Literatură on Roxana-Mălina Chirilă

De ce nu ne pasă ce drepturi de autor au expirat acum

Tue, 04 Jan 2022 08:03:10 +0000

Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor?

Părerea mea e că nu avem foarte mulți oameni cu adevărat pasionați de cultură în România. Majoritatea „elitelor” noastre nu apreciază literatura, filmul de artă sau muzica mai interesantă, ci prestigiul care vine de pe urma adorării operelor „corecte”. De-asta avem atâtea reproșuri că nu citim și nu avem cultură, dar atât de puține eforturi concrete de a face cultura să fie plăcută și interesantă: dacă majoritatea am avea acea cultură, s-ar duce pe copcă prestigiul elitelor noastre. Dacă ne uităm atent la ce zic, vedem că rareori au ceva mai interesant sau profund de zis decât „Ah! Noi știm. Noi apreciem. Noi suntem rafinați.”

Iar în ce privește interesul populației pentru opere vechi… elitele noastre cad atât de des în extaz în fața oricărei prostii încât ne-am obișnuit că mint. Ne mint cu privire la calitatea artei și literaturii, ne mint în privința literaților noștri înaintași (care vorbeau franceza cum vorbim noi azi engleza: constant și prost), așa că nu ne mai punem problema că cineva de acum câteva zeci bune de ani putea să aibă creier, gust și un pic de talent.

Mai demult n-aș fi avut o problemă să arunc la gunoi toată literatura română (cu vreo două excepții), trăind cu impresia că nu e nimic de care să-mi poată păsa acolo. Dar acum încep să mă gândesc că mai bine aș arunca la gunoi vreo două generații de oameni de cultură și aș păstra literatura română.

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Wed, 27 Oct 2021 19:24:18 +0000

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

„Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.

Cultura e pentru cei mici, pentru că cei mari s-au culturat deja

Thu, 13 May 2021 08:54:44 +0000

Există mai multe moduri de a privi o problemă. Se dă următorul paragraf al lui Vlad Pașca (dacă nu-l știți, e ok, contează ideea aici):

Se tot descoperă scriitoare şi scriitori underrated, evenimente şi fenomene sociale din trecut, până acum ignorate, şi prima întrebare care se lansează este: cum să facem ca elevii să învețe despre ele, la orele de română şi istorie?
Eu nu înțeleg, consumul cultural în România e rezervat minorilor?

Dorin privește lucrul ăsta ca ținând de un fel de lene existențială și lipsă de a vrea să intrăm în contact cu idei noi și de a învăța ceva.

Acuma, eu sunt mare fană de învățat diverse, dar. Scopul meu când e vorba de citit cărți și aflat despre trecut nu e să învăț. Învățarea e un lucru secundar, care se petrece oarecum de la sine – la fel cum, atunci când maică-mea îmi povestește despre ce mai face pe la muncă, aflu, de exemplu, că dacă ești pe o rază de în jurul unor monumente ai nevoie de aviz de construcție de la Ministerul Culturii, chiar dacă monumentul respectiv e pe o altă stradă și nu e vizibil de acolo unde construiești tu. Adică, grozav? Acum știu? Dar scopul acelei discuții nu a fost să învăț eu despre avize.

La fel, scopul meu principal atunci când citesc e mult mai hedonist decât învățarea: mă distrează.

Gama lucrurilor care mă distrează e destul de largă și am multe gusturi dobândite – uneori, plăcerea de a citi e, dacă nu umbrită, atunci amestecată și cu o oarecare frustrare legată de autori și de dificultatea textelor. Uneori chiar urăsc cărți. Dar întotdeauna e un anumit nivel de plăcere în faptul de a citi, altfel închid cartea și iau alta. Plăcerea poate fi directă (e o carte bună), indirectă (e o carte mai slabă, dar mă interesează ce spune) sau oarecum tangențială (e o carte slabă, dar îmi place să mă plâng de ea).

Dar există un nivel de… nu-mi vine un cuvânt mai bun, hai să zicem sclifoseală a oamenilor din zona culturii, care nu acceptă o astfel de explicație. Cultura e pusă pe piedestal cu disperarea unui soț care nu-și mai iubește nevasta, așa că face gesturi mărețe ca să se convingă și pe sine că încă mai are sentimente. Cultura, ah, cultura! Cea mai minunată, cultura! Și între timp, trag de ei să facă ceea ce se cuvine și să zâmbească. Ah, cultura! Cea mai cea! Din politețe, mai bagă lingura în farfuria de cultură, mai înghit niște cultură, apoi dau din cap aprobator, „Mmm, ce bun e.” Doar că vezi că lăcrimează pe lângă.

Nu-i acuz de ipocrizie, pentru că ipocrizia presupune să spui una și să faci alta oarecum conștient. Nu, părerea mea e că se zbat să fie ceea ce cred ei că ar fi bine să fie, încercând să ignore faptul că se chinuie. Rezultatul e oricum nefericit, pentru că înghițim de mici ideea că „Ah, cultura!” e atitudinea corectă și nu putem să privim textele deschis și direct. Dacă începem să dăm texte jos de pe piedestal și să interacționăm mai direct cu ele, se cheamă în cel mai bun caz că n-am priceput nimic și în cel mai rău caz că ne batem joc.

Așa că ideea că orice poate fi citit pentru distracție e străină spiritului culturii nației. Rezultatul lui „Ah, cultura!” e că știm toți că e chinuială acolo. E dragoste cu de-a sila. Nu credem că cineva poate iubi sincer, așa că literatura și istoria trebuie băgate cât de devreme pe gât, ca să fie învățate, ca să fim oameni culți și să ducem „Ah, cultura!” mai departe.

De-asta cultura trebuie să ne fie inoculată în școală, ca să creștem mari și voinici, și pe urmă e treaba noastră ce facem. Cei mare care sunt oameni cu cultură au trecut deja prin procesul ăsta, ei sunt realizați – de-aia o să vedeți că o grămadă de oameni în vârstă spun că, pe vremea lor, ei citeau, dar acum nu se mai citește. Dacă-i întrebi, nici ei nu mai citesc acum, pentru că „n-au timp”, dar au aerul că și-au făcut deja datoria.

Cultura e moartă pentru noi, pentru că e pusă pe soclu și nu e cu adevărat tangibilă. (Dacă vreți o oarecare dovadă, uitați-vă la modul în care e tratat Shakespeare: interpretat, răsinterpretat, parodii șamd. Cu ce texte românești ne jucăm noi, însă?)

Problema, după cum o văd eu, e că lucrurile astea pot fi distractive – poți să dai peste un text de la 1800 al cărui merit să nu fie că abordează teme relevante pentru zilele noastre, să nu fie că ne revelează natura umană, să nu fie ceva filozofic, legat de om, lume, suflet și mai știu eu ce, ci al cărui merit să fie că e haios, amuzant și antrenant.

Însă ca să privim lucrurile așa, ar trebui să privim Marea Cultură cea Mare ca fiind la fel de abordabilă ca cea uzuală de la TV. Să ne permitem aceleași libertăți cu ea. Iar noi am avut, să nu uităm, un scandal monstru când o cântăreață talentată și cu priză la public a acceptat să facă gratuit reclamă la deschiderea unui Muzeu Brâncuși, pentru că nu ni s-a părut că Brâncuși e chiar de nasul ei.

Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Sat, 27 Feb 2021 19:55:31 +0000

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:

Identitatea socială a eroinei este distrusă.

Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.

Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.

Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.

Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.

Eroul reacționează, pedepsind eroina.

Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.

Eroul tratează eroina cu tandrețe.

Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.

Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.

Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.

Eroina răspunde sexual și emoțional.

Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ’e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

…

…

…

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod _foarte _urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie _altfel _(îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

**Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citește. **Și da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

**„E pentru binele tău”. **O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

**O să închei cu ce mă enervează pe mine de obicei: **protagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Citesc E.A Poe (1)

Sun, 08 Nov 2020 18:06:56 +0000

Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit.

E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.

Am o ediție din 2004 a volumului „The Collected Tales and Poems of Edgar Allan Poe” de la Wordsworth – eu îl am cu o copertă dubioasă, dar conținutul nu pare să se fi schimbat de-a lungul anilor.

O să scriu pe măsură ce citesc din carte și probabil o să ajung să fac paranteze lungi și să mă pierd în detalii care n-au legătură cu povestirile.

Atenție: spoilere!

The Murders in the Rue Morgue (Crimele din Rue Morgue) (1841)

Prima povestire din volum e una polițistă. Naratorul (deja am uitat cum îl cheamă) e în Paris și se împrietenește cu un tip pe nume Dupin, care are o minte analitică extraordinară și poate chiar deduce la ce se gândesc alții din câteva semne absolut minuscule.

Primul lucru pe care-l observ e că-mi fug ochii pe pagină. Stilul e un pic mai dificil, la fel cum spaghetele nefierte sunt un pic mai al dente. Dacă paragrafele ar fi scăpate în capul cuiva ar fi arme letale, pentru că sunt lungi de o pagină și suficient de grele.

Poate că sunt nedreaptă, pentru că niciodată nu m-am împăcat cu literatura americană și, deci, nu am exercițiul ei și al stilului ei de acum două secole. Poate că pentru contemporani Poe era absolut lizibil – aș putea căuta ca să aflu cum a fost citit în epocă, dar parcă nu mă interesează suficient.

Al doilea lucru pe care-l observ e că Dupin seamănă al naibii de tare cu Sherlock Holmes, care va fi creat în 1887, deci cu 46 de ani mai târziu. Oare toți detectivii epocii erau atât de analitici? Sau s-a inspirat A.C. Doyle de la Poe? Stilistic, Arthur Conan Doyle e mult mai ușor de citit în zilele noastre și cărțile cu Sherlock sunt o plăcere și acum. Inițial, cred că ăsta e unicul motiv pentru care toți am auzit de Holmes, dar nu se poate zice că e valabil același lucru și pentru Dupin.

(Inițial cred asta.)

(Inițial.)

Povestea e cam așa. Într-o casă mare din Paris, aflată pe Rue Morgue (ce nume predestinat) (de către autor) (evident că e ales intenționat), trăiesc două femei singure, o mamă în vârstă și fiica ei adultă. Se zvonește că sunt bogate. Se zvonește că mama dă în cărți. Dar nu se știe nimic sigur pentru că nu sunt foarte cunoscute de vecini și nu par să aibă prieteni.

Într-o zi, trecătorii aud urlete înfiorătoare din casă. Câțiva binevoitori reușesc cu greu să deschidă poarta și să fugă în sus pe scări ca să le ajute. Înainte să intre în încăperea în care se află cele două se aud două voci: una care strigă „Dumnezeule!” în franceză și una care li se pare tuturor de acolo a fi străină, dar martorii nu se pun de acord despre ce ar putea fi.

În cameră închisă de la etaj, o găsesc pe fiica decedată în mod brutal și înfiptă în sus pe coș cu o asemenea forță că e nevoie de mai mulți bărbați s-o tragă jos. Mama e de negăsit, până când e descoperită aruncată de la etaj în curtea din spate. Una din femei (nu mai știu care) e (aproape?) decapitată. Geamurile camerei sunt nu doar închise, ci bătute în cuie, iar poliția nu știe ce să facă. Se află că cele două au scos o sumă mare de bani din bancă recent, ar nimeni n-a furat banii.

Un adevărat mister! Respectul meu pentru E.A. Poe a crescut vertiginos până aici. Cum de nu l-am citit până acum?! Cum am ratat o poveste polițistă și macabră atât de promițătoare?

Dupin merge la locul faptei și verifică ferestrele. Descoperă că una dintre ele pare doar bătută în cuie, dar nu e. Probabil se închisese în urma făptașului fugit pe fereastră. Dar ce fel de făptaș poate comite asemenea atrocități?

Nu vreau să vă țin în suspans. Crima a fost comisă de un urangutan. Da, de un urangutan. Care e în Paris pentru că a fost adus de un marinar care voia să-l vândă contra unei sume mari de bani. Urangutanul a fugit din casă cu briciul marinarului, n-a fost văzut de nimeni, a intrat pe fereastră la femei în casă, le-a speriat, ele au urlat, el le-a omorât, apoi a scăpat pe geamul care s-a încuiat în urma lui.

…Deci de-asta Sherlock Holmes e cunoscut pe tot mapamondul, dar Dupin mai puțin. Pentru că poveștile cu Sherlock au de obicei mai multă logică. Are și el una cu o maimuță, dacă nu mă înșel, dar e ceva mai credibilă. Mă simt de parcă m-aș fi uitat la Lord of the Rings, prima parte, doar că Iron Man ar fi luat inelul și ar fi zburat cu el la mach 15 să-l arunce din prima în Mt. Doom.

Pe de altă parte, măcar știu acum ce-i cu povestea asta despre profesori universitari care refuză orice dialog despre urangutanul lui Poe.

The Mystery of Marie Rogêt (Misterul lui Marie Rogêt) (1842-1843)

Povestirea asta e bazată pe o întâmplare adevărată din 1841, când Mary Rogers, o tânără de 21 de ani care lucra într-o tutungerie din New York, a fost dată dispărută și a fost găsită moartă după trei zile.

E.A. Poe mută acțiunea în Paris, dar reține toate detaliile ei relevante. Mary Rogers/Marie Rogêt era o fată foarte frumușică, angajată la o tutungerie/parfumerie din New York/Paris. Într-o zi a dispărut fără urmă, dar a reapărut după o vreme și și-a reluat munca. Era bine cunoscută și iubită de clienți, făcând vânzări peste vânzări. Apoi, într-o zi, i-a spus logodnicului că avea să meargă în vizită la mătușa ei, dar a dispărut cu totul. După cercetări disperate, cadavrul ei a fost găsit plutind în râu. Poliția nu a reușit să găsească un vinovat.

Detectivul Dupin al lui E.A. Poe pune cap la cap toate dovezile pentru a veni cu niște idei plauzibile despre ce s-a întâmplat. Sincer, cel mai interesant lucru e că volumul pe care-l am spune, într-o notă de subsol, că mărturiile ulterioare ar fi fost compatibile cu supozițiile lui Poe. Altfel, povestea nu prea e poveste, cât e un pretext pentru analizat o crimă reală. Dupin nu are personalitate, e acolo doar să țină un discurs despre ipoteze.

Cea mai importantă problemă pe care o ridică povestea e: dacă cineva scrie acum o povestire despre Elodia, cât interes va prezenta ea în 2150?

The Black Cat (Pisica neagră) (1843)

Ori m-am obișnuit cu stilul lui Edgar Allan Poe, ori povestirea asta chiar curge mult mai bine decât cele cu Dupin. Un lucru e clar: are paragrafele mai scurte. Ba mai mult, nu seamănă cu un reportaj mascat.

Un tip cu o pasiune deosebită pentru animale de companie se căsătorește cu o femeie cu care se potrivește perfect din punctul ăsta de vedere. Fac rost de o întreagă menajerie, cu câini, maimuță și nu numai – și au și o pisică neagră pe care tipul o adoră enorm și care se plimbă după el prin casă. Dar, în timp, el cade în patima băuturii și începe să abuzeze animalele, în cele din urmă inclusiv pe pisică. După ce se poartă urât cu ea de câteva ori, se enervează pe ea pentru că nu mai e la fel de iubitoare, o prinde, și îi scoate un ochi.

După două povestiri cu Dupin, nu mă așteptam la foarte multe de la „Pisica neagră”, dar mi se pare că reușește excelent să îmbine macabrul cu supranaturalul și cu psihologicul. Personajul devine din ce în ce mai monstruos pe măsură ce trece timpul. Cumva, mi se pare că povestirile vechi sunt mai brutale decât cele din ziua de azi – poate pentru că intră în mai puține detalii și îți spun faptele fără prea multe justificări și fără filozofie.

Individul continuă să bea și, în cele din urmă, îi cășunează iar pe pisică. Nu încearcă să se justifice: o urăște pentru că nu i-a făcut nimic și pentru că deja i-a scos un ochi. Așa că o spânzură. În noaptea aia, îi arde casa și ajunge sărac. Din diverse motive, are mustrări de conștiință și se gândește constant la pisica pe care o avusese, așa că se duce să caute alta care să-i semene și pe care să o trateze mai bine.

Cine a avut de-a face cu o persoană abuzivă recunoaște ciclul: abuz, remușcări, apoi întoarcerea la abuz. În ciuda faptului că voia să se poarte mai bine cu pisica nouă, tipul începe să o urască din ce în ce mai tare.

E chiar bine construită atmosfera – îți dă senzația de mister și supranatural, dar o poți vedea și întâmplându-se. Pisica ajunge să-l terifieze, dar fără să fie ea însăși monstruoasă. Sper ca volumul să fie mai degrabă așa, nu plin de Dupini.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Avem nevoie de educație umanistă

Mon, 26 Oct 2015 13:15:06 +0000

Hai să ne uităm la un screenshot al unui articol peste care am dat nu demult:

Articolul e de pe sfatulparintilor.ro și este neschimbat până azi, doar că are de două ori mai multe vizualizări decât atunci când am făcut screenshot-ul.

O să scriu aici câteva observații pe marginea fragmentului de articol care e vizibil aici (n-am răbdare să-l mai citesc o dată pe tot), ca punct de pornire pentru o discuție mai largă despre umanism și necesitățile „de suflet” ale oamenilor din ziua de azi. Fără vreo ordine anume:

„a performa” nu există în limba română, pare un englezism
„copilul pare neinteresant de școală” – ar rebui să fie „neinteresat”. Ar putea fi o greșeală de tastare, dar e ciudată în context
primul paragraf e plin de truisme, probabil în lipsa unor idei mai bune de începere a articolului
„fiecare copil este unic” – refrenul ultimei perioade
feng shui (din titlu) – aliniere la new age-ul cultural actual

O să adaug ceva care nu e evident din fragment: articolul recomandă studierea „coloanelor destinului” copiilor, din punct de vedere feng shui, ca să descopere aptitudinile și posibilitățile copilului.

Nu e un articol unic pe la noi: am văzut tone de cărți și articole în care tot felul de neaveniți își dau cu părerea despre cum îți poți îmbunătăți viața, relațiile, performanța la locul de muncă, despre cum poți deveni fericit sau sănătos. Ce frapează aici e doar faptul că o persoană ușor agramată dă lecții despre educarea copiilor, fără să dea vreun semn că s-a împăcat foarte bine cu educația proprie. Oala spartă îi dă ciobului lecții despre cum să fii întreg.

Însă tendința e cea generală: se caută răspunsuri la problemele vieții, dar se caută răspunsuri facile, care nu necesită prea mult efort. Se caută înțelepciune orientală, pentru că a noastră s-a cam „fumat”. Se pune accent pe unicitatea fiecăruia. Se caută ceva profund, care să vorbească despre natura umană, care să ne spună cine suntem și ce facem cu viețile noastre, de ce suntem săraci, de ce suntem bolnavi, de ce ne eșuează relațiile, de ce n-avem succes, ce ne împlinește, ce ne face fericiți.

Ceea ce e normal: oamenii nu sunt roboței. Tocmai de-asta avem la școală materii umaniste, de-asta învățăm literatură, filozofie și alte bazaconii „inutile”: pentru că sunt inutile în majoritatea carierelor, dar utile pentru formarea ca oameni.

De fapt, mint. Avem materii umaniste pentru că am avut și până acum materii umaniste. Materiile umaniste sunt tradiționale, deci sunt importante, deci trebuie făcute (cam ca integralele la matematică). Sunt un reflex – facem literatură, istorie și filozofie pentru că s-au tot făcut. Pentru că ne oferă „cultură”. La ce e bună cultura? La a fi o persoană cultă, evident. Știința te face de succes. Cultura te face cult. A fi cult e un lucru bun, dar enervant pentru ceilalți. Toată lumea știe asta.

Așa că discutăm de programe, de ce se dă la Bac, de canoanele literaturii și de faptul că ești incult dacă nu i-ai citit pe Balzac, Tolstoi și Pleșu. Așa că materiile umaniste își pierd din ce în ce mai tare relevanța pentru că nu-și pot exprima rolul real în viața noastră și utilitatea.

Dar dacă ar fi să mă uit mai atent la ce face umanismul, aș spune că ne explică lumea. Nouă, personal. Știința descrie ce se întâmplă sau se poate întâmpla în anumite condiții, dar umanismul ne ajută să ne adaptăm la lume ca persoane, să reacționăm când dăm de ceva nou. Ne oferă ceva sufletesc, adică fix ce caută toți new age-iștii de azi, zăpăciții care vor o „medicină pentru suflet”, cei care citesc cărți de dezvoltare și de încurajare personală, cei care pun mâna pe toate cărțile scrise de anonimi care-și dau cu părerea despre suflet.

Doar că atâta timp cât umanismul continuă să se comporte superficial și închistat, o să respingă. „Oamenii nu mai citesc [și e de rău]” – alt refren al generației, pe lângă ăla cu „fiecare om e unic”, care e menit să te facă să te simți special, în ciudat faptului că mai sunt câteva miliarde de unici pe planetă. Nu e clar de ce e rău că nu citesc, în afara vagului concept că sunt mai inculți, deci e de rău.

Cred că ar merita reformată predarea umanismului în școli, pornind de la utilitatea lui pentru persoană. Ce înseamnă asta? Nu să formăm caractere prin școală, că nu suntem la făbricuța de oameni – ci să începem să le prezentăm elevilor concepte și idei. Să-i expunem unei lumi mai vaste decât cea cu care ar fi probabil să se confrunte în mod obișnuit. Să-i provocăm să gândească, să vadă dedesubturi. Dacă au crize existențiale la 30 de ani, să aibă măcar ceva de ce să-și aducă aminte, ca să știe unde să caute ce-și doresc.

O expunere mai mare la conceptele filzofice, la idei mai vechi, la curente vechi de gândire te face mai pregătit pentru viață: nu mai pici de fraier când apare primul „trainer personal” care să îngaime generalități. Pentru că știi mai multe, pentru că ai fost expus la concepte mai interesante și mai puternice, pentru că ai auzit și citit oameni mai coerenți vorbind despre lume. Pentru că ți-ai pierdut din naivitatea începătorului și ai fost învățat să privești problema din mai multe unghiuri, să-i cauți dedesubturile.

Mai demult îmi spunea cineva că naivitatea asta poate fi îndepărtată și printr-o pregătire științifică riguroasă, pentru că metoda științifică presupune să verifici tot, să experimentezi, să vezi dacă teoriile se confirmă. Ceea ce e și nu e valabil: un om de știință e obișnuit cu valorile absolute, cu idei adevărate și idei false. Umanismul privește totul mai relativ: da, afirmația asta e adevărată, dar și aia e, dar poate că două chestii care se bat cap în cap au fiecare adevărul ei etc.

Acuma, problema umaniștilor e că nu știu când să se oprească, când să spună „nu” și când să radă din temelii niște teorii care nu prea stau în picioare decât cu foarte multă bunăvoință, la fel cum am văzut ingineri picând în plasa unor farsori pe baza unor „dovezi incontestabile”. Se întâmplă, niciun domeniu nu e lipsit de pericole. Dar relativitatea asta, neîncrederea, tendința de a învârti o problemă și de a o privi din diverse unghiuri fără să spui nici da, nici nu cu toată gura, genul ăsta de a privi o lume vagă, complexă și cu o mie de substraturi pe care o are umanismul, prinde bine în viață împotriva vânzătorilor de „ulei de șarpe” sufletesc.

Deci beneficiile unei educații umaniste mai temeinice ar fi duble: unu, că-ți oferă un context larg ca să găsești răspunsuri la întrebările vieții; și doi, că dacă ai un context mai larg la dispoziție, ești mai greu de fraierit.

Dacă ar fi după mine, aș reforma educația umanistă cam așa:

aș muta filozofia din clasa a 12-a (când n-o mai face nimeni că „vine Bacul”) în clasele a 9-a și a 10-a. Să se facă istoria filozofiei, cu explicații ale conceptelor de bază și ale modului în care s-a trecut de la o viziune a lumii la alta.
aș face ore de istoria culturii. Nu a Culturii mari, cu muzică și artă și toate cele, ci a culturii în sensul ei antropologic: ce obiceiuri aveau oamenii, ce credințe, cum trăiau, chestii de-astea.
aș băga mai multă literatură universală și mai puțină literatură română. Pentru că prima are multe de oferit, a doua e recentă și n-are foarte multe de zis.
aș povesti de istoria criticii și a teoriei literare, care e strâns legată de istoria literaturii. Ca să știm cu toții cum s-au chinuit înaintașii noștri să-și dea seama dacă o carte e bună sau proastă și cum încă n-a ajuns nimeni la nicio concluzie definitivă pentru că probabil că nu există una.
aș arunca la gunoi manualele de istorie care există azi, pentru că sunt niște aberații. Sincer, merită scrise unele mai bune, că momentan plăcerea de a învăța istorie se descoperă accidental și în afara școlii, pentru că în școală e chin. Mai mult accent pe cauze, efecte, ansamblu general, situație în epocă, mai multe povești care să aibă logică și să fie interesante.
aș scoate cărți de popularizare pentru domeniile de mai sus. Momentan nu prea văd cărți de istorie a filozofiei/culturii/literaturii decât de specialitate, care sunt prea greoaie pentru publicul larg (la istoria culturii mai șanse, însă…). Ar merge extrase unele dintre ideile mari, puse într-o formă accesiblă și relansate, cum ar veni. Cine vrea mai mult, merge la sursă acolo unde îl interesează.

Are sens ce zic aici? Sunt sigură că sunt persoane care pot ridica obiecții la multe idei pe care le-am scris, dar în mare, are sens ce zic? Pentru că mie mi se pare că da, există o cerere enormă de umanism, doar că nu știm să-i spunem pe nume. Dar școala nu e în stare să ofere ce ar trebui pentru că s-a învechit, a împietrit în forma curentă și oferă prea puțină valoare reală pentru efortul depus de elevi. Ar putea face mult mai mult, ar putea pregăti elevii pentru viață mai tare, doar că momentan nu prea ne punem problema asta.

Evident, n-am stat să gândesc toate detaliile problemei, pentru că ar fi un efort enorm, dar voiam să lansez discuția și să aud și alte păreri.

Traduceri din Goethe

Tue, 07 Apr 2015 12:07:21 +0000

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc.

Ce vreau eu de la o traducere în general?

să fie inteligibilă. Adică să poți pricepe despre ce e vorba fără să-ți petreci ani din viață descifrând fraze.
cuvintele și formulările să fie normale. Adică să nu existe chestii gen „- Da, mâine merg la piață, replică ea.” Pentru că în viața mea n-am auzit pe nimeni care să folosească verbul „a replica” cu sensul de „a răspunde”.

Dacă ar fi să iau lucrurile la bani mărunți, mai sunt și alte criterii, dar uneori și astea două sunt greu de îndeplinit. Prima oară am trecut pe la Project Gutenberg, unde era o traducere de secol XIX care suna așa, de am oftat din străfundurile plămânilor:

I, image of the Godhead, who began—
Deeming Eternal Truth secure in nearness—
Ye choirs, have ye begun the sweet, consoling chant,
Which, through the night of Death, the angels ministrant
Sang, God’s new Covenant repeating?

Ați înțeles ceva? Nici eu.

După alte câteva căutări, am ajuns la traducerea lui A.S. Klein (habar n-am cine e omul), care părea să fie scrisă într-un limbaj mai modern. Am luat-o, am pus-o pe Kindle, am zis că măcar e gratis, după care m-am chinuit cu Faust, Partea I. Și m-am chinuit. Și m-am chinuit. Inițial am zis că citesc eu neatent, dar parcă și când eram mai atentă tot trebuia să stau cu ochii pe Wikipedia ca să înțeleg ce se întâmplă.

Am abandonat-o și am căutat recomandări de traduceri mai inspirate. Am găsit o traducere în română de Lucian Blaga care pare citibilă, dar care e doar pe Scribd și are și formulări amuzante:

Mefistofel
Aceasta-i, iată, pentru ea. Rost vă făcui de-o cutiuţă
Aşa la repezeală dintr-un loc.
S-o aşezaţi în dulăpior, într-un ungher.
S-a pierde fata tot privind, mă jur pe cer.
Niscai lucioase lucruşoare
Am pus în cutiuţă,
Că vezi, copilul e copil, şi jocul joc.

Îmi place cum diavolul folosește diminutive: dulăpior, lucrușoare, cutiuță. Mi l-am imaginat ca pe un țăran pe la vreo 60 de ani care-și freacă palmele aspre și adaugă: „Bem și noi un vinișor bun, domnule Faust? Și cu puțină mămăliguță și o tochitură, eheheee, să vedeți ce-o să iasă!”

Deci nu Blaga. Am căutat recomandări și, după câteva săpături, am descoperit că varianta tradusă de David Luke și publicată de Editura Oxford s-ar putea să fie ce-mi doresc. Așa că am răsfoit-o puțin și am cumpărat-o (e asta de aici). Dacă nu mergea, nu mergea, a treia încercare n-aveam de gând să o fac prea curând – însă am avut noroc. Textul curge, e inteligibil, e chiar frumos pe alocuri – așa că am recitit Faust, Partea I, cu mult interes, mai ales că de data asta n-am mai avut nevoie de Wikipedia.

E o traducere pe care le-o recomand și altora. Faust e genul de carte pentru care e mai bine să ai un ghid – mai ales că a fost scrisă în vreo 30 de ani (Partea I a fost scrisă în 30 de ani, Partea a II-a e altă distracție). Sunt tot felul de mici detalii care nu se potrivesc, sau care par aruncate pur și simplu în poveste de dragul artei, locuri unde crezi că ți-a scăpat ceva. Însă David Luke e un ghid extrem de bun – explică legăturile între bucățele, motivul pentru care anumite lucruri nu se potrivesc între ele, mai povestește și de viața lui Goethe; una peste alta, reușește să ofere un fel de experiență completă.

Ce mi s-a părut interesant e că în introducere, pe lângă faptul că povestește de tot procesul prin care a fost creată piesa de teatru (și cum cu greu a ajuns să fie și jucată), Luke face apologia traducerii proprii, mai ales că Faust a fost tradus și retradus. Spune așa: cum ar suna traducerea dacă ar fi jucată pe scenă astăzi? Cum i-ar suna actorului? Cum i-ar suna auditoriului? Dacă vreunul dintre ei s-ar amuza chiar și în cea mai mică măsură, dacă ar fi ceva ciudat sau greu de zis, ar însemna că textul nu e exact ce ar trebui să fie.

Our imaginary actor should not only not be asked to say ‘methinks’ as an equivalent of mich d_ü_nkt, or to use ’thou’ and ‘ye’ for the du and ihr which modern German has been fortunate enough to preserve: we should also not expect him to talk constantly in dustily poetic inversions (the adjective following the noun, for instance, or the negative following the verb).

Cu alte cuvinte, omul evită exact genul de traduceri scorțoase pe care românii le fac în general cu mare mândrie și traduce de parcă Goethe ar scrie în engleză și ar vrea să cucerească publicul cu Faust chiar mâine. În plus, păstrează cât poate ritmul, rima, lungimea versurilor – ce mai, e un tur de forță. O să discut și despre Faust, piesa, dar până una-alta am zis că e important să menționez că Faust, traducerea asta, e excelentă.

Când se bat giganții…

Sat, 12 Jul 2014 05:15:28 +0000

Între timp, în lumea largă: o editură-gigant, Hachette, se bate cu Amazon (magazinul online, nu fluviul). Nu se știe exact care e problema (niciuna din părți nu comentează negocierile), dar internetul bubuie de speculații. Probabil, se spune, e vorba de prețuri. Probabil că Amazon voia să scadă prețurile la ebook-uri. Probabil că Hachette n-a fost de acord. Sau poate Amazon voia un anumit procent din vânzări și Hachette voia să ofere o sumă fixă pentru fiecare volum (sumă fixă = reducerile de pe Amazon sunt tăiate din profiturile lor). Cert e că sunt probleme cu niște livrări ale unor cărți prin Amazon. Hachette spune că vina e cu Amazon. Amazon spune că e din cauza negocierilor și că lucrurile vor reveni la normal când se rezolvă conflictul.

S-a lăsat cu un scandal, cu scrisori din partea autorilor implicați care condamnă Amazon pentru probleme (și care-și îndeamnă cititorii să-l bată la cap pe CEO-ul Amazon, ceea ce… nu), cu presa care strigă că Amazon e un gigant care vrea să-și impună termenii în mod abuziv, cu autori care spun cam la fel. Între timp, alții țin partea Amazon. (sau vezi aici)

Lumea discută aprig, vezi Hachette vs. Amazon peste tot, discuții interminabile despre monopol, abuz – și nimeni nu știe exact ce au discutat și unde nu s-au înțeles. E pe bănuieli, pe deducții, pe presupuneri. Discuțiile ajung ideologice. Mor marile edituri tradiționale? (părerea mea e că nu) E Amazon un gigant prea mare, care poate impune prea multe? (părerea mea e că nu prea) Edituri mici versus edituri mari, creșterea pieții cărților digitale, schimbarea pieții de carte.

Lumea literară se schimbă din ce în ce mai puternic, genuri mor, genuri se nasc, se pune întrebarea „ce înseamnă genul?”, noi tipuri de texte, noi moduri de exprimare. Marketing diferit – autori mai deschiși, mai disponibili -, schimbări rapide, experimente, din ce în ce mai multe cărți pe piață, edituri independente care să facă lucrurile altfel…

Mă întreb când o să se vadă efectele și la noi.

Vești bune din lumea literară românească

Thu, 20 Feb 2014 23:09:43 +0000

3 chestii.

Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează.

Ei bine, mi s-a atras atenția azi că alți scriitori români sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Chiar îi interesează cum se descurcă volumele lor pe piață, chiar se bucură să afle că se vând, că plac, că lucrurile sunt în regulă.

În primul rând, Adelin Petrișor spune că Țara cu un singur gras a ajuns la un tiraj de 5500 de exemplare la Polirom. Fără să pună la socoteală varianta digitală (eu am cumpărat ebook-ul, deci știu că n-am contribuit la număr :-P). Și mă bucur, pentru că mi-a plăcut. Dar dincolo de asta, ne spune că tirajul în general e de 800-1000 de exemplare la editura cu pricina, chestie care mi se pare bine de știut pentru cei care vor să scrie în România.

Pe urmă, Simona Tache scrie pe blog că Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut s-a vândut în 8500 de exemplare în două luni, la Editura Trei. N-am citit-o, nu știu ce-i cu ea.

Oricum, ăștia doi mă fac să mă gândesc că nu e totul pierdut: există scriitori care se iau în serios și-și cer datele de la edituri. Și le și primesc! Minune. Asta e una.

A doua: mi s-a trimis un link către un concurs de povestiri scurte (până în 6000 de caractere, cu spații – aproximativ trei pagini). Data limită de înscriere e 10 martie, vârsta minimă e de 15 ani. Cele mai bune se publică. Locurile 1 și 2 primesc ceva participări gratis la evenimente de creație literară. Habar n-am cine-s oamenii și pare să fie o chestie mai mult pentru adolescenți, dar merită menționată. Detalii aici.

A treia: editurile din România par să aibă alergie la scriitori, așa că de obicei nu reușești să afli cum/unde ar trebui să trimiți un manuscris nici să iei la puricat tot internetul. No, am dat de una care anunță clar că primește manuscrise: Datagroup. Din păcate, nu spun care e formatul în care trebuie trimis manuscrisul, ce tipuri de cărți caută, dacă îți pun la dispoziție un editor bun sau nu, dar e un pas înainte: există o adresă de mail și un anunț că sunt interesați. Și dacă ai noroc sau știi unde-i găsești pe oamenii de acolo, afli chestii gen „avans” și „publicitate”. Chiar dacă anunțul e scris în doi peri…

Later edit: se pare că Datagroup primește manuscrise în orice format și de orice gen, iar avansul e 10% din prețul cărții pentru primele 1000 de exemplare.

Jocurile pe calculator II: despre artă și istoria disprețului

Sun, 26 Jan 2014 10:01:02 +0000

[][1]

Testamentul lui Sherlock Holmes.

Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?

N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).

Nimeni nu spune că n-ar conține elemente artistice, deci. Găsești muzică, artă vizuală, poveste șamd. în o grămadă de jocuri. Întrebarea e dacă toate astea combinate duc la artă sau nu. Părerea mea e că da. Părerea altora e că nu.

De ce nu: jucătorul interacționează cu jocul (și îl poate câștiga sau pierde); nu prea există jocuri de valoarea lui Dostoevsky sau a lui Bach. De ce da: pentru că în ciuda ideilor precedente din acest paragraf, jocurile sunt capabile să ne spună o poveste, să ne impresioneze artistic/estetic.

Jucători și actori

Îmi place la nebunie să duc lucrurile la limită și să văd ce se întâmplă. Jucătorul interacționează cu jocul, ceea ce face ca jocurile să semene mai puțin cu filmele, cărțile, muzica, teatrul, baletul etc., la care tipuri de artă suntem spectatori.

Hm. Unu: dacă eu stau și mă uit peste umărul unui jucător, voi fi lipsită de capacitatea de a interacționa cu jocul. Voi privi ecranul și voi asculta coloana sonoră -- experiența mea va fi cea a unui spectator de film. Desigur, un film destul de prost de obicei, pentru că se lungește pe o grămadă de ore, nu prea excelează la montaj, merge lent șamd. Dar experiența e, altfel, similară. E un joc mai artă când e observat, și nu jucat?

Doi: pentru actorul de teatru, piesa în care joacă e artă? El nu are același rol cu al spectatorilor lui. Nu are aceleași trăiri. Nu vede totul din exterior. El e cel care știe tot despre piesă, are fiecare pas pregătit și îl face când e necesar. Pentru el piesa e artă?

Avem conceptul de „artă”, dar ca multe alte concepte/cuvinte, e unul creat pentru a desemna ceva din realitatea noastră, nu un adevăr suprem despre univers. Da, avem dicționare care teoretic ne spun ce înseamnă anumite cuvinte, dar asta înseamnă doar că ne spun doar utilizările lor curente, nu un adevăr suprem, filozofic. Și deseori ajungem să ne certăm pentru chestii care sunt, de fapt, terminologie (v-o spun ca o umanistă care s-a dat des cu capul de masă ascultând dezbateri).

Dacă dați pe dexonline, o să vedeți că arta e definită vag, tentativ. Îmi place aia cu „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Dar în principiu definițiile sunt de acord că arta e cu frumosul, poate eventual și cu talentul, geniul sau conștiința socială. Adevărul e că arta e genul ăla de concept pe care-l prinzi din mers și legat de care îți formezi o mică filozofie proprie. Arta e doar cea excepțională. Arta e doar nu-știu-de-care. Arta e orice e frumos și făcut de om.

Din punctul meu subiectiv de vedere, arta e chestia aia care țintește către profunzime/distracție/frumusețe prin manipularea semnelor culturale. Unde „semne culturale” e o chestie vagă, recunosc („semn” e folosit cu înțelesul lingvistic, adică un lucru care trimite la altul -- gen cuvântul „câine” trimite la ideea de câine). Mă gândesc așa: în general arta ne „manipulează” percepțiile. Ne face să simțim ceva estetic punându-ne în față anumite elemente pe care noi le percepem în moduri oarecum previzibile. Folosirea anumitor culori în pictură, plasarea unui element într-o poză sau într-un tablou, folosirea unor clișee sau idei cunoscute de toată lumea.

Toată arta este o continuă referire la ceea ce știm deja, folosește trimiteri care ne pun într-o anumită stare, ne creează anumite emoții. Chestia asta e cea mai clară când arta e clar delimitată: poezia cu rimă și ritm, poezia aliterată, comparațiile, metaforele, epitetele -- care odată de nedezlipit de literatură („glaukopis Athena” -- Atena cu ochii strălucitori a lui Homer; „kusa makura” în poezia japoneză tradițională, însemnând „perna de iarbă” și semnificând o călătorie). Și e clară și când se trece de la o cultură la alta și se pierde semnificația semnelor folosite de artist (de unde și problemele de traducere). De exemplu, cine are chef să se uite la o piesă de teatru No va putea vedea că e ciudată și de neînțeles (dacă n-are cultura necesară în spate; eu recunosc că n-o am).

E piesa de teatru artă pentru actor? Actorul e un artist, un manipulator al percepției celorlalți. Bănuiesc că și el are anumite experiențe estetice în momentul în care joacă, pentru că eu am astfel de experiențe când scriu. Sunt deopotrivă artistă și spectatoare. Consider literatura a fi artă și în momentul în care eu sunt cea care o produc.

Jucătorul însă nu este un creator. El este un beneficiar al actului de creație al altcuiva -- chiar dacă el poate câștiga un joc, câștigă mergând până la capăt. Necesită mai mult efort decât uitatul la televizor, dar acțiunea se petrece între limite setate de creatorul jocului. La întrebarea „ce este acolo în depărtare?” nu se poate răspunde, la fel cum nu știm cum arată picioarele Gioccondei. Când joci, anumite gesturi (e nevoie de dexteritate/să înțelegi șpilul, dar nu peste măsură) te conduc către anumite rezultate. Uneori te conduc către finaluri alternative în care personajul tău moare, dar finalurile alternative nu sunt necunoscute nici în literatură.

Jucătorul pășește în ritmul lui, dar conform unei coreografii date. Uneori jocul are mai multe de zis, alteori are prea puține. Părerea mea e că pe măsură ce trece timpul creatorii de jocuri explorează din ce în ce mai mult tehnicile pe care le au la dispoziție, încep să-și înțeleagă posibilitățile și creează jocuri din ce în ce mai ambițioase, interesante, profunde, care să merite.

Problema cu jocurile pe calculator e că sunt noi. Și sunt tratate ca oricare altă artă la început: cu dispreț. Și toate artele au un început...

Să însemne asta că în trecut și literatura era considerată o artă de doi bani? Literatura, care acum e pusă pe piedestal? Aia pe care o apreciem în expresii gen „om citit” și în versuri dulci-pompoase gen „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”?

Normal că da!

Două cuvinte despre istoria disprețului literaturii

Platon, 360 BC (Republica):

„toate imitațiile poetice dăunează înțelegerii celor care le ascultă, iar a le cunoaște adevărata natură e singurul lor antidot”
„La fel cum într-un oraș când celor răi li se permite să aibă autoritate și cei buni sunt puși deoparte, la fel și în sufletul omului, după cum ziceam, poetul care imită realitatea sădește o constituție rea, pentru că îi face pe plac naturii iraționale care nu are discernământ asupra a ceea ce e superior sau inferior, ci crede că același lucru e odată mare și odată mic – este un făcător de imagini și e departe de adevăr.”

Pe la 1600, Sir Philip Sydney apăra poezia ca fiind o chestie utilă și folositoare, nu dăunătoare. Spune că îmbină utilul și plăcutul. Evident, nu făcea asta pentru că toată lumea din epocă adora literatura și o considera extrem de importantă.

Ce aveau toți cu poezia? Era varianta standard de scriere a ficțiunii la momentul respectiv. Proza era păstrată pentru alte tipuri de scriere, nu pentru varianta cea mai artistică a literaturii (care-i cuprindea pe Homer, Dante, Chaucer, Milton – și și teatrul era scris în versuri, da?). Pentru că, evident, proza era inferioară, nu era la fel de nobilă, cultivată etc. Chestie valabilă nu doar în Europa, ci și în Orient: japonezii considerau în vremuri de demult că proza era vulgară, inferioară și deci numai femeile se ocupau de ea.

Chestia e, evident, că în ambele cazuri literatura ca artă era într-un stadiu oarecum incipient. Grecii erau încântați de Homer (era până și învățat în școala primară în Atena), dar în rest povestea e mai puțin clară. Citatele de mai sus din Platon spun că literatura nu era universal privită ca fiind importantă (sau bună). Îi răspunde Aristotel, inventând ideea de catharsis, dar ideea de critică e deja în ring – în afară de cultul lui Homer, unde se situează inventatorii de ficțiune? Greu de zis. Eschil (dramaturgul considerat „părintele tragediei”) a ales ca epitaful lui să menționeze că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. Dacă mai adaugi și faptul că grecii considerau că Iliada e corectă din punct de vedere istoric (cel puțin la nivelul faptelor umane), problema devine chiar spinoasă.

Dăm pe repede: Imperiul Roman, cu alte texte de toate felurile. Apoi o cădere a literaturii în general, odată cu venirea creștinismului și întoarcerea puternică spre spiritualitate. Ceva literatură mai există, dar nu are importanța/forța filozofică-rafinată de mai demult. Prin secolul 10 a început să se reinventeze teatrul prin piese religioase („mistere”, care reprezentau diverse miracole, și mai târziu prin piese moralizatoare (Everyman, de exemplu)). Regele Arthur a apărut ca pseudo-istorie. Alte povești cavalerești. Alegorii. Apoi se redescoperă textele grecilor și ale romanilor, se descoperă Lumea Nouă, se inventează tiparul. Lumea se schimbă, literatura reînflorește.

Dar are vreo valoare? E greu de zis. E utilă la ceva? Philip Sydney explică mai sus că da. George Puttenam insistă și el, tot în secolul 16, că poezia are rolul de a face omul mai bun – și că poeții au fost primii preoți, profeți, legislatori și conducători ai lumii. O exagerare, dar din nou din dorința de a spune că literatura inventantă are un sens. Are o valoare. Are ceva care o face să merite să fie citită. (Ca idee, pe vremea respectivă originalitatea nu era o chestie foarte relevantă, așa că un scriitor avea șanse să manifeste spiritul epocii și temele epocii mai degrabă decât idei speciale și noi – valabil și pentru apologeții poeziei, și pentru Shakespeare)

Acuzațiile, apărarea, vociferările fac parte apoi din cam toate schimbările mari din literatură. Lucrurile se făceau deja într-un fel bine stabilit, chestia asta nouă e lipsită de valoare! Chestia veche e prea scorțoasă și învechită! Fiecare cu durerile. Valoarea unui curent nou e evidentă doar când te uiți înapoi: n-ai cum să știi că va urma un Shakespeare, un Tolstoi, un Joyce, un Fowles.

Neîncrederea într-o chestie nouă e evidentă și în alte direcții: fotografia a fost ținta scepticismului (nu e artă pentru că e făcută cu un aparat; va fi utilă în artă, dar nu are același grad de creativitate ca o pictură), filmele idem, televiziunea la fel.

În anumite cazuri arta a fost chiar „rea”. Benzile desenate au fost blamate multă vreme pentru violența adolescenților, au fost reglementate de autorități, au fost orientate spre un public tânăr, au fost împărțite în genuri populare clare, care le-au impus anumite direcții în care cu greu puteau crește (reguli: fără persoane cu dizabilități, acțiunile criminale trebuie să fie mereu sordide, polițiștii și alte persoane de partea legii trebuie să fie mereu oameni buni și respectuoși, binele câștigă, fără înjurături etc.).

Dar, de la un anumit punct încolo a început o revoltă împotriva regulilor, o căutare a unor lucruri mai profunde, o încercare de a realiza proiecte mai ambițioase. Artiștii au început să se ia în serios. Rezultatul? Transmetropolitan, Sandman, Maus, V for Vendetta, benzi desenate care stau în picioare liniștit și în comparație cu cărțile. Se explorează posibilitățile combinațiilor de artă/scris, se ajunge la proiecte explozive, pline de detalii zgomotoase – sau la o simplitate apăsătoare. Benzi desenate biografice, autobiografice, pline de referiri literare sau de sarcasm satiric. Cresc, devin o artă de sine stătătoare.

Și acum, jocurile pe calculator: noi, mult mai noi chiar și decât benzile desenate. De foarte multe tipuri, cu foarte multe tipuri de joc. Acuzate des de violență. Însă senzația mea e că încep să-și găsească modalitățile de exprimare și să se dezvolte ca artă, nu doar ca distracție. Există jocuri capabile să-ți schimbe viziunea despre lume, să-ți spună un adevăr profund, să reflecte ceva extraordinar din viață? Depinde. Nu toți oamenii sunt transformați de aceeași carte. Întrebarea e, deci: au jocurile posibilitatea să facă ceea ce face arta consacrată?

Părerea mea e că da. Și voi vorbi despre asta într-un articol viitor.

Olimpiada de română, organizată de… idioți?

Mon, 02 Dec 2013 08:49:48 +0000

Nu prea mă uit pe subiectele de la olimpiade, dar cred că e momentul să încep s-o fac. Nu de alta, dar din când în când ar merita să cârâie cineva că lucrurile nu sunt deloc în regulă.

Azi am dat peste un articol în care se discută foarte pe scurt despre olimpiada de română din februarie 2013, clasa a V-a. Într-unul din textele date la prima vedere la olimpiadă apare scris așa ceva: „Da-ți-mi-l mie, să-l mănânc.” (aici e articolul cu pricina și cu citatul subliniat)

Păi, stai puțin, cum adică „da-ți-mi-l”?!

Lecție rapidă de gramatică: „Ți” se scrie cu cratimă când verbului îi pui întrebarea „Cui?” și răspunsul e „ție”. Uite:
– „Dă-ți o palmă!” Cui să-i dai? Ție.
– „Fă-ți mea culpa!” Cui să-i faci? Ție.
Nu se spune „Merge-ți”, că n-are sens să-ți mergi ție.

Dacă e prea complicat să te gândești la asta, te gândești că „ți” seamănă cu „mi”, „vă”, „ne” etc. „Dă-mi”, „Dă-ți”,„Fă-mi”, „Fă-ți”. Nu spui niciodată „Merge-mi”. Și nici „Da-mi”. În plus, „ți” și „mi” nu prea au ce căuta împreună în „da-ți-mi-l”: ori mi-l dai mie, ori ți-l dai ție.

Așa. Asta e una. Dar hai să vedem cum arată un citat complet din superbele texte date la prima vedere:

– De ce nu-ţi faci o operaţie estetică? i-a propus gândacul.
Omidei nu-i trecuse prin cap o asemenea idee.
– Unde? Când? Cât mă costă? a sărit ea în sus entuziasmată.
– Am auzit că păianjenul cu cruce este cel mai bun chirurg din livadă, a lămurit-o gândacul. El i-a „aranjat” aripile buburuzei, l-a ajutat pe bondar să slăbească şi a despărţit două Vaca-Domnului care rămăseseră lipite. Habar n-am cât te costă, dar poţi măcar să-ţi faci o programare la doctor.

–subiectele complete la olimpiada de română, etapa județeană, clasa a V-a, 23 februarie 2013.

Dexonline.ro îmi spune că se zice „omizii”, nu „omidei”. Dar nu asta e problema cea mai mare.

De ce discutăm despre operații estetice la clasa a V-a? Ia să ghicesc: tinerele domnișoare trebuie inițiate în problemele de zi cu zi ale societății actuale, iar băieții trebuie să învețe de la bun început ce le trece prin cap tinerelor domnișoare, sau cum?…

„A,” o să ziceți, „dar de fapt poate că e o un fel de fabulă despre cum operațiile estetice nu sunt bune.”

O fi. Dar povestirea nu ajunge în punctul ăla. Omida se duce să întrebe în jur cum e cu chirurgul, iar buburuza îi spune că e foarte mișto, ei i-au ieșit operațiile perfecte. Acuma, omida nu prea vede diferența. Dar nu-i nimic, naratoarea o vede:

– E scump…, dar merită! I-a spus buburuza, dând cochet din elitrele sale nou-nouţe, roşii cu picăţele negre. Uită-te puţin ce uşoare sunt aripile mele ce culori intense au elitrele!

(Virgula n-avea ce căuta după punctele de suspensie.
După „aripile mele” ar fi trebuit să fie o virgulă.
Ar trebui să fie „i-a spus”, cu literă mică, pentru că s-a terminat vorbirea directă a buburuzei.

Unul dintre subiectele de olimpiadă putea fi „corectați greșelile din text”, dar din păcate nu e.)

Eu sunt cea care a îngroșat cuvintele: naratoarea ne confirmă că buburuza are elitre nou-nouțe, deci sugerează că există o diferență vizibilă, chiar dacă omida n-o vede. Povestea se termină brusc după. Buburuza se enervează când omida îi zice că arată la fel. Atât.

Deci nu se deduce că povestirea ar fi o fabulă ironică la adresa operațiilor estetice. Poaaaate că e. Însă chiar și dacă ar fi în mod evident o blamare a operațiilor estetice, nu înțeleg de ce s-a dat povestea asta la olimpiadă. Nu prea are valoare literară, din câte mă uit la ea. Stilul e destul de naiv, situația e cam… eh, personajele sunt acolo mai mult ca să ilustreze situația decât ca să existe ca atare. Textul poate că e ok, dar ce caută la olimpiadă? Într-a 5-a?

Serios, parcă subiectele au fost alese și redactate de idioți.

Mă uit la cerințe:

b. Scrierea despre textul literar (25 de puncte) Redactează o compunere de 10-15 rânduri în care să prezinţi două particularităţi ale textului literar ( operei literare ), utilizând pentru exemplificare, secvenţe din ambele texte propuse.

Oamenii ăștia sunt certați cu virgulele mai ceva ca mine. După „pentru exemplificare” nu se pune virgulă. Sau, dacă țin neapărat să bage virgulă, trebuiau să bage și înainte de sintagmă.

Mă uit la barem:

Precizarea a două argumente care să justifice că textele sunt literare ( crearea unui univers imaginar, limbajul expresiv, transmiterea sentimentelor, etc.) – 8p
Susţinerea argumentelor cu exemple din textele suport – 8p

Hm. Sentimentul pe care mi-l transmit mie hârtiile pe care le am în față e că autorii trăiesc într-un univers imaginar, în care sunt respectați doar pentru că au o anumită funcție și responsabilitățile aferente, dar nu contează cum se descurcă cu ele. Limbajul expresiv ar putea fi al meu, dar mă abțin.

Exemplele care demonstrează ideile mele sunt mai sus…

[Notă: pentru că ironia e definită uneori ca fiind „acea figură de stil pe care n-o prinde aproape nimeni”, țin să precizez că toate comentariile legate de barem sunt de fapt legate de autorii subiectelor și de universul imaginar în care își imaginează că-și fac treaba.

În fond, n-aș vrea ca articolul meu să neglijeze complet baremul…]

Ideea unui roman și alte boli ale teoriei române despre literatură

Thu, 27 Jun 2013 20:16:18 +0000

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Thu, 24 Jan 2013 00:11:30 +0000

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.

Un comentariu la „Baltagul”

Thu, 06 Dec 2012 13:39:38 +0000

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Regret s-o spun, dar se vede clar că „Baltagul” a fost scris la repezeală.

Hai să vedem cam a ce seamănă romanul ăsta. E un fel de carte de aventuri combinată cu un roman poliţist, care vrea să redea și ceva din viaţa oierilor de la munte. Nu e o idee rea. Elementele sunt bune: niște criminali, un câine, tehnologie nouă și interesantă (telefonul) și diverse personaje cu idei năstruşnice. Vitoria Lipan e un fel de protagonistă-cireașă-de-pe-tort: o femeie simplă, dar foarte inteligentă.

Dar nu se pune problema să ai palpitații sau să te îngrijorezi prea tare când citești. Sadoveanu a avut grijă să reducă misterul ca să nu ne batem prea tare capul şi a scos întorsăturile de situaţie din aventură. Ne povestește despre peisaj, dar nu cu prea multe detalii, așa că nu poți să simți că ești cu adevărat acolo. Și nu ne lasă nicio clipă se ne îngrijorăm că personajele ar putea păţi ceva – în afară de Nechifor Lipan, desigur, care e deja mort când începe povestea. Detaliile de atmosferă sunt slăbuțe. Situația s-ar fi putut rezolva cu încă vreo două săptămâni de corectură, dar poate că n-a avut la dispoziție decât alea 17 zile. Ce să faci.

De fapt, motto-ul reflectă tot romanul: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”. E ok, are un dram de ritm și ceva rimă, dar nu prea dă pe-afară de cât e de cizelat. Direct, simplu și ai uneori senzația că parcă mai era ceva care lipsește momentan (mai cheamă ș-un câne să ce?…)

Începutul e aproape interesant, în schimb. E un fel de mit al creației. Diverse popoare se perindă prin faţa lui Dumnezeu, care le oferă daruri specifice stereotipurilor – evreii iau banii, nemţii iau treaba bine făcută. Muntenii ajung prea târziu la Dumnezeu, care nu mai are ce le oferi decât o inimă uşoară şi femei ‘iubăreţe’. E o chestie tipic românească, asta: ne amuzăm de cât de nenorociți/slabi suntem. E o plăcere perfidă – nu suntem doar departe de a fi în top, suntem chiar în topul codaș. Ne amuză să ne spunem bancuri despre noi, cei simpatici care niciodată nu reușesc. Pe undeva e un haz de necaz care ne lasă să ne vedem de treaba noastră și să supraviețuim zi de zi, știind că nu suntem într-o țară mai bună. Pe de altă parte, ne ratăm potențialul pentru că știm că nu merităm mai mult. Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă românii ar decide că nu sunt codași, ci fruntași. Dacă s-ar pune să facă treabă, nu la repezeală că poate pică ceva, ci pe-ndelete, organizat, bine. Sunt unii care o fac, desigur. Dar nu simt că ăsta ar fi standardul general.

Să ne întoarcem la roman. Vitoria Lipan e complet îndrăgostită de soțul ei, Nechifor, care o bătea (standardul vremii). Mi-ar plăcea să se vorbeacă puțin pe tema abuzului ăsta în școală, pentru că nouă ni s-a zis că ăsta ar fi fost luat drept un semn de iubire și că dacă n-ar fi bătut-o ar fi însemnat că n-o iubea destul. Dragi profesori, înțeleg că vă pasionează mai mult critica literară, dar ăsta e momentul să spuneți că nu e în regulă să se facă așa și că, la naiba, nu e un semn de iubire. Erau alte vremuri, nu mai luminate.

V de la Virtute are doi copii (deși i s-au născut șapte): Gheorghiță. care nu e foarte impresionant, și Minodora, care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi lăsată în ceață cu firul ei narativ cu tot. Pe scurt, Minodora și fiul dascălului își fac ochi dulci, V de la Veto nu e de acord și vrea s-o mărite pe Minodora cu altcineva, dar până la urmă o trimite la mănăstire și nu mai auzim nimic de ea. În dulcele stil Sadovenian, ni se mai oferă o poezie, de data asta cu oarecare haz: Frunzuliţă de mohor, te iubesc şi te ador, Ghiţă C. Topor.

În fine, Vitoria se tot pregătește și se tot pregătește și se mai pregătește puțin să plece să-l caute pe Nechifor. Are un vis simbolic în care Nechifor traversează o apă și i se zice că probabil că omul nu s-a întors pentru că a dispărut în patul altei femei. Se mai pregătește puțin de plecare, și pe urmă încă puțin.

În dimineaţa de zece martie, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă la drum. Nechifor a dispărut în noiembrie. Între noi fie vorba, dacă Vitoria Lipan ar fi pompier şi ar vedea o hârtie arzând, până ar stinge-o ar arde tot oraşul. Când o chemi pe Vitoria Lipan ca moaşă, ajunge la timp să vadă copilul absolvind facultatea. Singurul motiv pentru care caii nu au Paşte e că îl organizează Vitoria Lipan. Ea e Vitoria: Marea V de la Vin cândVa în Viitor.

Partea bună e că pe drum merg cu doi negustori, dintre care unul e evreu și are idei crețe. Sâmbăta evreul aşteaptă să se topească puţin zăpada înainte să plece, pentru că evreii se pare că n-au voie să circule pe drum sâmbăta, doar pe apă. Și uite așa David mi-e brusc mai simpatic decât restul personajelor. Mai sunt și alte evenimente (judecată, botez, nuntă), dar singurul motiv pentru care mai știu de ele e că am un rezumat la „Baltagul” prin preajmă.

În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, ultimul loc unde a fost văzut Nechifor Lipan, care a cumpărat trei sute de oi și a vândut o sută (probabil că exista un motiv pentru care a și cumpărat și a și vândut, dar nu-l mai țin minte). De acolo a plecat la drum împreună cu cei doi cumpărători (Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza), ceea ce îi dă de gândit lui V de la „Verdict: Crimă”. Zău că povestea ar fi mai interesantă dacă ne-ar ține în suspans ceva mai tare. De fapt, poate că încearcă să ne țină, dar aici Sadoveanu a luat o hartă și ne-a bombardat cu denumiri de localități, ceea ce mi-a cam tăiat din chef.

Ideea e că Nechifor a plecat din satul Borca și n-a mai ajuns în satul Sabasa – nici măcar una din cele trei sute de oițe nu era o Mioriță veritabilă care să-i spună că Bogza și Cuțui s-au pus să-l omoare la apus de soare. Și pentru că bănuielile astea nu-s destul de clare (deși cei doi aveau motiv, aveau ocazia și aveau oile), în loc să tragă fuga până la poliție, Vitoria e un fel de eroină a Agathei Christie, sau o Jessica Fletcher mai de pe vremuri. Le învrăjbește pe soțiile criminalilor una împotriva celeilalte, cu un aer nevinovat, răscumpără câinele lui Nechifor (Lupu) și găsește cadavrul lui Nechifor într-o râpă (cu ajutorul cânelui).

După care demască întreaga crimă la înmormântare în stilul romanelor polițiste. Criminalul Bogza își iese din fire și încearcă să-l omoare pe Gheorghiță, care îl rănește de moarte cu un baltag (titlul! Uite titlul romanului! Uite-l!). Criminalul Cuțui își recunoaște crima și e arestat.

Deci, până la urmă, de ce facem noi în școală romanul ăsta? L-am cam luat eu la palme pe aici, dar după cum ziceam, nu e o idee proastă de roman. Nu e nici măcar un roman prost, de fapt. Desigur, faptul că am adormit anul trecut în fotoliu în timp ce-l reciteam nu e tocmai o recomandare, dar hai să vedem: personajele sunt credibile. Nu foarte bine descrise, dar credibile. Acțiunea e credibilă și, la un rezumat, interesantă. Sunt câteva elemente simpatice. Atmosfera e, probabil, autentică. Lumea în care se învârte Vitoria e pusă interesant între vechi și nou, tradițional și modern (gândiți-vă că modernul e mai avansat decât în „O scrisoare pierdută”, de exemplu). Problema e de stil și cizelare, la care stă prost. Părerea mea e că nu pentru stil se predă în școli, ci pentru aspectele de care zic în paragraful ăsta.

Se predă cam în stilul școlii românești, în care nu admiți sub nicio formă că o „operă” ar putea avea hibele ei, dar fără bagajul de „trebuie să vedeți cât de superb e” în spate, poate fi ok – sau chiar, dacă aveți chef de așa ceva, interesant.

Literatura română: de ce?

Tue, 20 Nov 2012 23:34:49 +0000

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.

Nu se pune problema că nu citesc în general. Citesc. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Am avut perioade în care asta făceam toată ziua, am avut perioade în care n-am pus mâna pe aproape nimic timp de o lună. Și prefer de o mie de ori să discut despre Dickens decât despre Rebreanu și văd mai multe puncte bune la interminabilul și obositorul „Middlemarch” de George Eliot decât văd la „Baltagul” lui Sadoveanu. De ce?…

Pentru că la școală am învățat literatura română. Și literatura română nu se citește – se lecturează. Adică îți iei frumușel cartea în brațe și arunci ochii pe hârtie, îi obligi să treacă de la un cuvânt la altul, de la un rând la altul, de la o pagină la alta și apoi, fără să crâcnești, spui cu voce tare și intelectuală: „Ah, ce carte excepțională! Autorul e un geniu!” După ce faci asta poți s-o arunci la gunoi, că deseori simți în sinea ta că merită.

Eu am avut norocul că am învățat să citesc înainte de a ajunge la școală. Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, dar alfabetul e o chestie ușoară. Nici șaizeci de semne și gata, ai terminat cu majuscule, minuscule și variațiuni. Puțin exercițiu și deja ai ce face când te plictisești – mai un articol de ziar, mai o revistă, mai un roman și în caz de disperare mare, citești instrucțiunile aparatelor tehnice sau etichetele de pe produse și te întrebi unde a dispărut persoana cu care cică te întâlneai acum două ore. Pentru mine, asta a însemnat întotdeauna cititul: nu materie de școală, nu un lucru pe care-l înveți. E un stil de a comunica. Am ajuns la școală știind deja ce sunt cărțile: chestiile alea în care bagi nasul ca să te distrezi. Furnicelul Ferda, șoareci vorbitori, Ivan care zbura pe cuptor (cum?! CUM!), ditamai cărămida de aventuri ale lui Niels Holgersson care zbura cu gâștele vorbitoate…

Dar la școală am învățat că textele mici și mari, de la poezii la povestiri la romane, pot să fie și ceva complet nou: o obligație la ipocrizie. Am învățat că Eminescu e cel mai mare și mai mișto poet al tuturor timpurilor și cel mai geniu dintre genii și cel mai romantic dintre romantici și că el era mare extraom pe toate planurile, nu așa, un fieștecine care se afla în treabă și turna o poezie la colț de stradă ca alde poeții francezi care se încurcau într-un romantism mai bleg și slăbuț și lipsit de profunzime…

Am aflat și că Eliade era perfect pe toate direcțiile – filozof, istoric, scriitor! „Romanul adolescentului miop” este nemaiîntâlnit și excesiv de excepțional, „Maitreyi” este dincolo de noi prin superbitatea sa încântătoare și „La țigănci” e plină de un simbolism atât de minunat încât dacă nuvela ar fi scrisă în versuri am putea spune chiar că e eminesciană! Și tot așa. Normal, fac mișto.

Ei, Dorinul în cauză cu care eram în cafeneaua din Brașov, zice așa pe blog: „La ce bun că știu că Nică e copilul universal, că Bacovia rîdea pe movul metafizic, sau că Ion a omorît-o pe nevastă-sa?” Și cotinuă: cât de utilă e literatura asta română ca materie școlară, că el oricum adună avantajele tot la zero ajunge?

Hai să vedem. Ce înveți în școală despre literatură?… Din când în când, ceva util! Între universalul Nică și sublimul lui Eminescu, aflăm că România n-a avut mare brânză literară până târziu și că totul a mers greu, greu. Aflăm de Titu Maiorescu și „Junimea” pe la care se perindau scriitorii noștri mai semeți, despre niște influențe pe ici, pe colo, despre ce idei circulau în vremurile în care scriau Arghezi sau Bacovia. Undeva, undeva în adâncuri sunt și informații care au o valoare.

Altfel… Nici măcar Wikipedia nu e în stare să se desprindă de stilul didactic școlăresc român:

„Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu și George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînțeles suficient.”

Capul sus cu mândrie: avem exact aceleași aberații și în varianta englezească, traduse cu multă grijă de cineva talentat la păsăreasca britanică, dar la fel de îndoctrinat ca majoritatea elevilor noștri silitori.

…Cum care-i problema cu wikipedia? Părțile cu bold n-ar trebui să existe pentru că sunt judecăți subiective mai mult decât explicații enciclopedice, sau sunt detalii inutile. 50 de ani după Eminescu? De ce e relevant? Cine spune că Blaga nu-i suficient de înțeles? De ce sunt toți așa de importanți? Părțile cu italice nu sunt susținute de nimic din restul textului. Fundurile statuilor scriitorilor români strălucesc de atâta frecat cu buzele generațiilor de elevi și profesori care s-au perindat în jurul lor.

Nu. Nu asta ar trebui să facem în școli. Eminescu, genial sau nu, e întins în mormânt și efectiv nu-mi pasă dacă-l interesează cât de înalt îi e piedestalul. Chiar și în ipoteza în care ar sta la Poarta Raiului fără altă treabă decât să numere pupăturile depuse la altar conform tradiției, i-a fost destul. Dacă e vorba de apreciat literatură, nu e nevoie să ne forțeze profesorii cu pixuri și cataloage – ar trebui să deschidem efectiv cartea, să citim ceva și să ne gândim noi cu căpșoarele noastre non-Maioresciene, non-Călinesciene, non-CriticDeNiciUnFel-iene dacă efectiv ne place scriitorul sau nu. Cum să-i predai cuiva că ar trebui să-i placă ceva?… Bine că nu ne zic să ne placă odată măslinele, că așa a decis Academia Română!

Dar bun, ceva trebuie predat. Dacă nu mai facem plecăciuni, ce facem? Păi, poțină teorie, puțină istorie și ceva îndrumare în ce privește critica. Eventual înveți și niște critică, dar cu autorii dați și explicații clare: uite, învățăm părerea lui Călinescu despre Eminescu pentru că a fost foarte influentă în epocă.

Și apoi zicem, copii, pe data viitoare, scrieți un eseu despre X. Și vedem ce băsmesc. Puncte pentru date legate de teorie și istorie și puncte pentru argumentare. Poate trăsnește vreunul ceva interesant. Hai s-o luăm așa: momentan în „La țigănci” e vorba de Gavrilescu care e inițiat în ceva mistic, e un tip care se ocupă de dric și care e Charon și cafeaua poate fi „apa morții”, în legătură cu basmele populare. Grecoaica și ovreica reprezintă naționalități vechi, spiritualitatea și cultura…. Șamd. Dați pe net, că găsiți.

No, o interpretare pe care n-o găsești pe net (sau n-o găseai până acum, că o pun eu): Gavrilescu e inițiat de zeița Kali, din hinduism. De ce nu, Eliade a fost în fond prin India și a studiat religiile. Kali e neagră (conexiune cu cafeaua), e din India (ca țiganii, de unde ghicitul țigăncii), e o zeiță teribilă care nu te ia ușor (Gavrilescu e aruncat dur în poveste), e asociată timpului (Gavrilescu se plimbă prin timp) și e asociată și morții (uite și dricul). Pac, o nouă interpretare. Ușor de susținut, viabilă. Dar s-ar putea să fii depunctat la bac, că nu știi ce aiureală de barem nimerești. Și e mai greu pentru profesori să lași mână liberă.

Dar ce educație am avea dacă am lăsa interpretările libere și am cere să fie bine documentate și argumentate! Dorin cere pe blogul lui motive pentru care să înveți literatura română și de-abia îngaimă cineva ceva. Recunosc că și pe mine m-a luat pe nepregătite întrebarea când eram tete-a-tete, că îmi displace literatura noastră de când am lecturat-o. Dar răspunsul pe care-l dau azi e așa: învățăm literatură că ne formează psihicul într-un anumit fel; prin povești înveți câte ceva despre lume și despre ce au gândit alții despre lume. Etc. Nu mai fac apologia literaturii: e apologia poveștilor și a ficțiunii și a omului care ascultă.

Și învățăm literatură română pentru că asta e literatura noastră. Cărți bune, rele, plictisitoare sau incitante sau niște dezastre, ăștia ne sunt soldații, cu ăștia defilăm. Dacă te pasionează literatura, treci singur la ce-ți place (Marquez? Kawabata? Asimov? Pratchett? Topârceanu?), dar până una-alta cică au decis unii că astea sunt cărțile noastre mărețe. Hai să vedem – o fi ceva de capul lor? Ce povești ne spun ăia de-au locuit pe aici, ne-au vorbit limba și ne-au împărtășit măcar o bucată din istorie? Avem câte ceva în comun cu ei, în fond. Ce-au scornit și cum au spus? Să vedem.

Asta e ideea: să lăsăm odată deoparte piedestalurile și altarele și să vedem. Ne plac autorii noștri? Sau într-adevăr mai bine citeam ceva de Neil Gaiman în loc de Sadoveanu? Sau, dezamăgiți de Sadoveanu și de ce avem de citit de la ai noștri, hotărâm să creem și noi în stilul nostru ceva mai nou și mai bun?

Recenzie: 50 Shades of Grey

Fri, 26 Oct 2012 21:18:45 +0000

Și din când în când apare cineva și întreabă: ”Care-i faza cu 50 Shades of Grey?” În disperare de cauză o să scriu o recenzie, că deja m-am plictisit să-i spun fiecăruia în parte.

„50 Shades of Grey”, de E.L. James e o carte publicată în 2011 care s-a vândut în vreo 40 de milioane de exemplare (în lume, evident, nu la noi). E tradusă și în română – „Cincizeci de umbre ale lui Grey”. Eu aș fi zis mai degrabă „Cincizeci de nuanțe de Grey”, dar merge și asta cu umbrele, dacă ții neapărat.

Dacă e cineva care are chef să cumpere chestia asta, e disponibilă pe eMag: ”Cincizeci de Umbre” – în limba română

Sau, varianta în engleză, pe Amazon: Fifty Shades of Grey

Despre 50 Shades, într-o ordine oarecare:

E un roman erotic/porno de dragoste, BDSM.
Asta nu înseamnă că scenele de sex ar fi interesante.
Personajul principal, Anastasia Steele, e fata drăguță și obișnuită, varianta de buzunar, fără prea multe semne distinctive. Nu le are cu tehnologia și nici cu umblatul în linie dreaptă.
Christian Grey e bărbatul galant și aristocrat care o cucerește. E mare afacerist, cântă la pian, pilotează avioane și elicoptere și e 50 de nuanțe de dus cu sorcova (vezi titlul).
Autoarea a dat o raită prin dicționar și acum aruncă în noi cu rezultatul. Dacă ar fi în România, n-ar citi niciodată, doar ar lectura – și în loc să facă vreun lucru, l-ar efectua.
Anastasia Steele era asexuală și aromantică până în clipa în care l-a cunoscut pe Grey, la vreo douăzeci-și de ani, când a devenit brusc înamorată și sexuală. Complet credibil.
Deși am crezut (și eu) din cauza altor recenzii că Grey ar fi un bărbat dominant și sadic, e mai mult sadic, dar nu prea e dominant. De-abia poate s-o convingă pe Anastasia, care e îndrăgostită lulea, să facă până și cea mai mică concesie.
Faptul că nu e dominant îl face să semene cu un copil de zece ani care îți spune el cum ar trebui să te porți – și se vaită că n-o faci.
Faptul că nu poate să domine nici măcar un cartof nu înseamnă că nu-i abuziv. O urmărește pe Anastasia peste tot și își impune mereu voința ca un mic tiran – deși ea nu e de acord cu asta.
9.5. Nu sunt sigură, dar cred că abuzivitatea asta s-ar vrea romantică, în stil straniu. Multă lume a căzut de acord că nu prea e.
A, și Grey folosește cică brățări/curele autoblocante pentru jocuri sexuale. Pe undeva pe net niște persoane care știu cu ce se mănâncă spectrul BDSM spuneau că nu le folosești niciodată pentru că te poți răni nasol cu ele (taie circulația etc.).
Cartea favorită a Anastasiei e Tess d’Urberville, de Thomas Hardy (secolul 19). Ceea ce n-ar fi deranjant, doar că se pare că n-a înțeles nimic din ea. (Rezumatul cărții lui Hardy: Tess e violată/sedusă de un tip, apoi se căsătorește cu alt tip, care-i dă papucii când află că nu e virgină. Tess ajunge amanta primului tip, apoi îl omoară pentru că al doilea tip îi spune că așa trebuie să facă, din dragoste/corectitudine. Tess e spânzurată. Al doilea tip se căsătorește cu sora ei, care e la fel ca ea, doar că virgină. Rezumatul cărții din capul Anastasiei: necunoscut.)
Grey e plin de contracte. Anastasia trebuie să semneze unul că nu va divulga niciodată ce fac în pat, iar apoi trebuie să semneze altul că se va lăsa dominată de el.
Contractul e chiar un contract. Mori încet cât îl citești, pentru că e scris în totalitatea lui interminabilă în carte (unele porțiuni chiar de mai multe ori, să mori cu zile).
În contract Anastasia e întrebată ce e dispusă să facă, sexual. Autoarea n-a prea avut idei. Țin minte și acum o listă, care întreba dacă la capitolul jucării sexuale e dispusă să folosească: vibratoare, vibratoare anale, altele. Care altele?… Numai Grey și E.L. James știu.
Grey a fost adoptat. Înainte de adopție făcuse parte dintr-o familie abuzivă. Povestea ar fi mai interesantă… dacă ar fi spusă mai pe larg.
Părul Anastasiei este cel mai sexual păr de pe fața planetei. Indiferent ce face în pat sau în afara lui cu Grey, chiar dacă nu s-a spus că ar fi fost atins părul ăla în vreun fel, și nici măcar ajungând cei doi la orizontală, părul ăla se face vraiște instant și devine, în cuvintele Anastasiei, ”just-fucked hair”. La un moment dat începusem să mă întreb dacă Grey chiar băga ce trebuia unde trebuia, că părul ăla era culmea culmilor.
Anastasia are cele mai plictisitoare vise despre care am citit vreodată. Sunt la același nivel de lipsă de interes ca ale Bellei Swan din Twilight: „În acea noapte visez locuri întunecate, podele albe și mohorâte și ochi cenușii”. Șamd.
Grey are o temniță de inchizitor, numai că nu e temniță, ci cameră, și nu e de inchizitor, că e de Grey. În rest are tot felul de instrumente ciudate.

Partea proastă e că 50 Shades e un roman în care abuzul e descris într-o manieră semi-pozitivă.
Partea bună e că Anastasia e atât de enervantă încât chiar vrei s-o vezi suferind.
Partea proastă e că nu suferă destul.
Partea bună e că există scene de sex care cică ar salva situația.
Partea proastă e că sunt atât de prost scrise încât n-o fac.

Partea bună e că poți totuși face mișto de cartea asta până poimarți (atenție la engleză, și la faptul că scenele sunt spre porno uneori):

Artă, MISA și inițieri – partea I

Thu, 20 Sep 2012 23:11:23 +0000

Am primit azi pe mail o înștiințare cum că va avea loc o „tabără de artă divină inițiatică” în octombrie la Herculane (12-18 octombrie 2012). Acuma, șansele să mă duc pe acolo sunt destul de slabe, că pe lângă faptul că m-am lăsat de curs nici nu sunt în țară în perioada respectivă. Dar o s-o iau ca pe o ocazie să povestesc puțin despre artă, viziunea lui Gregorian Bivolaru asupra artei și despre inițierea în artă pe care o promit aceștia participanților.

Ca mic „teaser” o să vă spun că inițierea în artă presupune ca artistul să-și controleze publicul. Pe deasupra, artistul crează „conștient” într-un mod care ucide arta din fașă – cel puțin în ce privește un număr de artiști pe care-i cunosc, tehnica lui Grieg e imposibil de urmat cu rezultate bune. De ce? Pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nici nu le are cu istoria sau teoria artei, dar dă impresia că știe care e faza.

Mail-ul spune așa:

Tabăra de Artă Divină Iniţiatică
SiddhaArta
România, Băile Herculane, 12 octombrie 2012 – 18 octombrie 2012

Tematica din cadrul taberei: Arta Divină, o modalitate înţeleaptă a revelării Sinelui, prin punerea într-o inspirată şi deplină rezonanţă cu giganticele sfere dumnezeieşti de forţă ale iubirii, frumuseţii, binelui şi armoniei universale.
Tabăra este structurată pe DOUĂ MODULE:
– MODULUL I: în perioada 12 octombrie – 14 octombrie, în care se va primi tehnica iniţiatică în arte, oferită în cadrul taberelor de artă divină iniţiatică SiddhaArta de la Oradea.
– MODULUI II: în perioada 15 octombrie – 17 octombrie, în care se va primi o nouă iniţiere, la care vor avea acces doar cei care au primit prima iniţiere în arte, atât în acest an cât şi în anii anteriori.
– APLICAŢII SPIRITUAL-ARTISTICE în data de 18 octombrie 2012.
PROGRAMUL taberei va cuprinde:
– Iniţieri spirituale, chei esenţiale care vor da o nouă orientare în artă la nivel planetar – iniţieri oferite de către ghidul nostru spiritual;
– Exemplificări spirituale realizate cu susţinerea ghidului nostru spiritual;
– Tehnici şi inedite jocuri de grup pentru dinamizarea creativităţii;
– Program de creaţie artistică;
– Conferinţe pe specific artistic şi spiritual etc;
Pentru mai multe detalii va rugam accesati:
http://www.artediem.org/siddhaarta/

Am tot vrut să le spun colegilor de la curs care erau artiști că sunt diverse zone în care socoteala MISA de acasă nu bate cu cea din târg – adică nu prea bate cu realitatea. Sunt tot felul de chestii care trebuie privite în perspectivă. Perspectiva e cea în care chiar știi ce e în artă la ora actuală, chiar știi ce a fost în artă în trecut și chiar știi cu ce se mănâncă diverse treburi. Eu zic că nu degeaba am terminat frumoasa facultate de limbi și literaturi străine: am căpătat o perspectivă asupra literaturii britanice (ok, și japoneze). Am mai și corectat tot felul de cărți pentru Proiectul Gutenberg. Și pe deasupra, citesc, citesc, citesc. N-am citit toate cărțile importante din lume și mă îndoiesc că voi apuca vreodată să le citesc, dar am o oarecare idee cu ce se mănâncă subiectul.

Așa că atunci când am auzit niște bazaconii legate de artă am încercat să-i conving pe colegii mei din cadrul cursului de yoga că merită să bage un ochi și pe o altă perspectivă. Din păcate, asta se întâmpla pe la Tabăra Siddhaarta no. 1, când eu aveam sugestii și idei, dar organizatorii n-aveau timp de nimic altceva decât de ce pregătise Gregorian Bivolaru (ah, Grieg, Grieg, cum ne mănânci tu tot timpul și nici măcar nu ești prezent să-ți putem spune în față obiecțiile noastre).

Mi s-a promis că voi putea comenta legat de diverse aspecte pe site-ul de artă spirituală Siddhaarta, când va apărea, dar eu nu am reușit până la urmă să dau de site-ul respectiv. Discutasem la vremea aia cu George Adamescu, care avea planuri mărețe, despre dezbateri și evenimente pe acolo, pentru că el urma să fie conducătorul de proiect al site-ului. Însă nu s-a întâmplat nimic și chiar dacă îmi pregătisem niște articole despre istoria artei și despre istoria teoriei artei, n-am mai avut unde să le arăt.

Nu-i nimic, am blog. Pot să scriu aici, deși e mai puțin oficial, mai puțin cunoscut – dar poate ajută pe cineva.

În primul rând, arta contemporană e văzută cu ochi răi la MISA – e decăzută, e nespirituală, e susținută de secta satanică a masonilor și tot așa mai departe. Țin minte că Grieg spunea odată că dacă intri într-o librărie de la metroul din Paris (sau ceva de genul ăsta) găsești tone și tone de benzi desenate porno, de exemplu (amu, nu știu la ce librărie mergea el, la Cărtureștii noștri din București și la librăriile decente eu n-am văzut așa ceva, dar deh, fiecare frecventează ce are chef după gust). Sau muzica rock, e demonică rău și e promovată pentru că se promovează non-cultura. E plin de cărți urâte și de desene mizerabile, de filme proaste și de piese de teatru abjecte care nici nu merită numele de artă – și acestea ar fi create de artiști contemporani, secătuiți de idei, care se îmbată și se droghează ca să aibă o umbră de inspirație, cât o fi ea de rea.

Acuma, imaginea asta e falsă. Există într-adevăr artiști care fac exact ce a spus Gregorian Bivolaru – dar majoritatea celor apreciați nu fac deloc ce a spus Grieg. El s-a uitat la scursurile lumii artistice, le-a arătat cu degetul și a spus „uitați-i, mizerabilii!” Și în același timp spune că în vremurile vechi arta era de calitate…

Să lămurim un lucru: arta nu e niciodată complet superbă în nicio eră. Există o grămadă de prostii, fiecare aiurea în spiritul epocii respective. Dacă citești din literatura britanică a epocii victoriene (cea proastă, nu Dickens șamd), dai peste niște chestii foarte naive. Dacă citești romane sentimentale din Franța, care au fost pe acolo înainte victorienilor naivi, dai de niște sentimente înflăcărate și care acum ne sună cam fals. Unele piese de teatru de prin secolul 15 erau atât de explicite în ideile alegorice pe care le expuneau încât azi sunt cam greu de digerat.

De fapt, dacă stau să mă gândesc la unele piese și filme pe care le-am văzut făcute de diverși cursanți ai școlii de yoga MISA, cred că lor le-ar plăcea exact acel gen de piese. Le recomand, de exemplu, Everyman, piesa din secolul 15.

În general ce ne-a rămas din artă sunt vârfurile – cu cât a trecut mai mult timp, cu atât s-a pierdut mai mult. Ce e prost se pierde mai ușor decât ce e bun. Dar bineînțeles, azi avem parte de toată arta de azi – și bună, și rea. Încă nu s-a pierdut mare lucru. Așa că normal că avem și prostii – dar avem un Marquez, un John Fowles, un Mario Vargas Llosa… și mai mulți artști talentați decât pot număra pe degete – de la Dali, la ilustratori ca Charles Vess, la persoane care fac graffiti ca Banksy. E o lume plină de talent, plină de artă frumoasă. Normal că sunt și multe urâțenii, dar ele există în toate epocile. Dacă nu mă credeți, căutați artă din orice secol – și căutați peste 100, 200 de lucrări. E infim față de cât produce de fapt un secol, dar căutați și veți găsi tot felul de aberații. E normal ca ele să existe – nu toți artiștii sunt niște genii.

Însă viziunea MISA spune o chestie cu care nu sunt de acord din principiu: că există o așa-numită artă obiectivă, artă creată conștient, de care vorbea și George Gurdjieff, care evocă mereu aceleași trăiri în toți oamenii. Că astfel de opere de artă pot fi create de artiști inițiați, care știu exact ce fac, spre deosebire de majoritatea celor de azi, care creează artă subiectivă, inconștientă.

Eu nu pot fi de acord cu treaba asta: arta nu poate fi niciodată obiectivă. Arta e un sistem de semne prin care artistul le transmite ceva spectatorilor. Hai s-o luăm așa:

古池や
蛙飛込む
水の音

Acesta este un haiku. În japoneză. În primul rând, ca să-l înțelegeți, trebuie să știți să citiți în japoneză:

Furu ike ya
kawazu tobikomu
mizu no oto

Apoi trebuie să știți și japoneza:

Vechiul heleșteu
Broasca se aruncă-n el
Sunetul apei

Deja pare mai ușor de înțeles, nu? E un haiku (faimos, de altfel) de Matsuo Basho. Dar are o cultură în spate: perfecțiunea stă atât în formă (5-7-5 „silabe”, dintr-o lipsă de cuvânt mai bun, o diviziune între două părți care se contrazic și un cuvânt care să indice anotimpul), cât și în conținut. Pentru cineva care are o cultură japoneză poate da senzația de primăvară, de contrast între tăcere și sunet, poate să amintească de zen.

Dacă nu știi nimic despre Japonia, vezi un lac și o broască și cam atât.

În trecut „lumea” era limitată mai mult la cercurile intelectuale în care se învârteau artiștii. Da Vinci, Michelangelo n-aveau de-a face cu japonezii, indienii americani, nici chiar cu indienii din India. Și nici măcar cu popoarele scandinave sau cu cele slavice. Lumea era mai mică. Puteai învăța tot ce era de știut, puteai face parte dintr-o comunitate restrânsă, care vedea totul la fel. Dacă toți au aceeași cultură în spate, poți să te folosești de elementele culturii ca să transmiți același lucru oricui te ascultă. Dar încearcă numai să mergi ca european la o piesă de teatru Noh, sau ca indian din India să stai să te uiți la seriale americane. Ceva nu se pupă. E o diferență culturală. Pur și simplu nu vorbim aceeași limbă din punct de vedere cultural.

Și aici apare altă problemă: arta de azi cică ar fi decăzută și deplasată. Păi, care artă, stimabile Gregorian Bivolaru? Că multe porcării am văzut și eu la viața mea – dar și multe lucruri frumoase. Cineva din MISA îmi spunea: „E vorba de ce se promovează.” De ce se vinde, poate. Adevărul e că Marquez se vinde. Harry Potter se vinde. Twilight se vinde. Dan Brown se vinde. 50 Shades of Grey se vinde. Paulo Coelho se vinde. Stieg Larsson se vinde. Se vând tot felul – oare ce au în comun?…

Ceva nou și ceva bun, ceva care te face să vrei să citești. Ceva care strânge oamenii. Nu e vorba de ce e bun, ci de ce avem în comun. Marquez e Marquez, jos pălăria, cred că nici Grieg n-are nimic de zis despre el. Harry Potter a fost o serie bine scrisă care le-a permis multora să viseze. Twilight a fost romanul de dragoste, reinventat. Dan Brown a avut o carte decent scrisă cu un scandal în jurul ei – scandalul a făcut banii pentru că a găsit omul o temă care să enerveze lumea. 50 Shades of Grey e romanul pornografic de dragoste, adică exact ce lipsea de pe piața largă. Paulo Coelho e pastila de înțelepciune, bine spusă.

E vorba de puțin noroc, ceva idei și Dumnezeu știe mai ce. Dar n-aș spune că e promovare – și publicul n-a fost chiar așa de încântat de Twilight și 50 Shades e o carte pe care unii au citit-o pentru că au auzit că e și proastă. Promovare?… Doar context. Dorința de a citi romane de dragoste n-a dispărut când romanele de dragoste au fost considerate prea neinteresante de noua generație, așa că Twilight a umplut golul. Dorința de a citi pornografie nu e inexistentă doar pentru că există filme pornografice… e context. Peste 100 de ani, poate se va trezi un nou Gregorian Bivolaru să spună că în zilele noastre totul era superb pentru că îi aveam pe Marquez și Salman Rushdie, pe Arundhati Roy și, de ce nu, pe Susanna Clarke.

E vorba de istorie și context. „Artiștii erau cu adevărat respectați în trecut!” am auzit la MISA. Dar marii dramaturgi ai Greciei Antice nu erau chiar așa de respectați și Eschil a preferat ca pe mormânt să i se scrie că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. În renaștere scriitorii inistau cât puteau că ce făceau ei era bine. În Japonia multă vreme proza a fost neinteresantă. Gusturile se schimbă, situațiile se schimbă. E bine să avem un context înainte să ne spună cineva povești despre cum era arta și cum este ea acum – dacă lucrurile par prea simple și pare prea clar că ce s-a întâmplat e greșit, atunci ceva nu e tocmai în regulă și trebuie să mai cercetăm situația puțin.