de „Cartea pernei” (disponibilă pe eMag și Libris).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[18 apr] Cartea de azi: „Cronica zeiței” de Natsuo Kirino

Sat, 21 Apr 2018 18:28:17 +0000

Nu e un secret că-mi plac cărțile japoneze traduse la Polirom – selecția e bună, traducerile sunt fluente, volumele sunt în general mai accesibile decât cele publicate la Humanitas. „Cronica zeiței” de Natsuo Kirino (publicată pentru prima oară în 2008) e o carte interesantă publicată la ei.

Pe o insulă mistică există un obicei de a pune două surori să slujească zeii – una devine Oracol, iar cealaltă trăiește mereu izolată și se ocupă de morți. Când împlinește 6 ani, Namima află că sora ei va deveni Oracolul și, târziu, își află și soarta proprie.

Normal, nu e încântată să afle că o așteaptă o izolare eternă și se revoltă în sinea ei. Mai mult, se îndrăgostește de un bărbat, are o fiică cu el și încearcă să fugă de pe insulă alături de amândoi. Însă, în timp ce sunt în barcă, se trezește când el o strânge de gât și o ucide, trimițând-o pe lumea cealaltă, s-o slujească pe zeița Izanami.

Povestea excelent spusă – are un fir narativ mai polițist, dar reușește și să creeze o atmosferă stranie, supranaturală, care-ți dă fiori.

Cartea e disponibilă pe eMag.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[12 apr] Cartea de azi: „Hojoki” de Kamo no Chomei

Fri, 13 Apr 2018 08:49:08 +0000

S-a întâmplat odată să-mi spună un prieten că voia să înceapă o carte cu un dezastru, dar nu știa ce dezastru. Cum anume să-și chinuie protagoniștii?

„Un incendiu,” am zis, care să măture întregul oraș. Dar nu era ce căuta. „O tornadă.” Nu, nici aia. „Foamete.” Nici foametea nu-i convenea. „Mutarea capitalei, taifun, inundație?”

„Poftim? Mutarea capitalei? Tu-mi citești acolo dintr-o listă de dezastre?”

„Hei, cu ceva tot am rămas de la cursurile de literatură japoneză,” am zis. „Un călugăr care trăia pe la 1200 s-a retras într-o căbănuță de un metru pătrat din pădure și a scris despre toate dezastrele pe care le-a văzut de-a lungul vieții lui.”

„Un metru pătrat?”

„Zece picioare pătrate. Cam acolo ieși. Nu zic că nu și-o fac oamenii și cu mâna lor,” am zis, dând din umeri. „Dar e o carte despre efemeritate, cum sunt multe texte din zona budistă – și despre cineva care vrea tot mai puțin de la viață. Contemplă ce a fost și ce este și vede zădărnicia multor lucruri care s-au făcut în jurul lui.”

Cartea se numește „Hojoki”, iar autorul e Kamo no Chomei (1153 sau 1155–1216), care a fost poet și a avut un post la curtea imperială înainte să renunțe la societate și să se retragă în sălbăticie. E disponibilă în engleză, gratuit, aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[12 feb] Cartea de azi: „Cele zece iubiri ale lui Nishino” de Hiromi Kawakami

Sun, 11 Feb 2018 22:28:41 +0000

Pentru că ne apropiem vertiginos de Ziua Îndrăgostiților și e plin de reclame presărate cu zahăr peste tot în jur, mă adaptez temei săptămâna asta. Cu o observație: nu prea citesc cărți de dragoste tradiționale.

„Cele zece iubiri ale lui Nishino” e o carte despre cele zece femei din viața unui bărbat care nu reușește să rămână nicăieri mult înainte să plece sau să fie alungat. Fiecare dintre ele are o poveste de spus și o viziune asupra lui, dar niciuna nu pare să-i poată pătrunde în suflet.

Hiromi Kawakami are un stil elegant și subtil, plăcut, care nu te apasă în niciun fel. E mai mult o carte de atmosferă decât una cu un fir narativ puternic și e un pic ciudată, la fel ca toate cărțile lui Kawakami.

„Cele zece iubiri ale lui Nishino” e disponibilă pe eMag și Libris. E scoasă la editura Polirom și e tradusă fluent și plăcut.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Povestea lui Genji I: a traduce intraductibilul

Sat, 26 Dec 2015 10:27:01 +0000

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.

Povestea lui Genji a apărut în contextul acesta axat pe poezie, pe rafinament, în care oamenii „de bine” aveau o vastă cultură literară și puteau compune versuri, cita poezii și face referiri subtile și sugestii rafinate fără prea mare efort. Ba chiar mai mult: decât să spună explicit, negru pe alb, despre ce era vorba, preferau să abordeze subiectele prin învăluire, poetic, cu rafinament.

Textul devine, deci, unul intens problematic pentru un traducător european pentru că e ancorat într-o cultură străină. Vreau să discut subiectul pentru că evident că n-am citit originalul, ci traducerea în engleză a lui Washburn, publicată anul acesta la editura WW Norton. Traducerea, care m-a atras mai mult decât celelalte traduceri existente ale lui Genji, e un tur de forță, unul care nu cred că va fi făcut în România prea curând pentru că nu cred că avem nici traducătorii potriviți, nici editurile potrivite, nici cititorii potriviți.

Trecând peste problema limbii (traducătorul nu trebuie să știe doar „japoneză”, ci „japoneza de acum 1000 de ani”, ceea ce e cu totul altceva), mult mai interesante mi se par rezolvările alese pentru a reda stilul original în așa fel încât să rămână și poetic, și explicit, și plin de aluzii poetice în traducerea în engleză.

În primul rând, Povestea lui Genji e plină de poezii japoneze, fie că sunt scrise, gândite sau rostite de pesonaje. În original, au forme fixe în funcție de numărul de silabe (ca haiku-urile, chiar dacă nu sunt haiku-uri), dar Washburn preferă să ignore forma pentru a avea libertatea de a reda imaginile din poezii cu mai multă acuratețe.

Însă există și o parte mai dificilă: uneori poeziile respective conțin jocuri de cuvinte, sau fac referire la alte texte pe care publicul original de acum o mie de ani le cunoștea, dar care nouă ne sunt străine – și fără care nu se înțelege complet intenția personajului care le compune.

Washburn rezolvă problema destul de elegant: traduce poeziile clar și elegant, ca să ne putem și noi bucura de ele, iar apoi, dacă e cazul, adaugă o notă de subsol în care explică scena, aluzia, jocurile de cuvinte sau orice mai e necesar ca să înțelegem și subtextul scenei, nu doar textul. Dacă e cazul, traduce și poezia la care se face referință (mai ales că poeziile japoneze sunt scurte).

De exemplu, la un moment dat o tânără primește niște plante culese de o călugăriță bătrână, care îi urează să aibă o viață lungă. Tânăra răspunde în versuri (p.1301):

From now on I shall go to moors deep in snow
To pluck young spring greens for the sake of your health
That the years of your life may pile up as well

Poezia sună în regulă în engleză: tânăra se va duce și ea să culeagă plante, ca să i le dăruiască călugăriței, în speranța că și ea va rămâne sănătoasă și va trăi mult. Se înțelege despre ce e vorba, dar Washburn explică mai multe într-o notă de subsol:

This poem plays on the word „tsumu”, which may mean either „to pick/to pluck” or „to pile up/accumulate”. Kokinshu 21 (Emperor Koko): „For the sake of your health I went out to the moors in springtime to pluck young spring greens with snow falling on my sleeves the whole time.”

Deci e vorba de un joc de cuvinte care n-a putut fi redat și de o aluzie literară care face originalul și mai elegant decât pare la prima vedere. Sistemul mi se pare ideal în situația dată: m-am putut bucura și de carte ca atare și să mă scufund în acțiune când se întâmpla ceva interesant, dar am putut și să înțeleg subtextul interacțiunilor, să simt mai bine atmosfera, să percep de ce anumite poezii erau mai rafinate decât altele. De obicei nu-mi place să citesc cărți pline de notițe de subsol, dar aici mi s-a părut că într-adevăr ajută și că nu sunt foarte intruzive.

Asta înseamnă, însă, că Washburn a făcut o muncă de cercetare enormă. A menționat pe ici, pe colo diverse comentarii vechi ale textelor, bucăți din mitologia Japoniei, povești care circulau la vremea respectivă. A explicat până și ce clădiri care ar putea fi inspirate din realitatea de acum o mie de ani și unde anume, în decorul de azi, erau locurile pomenite în poveste.

O altă problemă e că în cultura extrem de rafinată a Japoniei de la acea vreme nu prea li se spunea lucrurilor pe nume. O să fac o comparație cu o cultură și o carte mult mai apropiate de ale noastre, ca să fie mai clar la ce mă refer: când Bram Stoker a scris Dracula, pentru cititorii lui era destul de clar că Dracula se culca cu tipele seduse_._ Adică, Dracula venea în dormitorul tipei în timpul nopții, era văzut cu o femeie într-un anumit context, adică știi ce vreau să zic? Însă cartea nu conține absolut nicio explicație directă a vreunui fapt sexual, doar sugestii care nu prea mai sună foarte clar.

La fel e și cu Genji: e sugerat, dar e vag, dar poate, dar _înțelegeți voi, _deci să ne fie clar că deși nu sunt menționate anumite lucruri, știm cu toții că așa e. Washburn vine și rezolvă problema tranșant: în loc de sugestiile vagi ale originalului, scrie clar ceea ce, probabil, autoarea voia să sugereze. Unele critici ale traducerii spun că a cam exagerat cu treaba asta, mai ales când a făcut explicit afirmații gen „Genji nu făcuse sex cu ea”, ceea ce nu bate cu subtilitatea originalului… dar pe de altă parte, măcar se înțelege clar despre ce e vorba. Cultura noastră e una a explicațiilor directe, nu a aluziilor.

Alteori, Washburn mai bagă și de la el, pe baza unor presupuneri: recunoaște la un moment dat franc că nimeni nu știe despre ce combinații de culori vorbește Murasaki când denumește anumite stiluri, dar că el a descris unele _plauzibile _în traducere, luând în considerare sensibilitățile perioadei respective. Nu sunt neapărat de acord cu așa ceva, dar cred că situațiile de acest gen sunt destul de rare în text încât Washburn să n-o fi luat-o extrem de mult pe arătură.

Înțeleg însă de unde vine dorința de clarificare: cititorii originali ai lui Murasaki știau clar despre ce era vorba, puteau să-și imagineze scene splendide în cele mai mici detalii. Washburn ar fi putut traduce cu termenii originali, care să ne bage în ceață complet, ar fi putut traduce în termeni vagi, care să nu ne lase să ne facem o idee prea clară despre imaginea respectivă, sau să inventeze ceva plauzibil – varianta lui. Niciuna nu e perfect corectă, toate au problemele lor.

Însă, după cum ziceam, situațiile în care informațiile s-au pierdut complet și Washburn pune de la el par să fie mai degrabă excepția de la regulă decât regula, deci per ansamblu s-ar putea să nu conteze prea tare.

Altfel, traducerea mi se parea cea mai fluentă dintre cele existente, dar nu toți sunt de acord cu mine (am mai citit fani înfocați ai traducerilor lui Tyler sau Arthur Waley apărându-și deciziile). Poate că am avut eu un clic deosebit cu ea, însă mi se pare foarte plăcută și pe mine m-a introdus în atmosferă, ceea ce e important pentru că Genji e o carte enormă, de dimensiuni de Tolstoi. M-am mai apucat să o citesc mai demult, dar am dat de traduceri mai scorțoase și până la urmă ajungeam să abandonez cartea după câteva sute de pagini.

N-am terminat cu Genji, doar voiam să vorbesc de traducere înainte să intru în părțile mai interesante. Care vor urma în curând.

Cum să te îndrăgostești de literatura japoneză

Sun, 20 Dec 2015 16:00:29 +0000

La facultate am făcut tot felul de ciudățenii în materie de literatură japoneză. Am citit cărți pline de scârboșenii, de sinucideri, de bătrâni care pipăiau tinere, de indivizi care încercau să-și ucidă copiii, de îndrăgostiți care se sinucideau împreună, piese de teatru No absolut neinteligibile și câte și mai câte. Așa că, deloc surprinzător, timp de câțiva ani n-am prea avut chef să cumpăr noi cărți japoneze.

Asta până când am dat peste Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami. Se spune că n-ar trebui să judeci o carte după copertă, dar mi-am zis că o carte cu o tipă care zboară printr-un supermarket nu are cum să nu fie zăpăcită și interesantă.

Întâmplător, absolut nimic din acțiunea cărții nu are de-a face cu femei care zboară prin magazine (sau pe oriunde altundeva, de altfel), dar e o carte foarte aiurită, excelent tradusă, care mi-a plăcut enorm. Nu are un fir narativ clar, dar în principiu e vorba de relația dintre un bătrân profesor și o tânără singuratică, fostă elevă de-a lui, care descoperă că au diverse în comun. Așa că deși nimeni nu zboară fizic, personajele par să plutească prin viață și să se bucure de ea.

Cu următoarea ocazie, am continuat cu Cele zece iubiri ale lui Nishino, tot de Hiromi Kawakami, altă carte aiurită și foarte fluent tradusă. Avea ceva spontan și relaxat, simplu și atrăgător. Un citat de la pagina 13:

– Te măriți cu mine? zicea.

Știind că nu vorbește serios, întotdeauna clătinam din cap.

– A, nu? Păcat! spunea el, vesel, și simțeam cum mi se strânge inima.

Mă prefăceam că nu observ, dar cînd eram împreună umbrele multor altor femei pluteau deasupra lui. De aia nu-mi venea să cred că putea să fie atît de crud, încît să-mi spună că vrea să se căsătorească.

– Știi, Natsumi-san, cînd o să mor, la tine o să vin, mi-a zis cîndva.

Nu găsești nu știu ce figuri de stil în Cele zece iubiri ale lui Nishino, dar găsești prospețime și naturalețe. După 50 de pagini, îți dai seama că ai uitat de lumea din jur. Dincolo de misterul lui Nishino, un individ care nu reușește nicicum să rămână cu o singură femeie și care pare diferit în funcție de cine-l privește, poveștile de viață sunt interesante, diferă ca abordare și se bazează mai mult punctele de vedere și mentalitățile diferite ale femeilor cu care intră în contact decât pe orice poveste clasică de dragoste.

Nu am avut o părere foarte bună despre Polirom până acum: uneori calitatea fizică a volumelor lor lasă de dorit – cele din colecția albă, cu cărți de referință, par să fie tipărite cât mai ieftin cu putință, chiar dacă fonturile arată prost și impresia generală e mai degrabă chinuitoare decât îmbietoare. Însă colecția Actual arată excelent, iar cărțile japoneze publicate în cadrul ei sunt traduse neașteptat de fluent și plăcut.

Ca să-mi continui povestea: deja prinsesem gustul romanelor japoneze de la Polirom, așa că am pus mâna pe Cronica zeiței, de Natsuo Kirino.

Am schimbat, deci, autoarea – și nici stilul nu mai e același. Cronica zeiței e o carte care e mai degrabă sinistră, mai ales în prima parte, care are loc pe o insulă foarte săracă cu obiceiuri religioase stranii: (p. 8):

M-am născut și am crescut pe o insulă mică, din marginea de răsărit a unui arhipelag aflat foarte departe, în sud, de țara numită Yamato. Un loc atât de îndepărtat, încât dura aproape jumătate de an să ajungi până acolo de pe Yamato, într-una din bărcile noastre micuțe. Însă, pentru că se afla atât de adânc spre est, pe insula unde m-am născut soarele răsărea și apunea mai înainte decât oriunde. De aceea, era cunoscută în arhipelag ca insula unde au coborât zeii pentru prima dată în lume; din vremuri de demult a fost venerată ca insulă sfântă, chiar dacă era mică.

E clar de la început că tipa care vorbește va muri la 16 ani (chiar ea spune asta în primele pagini) și atmosfera amenințătoare m-a ținut cu sufletul la gură în prima parte a cărții. Preotese misterioase, obiceiuri pline de cruzime, apariții ciudate… E genul de horror care nu se folosește de imagini foarte violente ca să-ți dea fiori, ci de insinuări, de mister, de necunoscut, până când înțelegi că amenințarea vine de peste tot și că nu ai unde fugi.

Din păcate, povestea are și o morală la final, care parcă-i mai taie din frumusețe, dar…

Din nou, am rămas încântată de traducere: are fluență, un stil ușor de citit, te lasă să pătrunzi în poveste. Dar deja începusem să mă întreb dacă nu cumva îmi plăceau traducerile datorită originalelor: să fie oare Kawakami și Kirino mai ușor de tradus în română decât alți autori?

Atunci am zărit în librărie o carte de Oe Kenzaburo: Stărpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii.

Oe Kenzaburo este un laureat al premiului Nobel pentru literatură și unul dintre marii scriitori „serioși” ai Japoniei. Este, în același timp, și un scriitor pe care nu-l pot înghiți. Am citit O experiență personală pentru unul dintre cursurile de la facultate și era cu multă băutură, multă vomă, sex ilicit și încercări de a ucide un bebeluș în mod „accidental”.

Cu alte cuvinte, Stărpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii era cartea perfectă după care să-mi dau seama dacă Poliromul are traduceri bune în general sau dacă pur și simplu Kirino și Kawakami erau pe gustul meu.

Citez de la pagina 5, practic prima pagină a cărții:

Câțiva dintre noi s-au dus până la gardul viu și și-au fâlfâit în fața sătenilor penisurile mici și imature, ca niște piersici roșiatice.

Toată cartea e plină de funduri și penisuri și sexualități de copii și adolescenți, toate într-un context de mizerie, suferință și moarte. Cu alte cuvinte, este fix ce mă așteptam să fie și fix genul de carte pe care mă pregătisem moral și sufletește să o îndur. Și cu toate astea, traducerea mi s-a părut din nou bună.

Mă chinuiam să adorm, dar eram atât de copleșit de imaginea morții, oprimantă, iritantă și dezolantă, încât aproape că m-a cuprins invidia și mi-au pierit sentimentele calde față de fratele meu, când l-am auzit cum începe să respire a somn, ca un înger liniștit. În sat, cei abandonați și cei morți fie dormeau, fie sufereau de insomnie, iar în afara satului un număr nesfârșit de oameni plini de răutate dormeau duși.

Stilul curge atât de bine încât să simți ironia când auzi că morții fie dormeau, fie sufereau de insomnie și să nu pară o greșeală din neatenție.

Cărțile astea au fost pentru mine surpriza plăcută a anului în materie de traduceri. Sunt fix ce-mi doream de la ele: nu pot să simt sintaxa japoneză în spatele formulărilor, nu mi se pare că sunt cuvinte care dau ca nuca-n perete, nu sunt scorțoase. Sunt vii, le simt spiritul în spatele cuvintelor – e drept că, neștiind suficientă japoneză, nu pot garanta că simt spiritul original. Însă mi se par fermecătoare, așa că la un moment dat am început să cumpăr orice carte japoneză din colecția Actual, fără s-o răsfoiesc întâi.

Ceea ce înseamnă că momentan am pe aproape și Insula Tokyo de Natsuo Kirino, și Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, de Hiromi Kawakami, care-și așteaptă rândul până când voi termina cu povestea lui Genji, pe care o citesc acum…

Despre “Lone Wolf and Cub”

Tue, 20 Oct 2015 11:11:09 +0000

Lone Wolf and Cub e o serie de manga relativ veche, publicată între 1970-1976. A fost lăudată pentru realismul cu care prezintă epoca târzie a samurailor și lumea japoneză de la momentul respectiv.

Ceea ce nu înseamnă că personajul principal nu poate să bată măr un număr impresionant de inamici – totuși nu e cazul să se exagereze cu realismul într-o serie de aventuri, nu-i așa?

Ogami Itto e fostul călău al shogun-ului, care asista sinuciderile oamenilor importanți. Însă i se înscenează o trădare și, de unde avea una dintre cele mai importante poziții în societate, ajunge să fie un asasin plătit, în afara legii, care își caută răzbunarea. Însă în ciuda căii sângeroase pe care și-a ales-o, rămâne un individ cu un simț puternic al moralității și al onoarei, care merge peste tot însoțit de fiul lui, un copil mic, pe care-l duce cu el într-un cărucior.

Eu am doar primele două volume din serie (urmează să fac rost și de celelalte, nu că m-aș grăbi foarte tare), care sunt în mare parte povești fără o legătură puternică unele cu altele, dar cu o forță destul de mare fiecare în parte: povești despre bătălii între clanuri, despre samurai decăzuți, despre succesiuni și despre răzbunări. Structura e asemănătoare: Ogami e angajat să asasineze pe cineva, iar de-a lungul poveștii aflăm și de ce e angajat, care sunt dramele și tragediile care duc la un astfel de contract.

[][1]

Ogami îi oferă fiului său de ales între o jucărie și sabie -- între moarte, în care ar fi cu mama lui, și o viață sub semnul răzbunării.

Din când în când sunt inserate și povești centrate mai ales pe Daigoro – iar dacă tatăl lui e „lupul”, atunci e clar că și el e un „pui de lup”, care începe să-și arate colții: poate că e doar un copil, dar e unul care înțelege moartea și violența.

Ce mi se pare interesant la Lone Wolf and Cub e mai degrabă lumea creată decât povestea în sine: mercenarii angajați de daimyo, situația prostituatelor din epocă, senzația palpabilă de lume dificilă și dură. În plus, poveștile au o anumită finețe în detalii.

Spre deosebire de majoritatea seriilor care ajung la noi (Naruto, Bleach, Fairy Tail, One Piece, ), LW&C nu se adresează copiilor sau adolescenților, ci adulților – nu numai ca perspectivă, ci și ca teme abordate: nuditatea și violența nu sunt evitate, ci apar acolo unde-și au rostul.

Una peste alta, nu e una dintre seriile mele favorite, dar are o forță și o profunzime care mi se pare că merită, mai ales pentru cei cărora ideea de manga le surâde, dar nu și ideea de literatură pentru adolescenți.

Nagai Kafu – Komayo. Povestea unei gheișe [recenzie]

Mon, 25 May 2015 04:47:05 +0000

Nu e o carte _rea, _Komayo de Nagai Kafu, dar, întocmai precum această frază, este puțin întortocheată și nu foarte plăcută la citire.

O gheișă de la începutul secolului XX își găsește un soț nu foarte bogat, se mută cu el la echivalentul japonez al cucuieților de munte, el moare, ea se întoarce la muncă. Romanul începe cam aici: când Komayo, proaspăt întoarsă la meseria de gheișă, se reîntâlnește cu o dragoste din tinerețe, un bărbat care e gata s-o țină în puf, fiind în continuare îndrăgostit de ea, după ani de zile în care nu s-au mai văzut.

Ai spune că e o poveste de dragoste. Ai spune. Dar nu e. Komayo îi dă cu tifla fostei febleți (care-și găsește o alta, care e destrăbălată în pat, și căreia îi cumpără o mică afacere) și își găsește un actor, pe care-l tot șantajează emoțional până când omul se satură de ea. Și mai are un client, ceva om dezgustător, care apare rar prin peisaj.

Una peste alta, cartea e interesantă pentru realismul cu care descrie viața de gheișă, mereu prinsă în tot felul de gelozii și intrigi, obligații față de clienți, probleme financiare, dar ca poveste parcă n-a reușit să mă prindă prea tare. Are momente interesante (mai o casă privită printr-un gard de un bătrân care deapănă povești, mai o povestire deșucheată a unei gheișe), dar per ansamblu ceva scârțâie. Și nu pot să spun că personajele m-au dat prea tare pe spate…

Scutiți-mă de experți în manga

Wed, 18 Jun 2014 22:29:51 +0000

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite.

Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri! Și despre faptul că blogurile au murit! În mod interesant, la același curs am aflat și despre benzi desenate americane și japoneze, de la aceeași profesoară, care nu putea distinge foarte bine comics-urile din SUA de manga niponă. Întâmplător, Universitatea din București are o expertă în benzi desenate americane, în special pe direcția de autobiografie în benzi desenate, dar nu era profesoara cu care făceam noi cursul. Nu, profesoara cu care făceam noi cursul experimenta chestii noi și a ajuns în situația ușor stupidă în care noi știam mai multe ca ea.

Fenomenul se repetă în mod iritant: cineva de la site-ul Adevărul, care e parcă din ce în ce mai prost, s-a apucat să scrie despre manga.

Manga: benzi desenate japoneze. Au un anumit stil oarecum distinctiv pentru decoruri și personaje și sunt publicate alb-negru.

Anime: desene animate japoneze (anime de la animație, mnu?). Au tot cam același stil distinctiv de desenare a personajelor și decorurilor.

Știți de unde știți cum arată anime? Anime înseamnă Sailor Moon și Dragon Ball Z. Înseamnă Pokemon. Înseamnă o parte din desenele copilăriei generației mele.

[][1]

Sailor Moon

Asta ca să fim pe aceeași pagină. Bun! Există un stil de desenat „manga”. Și poți să faci ce vrei cu el, inclusiv desene porno. Și sunt unii care fac desene porno în stilul respectiv pentru că pot și pentru că vor și din cine știe ce alte considerente.

În contextul ăsta, ziarul Adevărul ne ține o lecție de morală despre… manga. Care li se pare lor că e pornografie infantilă.

Citez începutul:

Pe străzile din Tokyo, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât expresiile inocente ale tinerelor, care se regăsesc în paginile benzilor desenate japoneze, aşa-numitele „manga“.

…poftim? Absurditatea primului paragraf nu poate fi redată decât făcând o paralelă cu industrii mai cunoscute de noi:

Pe străzile din SUA, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât femeile care se culcă rapid cu orice bărbat, care se regăsesc pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor în aşa-numitele „filme“.

Cam la fel cum nu e cazul să sari în fața televizorului când copilul tău se uită la Vrăjitorul din Oz și să-i acoperi privirea cu mâinile că poate vede scene porno, la fel nu e cazul să te panichezi când copilul tău se uită la Pokemon, că poate vede sex cu japoneze.

Articolul ne mai spune:

ies la iveală scene şocante de sex, ale căror protagonişti sunt minori. Predomină personajele feminine, majoritatea poartă uniforme şcolare, agrafe de păr şi expresii nevinovate în timp ce sunt în mijlocul unor acte sexuale, uneori violente, au descris jurnaliştii de la CNN.

Chiar dacă există niște adevăr în afirmația asta și japonezii au și benzi desenate/desene animate cu personaje feminine nevinovate și posibil minore, uneori în situații violente, situația e puuuuțin mai complexă.

Stilul ăla de desenat de care vorbeam mai devreme? Ăla caracteristic? Uneori face niște chestii destul de nerealiste cu personajele. Mai jos avem un bărbat, bărbat adevărat, mare samurai, soldat de profesie, fost criminal de vocație (cel în roșu):

Rurouni Kenshin (cel în roșu), Kamiya Kaoru (în albastru)

După cum spune un prieten când îi arăt poze cu bărbați din manga: „cine-i tipa asta?” Stilul ăsta feminin de desenat e folosit pentru mulți bărbați în manga – nu pentru toți, unii sunt pe stilul nostru de masculinitate. E o poveste lungă de ce se întâmplă chestia asta, o poveste care începe cu o cultură deschisă la frumos și artă, în care prinții erau descriși ca frumoși și strălucitori (Hikaru Genji, de exemplu), în care unele povestiri descriu cum un bărbat părăsit de iubita lui moare de inimă frântă, în care bărbații plângeau sensibil când se despărțeau de prietenii lor (ah, mânecile ude ale poeziilor vechi, ude de la ștersul lacrimilor).

În primul rând, deci, există o diferență de stil – una bazată pe o diferență culturală. Așa că cei care vin din altă cultură se împiedică rapid de diverse probleme de citire a volumelor, care sunt altfel decât cele cu care ne-am obișnuit.

Pe urmă, într-adevăr există și desene porno cu femei reprezentate ca niște copii. Dar nu sunt caracteristice pentru manga în general și nu sunt singurele opțiuni de pornografie desenată/animată pe care le poți găsi.

Ceea ce articolul ar trebui să spună e că în Japonia există **și**desene animate/benzi desenate care au personaje care par minore. Știți ce mai au? Desene animate porno cu tentacule, și pentru alea sunt faimoși. Și niște ciudățenii de chestii pornografice – monștri, magie, șantajuri, chestii SF. Sunt cunoscuți la nivel mondial că au tot felul de ciudățenii. Probabil din cauza faptului că desenele, spre deosebire de filme, sunt la fel de simplu/greu de făcut indiferent de temă, așa că și-au dezvoltat piața pe anormal, pe fantezie, pe ciudat – care se cere în întreaga lume (dacă nu s-ar cere, nu i-ar ști toți, părerea mea).

Rafturile magazinelor de specialitate sunt ticsite cu astfel de reviste, ce conţin scene explicite de sex, violuri, violenţă şi, mai presus de orice, protagoniştii sunt copii. Dar acest aspect pare să nu conteze, căci, folosind ca pavăză faptul că sunt „simple desene“, manga sunt legale.
[..]
Chiar dacă sunt desene, criticii consideră că imaginile găsite pe paginile unora dintre benzile desenate japoneze sunt de-a dreptul tulburătoare şi ar trebui interzise.

Autoarea articolului n-a prea descărcat filme porno pentru rație, se pare – sau într-adevăr le-a descărcat doar pentru rație și nu știe cum arată. Uite care-i faza: filme porno cu „violență” și „violuri” se fac și în alte părți, cu actori care-și dau frumușel acordul și pe urmă joacă teatru. Ceea ce lasă doar problema reprezentărilor sexuale cu copii.

Acolo dezbaterea e ceva mai lungă – oricât de moralizatori ar fi cei de la Adevărul, problemele legale sunt ceva mai complexe. A fost un caz acum câțiva ani în SUA, legat de un tip care avea benzi desenate japoneze dintre cele cu copii de care vorbim aici – și care a trecut prin tribunale pentru faza asta. Neil Gaiman a scris un articol fain pe tema asta. Pe scurt, legea e un instrument dur și uneori trebuie să-i apărăm pe cei de care nu ne place ca să îi apărăm pe cei care trebuie apărați.

În general, legile interzic pornografia efectivă cu minori pentru că le face rău minorilor. Nu pentru că pornografia cu minori e dezgustătoare, deși e. E o diferență importantă: nu se protejează delicatețea privitorului, ci integritatea unor persoane vulnerabile. Altfel ar trebui să interzicem și Lolita, de Nabokov. Și Biblia.

„Cred că aceste materiale teribile nu sunt protejate în temeiul libertăţii de exprimare. Sunt absolut sigur că acestea pot determina un comportament criminal“, a declarat Masatada Tsuchiya, membru al Partidului Liberal Democrat.

Bazat pe ce e sigur? Așa și Geoană era perfect convins că a câștigat alegerile trecute, dar la ce l-a ajutat? S-au făcut studii legate de efectele pornografiei și rezultatele sunt contradictorii.

Mio Bryce, un expert în animaţii şi manga de la Universitatea Macquarie din Sydney, a declarat că obsesia cu „kawaii“ sau „cuteness“ (calitatea drăgălăşeniei în contextul culturii japoneze – n.r.) face foarte dificilă distincţia dintre materialele care fac rău minorilor şi cele inofensive. „Drăgălăşenia este asociată automat unui personaj infantil. Poate că personajul are 20 de ani, dar din punctul tău de vedere poate avea doar 15 ani. Este foarte dificil“, a explicat Bryce.

Ah. Kawaii (se citește ca-ua-ii). Un termen de-ăla nu foarte traductibil care suferă mult la import/export. Procuroarea Crimeei, Natalia Poklonskaya, a ajuns un simbol kawaii în Japonia – și idioții care i-au luat un interviu pe tema asta i-au zis că e „sex symbol”. Mă, și pisicile sunt kawaii, fără să fie simboluri sexuale. Kawaii e un fel de „adorabil”, „drăguț”, un grad foarte ridicat de „plăcut”. Nu neapărat „infantil”, mai degrabă „inocent”.

Kawaii e o Mare Chestie în cultura japoneză de azi. Nu se referă doar la persoane, cam orice poate fi kawaii. O poșetă poate fi kawaii, o pernă poate fi kawaii, un gest poate fi kawaii, o chestie pe care ai zis-o poate fi kawaii. Am un ceas mic de buzunar care e kawaii.

În ce privește ce zice „expertul” Bryce, care de fapt e femeie, dar Adevărul n-a dat pe Google ca mine ca să afle, am senzația că vorbele i s-au scos din context. Dacă te uiți atent la ce spune de-a lungul articolului, pare să fie din alt meci (unul în care chiar știe despre ce vorbește, dar vorbește degeaba).

Termenul „manga“ înseamnă „desen casual“. Cele mai timpurii exemple de astfel de desene datează din secolul al VII-lea, dar au devenit foarte populare în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Desen casual?… În fine, trecem peste. Nu știu de unde au scos secolul VII, dar probabil că o fi existat atunci ceva precursor al manga la fel cum desenele din piramidele egiptene și tapiseria de la Bayeux sunt premergătoare benzilor desenate de azi: și alea erau imagini care spuneau o poveste.

Acum, industria valorează aproximativ 3,6 miliarde de dolari, dacă ne referim la vânzările benzilor desenate şi a revistelor, iar cifra de afaceri în domeniul animaţiilor este estimată la 2,3 miliarde de dolari

Din care doar o parte sunt de pe urma chestiilor porno, nu majoritatea, cum sugerează articolul. Una din companiile de animație pentru copii/adolescenți și-a postat pe net încasările din 2011. Altă companie cu același profil, 2013. (7 miliarde de yeni e aproximativ 70 milioane de dolari) Alte numere, tot din 2013, tot fără porno (100 de yeni sunt aproximativ 1 dolar american). După cum se vede, numerele se adună și nici n-am căutat după jocuri, studioul Ghibli (care-s un fel de Disney al lor), produse conexe (gândiți-vă numai câte penare și caiete cu Pokemon sunt pe lumea asta).

După ce au trântit un articol plin de pornografie, vorbesc de altceva. Sugestiv, așa, ca să se oripileze lumea și să facă audiență pe articol.

Marea problemă însă este faptul că manga pătrunde în cultura japoneză şi poate fi văzută pretutindeni, de la semnele de pe stradă până la pamfletele guvernamentale. De cele mai multe ori, personajele sunt tinere, fete vulnerabile care îndeplinesc dorinţele consumatorilor, avizi după kawaii şi cute.

Un pamflet guvernamental japonez din 2007 era într-adevăr făcut în stil manga. Pamfletul se baza pe seria Marele Detectiv Conan, în care un geniu gen Sherlock Holmes aflat la liceu are un accident în urma căruia ajunge un băiețel de școală primară și rezolvă tot felul de cazuri cu ajutorul capacităților lui deductive extraordinare. În pamfletul comandat de guvern i se fură bagajul și până la urmă e salvat de la tot felul de probleme de careva din Ministere (de așteptat, nu? :D).

Despre ce vorbește persoana asta în articol? Aaaa, despre fanteziile din capul ei, create din faptul că habar n-are că manga înseamnă bandă desenată și că kawaii se poate referi și la altceva decât la fete vulnerabile. Diștept.

Tomb Raider și istoria Japoniei

Wed, 24 Jul 2013 07:31:07 +0000

Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă.

Am remarcat încă de la început însă niște chestii misterioase legate de istoria Japoniei. Nu zic că sunt rele neapărat (e un joc cu un element puternic de fantasy, în fond), dar mi-au atras atenția.

1. Yamatai.

Prima oară când am auzit numele mi-a sunat vag cunoscut – pentru că auzisem de Yamato (regiune veche din Japonia, asociată la un moment dat cu familia imperială). Am băgat un nas pe net ca să văd ce era cu Yamat_ai_. Se pare că într-adevăr există documente vechi care spun că era ținutul în care domnea Himiko, dar problema localizării e doar una de „Unde în Japonia?”, nu cea romantică de „Hai să descoperim regatul pierdut”. Pe scurt, dacă era într-o anumită zonă, Himiko era șefa locală și cu asta basta, dar dacă era în altă zonă e posibil să fie legată de curtea imperială de mai târziu.

2. Himiko

E menționată pe bune în cronicile chinezești, dar nu prea în cronicile Japoniei. Sau dacă e menționată, e menționată cu alt nume. Ce-i drept, la japonezi te poți trezi mereu cu nume post-mortem date împăraților, sau cu dorința de a evita să le spui femeilor pe nume (în Povestea lui Genji, sec. XI, de Murasaki Shikibu, majoritatea femeilor sunt numite după locul unde-și au casa, sau după detalii care amintesc de ele; chiar și „Murasaki Shikibu” e un pseudonim). Tehnic vorbind, Kojiki și Nihon Shoki, două cronici japoneze importante, au fost scrise la începutul secolului 8 și evitarea numirii femeilor avea loc prin perioada Heian, de la sfârșitul secolului 8. Dar mă rog. Nu știu destulă istorie ca să știu dacă nu exista interdicția de mai demult.

3. Sam ca descendentă a lui Himiko

Aici intervine partea aia interesantă cu locația necunoscută a regatului Yamatai. Dacă Yamatai e în zona unde a existat mai târziu curtea imperială Yamato, înseamnă că împărații Japoniei sunt descendenții lui Himiko. Și aici intervine partea interesantă: înseamnă că familia imperială de azi descinde din Himiko, pentru că dinastia nu a fost schimbată niciodată în Japonia. Mai mult decât atât, familiile nobile descind la rândul lor din familia imperială – când era clar că un copil nu urma să ajungă la tron, primea un nume de familie și ajungea nobil. Nu se luau oameni de rând pentru a fi înnobilați.

Pe urmă, atâta amar de vreme, atâția descendenți în atâtea clanuri… e posibil ca Sam să fie înrudită foarte de departe cu un număr extrem de mare de japonezi, via Himiko.

A, și apropo de asta: mitologic vorbind, familia imperială japoneză ar descinde din zeița soarelui, Amaterasu.

4. Samuraii lui Himiko

Ăsta a fost detaliul care m-a frapat de la început. Că legendele ar zice că Himiko ar fi păzită de samurai. Himiko din Antichitate, păzită de samuraii din Evul Mediu. E ca și cum ai zice, „Legenda spune că Cezarul era un conducător din Roma antică și avea o gardă formată din cavaleri.” Nu prea. Samuraii ca războinici au apărut la câteva secole după Himiko.

Ar fi trebuit să fie legenda care-i aprindea un beculeț Larei.

5. Himiko reprezentată ca budistă

E plin de statui budiste și și Himiko e reprezentată cam la fel. Dar cel mai probabil Himiko era shintoistă (Shinto e religia autohtonă japoneză, plină de zei, demoni și spirite ale naturii). De acolo probabil că i se trage reputația șamanistică.

6. Arta e din toate timpurile

Între statui și picturi, senzația mea e că au reprezentat mai degrabă Japonia medievală. Ceea ce se explică în context, dar ar fi trebuit să-i sclipească un beculeț Larei la un moment dat.

7. Seppuku

Practica sinuciderii a început prin secolul XII și a devenit un ritual mai târziu. Așa că cadavrul găsit de Lara cu un general al lui Himiko care-și făcuse Seppuku era extrem de suspect.

8. Mumiile

Sunt foarte mumificate. Ceea ce nu e tocmai valabil, luând în considerare clima locului. Cam toți morții care sunt pe acolo par să fi avut parte de beneficiul unei clime egiptene, în care să nu se fi degradat foarte tare. Dar la ce condiții meteo variabile sunt pe acolo, s-ar fi ales praful de ei mult mai devreme. Și samuraiul care-și făcuse seppuku ar fi fost probabil mâncat de diverse viețuitoare.

Dar, no. Magie!!!

Din capitolul „citește literatură adevărată!”

Mon, 01 Jul 2013 20:08:17 +0000

Conversație mai veche cu un prieten (parafrazată):

el: Ce faci?
eu: Căutam ceva fanfic [n.a.: povestire de tip fanfiction] despre un trio. Ceva relație romantică în triunghi, știi?
el: O_o
eu: *continuă să caute*
el: De ce fanfiction?
eu: Pentru că nu găsesc chestii publicate de gen, dar printre tagurile de pe Archive of Our Own…
el: Nu, nu, voiam să te întreb de ce nu citești și tu ceva normal?
eu: Normal?
el: Ceva original. Ceva carte publicată. La o editură. Care să nu fie bazată pe altceva. Ceva mai normal decât chestiile pe care le cauți.
eu: Citesc și chestii… normale… dar momentan n-am chef.
el: Poate ar fi timpul.
eu: Hmm… era o carte pe care tot voiam s-o citesc…
el: Vezi că poți?

– după ceva timp – eu: Citesc un roman japonez.
el: Super! Și?
eu: Povestea lui Genji. E scrisă acum vreo o mie de ani. E vorba de prințul Genji, fiul împăratului Japoniei și a unei doamne de rang nu foarte înalt, care moare când el e foarte mic. Genji are tot felul de aventuri amoroase, e atât de frumos încât bărbații oftează des că nu e femeie, pentru că ar fi o femeie de nota zece. La un moment dat poate se culcă – sau nu – cu fratele mai mic al unei doamne de la curte care l-a refuzat, dar e foarte ambiguu pasajul… ceva de genul că Genji s-a bucurat mai mult de el decât de frigida de sor-sa.
el: O_o
eu: Și împăratul cheamă la curte o femeie care arată fix ca mama lui Genji. Și Genji e fascinat de ea și pe urmă se îndrăgostește. Și o seduce. Și îi face un copil.
el: o_O
eu: Dar pentru că ea e concubina tatălui lui, Genji nu poate să aibă o relație deschisă cu ea. Dar nu-i nimic, pentru că-i iese în cale Murasaki, care are zece ani și care seamănă leit cu doamna de la curte care seamănă cu mama lui. Așa că Genji o răpește și o educă pentru a deveni soția perfectă pentru el.
el: X_X
eu: E o carte mișto. Și plină de bărbați care plâng, pentru că în Japonia medievală bărbații aveau canalele lacrimare desfundate.

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Thu, 24 Jan 2013 00:11:30 +0000

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.