Literatura Erotica on Roxana-Mălina Chirilă

[31 mai] Cartea de azi: „Venus înveșmânată în blănuri” de Leopold Ritter von Sacher-Masoch

Fri, 13 Jul 2018 12:28:07 +0000

Ne întoarcem în zona erotică cu o carte clasică: „Venus înveșmântată în blănuri”, de Leopold Ritter von Sacher-Masoch, publicată în 1870. Mai e cunoscută la noi și ca „Venus înveșmântată în blană”, „Venus învăluită în blană”, „Venus în haină de blană” și, pe blogul lui Dan Alexe, ca „Venus cu blăniță”. În engleză a devenit cunoscută ca „Venus in Furs”.

Povestea e destul de scurtă (doar o nuvelă, nu un roman): un narator nenumit visează o Venus înveșmântată în blănuri, o femeie crudă, iar un prieten îi dă un manuscris care să-l vindece de fantezia asta. Manuscrisul e despre un bărbat, Severin von Kusiemski, care e îndrăgostit până peste cap de Wanda și vrea să-i fie sclav. O învață și o încurajează să se poarte din ce în ce mai crud cu el, până când ea ajunge s-o facă aproape instinctiv, dar își pierde orice urmă de atracție adevărată față de el.

E o carte mult mai puțin explicită decât coperta traducerii în română (care nu văd să mai fie disponibilă prin librării), dar care a devenit suficient de cunoscută și de influentă încât numele autorului să fie folosit pentru a denumi _masoch_ismul.

Cartea e disponibilă gratuit în limba engleză pe Project Gutenberg. În română o mai fi prin anticariate.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[28 mai] Cartea de azi: „Povestea lui O” de Pauline Réage

Sun, 08 Jul 2018 17:43:00 +0000

Uite o întrebare pe care am văzut-o relativ des: cum diferă un roman de dragoste cu scene explicite de literatura erotică? În mod normal, nu prea mă interesează clasificările exacte ale genurilor pentru că citesc orice pare interesant, dar pentru că o să abordez romane de dragoste și literatură erotică în următoarea perioadă, cred că un răspuns ar fi binevenit.

Luând ideea de la KJ Charles, romanele de dragoste au un final fericit, pentru că se bazează pe speranță – speranța că oricare ar fi situația din afara ta și oricâte probleme ai avea, poți găsi fericirea. Aș mai zice și că romanele de dragoste tind să se axeze pe o relație, în care personajele rămân și după finalul cărții. În rest, găsești orice acolo – uneori contese, alteori sex explicit, alteori nave spațiale.

Literatura erotică se bazează pe sexualitate, atracție și dorință și, nu doar din punctul meu de vedere, sunt mai degrabă interesate de un singur personaj decât de un cuplu.

„Povestea lui O” de Pauline Réage e o carte erotică explicită, fără pic de romantism, publicată pentru prima oară în 1954. E destul de ciudată de felul ei – dacă te prinde, are un aer hipnotic și straniu; dacă nu, e doar dubioasă. O. este o femeie a cărei identitate pare să nu existe și care se supune oricărui lucru care i se întâmplă. E dusă într-un castel aflat în proprietatea unei societăți secrete, unde e izolată, dezumanizată, transformată în obiect al doinței și eeste la dispoziția oricărui bărbat din societate, totul în numele unei „iubiri” extraordinare pentru un amant, dar pe care o transferă asupra unui al doilea, care e mai crud decât el.

E o carte ciudată și prin prisma a ce descrie (e BDSM dus într-o zonă extremă), dar și prin prisma a ce nu descrie: O. se identifică atât de mult cu rolul de obiect pasiv al ceea ce i se petrece, încât niciodată nu simți că ai acces la gândurile, psihologia și dorințele ei, decât prin prisma a ce i se întâmplă cu acordul ei tacit.

Din punctul de vedere al istoriei literaturii, e relevantă pentru că e o carte explicită de BDSM scrisă de o femeie după modelul lui Sade, într-o epocă în care era greu de crezut că așa ceva era posibil.

„Povestea lui O” e disponibilă pe eMag și Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Ioan T. Morar – Negru și Roșu [Recenzie]

Tue, 22 Apr 2014 07:41:47 +0000

Am zis la un moment dat că aș citi ceva cărți românești de azi, ca să iau pulsul lumii literare de aici. În fond, poate am prejudecăți degeaba.

Bun. Negru și Roșu, de Ioan T. Morar. Nominalizată la Cartea Anului 2013 (dar n-a câștigat onoarea asta): mi-am zis că probabil că nominalizarea înseamnă că e o carte măcar bunicică, dacă n-o fi bună.

Am intrat într-o librărie din Brașov, am căutat-o cu încredere, am găsit-o, și am citit primele rânduri, care nu erau rele:

Profesorul Floroiu nu era un geniu, asta ţi-o spunea tot timpul, cu un fel de mândrie: „N-oi fi eu un geniu, dar…“, şi apoi venea cu nişte elemente care să confirme absenţa geniului: banalităţi forjate în fraze curgătoare, cu neologisme sau cuvinte rare, cu informaţii la îndemâna oricui şi citate din cronici literare. Îi privea cam de sus pe colegii lui de la alte discipline, mai ales pe ofiţerii care predau şi cărora le spunea din când în când ceva ce el credea că e o glumă bună: „Tragi cu puşca, nu ia foc, ofiţeru-i cu noroc!“. Nimeni nu se mai supăra din cauza asta, îl luau ca atare: „Ce să-i faci, nu e un geniu“.

Mi-au plăcut ironia fină, stilul oral al povestirii, felul în care intră în atmosferă ușor și natural. Nu mi-a plăcut, însă, calitatea cărții ca obiect: literele erau neclare pe pagină, șterse pe ici, pe colo, cititul devenea destul de greu ca să fie neplăcut. Am pus cartea înapoi, am căutat-o în altă librărie, am dat peste aceeași problemă. Poliromul și-a bătut puțin joc de IT Morar la faza asta, pentru că totuși aspectul fizic contează.

Până la urmă am luat cartea în format digital, ca s-o pot citi fără să-mi obosesc ochii. Din păcate, însă, prima pagină era și cea mai bună, stilistic vorbind. Profesorul Floroiu, care nu era un geniu, n-a mai apărut deloc în restul celor vreo 100.000 cuvinte. În schimb, a apărut foarte repede personajul principal, Georgian Nicolau, la origine Jorjan Nicolae, copil țigan care se dă drept român pentru că-și dorește cu disperare să fie unul.

De aici încolo am avut sentimentul citesc un fel de Pădurea spânzuraților cu țigani în loc de români. Georgian e un tip cult și citit, care crede că războiul ar fi o idee bună (la fel ca Apostol Bologa). A citit multă filozofie și și-a format convingeri ideologice din cărți (la fel ca Apostol Bologa). Are o pasiune extraordinară pentru mareșalul Antonescu (aici diferă de Apostol Bologa, care avea o pasiune extraordinară pentru spiritul războiului). Este disprețuitor pentru o anumită categorie de oameni pe care o va înțelege și aprecia până la urmă (Georgian – țiganii; Apostol – cei care nu vor să lupte împotriva conaționalilor). Discuțiile sunt în mare parte filozofice și ideologice. Începusem la un moment dat să mă întreb dacă și Negru și Roșu se va termina cu o execuție (să vă spun adevărul? Da).

Surpriza plăcută e că această corespondență e departe de a fi 1:1. Chiar dacă anumite probleme seamănă, firele narative diferă suficient cât să nu ai senzația că ai citi o copie, ci doar același gen de roman. În _Negru și Roșu a_vem parte de mai puține scene de luptă propriu-zisă și de mai multe scene ale vieții de război din afara câmpului de luptă: spionaj, un măcel, drama civililor evrei și țigani, care dau o cu totul altă nuanță și ne conferă o altă înțelegere a războiului.

Romanul are în centru problema identității țigănești a lui Georgian, pe care o ascunde, de care se teme, din cauza căreia e uneori fanatic, fiind hotărât să demonstreze că e un bun patriot român. Caută cu atâta înfrigurare statutul de român încât, dacă ar căuta la fel mântuirea, probabil că s-ar pogorî din Rai un înger să-i dea o coroniță de flori și să-l laude pentru devoțiune. Din păcate, însă, faptul că-și reclădește identitatea pentru a fi mai bună nu înseamnă că nu e unul dintre cele mai antipatice personaje pe care le-am citit în ultima vreme. E alunecos, egocentric până când devine sufocant, lipsit de empatie…

Problema e că o mare parte din forța ideilor e subminată de un stil naiv, amatoricesc. Dialogurile sunt false, reacțiile nenaturale. În momentul în care Georgian se duce să-i povestească prietenului lui din copilărie că e țigan și că familia lui are probleme cu sistemul, i se răspunde:

Georgian, mă impresionezi cu trăirile tale, cu zbuciumul tău. Indiferent de ce vei decide, să ştii că mă simt emoţionat de mărturisirea pe care te-ai gândit să o faci în faţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai ales pe mine.

Încearcă numai să-i spui așa ceva unui prieten care are probleme, că n-o să știe cu ce să-ți tragă în cap mai repede!

Însă mai apar și alte probleme filozofice în afară de identitatea țigănească: care e responsabilitatea soldaților de rând și a ofițerilor de grad mic în cazul măcelurilor din război? Cum e cu patriotismul și fanatismul? Ce înseamnă a fi un bun patriot? Georgian și prietenul lui, Ștefan, se sustrag pe cât pot de la a ucide pe cineva în mod direct, cu mâinile lor. Contează la ceva? Ar putea fi niște teme centrale ale romanului, bănuiesc, deși am senzația că sunt argumente și situații de care am mai auzit din alte părți de multe ori.

Altfel, ideea romanului nu e rea. Parcursul lui Georgian, evenimentele prin care trece ar putea avea o anumită forță. Îl vedem perindându-se prin diferite straturi ale societății, trecând dintr-o personalitate spre alta ca un cameleon (comparație făcută în text), zbătându-se între credințe, între identități. Este un personaj interesant și complex la bază, care se învârte în tot felul de cercuri care ne-ar putea arăta o parte destul de largă a societății interbelice românești, și a societății din timpul celui de-al doilea război mondial. Însă realizarea e cam slabă.

O parte surprinzătoare a romanului este cea erotico-pornografică. Scenele sexuale apar aproape de nicăieri și te izbesc prin umorul cu care sunt scrise. Nu știu dacă partea de comedie e voluntară sau involuntară, așa că o să presupun că e cât se poate de voită: Negru și Roșu e un roman psihologic despre război, și o comedie erotică spumoasă.

Discuție cu un necunoscut în tren:

Nu, prietene, iubesc o ţigancă. Dar o iubesc de mă topesc de dragul ei. Cred că e ultima iubire la care mai face faţă inima. Şi nu numai inima… Dar să zic că se mai poate, te mai ajuţi şi cu mâinile… Mă rog… Nu ai cum să ştii din astea bătrâneşti cât încă mai eşti tare-n cârmă.

Pentru că, bineînțeles, în momentul în care nu sunt doamne prin peajmă, bărbații încep să-și povestească în detaliu viața sexuală! Îmi și imaginez să fiu în compartiment cu o tipă, care să-mi zică: „Merg la un amant al naibii, că m-am săturat să mi-o frec singură și vibratoarele nu mă mai satisfac. Dumneavoastră încotro?”

Sărmanul Georgian este, ca multe alte personaje principale masculine, absolut irezistibil pentru femei. Nu știu sigur de ce, că pare doar să se învârtă de colo-colo dezinteresat. În text scrie că e aproximativ frumos și poate fi fermecător, ceea ce evident înseamnă că are un succes de James Bond încrucișat cu Casanova, chiar dacă uneori n-are chef să fie jucăria sexuală a femeilor care se perindă pe lângă el.

De exemplu, este, ăhâm, asaltat de tovarășa Ana, comunistă:

— Înseamnă că trupul tău are şi el dorinţe, zise tovarăşa Ana, încercând să scape de duritatea din glas, dar rezultatul nu era decât un fel de miorlăială care nu-l atrăgea pe Georgian. Nu ţi-e cald? Dă-ţi jos pantalonii…

— Nu e prea cald… Dar dacă trebuie… şi-şi dădu jos pantalonii, rămânând în izmene.

— Vai, dar ce căldură s-a făcut, tovarăşe Georgian! zise tovarăşa Ana în timp ce se dezbrăca în viteză, ca într-un exerciţiu militar.

Partea bună e că aici, măcar, reacția lui Georgian este cât se poate de normală, luând în considerare cât de proaste sunt replicile. Își pierde erecția (păsămite din cauză că-i urâtă, nu pentru că dialogul e moartea pasiunii), așa că urmează partea asta:

— Nu ne-am prea pregătit pentru astăzi, dragul meu tovarăş Georgian, spuse tovarăşa Ana cu mâna pe mădularul ofiţerului, încercând cu gesturi febrile operaţiunea de resuscitare.

Am râs cu lacrimi, cum n-am mai făcut-o la o scenă erotică de când naratorul variantei audio a uneia dintre cărțile din seria Urzeala Tronurilor, care sună a bătrânel scorțos, încerca cu disperare să imite o femeie în extaz.

Una peste alta, Negru și Roșu nu e o carte care să nu poată fi citită. Are ceva idei, nu foarte originale, un fir narativ care ar putea fi interesant, dar stilul e cel care o coboară de la „în regulă” la „meh”. E probabil corectă istoric, dacă e să mă iau după mulțumirile adresate de autor la început, printre care se strecoară și una către cineva care l-a ajutat cu părțile acestea, deci e un punct în plus. Scenele erotice amuzante o mai ridică din când în când în aprecierea mea, dar cad cam ca nuca-n perete în contrast cu seriozitatea pe care o are restul textului…

Nerecomandată celor pe care nu-i pasionează prea tare genul.

Flight from Hell – episode 3

Sun, 18 Aug 2013 15:47:36 +0000

Episode three – the final free episode – of Flight from Hell is out.

Quote:

The way he was still touching the maid-clad woman was both disturbing and as eye-catching as erotica written on dirty sheets by a naked writer with a cigarette between his lips and three-dollar whores serving as muses.

Warning: There’s a lot of sex-related stuff in this one (sex Hell, duh). And probably disturbing stuff as well (although I’m sure slash fans and fetishists will enjoy it). If you’re repelled, try to remember that Ashmedai is a sex devil and acts accordingly. If you’re one of the slash fans, please try to remember that Ashmedai is a sex devil and Nakir acts accordingly.

(I’ve been dying to say that since forever)

Read it here.

Din capitolul „citește literatură adevărată!”

Mon, 01 Jul 2013 20:08:17 +0000

Conversație mai veche cu un prieten (parafrazată):

el: Ce faci?
eu: Căutam ceva fanfic [n.a.: povestire de tip fanfiction] despre un trio. Ceva relație romantică în triunghi, știi?
el: O_o
eu: *continuă să caute*
el: De ce fanfiction?
eu: Pentru că nu găsesc chestii publicate de gen, dar printre tagurile de pe Archive of Our Own…
el: Nu, nu, voiam să te întreb de ce nu citești și tu ceva normal?
eu: Normal?
el: Ceva original. Ceva carte publicată. La o editură. Care să nu fie bazată pe altceva. Ceva mai normal decât chestiile pe care le cauți.
eu: Citesc și chestii… normale… dar momentan n-am chef.
el: Poate ar fi timpul.
eu: Hmm… era o carte pe care tot voiam s-o citesc…
el: Vezi că poți?

– după ceva timp – eu: Citesc un roman japonez.
el: Super! Și?
eu: Povestea lui Genji. E scrisă acum vreo o mie de ani. E vorba de prințul Genji, fiul împăratului Japoniei și a unei doamne de rang nu foarte înalt, care moare când el e foarte mic. Genji are tot felul de aventuri amoroase, e atât de frumos încât bărbații oftează des că nu e femeie, pentru că ar fi o femeie de nota zece. La un moment dat poate se culcă – sau nu – cu fratele mai mic al unei doamne de la curte care l-a refuzat, dar e foarte ambiguu pasajul… ceva de genul că Genji s-a bucurat mai mult de el decât de frigida de sor-sa.
el: O_o
eu: Și împăratul cheamă la curte o femeie care arată fix ca mama lui Genji. Și Genji e fascinat de ea și pe urmă se îndrăgostește. Și o seduce. Și îi face un copil.
el: o_O
eu: Dar pentru că ea e concubina tatălui lui, Genji nu poate să aibă o relație deschisă cu ea. Dar nu-i nimic, pentru că-i iese în cale Murasaki, care are zece ani și care seamănă leit cu doamna de la curte care seamănă cu mama lui. Așa că Genji o răpește și o educă pentru a deveni soția perfectă pentru el.
el: X_X
eu: E o carte mișto. Și plină de bărbați care plâng, pentru că în Japonia medievală bărbații aveau canalele lacrimare desfundate.

Povestea lui O – Recenzie? Comentariu? Interpretare?

Sat, 22 Jun 2013 08:35:34 +0000

Tocmai am terminat de citit Povestea lui O, de Pauline Reage.

…Ce am citit?! O_o

Povestea lui O mi-a fost recomandată de o prietenă cu care discutam despre cât de tare eșuează seria 50 shades/50 de umbre (ale lui Grey, descătușate, întunecate) ca poveste BDSM. De fapt, eu îi explicam cum e cu BDSM-ul pierdut al lui E.L. James și ea îmi spunea despre cărți în care există cu adevărat sado-masochism, dar sunt dure – și pe care nu le citisem la vremea respectivă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, dar m-a prevenit că Povestea lui O e din categoria „dacă poți să suporți așa ceva”.

Și pentru că pot suporta multe (de la „Război și Pace” la „50 de umbre”, trecând prin literatură japoneză despre un bordel cu femei adormite și amanți care se sinucid cu zâmbetul pe buze), am luat cartea și am citit-o.

E una dintre cele mai ciudate, dubioase și bulversante cărți pe care le-am citit vreodată. Efectiv nu pot să-mi dau seama exact ce cred despre ea.

Ca poveste în sine, e despre o tipă, O. Doar O. Nu știu dacă e O de la orgasm, O de la inelul care îi străpunge pielea și pe care la sfârșitul cărții îl poartă, O de la buzele întredeschise când rămâi fără cuvinte. Doar O.

La începutul cărții, O e dusă la castelul Roissy de iubitul ei, Rene. În timp ce taxiul străbate străzile orașului, Rene îi ia geanta și o pune să se dezbrace parțial, să-și scoată hainele de sub fustă și să se așeze direct pe banchetă. E legată cu mâinile la spate, condusă printr-un castel, legată la ochi, dusă într-o cameră întunecată unde e lăsată să vadă, dar unde așteaptă ore întregi. E dezbărcată și machiată, condusă iar de colo-colo, legată și dezlegată până când ajunge în sfârșit într-o încăpere cu patru bărbați, dintre care unul e Rene. E folosită sexual în toate felurile și biciuită.

Practic, primul capitol e O la Roissy. Nu aflăm aproape nimic despre ea, nu știm aproape nimic din ce gândește. Descrierile sunt mai degrabă directe decât erotice, descriptive tehnic, dar seci senzual. Deși nu o vezi decât pe O, deși o vezi tot timpul pe O, deși știi ce face aproape în fiecare clipă, nu afli aproape nimic despre ea. Nu știi cine e, cu ce se ocupă, exact de ce a ajuns acolo, cine e Rene, nimic practic din povestea ei. E aproape impersonală, de parcă ar fi un gol în povestire care nu reflectă nimic din ce i se petrece. E biciuită, e folosită, e ținută legată și singura ei manifestare e un „te iubesc” continuu îndreptat spre Rene.

Din al doilea capitol lucrurile se schimbă, oarecum. O pleacă din Roissy, se întoarce la muncă, în oraș. E fotograf. Îi plac și femeile, fără să se îndrăgostească de ele. Începem să aflăm câte ceva despre ea, avem parte de câte o amintire de-a ei din trecut: O cea rece, care seducea și abandona bărbați pentru amuzamentul personal, care se îndrăgostise complet de Rene și ajunsese sub puterea lui, gata (presupunem) să facă orice pentru el.

Inclusiv să se dezdrăgostească și să se reîndrăgostească, vorba vine. E dăruită prietenului/aproape-fratului lui Rene, Sir Stepehen și ajunge să-și schimbe direcția iubirii de pe unul pe celălalt.

În fine. Tot romanul e o stranie adunătură de imagini și episoade, de biciuiri și sexualitate și supunere, dar scenele sunt după cum ziceam, seci ca un deșert. Tânjeam după punctul de vedere al lui O, întrezărit doar uneori printr-un gest, printr-o remarcă a cuiva, printr-o părere de-abia exprimată – foarte rar dacă spune ea ceva (deși într-o scenă destul de memorabilă se repede la Rene să-l întrebe dacă o iubește, să-l oblige aproape să o iubească). Dar de cele mai multe ori e ca și cum își ascunde atât de atent gândurile și dorințele adevărate încât nici măcar naratorul n-are cum să ajungă la ea.

Povestea lui O e, până la urmă, misterul romanului. Cred eu. Pentru că până la sfârșit afli prea puține și te întrebi prea multe. N-am putut să nu remarc că Rene nu suporta să o biciuiască și n-a făcut-o niciodată. Dar O n-avea nicio problemă cu durerea. N-am putut să nu remarc faptul că Sir Stephen părea ambivalent față de chinurile la care o supunea, că o biciuia ca să fie biciuită mai mult decât de dragul de a o face, că e descris ca palid după ce îi provoacă durere – nu încântat, nu victorios, nu rece, nu dur, nu mulțumit de sine. O în schimb, era apoi mândră de posesia lui asupra corpului ei.

Pe undeva pare o victimă aproape depersonalizată, o persoană spălată pe creier din ce în ce mai mult. Pe altundeva, mi se pare a fi ea însăși inițiatoarea tăcută, secretă a tuturor scenelor prin care trece. Pe de o parte dorește, pe de alta suferă – dar totul pe ascuns, neștiut.

Am citit interpretări în care O e comparată cu o martiră, cu un fel de sfântă suferindă, în care povestea ei e alegorică pentru suflet în creștinism – eu aș zice mai degrabă că atitudinea ei ar putea fi emulată intenționat sau nu de O în cheia asta. Mai ales că la început e descrisă succint ca fiind rafinată și purificată prin faptul că e folosită și răsfolosită („părţile trupului ei constant ofensate, ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră cele mai frumoase, ca şi înnobilate”)

Spre sfârșitul romanului urmele degradării sunt atât de clare pe corpul ei, atât de evidente din atitudinea ei încât provoacă fascinația și revulsia celor care o văd (cu excepția unei tinere, Natasha, care e îndrăgostită de O). La un bal mascat, un american amețit de băutură o înșfacă pentru ca mai apoi să se sperie când își dă seama că e reală, să fugă de ea. E tratată ca un obiect, o demonstrație a sclaviei aproape impersonale, dezumanizată deși mândră de condiția ei.

Și mă lasă cu o întrebare: ce am citit?!

E foarte greu să-mi dau seama cum să iau povestea asta în condițiile în care O tace aproape continuu. Pot s-o văd ca pe o poveste despre dragoste ca sclavie, despre dorință ca lanțuri care îți supun mintea. Pot să o văd ca pe o manipulare ascunsă a situațiilor de o femeie aproape mută, care își determină torturile proprii aproape inconștient, care nu va spune niciodată că dorește degradarea, dar va face ce poate, va raționaliza oricum ca să o obțină. Pot să o văd ca o alegorie, sau ca o metaforă. Povestea lui O e engima lui O. Până la urmă ce e cu ea? E mai ușor să înțelegi motivațiile și pshiologia oricui altcuiva din carte.

Dubioasă, revoltătoare, fascinantă. Nu mă puneți să zic câte stele merită. Efectiv nu știu.

Iubiții curcubeelor, erotismul și moartea pasiunii [interzis minorilor]

Sat, 08 Jun 2013 21:12:02 +0000

Către cei cu vârste sub 18 ani: regret că nu vă pot permite accesul. Dar cartea asta cu iubiții curcubeelor e prea explicită ca s-o citiți. Ok, nu, e mult prea proastă ca s-o citiți și e bine să vă păstrați inocența cu privire la nebunia umană până mai creșteți. Și e și explicită. Deci, întoarceți-vă doar când faceți 18 ani. Mersi.

Dată fiind pasiunea mea de-abia exprimată pentru chestii femeiești, cea deseori exprimată pentru literatură și cea des vizibilă pe aici pentru MISA, cineva mi-a oferit o combinație a celor trei. Cartea „El şi ea, Alchimiştii tantrici, Iubiţii curcubeelor: literatura erotică sublimă”. Sau: cum să scrii fără editor, fără experiență, fără noroc și cu mult entuziasm, Partea I!

Linkul la câteva fragmente din carte e pe scribd, aici.

Pe cartea respectivă spune că e interzisă minorilor, cardiacilor și pudicilor. Eu adaug că e nerecomandată dacă sunteți în public.

Așa. Prezentarea cărții: n-am văzut decât câteva pagini, dar erotismul ei e mai straniu decât calmarul gigant care mângâia erotic castelul Hogwarts și absurditatea e ceva mai mare decât în cartea cu Sufletul Neamului Românesc (legenda lui Zamolxe) de Romavia.

Primele rânduri vizibile, de la pagina 56, te izbesc prin imposibilitatea lor anatomică, scoasă parcă dintr-un film porno-horror:

(pentru necunoscători, „lingam” înseamnă penis, „yoni” înseamnă vagin. Dar chestiile de mai jos nu știu ce înseamnă)

[…]cu un gest intens, care părea că se derula cu încetinitorul, îşi aplecă capul într-o parte şi îi îngiţi savuros tot lingamul.

…Uh, nu-i veneasă creadă, dar înainte să îi mai apară alte gânduri, în timp ce el se uita încă la gura ei însângerată puţin, o simţi cum cu cealaltă mână îi scoate lingamul lui prin yoni-ul ei şi i-l pune la loc… Era incredibil! Şi acum îi era mai ferm, mai pur şi mai atrăgător ca niciodată…

Mă uit frapată la acest parcurs neobișnuit al unui „lingam” care intră pe gură și iese prin vagin, ca să fie lipit la loc după ca bucata de coapsă a lui Prâslea cel Voinic. Cum naiba?! CUM?!

Femeia din acest cuplu deosebit de frapant biologic își dă jos capul de pe umeri și îi crește altul. Poate că nu voia să ajungă în genunchi (o fi fost tare podeaua), pentru că își coboară primul cap în fața „lingamului” bărbatului și continuă cu sexul oral. Sexul oral cred că e o activitate cu care autorul/autoarea textului (nu-i e dat numele, cartea e anonimă) nu a avut niciodată de-a face.

Pentru că wow.

îi linse uşor scrotul, apoi urcă în sus spre vârful lingamului, umezindu-l din abundenţă şi îl înghiţi treptat, până aproape în întregime, de trei ori la rând.

Sună ca o fată care a fost călugăriță până la 19 ani, închisă într-o cămăruță în vârf de munte, care a decis că nu mai vrea să-și dedice viața lui Hristos, ci vrea să scrie pornografie. S-a uitat prin reviste, a căutat pe wikpedia o descriere, după care și-a imaginat cam cum merge treaba. Ne dă detalii tehnice – umezește „lingamul” din abundență, apoi îl înghite treptat. Cât de tare? Până aproape în întregime. De trei ori la rând? Nu mă prind care-i faza. O fi făcut un du-te-vino de trei ori. Cine știe.

Cu fiecare înghiţitură simţea cum lingamul lui îi intră în gură şi îi alunecă pe cerul gurii ei în jos şi îi penetrează gâtul, dar era ca şi cum intensitatea fiecărui centimetru din ea creştea în el fantastic demult.

Aici nu prea pot comenta, că sunt pe jos de râs.

Simţea cum Bărbatul din el se trezeşte atât de intens prin aceste plăceri erotice şi prin sublimările lor, încât pielea lui plesnea de extaz şi îi cădea jos, lăsând să apară un alt înveliş în loc.

Bărbatul-șopârlă. Când se apropie de orgasm, năpârlește. Și pentru ca totul să meargă înainte în același stil:

Capul îi era lăsat extaziat pe spate, iar privirea şi fiinţa lui aspira în sus, către Lumina Divină a Iubirii. Când la fel de simplu, ea îi taie dintr-o mişcare capul, care se rostogoli la picioarele ei.

Tăie.
Ha! V-am zis eu că era călugăriță?!… Ok, ok, nu am zis-o în sensul ăsta. Dar oricum, ha!
Nu-i nimic, că el trăiește și fără cap.

Următorul fragment, pagina 101, cuprinde această bijuterie de descriere:

Florile au început să miroase maitare şi să se deschidă la maxim, reflectând din preaplin, paradisurile astrale din care vin şi de a căror prezenţă vorbesc, impulsionând totodată în subtil ca yoniurile multor femei şi inimile lor să se trezească uşor şi să înceapă să vibreze fiecare în ritmul ei tainic şi unic, de dor de Dumnezeu, concretizat de nivelul de conştiinţă al fiecăruia.

Trecem peste faptul că autoarei (trebuie că e o autoare, după stilul dulceago-aiurit și lipsit de teamă în ce privește castrarea bărbaților) i-ar prinde bine o camaraderie cu cineva care să-i corecteze pe șest gramatica. Mă întreb însă ce legătură au florile cu „yoniurile” și de ce anume ar trebui să vibreze yoniurile? La fel cum cred că niciun bărbat nu s-a trezit cu lingamul detașabil, nici eu nu m-am trezit cu părți de corp vibrând fără cap și noimă.

Poate pentru că nu mi-e destul de dor de Dumnezeu. Sau n-am nivelul.

Pe la pagina 110, se reinventează geografia:

Între munţii feselor ei rotunde şi tari, se ascundea valea cea intimă a izvorului ei tainic, împreună cu dealurile pline de promisiuni ale coapselor şi ale gambelor ei pline şi suple. Deasupra feselor se întindea maiestuos podişul viorii mijlocului ei, cu câmpia netedă şi senzuală a spatelui ei, până la trecătoarea cambrată a gâtului ei de lebădă cosmică, pierdută în firele părului răsfirat de vânt, asemeni firelor iluziei cosmice! Roua cu sclipirile ei de diamante, îi amplifica şi mai mult magia formelor, rotunjimile, adâncimile, netezimile şi culoarea ei de fruct, bine copt.

Cine vrea să-i cumpere un atlas? Sau să o scoată pe afară, să vadă cum arată un munte? Și de când au viorile podiș? Dar de ce ar fi gâtul ei o trecătoare, cambrată sau ba? Ce e o lebădă cosmică? Ce-s alea fire ale iluziei cosmice? ȘI cum se răsfiră? Și ce-i cu salata asta de comparații și „figuri de stil”, care se termină, potrivit, cu un fruct?

Când se hotărî să se apropie de ea, odată cu lingamul lui erect ce se ridica acum maiestuos, admirând-o şi el în felul lui total şi uşor fanatic, totul parcă în natură se oprise un pic.

Mă abțin. Mă abțin. Mă abțin.
=))
Nu mă pot abține.
Cred că e singura carte în care trebuie să precizezi că bărbatul venea și el undeva în spatele lingamului. Pentru că e detașabil.

Descrierea ei ca formă geografică implauzibilă continuă:

apele lacului inimii ei, cu capul sprijinit de sol şi cu plinătatea şoldurilor ei – curbe aruncate în sus, susţinute de arcuirea extaziantă a mijlocului şi a liniilor voluptoase ale spatelui ei transpirat, ce urca până în părul ei răvăşit şi super hipnotic răsfirat peste gâtul şi faţa ei.

Super hipnotic. Deci femeia asta are fundul munte, coapsele dealuri, yoniul vale, gâtul trecătoare și inima lac. Rețineți, pentru că urmează imaginea asta:

El admiră acest inefabil mister viu al creației, venind în spatele ei şi impregnân-du-i inima cu lingam-ul său, într-un ritm sublim armonios al savurării iubirii inimilor lor!

Deci, a plonjat cu lingamul până în inimă, ca-n bancul ăla cu „Stați liniștită, doamnă, inima o ocolim!”
E clar – făceau postura numărul patru. Cea legată de iubire 😀

Pe cât de roşii şi de dilatate erau înainte lingam-ul şi yoni-ul lor, pe atât de rafinate erau acum ritmurile în care el intra în ea sau prin care ea îi rotea lingam-ul prin adâncurile yoni-ului ei.

Călugărița noastră lipsită de editor și de perdele ține neapărat să ne explice acele detalii fiziologice pe care nimeni nu ținea neapărat să le citească. Roșii și dilatate?… Sexy.

Simţea inelele yoniui ei cum trecea printre ele şi cum i secontractau savuros pe toată lungimea lingamului său, ca o mulţime de guri, şi cum întâlneşte în adâncurile ei rotunjimea alunecoasă a uterului.

…Anatomia a luat-o la dreapta, cartea a luat-o la stânga. Alooooo! Care inele? Care uter?! Ai înnebunit?! Carte, mamă, a trebuit să bag un ochi pe site-uri rudimentare de anatomie ca să mă asigur că nu s-a schimbat structura corpului uman de când eram eu în liceu.

O mângâia vrăjit de frumuseţile ei, de talpa simetrică şi glezna subţire a picioruşului ei mic,

Erm. De ce are talpa simetrică? Cum adică, simetrică?! Are două degete mari? Două degete mici? Ce fel de monstrozitate e femeia asta, până la urmă?

Orgasmul energiilor plenare din inima yoniu-lui ei, ca un val imens, îi ajungea din urmă înotul lui de delfin, prin întinderea oceanului iubirii.

Nu mai am ce comenta. Mă lasă fără cuvinte.

Dar la pagina 125, fragmentele disponibile din carte ne asigură că totul se termină cu bine, în ciuda capetelor căzute, lingamului detașabil, tălpii simetrice, corpului geografic și uterului care e în altă parte decât ar trebui:

El simţi atunci că abandonarea ei în braţele lui şi ale iubirii e mult mai intensă decât asaltul lui amoros şi că îi genera şi amplifica astfel tăria lui interioară şi exterioară, urcând împreună la unison, saltul conştiinţei orgasmului beatific al iubirii şi al desăvârşirii prin sacralizarea trăirii iubiriilor!

Ah. Iubirea învinge întotdeauna. Sau ceva de genul.