Literatura Română on Roxana-Mălina Chirilă

Câteva opere care au intrat în domeniul public în 2022 (și ce înseamnă asta)

Wed, 05 Jan 2022 05:37:01 +0000

După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții. Dar eu nu sunt o instituție, deci nu văd de ce m-aș împiedica în dificultăți.

Despre legea drepturilor de autor

Conform legii, drepturile de autor expiră în România la cel târziu 70 de ani după moartea autorului.

Asta înseamnă că după 70 de ani de la moartea autorului, operele sale intră în domeniul public și pot fi folosite de fiecare cum vrea. Pot fi:

copiate fără restriște;
publicate de cine vrea;
adaptate;
citite cu voce tare;
traduse;
reinterpretate;
reinventate;
tipărite pe coli A4 și făcute avioane de hârtie care să fie apoi transformate în instalații artistice menite să sugereze zborul gândurilor;
și alte utilizări, care sigur îmi scapă acum.

Dacă vreți să traduceți Caragiale în sanscrită, puteți s-o faceți. Dacă vreți să publicați un roman despre cum Luceafărul lui Eminescu s-a încarnat într-un băiat din Humulești care își antrenează propria forță aviatică de pupeze pentru a cuceri cetatea în care popa a închis-o pe Smărăndița Cătălina, nimeni nu vă poate opri! Ce e în domeniul public e și al vostru.

(Bine, s-ar putea să spună mulți că faceți ceva de prost gust, dar legal nu vă poate opri nimeni.)

Ce NU înseamnă expirarea drepturilor de autor:

cărțile fizice NU sunt gratuite și nu pot fi șutite de la posesori;
cărțile nu pot fi republicate dacă implică și munca altcuiva – traducerile recente ale autorilor morți de multă vreme sunt încă în vigoare, pentru că nu au trecut 70 de ani de la moartea traducătorului. Cărțile ilustrate pot să fie încă sub incidența drepturilor de autor dacă scriitorul a murit demult, dar ilustratorul a murit recent. Dacă o piesă muzicală e în domeniul public, dar a fost interpretată de cineva care încă trăiește, nu se poate copia. Șamd.

Prin alte părți există arhive cu cărți și alte opere ieșite de sub incidența drepturilor de autor, cum ar fi Project Gutenberg, care sunt valoroase. Nu există posibilitatea să nu ai ce citi, cât ai acces la internet: Sherlock Holmes, Jane Austen, H.G. Wells? Nicio problemă, se găsesc cât ai clipi.

Dar mai mult, și scriitorii au profitat din plin de libertatea pe care o oferă lipsa drepturilor de autor:

Shakespeare a fost jucat și rejucat, interpretat și reinterpretat în o mie de variante.
Jean Rhys a scris „Wide Sargasso Sea” bazându-se pe un personaj misterios din „Jane Eyre” de Charlotte Bronte.
Pe baza „Fantomei de la operă” de Gaston Leroux, autoarea Susan Kay a scris „Phantom”, un roman despre viața și călătoriile „fantomei” înainte să ajungă să trăiască în clădirea Operei din Paris.
Nu demult am cumpărat o carte numită „Sherlock Holmes & Count Dracula” De Christian Klaver (de la care nu am mari așteptări) pentru că sună interesant.
Și, bineînțeles, acum câțiva ani „Mândrie și prejudecată și zombi” a ajuns atât pe rafturile librăriilor, cât și pe marile ecrane, bazându-se pe o variantă doar un pic modificată a cărții lui Jane Austen, „Mândrie și prejudecată”.

Deci, acesta e farmecul domeniului public: textul poate fi dat mai departe legal, iar ideile și personajele ne aparțin.

Ce opere au intrat în domeniul public în ultimul deceniu în România?

Din păcate, nu am foarte multe resurse la îndemână, dar bazându-mă pe durata drepturilor de autor, am intrat pe paginile de Wikipedia cu decesele de acum mai bine de 70 de ani și am recunoscut câteva nume. (Oarecum legat de decesele din anii ‘40, vreau să vă spun că au fost foarte mulți deputați la Marea Unire Națională de la Alba Iulia și surprinzător de mulți dintre ei au pagină de Wikipedia.)

Din câte văd, au intrat în domeniul public operele următorilor:

Eugen Lovinescu (2014)
Pericle Papahagi (2014) (nu, nici eu n-am auzit de el; se pare că a cercetat aromânii și meglenoromânii și a cules din folclorul lor. Am intrat pe pagina lui pentru că mi-a plăcut numele omului, dar îmi place și domeniul pe care și l-a ales.)
Smaranda Gheorghiu (2015) (nici eu nu știam de ea, dar se pare că Scena9 știa)
Ion Minulescu (2015) (a scris, printre altele, „Corigent la limba română”, un roman de duzină despre un băiat care-i loază la școală, dar merge să studieze la Paris, unde rămâne loază și se înhăitează cu cine n-ar trebui)
Liviu Rebreanu (2015) (dacă ai vrut vreodată să scrii o reinterpretare feministă a poveștii din „Ion” sau o versiune de „Pădurea spânzuraților” în spațiu, poți; și poți s-o și publici)
Mihail Sebastian (2016)
Victor Ion Popa (2017) (a scris „Take, Ianke și Cadîr”)
Sofia Nădejde (2017) (are un premiu numit după ea)
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (2017) (ăla cu „Puiul” de v-a traumatizat pe toți)
Elena Văcărescu (2018) (poetă, scriitoare, traducătoare, dar dintr-o familie de nobili, deci s-a ales praful de renumele ei din epocă în comunism)
Sextil Pușcariu (2019) (nu mai știu de unde-i știu numele)

1951 e un an interesant: pagina de Wikipedia nu prea înregistrează decese românești și cu atât mai puțin în cultură.

Bănuiesc că cele două Războaie Mondiale care au decimat niște generații a avut de-a face cu situația asta; la fel și instaurarea rapidă a regimului comunist. Pe de altă parte, s-ar putea să fi fost per ansamblu o generație mai puțin înclinată spre literatură și artă și un an mai norocos pentru scriitori și artiști.

Dar dintre numele care apar în Wikipedia, iată ale cui lucrări intră în domeniul public în 2022:

Constantin C. Nottara, compozitor; asta înseamnă că muzica lui poate fi interpretată de oricine, fără probleme.
Ion C. Vissarion, un prozator care se pare că a participat la Răscoala Țărănească din 1907 și pe urmă a tot scris despre asta. Ar putea fi interesant (sau foarte plictisitor, în funcție de condeiul omului, dar rămâne de văzut).
Constantin Andreescu, istoric; a scris printre altele despre evoluția învățământului în Moldova.
Petre P. Negulescu, filosof de care n-am auzit până acum, dar ale cărui lucrări ar putea fi adăugate oricând în Wikisource, dacă ar avea cineva dorința s-o facă.

Da, nici eu nu recunosc pe nimeni de aici. Ce pot să zic? Cultura mea în de-ale României e destul de limitată. Dar hei, avem deja mulți alți autori care au intrat în domeniul public în anii trecuți și de ale căror lucrări ne putem bucura din plin și legal.

De ce nu ne pasă ce drepturi de autor au expirat acum

Tue, 04 Jan 2022 08:03:10 +0000

Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor?

Părerea mea e că nu avem foarte mulți oameni cu adevărat pasionați de cultură în România. Majoritatea „elitelor” noastre nu apreciază literatura, filmul de artă sau muzica mai interesantă, ci prestigiul care vine de pe urma adorării operelor „corecte”. De-asta avem atâtea reproșuri că nu citim și nu avem cultură, dar atât de puține eforturi concrete de a face cultura să fie plăcută și interesantă: dacă majoritatea am avea acea cultură, s-ar duce pe copcă prestigiul elitelor noastre. Dacă ne uităm atent la ce zic, vedem că rareori au ceva mai interesant sau profund de zis decât „Ah! Noi știm. Noi apreciem. Noi suntem rafinați.”

Iar în ce privește interesul populației pentru opere vechi… elitele noastre cad atât de des în extaz în fața oricărei prostii încât ne-am obișnuit că mint. Ne mint cu privire la calitatea artei și literaturii, ne mint în privința literaților noștri înaintași (care vorbeau franceza cum vorbim noi azi engleza: constant și prost), așa că nu ne mai punem problema că cineva de acum câteva zeci bune de ani putea să aibă creier, gust și un pic de talent.

Mai demult n-aș fi avut o problemă să arunc la gunoi toată literatura română (cu vreo două excepții), trăind cu impresia că nu e nimic de care să-mi poată păsa acolo. Dar acum încep să mă gândesc că mai bine aș arunca la gunoi vreo două generații de oameni de cultură și aș păstra literatura română.

Cea mai proastă carte pe care am avut plăcerea de a o citi în 2021

Sun, 21 Nov 2021 16:09:37 +0000

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.

„#diez” este cartea la care vă gândiți când știți sigur că nu vreți să citiți literatură română. Este o carte care dă impresia că ar fi cu mesaje, învățături și profunzimi, dar nu e niciodată clar care ar fi aceste mesaje, învățături și profunzimi. E genul de carte care dă impresia că există pentru a fi analizată, nu gustată – pe care criticii să poată băsmi, în timp ce publicul preferă să se uite la TV, pentru că ăla are noimă.

Întrebați-mă ce gen e cartea și o să fiu la fel de confuză precum sunt și în privința titlului: ar putea fi satiră, ar putea fi distopie, ar putea fi o încercare de post-modernism. Ar putea fi multe, dar nu reușește să fie mare lucru. Nu pricep ce încearcă să facă, așa că mi-e foarte greu să spun în ce mod nu reușește. Pentru o satiră, e lipsită de umor și critică reală; pentru o distopie, e lipsită de idei; pentru post-modernism se ține prea aproape de realitate și pare să vrea să comenteze prea mult. E la o intersecție de genuri unde nu știe încotro vrea s-o apuce, așa că mai bine rămâne, leneș, unde e.

Povestea mare, atâta câtă e, e despre o țară nenumită în care tinerii din Rețea ies în stradă să protesteze contra Partidului și ajung să creeze o Uniune pentru Reforma Structurii Sociale; Uniunea promite că va tăia pensiile de tot. Societatea se divide între tinerii care susțin Uniunea și bătrânii care susțin Partidul.

În punctul ăsta, am zis că e clar că avem de-a face cu ceea ce se numește prin cercurile literare un „roman à clef”, iar prin cercurile informale „o poveste de-aia de știm noi la cine se referă, chiar dacă numele-s schimbate”. Evident, Rețeaua e Facebook, Partidul e PSD și Uniunea e USR (transformată aici în URSS).

„Aaaah!” am spus eu. „E o critică la adresa situației politice contemporane, doar vag mascată prin schimbarea de nume!”

Aș, nu. În afară de un Președinte mai degrabă absent și de niște legi ale justiției făcute cu dedicație, în poveste nu prea există legături cu vreo porțiune de istorie recentă pe care s-o recunosc și eu.

Lucrurile încetează să se asemene realității noastre din momentul în care Uniunea preia tot controlul și se ajunge la asasinate și o Uniune a Scriitorilor ciudat de des pomenită, în contextul în care nu face mare lucru. Deși, dacă stau să mă gândesc, mai nimeni nu face nimic. Partidul vechi e uitat afară din acțiune – prin înfrângerea în alegeri, e ca și cum n-ar mai exista. Uniunea dă legi fără consecințe pentru narațiune (cum ar fi desființarea gradațiilor profesorilor).

Până la urmă, într-o întâlnire, Prim-ministrul e omorât, iar unul dintre cei doi Viceprim-miniștri, un scriitor, ajunge Prim-ministru interimar. După ce nu face nimic, în afară de mers la o nuntă și mers într-o vizită oficială în Marele Stat de Răsărit (unde e măgulit că e tratat regește și i se dă un contract pentru publicarea de un milion de exemplare dintr-o traducere a unei cărți a lui), își omoară adversarii politici (cu pistolul) și pune mâna pe puterea absolută.

Povestea asta, chiar și lipsită de logică cum e, e mai interesantă povestită pe scurt decât e citită.

Personajele n-au nume ci se face referire la ele după funcții (Prim-ministrul, Viceprim-ministrul, Președintele, Profesorul). Nu prea au nici personalitate. Sunt acolo să susțină non-povestea.

Stilul povestirii e inegal: orice se întâmplă politic e povestit sumar și sec, ca o înșiruire de fapte din rezumatul unui copil de școală primară. Când e vorba de trăirile interioare ale personajelor, ele ori nu există, ori sunt pornografii exprimate prin puseuri poetice, ori sunt imitații ale vocii interioare ale unei țațe. (Nu știu de ce, dar țațele își vorbesc cu „fa”, de zici că citesc portativul; eu una n-am auzit în viața reală decât „fă”.)

Uneori există influențe de realism magic, ca atunci când sufletul unui bătrân se ridică la tavan, scăpat de viață; dar pentru că romanul în sine nu are nimic nici în clin, nici în mânecă cu realismul magic, sună mai degrabă ca niște figuri de stil ciudate sau ca niște deliruri (ceea ce poate că sunt, naiba știe).

Iar pe lângă toată varza asta, naratorul ne scrie des comentarii proprii și insipide în paranteze, comentând evenimentele și eventual spunându-ne câte ceva despre viața sa:

[M-am bucurat și eu când s-a tăiat gradația, că mie au apucat să mi-o ia în calcul la pensie. Tu mi-ai promis de la început că mă vei ierta, dragă cititorule. Nu-i așa?]

Dar naratorul e și el un personaj la fel de lipsit de personalitate precum celelalte, existând tot într-o lume fără noimă, dar cu și mai puțin context decât oricine altcineva. E ca și cum ar comenta din când în când cineva din autobuz despre lucruri care nu te interesează: ce să promiți că ierți? Nu promiți nimic, aștepți să vină stația și să te dai jos.

N-aș zice că există vreun personaj principal, dar să spunem că cel pe care pică mai des lumina reflectoarelor e Profesorul, un tip la 65 de ani, ieșit la pensie, a cărui nevastă s-a sinucis cu 7 ani în urmă când l-a prins în pat cu o elevă.

La începutul cărții, Profesorul trece printr-o operație, care e prilej perfect pentru o asistentă de 50 de ani să-i facă laba. Altă descriere mai bună pentru întâmplare nu există. Pe tot parcursul cărții, Lesenciuc se ferește de cuvinte descriptive când e vorba de organe și acte, dar mizerabilismul face evitarea asta să fie ca o tichie de mărgăritar pe un porc.

Între noi fie vorba, există o anumită tipologie de scriitor masculin care inserează scene gratuite de sex în scriitura proprie, dar dintr-un motiv sau altul nu vrea ca sexul respectiv să fie ok. Nu știu, poate o fantezie sexuală ca atare le-ar știrbi din ideea de „cultură înaltă”; dar în loc să evite să taie scenele și să le păstreze pentru sine, apar situații de-astea, în care personajele se aruncă într-un act sexual fără noimă sau motivație, fără consecințe în restul cărții, și care nu place nimănui (nici personajelor implicate). Cumva, lipsit de eleganță, plăcere sau orice conotație pozitivă, sexul gratuit pare mai acceptabil artistic, poate pentru că-și umple cititorii nu de interes, ci de sictir. Ah, sictireala! Acest sentiment artistic pe care-l căutăm toți! /s

După ce iese din spital, Profesorul o sună pe fosta elevă cu care s-a culcat cu 7 ani înainte, iar ea, oportunistă, vine să-l vadă și devine amanta lui. Pentru că Profesorul pică prin zonă la guvern, ajunge Consilier și mare mahăr în stat. Se căsătorește cu fosta elevă și îl are drept naș pe Prim-ministrul Interimar; în timpul nunții, îl apucă o criză de boală, iar nașul și mireasa merg într-o cameră de hotel unde au parte de sex mizerabilist în timp ce Profesorul stă să moară.

La final Prim-ministrul Interimar devine dictator, omoară o grămadă de lume și dă dispoziții să fie eutanasiați bolnavii cronici bătrâni și scriitorii care n-au venit la o întâlnire.

Dacă toate astea par fără logică, așa și e! Cartea e o poveste „și apoi”. De exemplu, Uniunea spune că vrea să taie pensiile. Și apoi Profesorul sugerează să se crească vârsta de pensionare. Și apoi Prim-ministrul Interimar omoară bătrâni bolnavi. Între lucrurile astea nu există o legătură decât cel mult tematică. Deciziile și acțiunile nu au consecințe. Lucrurile se întâmplă pur și simplu. De ce omoară Prim-ministrul Interimar tot felul de oameni? Nu știu. De ce devine dictator? Pentru că cică ar fi ahtiat după putere, deși n-am văzut treaba asta până acum. Totul e de fapt o conspirație de stânga a unor necunoscuți! (Poate a unei edituri.)

Romanul, în totalitatea lui, mi-a dat impresia unei satire lipsite de curaj și, din cauza elementelor fantastice, fără legătură cu lumea reală. Trebuie să știi politica românească din ultimii ani ca să înțelegi la ce face referință, dar odată ce înțelegi referințele constați că de fapt e irelevant că le știai. Tiparnița a lucrat, cuvintele s-au așternut pe hârtie, le citești și nu-ți spun nimic.

Cartea pare că urăște și caricaturizează pe toată lumea, dar caricaturile sunt atât de rupte de realitate încât critica e adusă de fapt unor lucruri imaginare. Deci atunci poate încearcă să fie un SF despre un univers paralel?

Nicidecum, pentru că nu stă în picioare ca SF. E o struțo-cămilă care nu știu pentru cine ar funcționa, în afară de conspiraționiști alarmiști români care vor să descifreze aici mesaje despre cum o să fim toți târâți într-o nouă dictatură de… *își verifică notițele*… Uniunea Scriitorilor Români.

Naiba știe, poate că totul e o satiră legată de USR-ul lor și de certurile lor interne. Deși nici asta nu prea cred.

Singurul lucru care m-a ținut cu sufletul la gură la roman e tehnoredactarea. Din când în când, linia de despărțite în silabe pleca de la finalul rândului și ajungea cu un centimetru mai la stânga. Alteori, punctele de la finalul propoziției dispăreau. Am găsit numeroase greșeli de tipar, genul pe care nu le găsești la o căutare automată, cum ar fi „el l-am”, sau confuzii între „aceleași/aceeași/aceiași”. A fost o adevărată aventură să le descopăr. Nici măcar nu le pot reproșa ceva celor de la Editura Creator: au făcut cartea marginal mai interesantă.

Am citit toată cartea amuzată de cât de prost e scrisă.

Nu m-au ofensat împunsăturile la adresa „tinerilor” (evident, un reproș adus lor e că tinerii nu citesc, lol), nici sexul sictirit, nici caricaturile răs-răsuflate de femei proaste (țațe), cicălitoare (soții) sau ușoare (eleva), nici faptul că personajele n-au noimă. Am râs, am povestit mai departe, m-am bucurat că am ocazia să citesc această carte atât de slabă, dar care reunește atâtea clișee mult-urâte din literatură română și literatură înaltă.

Dar până la urmă mi-am întâlnit și eu nașul. Lesenciuc a reușit să scrie ceva care să mă ofenseze. Iată:

Își scoate stiloul din buzunar, fără să observe că omologul mare îi întinde un stilou, se apleacă pe contract și semnează apăsat, ca și cum nimic și niciodată să nu poată întoarce ceea ce e scris acolo […]

(pag. 215)

A murit ceva în mine. Cum să semnezi, mă, apăsat cu stiloul?! Nu e pix! E stilou! Te durea, mă, să scrii că are pix, ca să fie personajul și mai din topor și tont, iar fraza asta să aibă totuși sens?

Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Sat, 31 Jul 2021 15:24:40 +0000

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil _relativ _direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”, de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., ~~Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii~~ (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile de vară (2)

Fri, 23 Jul 2021 18:33:27 +0000

Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu: „Invitația la vals” de Mihail Drumeș
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea: Cărțile cu Apolodor de Gellu Naum.

Despre primele două cărți citite am vorbit aici, azi continui cu încă două.

„Invitația la vals” de Mihail Drumeș

Într-o țară în care plouă cu premii, e destul de greu să găsești ceva care n-a câștigat nimic și nici n-a ajuns în programă, dar hai că se poate, totuși. Chiar și dintre cărțile mai vechi.

„Invitația la vals” a fost o surpriză plăcută, poate și pentru că protagonistul ne spune din primele pagini că urmează să se sinucidă, iar eu nu am putut decât să fiu de acord cu decizia lui. Uneori ai nevoie de un spoiler ca să te bucuri de evenimentele poveștii, trebuie să știi că totul se termină cu bine ca să poți să scapi de suspans, să te relaxezi și să te simți bine. Tudor se sinucide la final! Excelent. Avem parte, deci, de un happy end.

Poate din cauza copertei, poate din cauza titlului, am avut impresia că o să citesc un roman de dragoste – dar nu. E un roman despre o poveste de dragoste, spus din perspectiva protagonistului, Tudor Petrican. Poate păcăli la prima vedere, poate părea un sirop, dar îi lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi finalul fericit sau înțelegerea dintre cei doi.

Nu, ce avem aici e un roman despre obsesie și egocentrism. Tudor se prezintă de la început ca fiind un individ fără scrupule, pus pe cuceriri și pe profitat de femei. În liceu, are o aventură cu o văduvă proprietară de restaurant, pe care o aduce la sapă de lemn și o părăsește după multe petreceri date pe banii ei. Apoi, femeile sunt interschimbabile: le cucerește, le părăsește. Îi place să le vadă distruse după el.

Pe Micaela (da, nu Mihaela, Micaela) o întâlnește pentru prima oară accidental, când o prietenă comună încearcă să-l convingă pe Tudor să danseze cu ea într-o seară. El în schimb umblă după o poloneză. O revede însă după o vreme, când Micaela se mută într-un apartament de la aceeași mansardă ca Tudor, împreună cu sora ei, Alexa.

Lui Tudor i se pune pata pe ea și decide s-o cucerească. Îi scrie zeci de scrisori de dragoste înfierbântate, pe care nici el nu știe dacă le crede, și până la urmă se bagă în viața Micaelei mai mult cu forța, sărutând-o forțat de două ori, intrând în camera ei neinvitat și plângând până-i înmoaie inima, în fine, tertipuri de manipulator.

Urmează o romanță fulgerătoare, plină de gesturi mari și trăiri incredibile. Merg la mare spontan, Tudor câștigă o grămadă de bani din nimic și merg și la Istanbul, declarații de iubire eternă, blabla. Când se întorc din vacanță, Tudor îi dă papucii pentru că a cucerit-o, deci nu mai e interesantă.

Dar surpriză! Micaela nu vine să-l implore, ci tace. Și după ce tace suficient, Tudor își dă seama că o iubește și că ar face orice ca să se însoare cu ea. Așa că o recucerește, se căsătoresc, se mută împreună, au o viață ok… dar e ok. Totul e ok. Așa că lui Tudor i se pare că Micaela nu e suficient de fericită și începe să își imagineze diverse scenarii.

Până la urmă, lucrurile se așază de așa natură încât Micaela pare să-l înșele cu un gagiu. Tudor divorțează de ea, dar manipulează situația în așa fel încât s-o forțeze să se mărite cu „amantul”, după care se asigură că e mereu prin preajma ei, că îi controlează viața din umbră și ea știe, că devine șeful noului ei soț, că e mereu foarte generos cu amândoi. O spionează și manipulează circumstanțele până când Micaela se sinucide, dar nu înainte de a-i lăsa o scrisoare lungă în care-i spune lui Tudor că nu l-a înșelat, că nu și-a iubit niciodată soțul, că n-a reușit să-l uite – în fine, totul a ajuns să fie prea mult și va muri din dragoste, sinucigându-se, așa cum voia să facă _după ce el a părăsit-o prima oară. _

Tudor termină romanul explicând cât de tare a greșit nedându-și seama la timp că o iubește, că a părăsit-o prima oară prea târziu, când era deja îndrăgostit, și că acum nu-i rămâne decât să moară și el. Perfect, ducă-se, deja aplaudam. Superb final! Maiestuos!

Spun că e superb pentru că Tudor a scris tot romanul nu doar din perspectiva proprie, ci și axându-se doar pe sine, pe trăirile sale, pe el însuși. Micaela e mereu un pretext: e o siluetă feminină, al cărei rol e mai mult tăcut și necunoscut. Cu excepția câtorva scene în care vedem o urmă de personalitate, nu știm prea multe despre cine e ea: nu-i știm prea bine prietenii, speranțele, gândurile, pasiunile. Știm de la Tudor că e inteligentă și cultă, dar nu ostentativ. Știm că eliberează niște păsări cumpărate dintr-un bazar. Știm că e considerată specială și că vrea să fie profesoară. În rest… prea puțin.

Tudor nu e pasionat atât de ea, cât de sine. E pasionat de gesturile spontane pe care le face, de munca de cucerire, de obstacolele pe care ea i le pune. În momentul în care viața o ia pe un făgaș normal, nu se mai simte bine. Are nevoie de adrenalină, trebuie să se zbată pentru ceva, să trăiască susuri incredibile și abisuri sfâșietoare, altfel nu se simte bine. Tot ce face, face pentru sine. Chiar și revelația lui de la final, despre faptul că o iubea pe Micaela și că e prost că nu a înțeles că ea nu l-a înșelat e tot problema lui proprie: concluzia pe care o trage e că i-a dat papucii Micaelei prea târziu pentru că el era deja îndrăgostit, nici măcar nu remarcă faptul că ea avea gânduri de sinucidere atunci, nici nu are prea multe remușcări pentru faptul că a chinuit-o. El rămâne miezul.

Superb! Un personaj malefic, manipulator, oribil, obsesiv. Genul de om despre care e distractiv să citești, dar e o absolută neplăcere să îl cunoști, darămite să fii și ținta obsesiei lui.

Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum

Despre Apolodor, pinguinul tenor plecat să-și caute familia în Labrador, am auzit prima oară datorită Adei Milea, dar de-abia acum am văzut cărțile ei și fizic.

„Cartea cu Apolodor” e foarte simpatică, exact cum părea și din cântec, iar desenele lui Dan Ungureanu sunt și frumoase și au și personalitate. Apolodor e tare pufos și pare mic, un pic naiv, dar și un pic curajos și aventurier, adică exact cum îi cere povestea.

Din accident în accident, străbate lumea, purtat de vârtejuri, înfruntând bandiți, găsind prieteni, împotmolindu-se pe alocuri și fiind zburătăcit de colo-colo. Are momente de curaj și o grămadă de peripeții cu haz, dar până la urmă găsește ce a căutat (cum era de așteptat), doar ca să-și dea seama că-i e dor și de casă.

Nu e o carte în care să găsești valențe ascunse când ești adult (deși am avut o scurtă discuție despre posibilitatea ca un anumit episod să fi fost băgat pentru a fi o critică a capitalismului – e o carte publicată în comunism, totuși), dar e simpatică foc.

Când am citit „A doua carte cu Apolodor”, însă, a trebuit să verific de două ori că e scrisă de același autor. În afară de desenele lui Dan Ungureanu, care rămân la fel de plăcute privirii și de expresive, nu mai seamănă deloc cu prima.

După ce s-a întors din călătoria în jurul lumii, Apolodor locuiește cu doi prieteni, un cangur și un leu, iar nivelul lor colectiv de abilități de viață e cam de grădiniță, deși teoretic ar avea toți profesii, deci ar fi adulți. Apolodor nu doar că nu pare capabil să circule în jurul lumii, dar trebuie învățat chiar și să treacă strada.

„A doua carte” nu are un fir narativ, ci e o colecție de mici glumițe și lecții pentru copii, cum ar fi:

Totul e ca într-un joc.
Roșu spune: „Stai pe loc!”
Pata galbenă, rotundă,
Ce poate să spună, deci?
„Mai așteaptă o secundă!”
Dar cea verde? „Poți să treci!”

De la personaje cu personalitate, Naum a trecut la generalități. De la aventuri, la poezioare stupide. Zici că ar fi la Hollywood și ar fi trântit numele de „Apolodor” pe copertă ca să mulgă o franciză profitabilă… doar că a publicat în comunism. Dezamăgitor.

Literatura română e ca o divă

Sun, 07 Feb 2021 15:10:35 +0000

Există un anumit gen de femei care învârt bărbați pe degete – nu pe toți. Pe unii. Sunt un pic dive și par să aibă o impresie foarte bună despre ele însele și ce merită. Țin minte că am primit un sfat de la una dintre ele să nu mai întreb niciun bărbat dacă e ok să mergem împreună dacă avem aceeași destinație (să zicem un magazin), pentru că orice bărbat va fi încântat de prezența mea. (Acest lucru este fals.)

Pentru că nu am încercat să seduc femei, iar prietenii mei sunt puțini și au pasiuni și interese similare cu ale mele, am dat relativ rar de acel tip de femeie. Nu știu cât de comune sunt. S-ar putea să fie doar memorabile și sociabile, astfel încât la fiecare grup de prieteni să fie ori o divă, ori un individ sau mai mulți care să fi avut de-a face cu o divă (ori ambele).

Mai demult încercam să mă prind de ce au atâta succes divele – și am ajuns la concluzia că te poți îndrăgosti de oricine în general, dar că surplusul de admiratori e probabil cauzat de două elemente.

În primul rând, divele sunt perfect convinse de propria valoare. Nu ezită, nu întreabă timid „E ok dacă vin cu tine la magazin?” Nu. Au o atitudine de învingătoare. Pot da greș cu treaba asta? Evident. Dar la fel ca băieții tupeiști care încearcă mereu să meargă cu un pas mai departe decât li s-a permis expres, pot și să câștige. Dacă te conving de valoarea lor, atunci le admiri și hotărârea de a fi așa cum sunt. Siguranța lor de sine poate să inspire.

În al doilea rând, divele joacă după regulile clasice ale seducției și sunt mereu un pic dificile. Trebuie să încerci mai mult, să faci mai mult, să fii mai într-un fel sau în altul. Trebuie să-i faci o favoare, să aștepți după ea, să o ajuți cumva. Viața e mai grea, dar și mai palpitantă. Momentele bune sunt mai câștigate. Și te fac să te simți cineva.

Fiecare cu ale lui. Unora le plac relațiile mai cu năbădăi pentru că sunt mai interesante. Unora le place să li se spună ce să facă. Și poate că dacă o divă are dreptate cu privire la valoarea ei, și tipul pe care l-a sedus poate să devină mai bun pentru că i se cere mai mult. Naiba știe. Spun ipoteze, mie-mi place liniștea și mă feresc de conflicte și pretenții pe care le simt ca nelegitime.

**În schimb, mi-am dat seama că literatura română cu pretenții e deseori ca o divă de duzină. **

Nu ne ciocnim foarte des de ea pentru că nu suntem obligați să o citim după ce terminăm școala (aș argumenta că nu e absolut necesar nici înainte să terminăm școala), dar toți știm de ea și despre ce fel de cărți vorbim. Poate că nu ne vin în minte prea multe titluri, dacă ne întrebi efectiv despre ce cărți vorbim, dar știm genul și-l putem discuta fără probleme. Sunt multe, multe cărți pe piață care nu sunt literatură română cu pretenții, dar cumva alea sar în ochi.

Apoi, literatura română cu pretenții e perfect convinsă de propria ei valoare. Consideră că e perfectă așa cum e și n-o să-ți facă nicio concesie. Ar trebui s-o placi, iar dacă nu, treaba ta, nu știi ce pierzi. Dar ar trebui să o placi. Cum adică, nu-ți place? Incultule.

În plus, e dificilă. Când interacționezi cu ea, îți creează un disconfort. Te pune să muncești. Te copleșește cu stilul greoi, cu exprimările ciudate, cu ideile filozofice. Îți spui că așa și trebuie, că valoarea are un preț. Nu știi sigur dacă îți place, dar simți ceva care se combină cu plăcerea și satisfacția de a fi răzbit într-o situație dificilă. Îți spui că te face mai bun, pentru că te face să gândești. Îți spui că trebuie să aibă valoare, altfel de ce ar fi dificilă?

Dar motivul pentru care spun că e ca divele de duzină e că vine mereu să-ți reproșeze că n-o susții suficient. De ce nu citești? Citește! De ce citești aia, citește ceva valoros! Susține-o! I-ai arătat un pic de interes odată, din complezență? Ar trebui să înțelegi că merită. Iar prin USR, vine să-ți spună că ea merită. Trebuie doar să faci tu mai mult pentru ea, s-o înțelegi, s-o admiri, să-i vezi adevărata valoare. ~~Scoate-o la restaurantul ăla bun.~~ Cumpără tot ce apuci, laudă, susține ajutorul de stat pentru literatura valoroasă.

Și ție ce-ți iese din asta? Cum adică? Păi vei avea _onoarea _de a fi alături de ea. Cum adică, să se schimbe ea ca să-ți placă și ție, să se coboare la nivelul la care să fie citibilă și ușor de înțeles? Nu înțelegi tu nimic, nimic, nimic.

Adina Popescu – „Povestiri de pe Calea Moșilor”

Sun, 31 Jan 2021 21:47:25 +0000

Rare sunt cazurile în care urăsc o carte, dar „Povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu a reușit să-mi stârnească emoția asta viscerală, plasându-mă ferm în minoritate, dacă e să mă iau după scorul ei de pe Goodreads, care momentan e de 3.83.

Haideți să vă povestesc despre ea, ca să iasă ceva constructiv de aici.

În primul rând, m-am lăsat păcălită de faptul că pe copertă scrie „youngart”, acesta fiind imprintul pentru adolescenți al Editurii Art. Am crezut sincer că o să citesc o carte adresată adolescenților, poate ceva aventuros, poate ceva cu prima dragoste, cine știe. Desenul de pe copertă, al unei fete drăguțe și zâmbitoare, n-a făcut decât să-mi confirme impresia. Dar, din păcate, ilustrațiile Bilyanei Velikova sunt unul dintre puținele aspecte ale cărții care mi-au făcut experiența mai bună (mă rog, e și un pic de fericire, acolo).

În primele două capitole nu mi-era clar ce citesc. Sunt foarte școlărești în exprimare, ca o compunere de clasele primare. Iată cum începe cartea:

Calea Moșilor e lungă, ba e lată. Calea Moșilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până și soarele.

Începutul capitolului al doilea:

Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:

– Educatoarele îmi spun că părinții s-au săturat să audă doar de Adina și de Eliza, de Eliza și Adina.

Oare Adina Popescu a scris „Povestiri de pe Calea Moșilor” pentru copii, sau pentru adulți? Încearcă să scrie pe placul copiilor (și eșuează) sau încearcă să imite copiii? Coperta spune că prima variantă. Faptul că mica Adina, mai târziu în carte, va spune de o altă fată că e „curvă” mă face să cred că e a doua variantă.

Într-un fel, mi-a amintit de James Joyce în „Portretul artistului la tinerețe”, când primele pagini sunt despre amintiri de la o vârstă foarte fragedă:

Mama mirosea mai frumos decât tata. Mama îi cânta la pian un cântec marinăresc ca să danseze. Şi el dansa:

Tralala lala
Tralala, tralaladi,
Tralala lala
Tralala lala.

Unchiul Charles şi Dante îl aplaudau. Ei erau mai în vârstă decât mama şi decât tata, iar Charles era mai bătrân decât Dante. Dante avea în dulăpaşul ei două perii. Peria căptuşită pe spate cu catifea maronie era pentru Michael Davitt şi peria căptuşită cu catifea verde era pentru Parnell.

Dar Joyce nu doar că reușește să imite ceva mai bine o perspectivă de copil care are alte probleme decât adulții, dar reușește să strecoare detalii despre cei din jur și pozițiile lor politice: Michael Davitt și Parnell sunt revoluționari irlandezi. În plus, alintările simpliste de copil durează doar câteva pagini, până când ajunge la vârsta rațiunii.

În schimb, Adina Popescu încearcă răbdările celor care nu iubesc copiii. Dacă nu ți se pare amuzant și înduioșător cum vorbesc cei mici în clasele primare, singurul lucru pe care ți-l pot trezi primele capitole e o nostalgie pentru cum scriai compuneri școlare.

Dincolo de stil, „Povestirile de pe Calea Moșilor” sunt exact ce le spune numele: povestiri. Fiecare dintre cele 24 de capitole (de nu le-oi fi numărat greșit) este despre o altă întâmplare din viața micii Adinei Popescu, de la animale de companie, la balet, la banchetul de la finalul școlii.

În mod ciudat, nu există o perspectivă adultă în carte, deși uneori aflăm ce s-a întâmplat cu diferite personaje peste ani – ce colegă de școală s-a căsătorit cu (probabil) ce coleg, faptul că nebuna de pe stradă mai trăiește încă (sau mai trăia în 2014, când a fost publicată prima oară cartea), cine și cum mai arată. Dar nu există o perspectivă critică asupra întâmplărilor și emoțiilor din copilărie, niciun strat de înțelegere ulterioară care să nuanțeze ceva. E o suprapunere ciudată, mai ales când e vorba de cruzime și răutate, de parcă adultul de azi se uită cu nostalgie și aprobare la tâmpeniile pe care le făcea odinioară.

Ca să vă faceți o idee. Într-un capitol, mica Adina își dorește enorm un animal de companie, dar tatăl ei e alergic la pisici, câinele pe care-l iau e rău și trebuie dat, peștișorul moare pentru că nimeni nu are grijă de el, un iepure e dus peste vacanță la cineva care-l lasă să scape, iar în cele din urmă în casă sosește un hamster des ignorat. Într-o după-amiază, tatăl și mica Adina joacă fotbal pe hol și nu o dată, ci de multe ori dau cu mingea în bolul în care trăiește hamsterul, uneori băgând și mingea în bol, iar la final reușesc să-l dărâme. Hamsterul moare curând după aceea.

Nu vreau să spun că în această casă inabilitatea de a muta naibii un bol cu un animal în el ca să nu torturezi ființa ar fi motiv de divorț, dar ar fi (din varii motive). În schimb, în carte, nu există absolut niciun fel de reflecție asupra situației. A fost, s-a întâmplat, a murit hamsterul, micii Adina nu prea-i pasă. Sfârșit.

În alt capitol, când mica Adina e în clasa a șaptea, un băiat de a noua dă târcoale gimnaziului și își găsește prietene de pe acolo. La un moment o convinge și pe o fată din clasa a cincea să fie prietena lui și se zvonește că o pipăie, iar fata se ceartă cu el. Mica Adina îi zice unui prieten că fata de a cincea e „curvă”. Apoi urmează o povestire întreagă în care o colegă îi zice că băiatului de a noua îi place și de Adina și vrea să fie prietenul ei, dar Adina îl refuză și se gândește că totul a fost pus la cale de colegă, pentru că mica Adina era amică cu un coleg de clasă care-i plăcea colegei. Povestirea se termină cu Adina mare spunându-ne că a căutat-o pe colegă pe Facebook și purta numele de familie al colegului de clasă. #priorități

În general, atitudinea micii Adina e de răutate, cruzime și gelozie. Singurii colegi de clasă pe care ni-i descrie cu lux de amănunte sunt ori urâți, ori percepuți ca urâți (și dezgustători). Colegele, idem – urâte sau nasoale, asta dacă nu cumva nu le descrie, de unde deducem că sunt probabil normale.

Cu alte cuvinte, mica Adina e genul de răhățică cu ochi care ar merita să i se explice un pic că ce face ea nu e ok. Iar marea Adina preferă să nu reflecte asupra a nimic din trecut, ci să ne spună cine s-a căsătorit cu cine, ceea ce e… o alegere.

Poate că e o alegere născută din sinceritate? Dintr-o dorință de a expune o Adina cu bune și rele, de a spune lucrurile așa cum au fost? Dar mi se pare că a spune adevărul, chiar și cel urât, nu necesită neapărat evitarea unor gânduri ulterioare, a ceva care să dea o perspectivă sau o altă dimensiune întâmplărilor. Însă tot ce avem aici e portretul unei fete răutăcioase și cu mici gelozii.

Istoria pierdută a României

Fri, 18 Sep 2020 16:56:38 +0000

Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.

…Hai să așteptăm un pic să plece cei 80% dintre cititori care au auzit subiectul și vor să plece acum. Îi înțeleg perfect. Și eu aș pleca.

Bun. Acum că suntem doar noi aici. Mi-am schimbat anumite păreri despre literatura română, dar nu neapărat în bine – doar văd lucrurile ca fiind mai interesante. Aș vrea să citesc autori vechi, dar nu pentru că îmi imaginez că ar fi foarte buni, ci pentru că îmi imaginez că ar fi o experiență.

Ce citeau românii la 1800?

Eu am studiat literatură japoneză și engleză la facultate – nu româna. În ce privește japoneza, din păcate eram prea depășită de limbă ca să pot citi în original cărțile și să pot să intru real în pâine, dar la engleză cam am habar care sunt perioadele și tendințele.

Ai literatura veche, de inspirație saxonă (alde Beowulf) care e formată din poeme epice fără rimă, dar cu aliterație și alte reguli interesante (până pe la anul 1000); apoi ai literatură medievală cavalerească, printre care povești cu regele Arthur și cavalerii mesei rotunde; cam în același timp, ai și teatru alegoric și religios (asta e până pe la 1500); apoi ai Renașterea, cu Shakespeare sau Doctor Faustus; după care ai…

În fine, prindeți ideea. O istorie lungă a literaturii, cu multe influențe, genuri, evoluții și stiluri.

Așa că, atunci când Dorin s-a întrebat ce citeau românii (și dacă citeau) înainte de Eminescu și Alecsandri – „hai să zicem pe la 1800” – am căzut pe gânduri. În literatura engleză, 1800 înseamnă aproape o sută de ani după Robinson Crusoe și Gulliver. Cam 50 de ani după Fanny Hill sau Tristram Shandy. Jane Austen trăia și urma să publice în curând. Era perioada romanelor gotice. Probabil că le găseai pe toate într-o formă sau alta, pe lângă diverse alte titluri pe care ar trebui să le caut. La noi era… La noi… hmm.

Răspunsul la întrebare nu e ușor de găsit pe internet. De fapt, tot întrebându-mă, mi-am dat seama că-mi lipsește o grămadă de context pe care îl am pentru Anglia. Știm că analfabetismul românilor era ridicat, dar cât de ridicat? Cine erau cititorii? Cine erau autorii români mai vechi? Cine erau autorii români citiți? Ce cărți străine se citeau?

[][2]

Rezultatele pe Google pentru „ce citeau românii la 1800”

În cazul Angliei, găsești un puhoi de informații. Poți de exemplu să afli și ce cărți citea Jane Austen.

[][3]

Rezultatele căutării „ce citea jane austen”

Neștiind exact de unde să apuc problema pentru zona noastră, am început să caut cărți de istorie a literaturii române. Am, momentan, o întreagă colecție la dispoziție, din care am citit doar câteva, dar voi ajunge și la celelalte.

Varianta pe scurt e că, la 1800, românii în general nu prea citeau – ceea ce nu e de mirare, pentru că majoritatea erau analfabeți. Știutorii de carte tindeau să fie funcționari, boieri sau preoți mai răsăriți (preoții mai puțin răsăriți se pare că erau cam analfabeți). Dar exista posibilitatea ca textele scrise să fie citite în fața unei mulțimi de cineva știutor de carte, deci textul în sine să aibă o audiență mai mare. Și, bineînțeles, există posibilitatea să povestești o carte, deci anumite povești din cărți puteau circula și pe cale orală.

(Cititul cărților cu voce tare se practica și în Anglia, la scară destul de largă – în familie și numai.)

Textele din zona românească circulau des în manuscris. Tiparul era cunoscut de multă vreme – Diaconul Coresi a tipărit cărți încă din secolul 16 în Transilvania – dar simpla cunoaștere a tehnologiei n-a pus bazele unei mari industrii de carte. Pe cifre, în limba română s-au tipărit 1.276 de cărți între 1545-1830. Dar tipărirea s-a accelerat pe măsură ce a trecut timpul – jumătate dintre ele au fost publicate după 1800.

Oamenii educați tindeau să vorbească mai multe limbi – fanarioții vorbeau greacă, rușii erau o putere în zonă, iar la un moment dat a început să se dezvolte pasiunea pentru franceză.

De citit, din câte mă prind, se citeau cam trei tipuri de cărți: cărți străine vechi, cărți străine moderne și ce mai scriau ai noștri.

În ce privește cărțile străine vechi, circulau încă de secole. Erau traduse din slavonă, care era limba de cult prin părțile noastre, și existau sub formă de manuscris. Ceva mai recent, începuseră să traducă și din greacă. Le zic „vechi” mai ales pentru că puteau să fie traduceri și ale unor texte mai vechi de o mie de ani (chit că la noi au ajuns târziu) și pentru că în general erau rupte de realitatea cotidiană.

Printre ele erau legende religioase apocrife și romane populare:

Pe partea de religie, erau legende cu personaje din Biblie (de ex., cum s-a dus Eva înapoi la porțile Edenului când trăgea Adam să moară și s-a confruntat cu gorgona), ori cu diverși sfinți (Sf. Sisinie care se bate cu draci în aventuri de basm; sau o variantă de Buddha care a ajuns la noi sub forma legendei lui Varlaam și Ioasaf).
Pe partea de romane populare, se tradusese de exemplu un roman de ficțiune despre viața lui Alexandru cel Mare, „Alexăndria”. Pare interesant și foarte fantasy – Alexandru se întâlnește cu amazoane, pigmei și nu numai. Mai erau traduse și cărți orientale („1001 de nopți”, „Sindipa”) sau „Aethiopica”, care au venit ceva mai târziu pe filieră grecească.

În ce privește cărțile străine noi, încep să apară cărțile moderne. În jur de 1800 încep să se traducă povești sentimentale franțuzești, de exemplu. Unele sunt de autori pe care i-am recunoaște și noi (Rousseau, care are o poveste despre Narcis). Altele sunt de autori care mie nu-mi sunau cunoscuți, cum ar fi Fenelon („Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise”) sau Vincent Voiture („Istoria lui Alțidalis și a Zelidei”). Iar câteva par complet obscure, de nici cercetătorii nu le-au dat de urmă.

Aici se numără și autori la care nu mă așteptam, cum ar fi englezul Alexander Pope (cu „Essay on Man”), și el tradus din franceză.

Românii noștri scriu și ei, uneori mai bine, alteori mai rău. Dacă țineți minte de la școală, existau deja cronicile vechi ale lui Miron Costin și Ion Neculce, deși nu mi-e foarte clar cât erau de citite la 1800.

În rest, se scriau poezii. Fix în 1800, Ion Budai-Deleanu scria o epopee (poem epic lung, cu poveste), „Țiganiada”, care e un text de referință. Se scria un pic de istorie, iar cei care mergeau în străinătate aveau uneori însemnări de călătorie.

Romanele sunt un gen târziu, chiar și în occident. Aveau să treacă câteva decenii până să se scrie romane și la noi. În 1844, Dimitrie Bolintineanu a scris, de exemplu, „Elvira sau amorul făr’ de sfârșit”, o carte pe care aș fi vrut s-o accesez (chit că e în chirilice), dar se pare că e disponibilă doar la cerere și încă nu mi-am luat avânt s-o cer. (Nu mă prind dacă e primul roman sau doar printre primele)

De unde m-am documentat

Probabil că vă întrebați de unde am scos toate astea. În primul rând, dragii babei, trebuie să știți că românii contemporani au uneori ideea creață de a scrie pentru ei înșiși și pentru cercul lor de 3 prieteni cu aceleași interese.

Un caz extrem e Dan C. Mihăilescu, care reușește să scrie despre memoriile femeilor în așa fel încât să vii bou și să pleci vacă. Dar stați liniștiți! Problema nu e doar a lui, ci se poate regăsi și în alte părți.

Ca să am o viziune de ansamblu asupra situației, a trebuit să citesc autori străini, care au două mari avantaje. În primul rând, standardele scrierilor academice sunt ceva mai ridicate pe la ei; în al doilea rând, nu se bazează că ceva ar fi „de la sine înțeles” sau „știut de toată lumea”. Asta înseamnă că n-a trebuit să stau cu Google în față ca să văd cine sunt persoanele și evenimentele discutate.

Românii pe care-i pomenesc mai jos sunt cei pe care am reușit să-i citesc până la capăt.

Prima carte pe care am citit-o a fost „Introducere în istoria limbii și literaturii române” de Klaus Bochmann și Heinrich Stiehler (orig. 2010), tradusă și publicată la editura Cartier. Pune destul de mult accent pe dezvoltarea limbii române (ceea ce e interesant, dar nu făcea neapărat obiectul interesului meu) și este o trecere în revistă a dezvoltării limbii și literaturii române de la origini până la Herta Muller, pomenind diferite evenimente istorice.

Nu e tocmai extrem de bine cercetată, iar problemele sunt tratate din goana calului. Nu știu dacă aș recomanda-o, dar e bună dacă n-ai deloc o imagine de ansamblu și vrei să vezi cam care a fost evoluția limbii de la origini și până în prezent.

Cea mai recentă carte pe care am citit-o pe tema asta a fost „Geneza culturii române moderne: Instituțiile scrisului și dezvoltarea identității naționale 1700-1900” de Alex Drace-Francis (orig. 2005), tradusă excelent și publicată la editura Polirom.

Am cumpărat-o într-o doară, dar am descoperit repede că e aur pur dacă vrei să afli date exacte. Are tabele și grafice cu cărțile tipărite în Moldova, Țara Românească și Transilvania, pe ani. Are tabele cu școlile publice – câți elevi înscriși, câți promovați. Are povești și citate relevante din documentele vremii despre Academii, despre boieri, despre preoți. E foarte densă și bine documentată, dar e scrisă clar și distractiv.

Conține și mult context istoric, dar și o teză pe care eu una am cam ignorat-o pentru că nu mă interesa (legată de importanța tiparului în curentele naționaliste). Ce mi-a plăcut e că adună o grămadă de informații, unele dintre ele foarte mișto.

„Cărțile populare în literatura românească”, de N. Cartojan e interesantă. Sunt două volume, publicate în interbelic și reeditate prin anii ‘70. Sunt de găsit prin biblioteci și anticariate. Sau, dacă vă ține, sunt pe Archive.org.

Cartojan scrie despre legende apocrife și cărți populare – și cum s-au preluat anumite elemente ale lor în colinde și nu numai. Primul volum este despre cărți ajunse la noi pe filieră sud-slavă, al doilea despre cărțile venite pe filieră greacă. Primul mi s-a părut mai clar și mai bine organizat, poate și pentru că autorul avea mai puțin material la îndemână și își permitea să scrie mai așezat despre el.

Structura e excelentă. Cartojan scrie o istorie scurtă a respectivei legende/cărți – de unde vine, cum s-a transmis, când a ajuns la noi. Apoi povestește despre ce e vorba în ea la origini și sub ce formă a ajuns la noi. Iar, la final, pomenește de influența ei în literatura română (ce legende au ajuns în colinde, de exemplu).

O surpriză plăcută a fost „O istorie descriptivă a literaturii române – Epoca premodernă” de Mircea Anghelescu, publicată în 2019 la editura Tracus Arte. Încă de la început, Anghelescu ne spune că vrea să facă o istorie nu a celor mai originali sau interesanți scriitori români, ci a literaturii ca fenomen.

Perfect, asta căutam și eu.

Primul capitol este despre traducerile în limba română, lucru care m-a cucerit – nu pentru că am meseria pe care o am, ci pentru că istoriile obișnuite trec repede peste influențe, de parcă literatura română s-ar fi născut de la sine putere, nenășită de nimeni. Aici, în sfârșit, se vede mai clar cum a evoluat organic treaba.

Anghelescu povestește apoi și de poezie, istorie, călătorii și teatru, cu citate ocazionale și comentarii pe margine. Cartea în sine e ca o poveste și amintește de înțepături, satire, mici răutăți și piese de teatru care se bazează pe personaje reale – inclusiv una care ar fi o cronică a unui scandal din Bârlad.

Ora de română ar putea fi interesantă

Bun. Am aflat cât de cât ce mă interesa. Precis există informații mai detaliate în alte cărți. E posibil și să-mi fi scăpat ceva sau să fi înțeles greșit pe alocuri.

Dar am aflat și foarte multe lucruri pe care nu le căutam în mod expres:

Românii educați tindeau cam mereu să vorbească limbi străine (deh, ocupații străine peste ocupații străine). În vremurile foarte vechi, slavona era la mare cinste. Apoi, au ajuns să se reorienteze spre greacă, ocazional spre rusă. Cu alte cuvinte, franceza a fost o dragoste târzie.
Cărțile aveau un aer magic. Adică unii le foloseau mai puțin la citit, mai mult pe post de talismane sau pentru a prezice viitorul.
Pe la 1800, boierii moldoveni mai înstăriți își permiteau să angajeze mai mulți profesori pentru copiii și rudele lor decât Academia din Iași. Prin anii 1810, la Academia din București se preda cam fără noimă și cu întreruperi.
Motivul pentru care tot auzim că fiii de boier plecau la studii la Paris e că la noi sistemul de educație era vai de steaua lui.
La începuturi nu se preda neapărat în română, ci de obicei în limbi străine.
Primele ziare nu făceau profit, nu prea erau citite, dar aveau prestigiu (adică intelectualitatea credea că ele influențează mult și sunt importante).
Studiul francezei a fost sprijinit de ruși (pentru că înainte greaca era aproape universală; franceza o știau și rușii).
Unii dintre oamenii secolului 19 erau foarte pasionați de ideea că vor aduce lumina învățăturii pentru a transforma poporul, dar asta nu înseamnă că toată lumea era de acord cu ei.

[][20]

Poză din cartea lui Alex Drace-Francis, „Geneza culturii române moderne”.

Pe măsură ce citeam, îmi ziceam că una dintre problemele cu literatura română, așa cum e predată în școală, este chiar modul de predare. Faptul că se discută de cărți vechi nu mi se pare rău. Cum se discută despre ele, însă…

Ne lipsește contextul. Suntem în secolul 21, iar viața noastră e foarte, foarte diferită de cea din secolul 19. Ei citeau o grămadă de poezie, noi citim o grămadă de romane. Ei aveau foarte multă populație rurală, stilul nostru de viață e, dacă nu mereu urban, atunci măcar deseori modernizat. Ei trăiau între imperii care mai invadau, noi trăim într-o societate globală în care știm ce face China. Ei voiau să atragă atenția asupra României și să spună că, iată, suntem și noi un popor demn de luat în seamă cu cultură și cărți, noi avem alte criterii de relevanță.

Ce făceam noi la română (și poate ce se face și acum, nu știu, a trecut o vreme) era străbătut de elanul naționalist de bătut cu pumnii în piept. Discuțiile erau despre genii literare, luceferi ai poeziei și ceahlăi ai romanelor. Nică era copilul universal, chit că noi nu trăiam acea universalitate.

Ne comportam de parcă ne-ar fi plăcut automat cărțile respective, dar asta era o presupunere falsă. Cărțile vechi nu sunt neapărat foarte bune – sau și dacă sunt, nu sunt neapărat pe gustul nostru. Tot axându-ne pe lucrurile astea, la fel cum ne axăm pe domnitori, date și ani la istorie, pierdem din vedere cultura și societatea. Reținem nume, dar pierdem exact lucrurile care fac istoria vie. Vedem fapte mari și vârfuri, dar ideile și viețile de zi cu zi cad printre crăpături și se pierd – nu pentru că n-ar mai fi informația nicăieri, ci pentru că ne scapă din vedere și rămâne uitată.

Când eram în școală, mai auzeam ocazional că Eminescu și Creangă erau la Junimea și că Ion Creangă mai spunea povești porcoase. Sau auzeam de faptul că „Baltagul” a fost scris în două săptămâni. Sau că „Pădurea spânzuraților” a fost scrisă pe baza unor evenimente reale din familia lui Liviu Rebreanu. Motivul pentru care am reținut mulți dintre noi lucrurile astea e că sunt interesante pentru noi – ne creează un context, o imagine a epocii, ne spun ceva relevant pentru noi azi.

Literatura română nu a fost creată în vid. Istoria ei e legată de istoria ideilor, de societate, de evenimente majore, de presupunerile și posibilitățile autorilor.

Se poate mult mai mult decât se face acum. Putem să scriem o istorie a literaturii române care să ne placă, chiar dacă nu ținem neapărat la cărțile din programă.

Informații și povești

Și că tot vorbim de lucrurile astea.

Mi se pare că putem schimba radical modul în care ne privim ca țară. Momentan, trăim cu un „trecut glorios” pe care nu prea îl resimțim în viața de zi cu zi. Chiar dacă acceptăm că strămoșii noștri erau eroi, ne e clar că noi nu suntem. Ori ne detașăm de trecut, ori ne lăsăm complexați de el și ne vedem ca pe niște „decăzuți”.

Dar istoria la care ne raportăm acum poate fi schimbată, fără a fi falsă. Putem schimba tonul. Nu e necesar să ne raportăm mereu doar la Ștefan cel Mare, la vitejie și la genii. Putem să alege să ne desprindem de discursul eroic. Informațiile istorice rămân aceleași, dar ele pot fi reconfigurate pentru a spune alte povești.

După cum ziceam mai sus, strămoșii noștri (cei educați, barem) tindeau să vorbească limbi străine. Învățau în altă limbă decât româna și amestecau cuvinte străine în limba de zi cu zi. Făceau lucrurile heirupist, îi lingușeau pe cei aflați la putere ca să obțină posturi și avantaje personale. Uneori, cei care ar fi trebuit să fie învățați erau vai de capul lor.

Nu sună familiar? Da, poate că ei știau franceză și noi știm engleză. Poate că lingușeala era o aptitudine mai vitală în condițiile ocupațiilor. Dar problemele lor ne sunt familiare. Poleiala de cultură. Cei aflați la putere care fură și nu știu ce fac. Răsucirea culturală după cine e mai tare și mai influent în jurul nostru. Autoritățile care nu prea fac lucrurile cum trebuie. Diferența nu e mare.

La prima vedere, poate părea că susțin veșnica lamentație că suntem nașpa. Poate că prima reacție e să dau impresia că suntem ratați și am fost mereu. Că noi, la fel ca strămoșii noștri, ne zbatem, nu facem lucrurile cum trebuie și renunțăm la o parte din identitatea noastră de dragul străinilor.

Dar pe de altă parte, văd și ceva înălțător aici.

Românii de odinioară, cum erau ei de dezbinați politic și incompetenți, au reușit să-l aducă pe Cuza la putere și să unească Moldova și Țara Românească. Apoi, ei au găsit un domnitor străin acceptabil pentru România. Sistemul de educație falit și mereu pe butuci a început, cu greu, să miște. Cu toate hârtoapele, a dat un Maiorescu, un Creangă, un Eliade, un Ionescu. Franceza a venit și a plecat – la fel ca slavona și greaca înaintea ei – fără ca româna să dispară.

În ciuda multor obstacole, lucrurile au evoluat. Dacă la mijlocul secolului 19 nu eram o mare putere culturală, după o vreme de pus osul la treabă (chiar și moduri nu foarte strălucite) au început să se vadă totuși rezultate. Au existat folcloriști care au strâns basme și legende pe baza unor chestionare. Au existat un Brâncuși, un Eugen Ionescu, un Eliade care au ajuns renumiți la nivel mondial. Dacă nu mă înșel, România era la un moment dat oarecum o putere în zonă.

Dar și făcând abstracție de nume mari, lucrurile au tot mers înainte, pic cu pic, boacănă cu boacănă. Poate că puterea noastră nu constă în eroism, ci în adaptabilitate. Nu în fermitatea brazilor, ci în mlădierea ierburilor, care se pleacă, dar nu se rup. Suntem capabili să preluăm de la alții și să rămânem noi. Să găsim o portiță prin care să obținem ce vrem.

Nu e o identitate la fel de impresionantă și covârșitoare ca cea eroică și strălucită, dar nu e una de lepădat. Poligloți, adaptabili, rezistenți, șireți, făcând pași mici tot înainte – parcă e o imagine cu care te poți împăca mai ușor și lucrând la corporație.

Femei ce pleacă de acasă: „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș

Tue, 23 Jun 2020 14:38:19 +0000

Nu puteam să dorm într-o noapte și, în timp ce stăteam și mă uitam la tavan, mi-am dat seama că ce mă obsedează la „Trilogia sexului rătăcitor” nu e suferința, nu sunt bolile de care suferă personajele, nu sunt morțile, iubirile tragice, soții abuzivi, drogurile, mănăstirea și cele o mie de mici lucruri care se perindă într-o paradă a durerii întinsă pe trei generații.

Nu sunt nici cuvintele sofisticate, stilul intelectual, ideile filozofice, imaginile metaforice și visele.

Nu, ce mă obsedează e timpul. Cronologia. Faptul că anii nu se adună, vârstele nu corespund și istoria nu se leagă. În loc să dorm, încercam să rezolv o enigmă care e de fapt o serie de erori.

Sunt problemele pe care un editor ar fi trebuit să le prindă, dar care s-au ridicat în mintea mea la rang de Mare Mister. M-am trezit făcând matematică la miezul nopții, încercând să găsesc o cronologie în care toate evenimentele descrise să aibă sens. În care Mariana își poate pierde prima mare iubire în timpul „războiului” (Al Doilea Mondial?), iar nepoata ei, la 45 de ani după, are telefon mobil (în ‘90?…). În care o femeie merge la spital să facă un avort la cerere (nereușit?!) și e deja mamă când vine Revoluția (deci se făceau avorturi la spital în ciuda Decretului?). În care un bunic moare când nepoata are 11 ani, dar reapare după câțiva ani, la moartea bunicii. Când o operație de polipi are loc când nepoata are 3 ani, dar apoi reiese că a făcut două operații de acest gen, una la 1 an, alta la 4 ani.

Sunt lucruri mărunte, atât de mărunte încât nici nu pot da vina pe Cristina Vremeș că a uitat de ele, că a făcut o scădere greșită, că a mutat o operație mai târziu cu un an – se întâmplă. Te iei cu modificările și uiți câte ceva în urmă. Dar, dacă citești atent o carte, sar în ochi. De-asta e bine să ai pe cineva care vine din urmă și verifică să corespundă tot. Nu știu ce păzește editura Humanitas, dar se pare că nu detaliile din cărțile autorilor pe care-i publică.

**„Trilogia sexului rătăcitor” e romanul de debut al Cristinei Vremeș. **Ca multe cărți românești, e încărcată cu cuvinte mari, imagini metaforice, concepte intelectuale. Ca multe dintre poveștile pe care ni le spunem noi, ca români, și asta e încărcată de suferință, de durere, de boli, de spitale, de abuzuri și de oameni care tac filozofic în fața lumii.

Am mai discutat despre stilul „Trilogiei sexului rătăcitor” acum vreo două luni, așa că n-o să intru în foarte multe detalii, dar repet pe scurt ce spuneam atunci: stilul e obositor. Te biciuiește cu cuvinte și imagini. Nu ai prea multe momente de pauză și simplitate, ci totul e dat la maximum, totul cere atenție, totul te bombardează cu idei, astfel încât, până la urmă, prea puține lucruri ies în evidență. Uneori e aproape experimental, reproducând cu italice monologurile lungi care imită oamenii ce nu se mai opresc din vorbit în viața reală.

Am vorbit întâi de detalii și de stil pentru că, într-un fel, ele sunt cartea. Altfel, cartea nu are un fir narativ foarte clar.

„Trilogia” este despre trei femei, fiecare dintre ele fugită de acasă într-o aventură care-i definește viața: bunica Mariana, mama Liliana și fiica Ada. Bunica e fiică de țărani cu aspirația de a se muta la oraș și a deveni croitoreasă, în ciuda dorințelor mamei ei, Lisveta. E îndrăgostită de Luci, băiat sărac, cu care fuge în lume și are o lună de viață fericită, înainte ca el să fie luat la război și să nu se mai întoarcă. După asta, are probleme de sănătate toată viața și moare foarte mizerabilist spre finalul cărții.

Drept e că, după moartea lui Luci, se căsătorește de două ori și își ucide primul soț, un tip care o abuzează constant. Apoi, se căsătorește a doua oară, se face croitoreasă și devine o femeie destul de dură.

În adolescență, mama Liliana se simte sub papucul bunicii Mariana, așa că se căsătorește ca să scape și să fie la casa ei. Soțul o bate constant, așa că pleacă înapoi acasă, divorțează, și devine mare bogătașă după Revoluție, când vinde fabrici la fiare vechi. (Povestea ei e și cea mai puțin dezvoltată, cred eu.)

Fiica, Ada, e foarte moale și lasă viața să treacă pe lângă ea, până când un băiat îi spune că se desparte de ea, moment în care își dă seama că era foarte îndrăgostită și merge la mănăstire, merge la pădure, devine bulimică, merge în Vama Veche și nu mai e bulimică, ia droguri, citește filozofie, are o grămadă de iubiți, dar rămâne virgină dintr-o frică pe care o are din copilărie. Ada e un amalgam al căilor greșite pe care o poate lua cineva când are probleme în familie și nimic nu pare să se prindă de ea. Nici măcar bulimia.

Poveștile par cumva neterminate. Cele trei, deși sunt în aceeași familie, nu par să comunice – chiar dacă la nivel tematic sunt unite prin suferințe asemănătoare, care ajung să se reverse la toate trei prin suferințe fizice, ar putea la fel de bine să fie și străine, la cât de puțin se observă una pe alta. Și totul se încheie mizerabilist, cu Vamă și vomă, cu puroi și furie; dar și cu visele și revelațiile mistice ale Adei, care își dă seama că ea este o față a străbunicii, bunicii și mamei, una și aceeași cu familia ei. A doua jumătate a cărții ajunge să fie, cumva, un haos, o înșiruire de evenimente claie peste grămadă.

„Trilogia sexului rătăcitor” are părți bune. Ideile sunt variațiuni solide pe teme mai vechi, iar personajele, chiar dacă devin victime, își găsesc forța interioară să se ridice și să devină puternice. Realizarea, în schimb, nu e ideală, iar poveștile lor par să se încurce la un moment dat și să devină, cumva, prea mult și să-și piardă din realitate.

Sunt lucruri lăsate neclare, iar bunica și mama ajung într-un purgatoriu în care evoluția lor s-a oprit, iar ele se golesc de personalitate. Nu știm cine e bunica Mariana la maturitate și bătrânețe. Din victimă și fată fără tragere de inimă la școală, Liliana ajunge afaceristă, dar aici i se termină transformarea, cu o perioadă de suferință când îi moare mama. Poate că asta e și ideea, oprirea din evoluție, dar dacă e pe-așa, atunci nu se simte foarte clar _cine au rămas _și cum le afectează acum traumele vechi.

Nu e o carte pe care aș recomanda-o altora. Nu e o carte pe care mi-aș fi recomandat-o nici mie, pentru că nu prea mă omor după mica suferință mizeră a omului de rând. Dar e și ăsta un curent, presupun, în care lucrurile dor, viața doare, și pe urmă mori.

Stil bun, stil rău și cărți

Thu, 02 Apr 2020 09:08:44 +0000

Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video.

Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy.

(Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.)

[20 iun] Cartea de azi: „Trado” de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

Mon, 01 Jul 2019 16:07:48 +0000

Dacă vreți să citiți o carte de poezie românească anul ăsta… Și cu asta am redus cu 99% numărul cititorilor. Cum oricum n-o să am 100 de cititori pe postarea asta, treaba mea aici s-a terminat, pot să l_orem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua până la finalul postării._

Lorem ipsum dolor…

Eh. În cazul în care cineva insistă. „Trado” e un volum bun scris la patru mâini de Svetlana Cârstean și de suedeza de origine iraniană Athena Farrokhzad.

La nivel declarativ, e despre traduceri și are o secțiune cu citate despre ce înseamnă să traduci. Fiind traducătoare și fiind mai pragmatică în legătură cu propria muncă, partea respectivă nu m-a prea prins. În schimb, „Trado” e și despre a cunoaște cineva prin a-l traduce și a-i traduce experiențele prin referire la experiențele proprii.

Pentru că tot nu mai am cititori, decât poate vreunul rătăcit, îmi permit să pun aici o întrebare care mi se tot învârte în minte de când am citit cartea asta: mi se pare mie, sau e aproape erotică în descrieri? Nu în citatul de mai jos, ci în general, în hainele pe care le spală împreună, în adresări, în felul în care vorbesc una de alta. E sugestiv sau citesc eu aiurea printre rânduri?

„Suntem două moștenitoare
bogate
care se privesc acum
simultan
în oglinda unui hotel extravagant din Nord
luxul și trădarea
nu ne sunt străine deloc.
Fiicele revoluțiilor vechi
nerecunoscătoare!”

„Trado” se poate cumpăra de pe site-ul Nemira, de pe eMag, de pe Libris și, uneori, rătăcită, de prin librării.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Ion” de Liviu Rebreanu

Tue, 17 Jul 2018 07:30:57 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Una din cartile scrise de romani care merita citite (vreo 3-4).

Faptul ca se numeste Ion e o greseala. A aparut in perioada in care toata lumea ridica in slavi taranul, si jumatate din carte e despre un taran. Dar se vede ca autorul intelege mai bine cealalta jumatate a cartii, si anume viata unui invatator care e copiat dupa tatal lui. Invatatorul are un fiu, cam poet, care e modelat dupa autor.

Pe taran l-a ghicit mai putin. Jumatate din viata taranului e violenta cretina, si e mai prost scris. Cand incepe un capitol despre Ion, sariti peste. E mai interesanta faza in care popa se raceste fata de invator si nu mai vrea sa ii intabuleze terenul pe care acesta si-a ridicat casa, cum i-a promis pe cand erau prieteni, decat tot ce se intampla cu Ion.

In carte se intampla tot felul de chestii marunte: invatatorul trebuie sa isi insoare fata si nu are bani de zestre, lumea merge la chefuri pana dimineata si ce se poante se spun, invatatorul il ajuta pe Ion si isi face dusman un judecator puternic, e amenintat sa isi piarda pensia in prag de batranete, prieteniile se fac si se desfac cu impact imediat. In timp ce invatatorul nu mai stie pe unde sa scoata camasa, fiul isi petrece timpul fiind nationalist roman (totul se petrece in Transilvania stapanita de unguri, in care a trait Rebreanu), scriind poezii si zburand din floare-n floare.

Imi place ca a inteles foarte bine lumea aia transilvaneana in care a trait. Cum au petrecut la un bal, de ce nu au ras de cineva desi gluma facuta pe socoteala lui a fost reusita, cum reactioneaza unul cand se intalneste cu un vechi dusman. Foarte fain.

Tema e foarte misto, e despre idee vs realitate si nu e deloc plicticoasa, autorul nu tine predici. Ar fi putut fi un serial de tv, daca era scris in zilele noastre.

[21 mai] Cartea de azi: „Corigent la limba română” de Ion Minulescu

Sat, 16 Jun 2018 21:29:03 +0000

Am o prietenă bună care găsește cumva cele mai neobișnuite lucruri – de exemplu, o ediție ilustrată a cărții „Corigent la limba română” de Ion Minulescu, în care ilustrațiile sunt din cu totul alt meci decât textul în sine.

Ion Minulescu a trăit din 1881 până în 1944 și face parte dintre legendarii români educați la Paris despre care am tot auzit în școală că ar fi existat – și că ar fi fost cu zece clase peste leprele de noi. Noi fiind generațiile de azi care ne chinuim limba cu englezisme, nu ca ei, care știau franceză, deci erau educați.

„Corigent la limba română” e un roman autobiografic, în care un tânăr se culcă cu amanta profesorului său, care-i descoperă pe amândoi. Poate din cauza asta (sau poate că nu), tânărul rămâne corigent la română și e trimis la studii în București ca să-și termine liceul. De acolo, merge la Paris, unde se întâlnește cu o fată frumoasă de acasă, ajunsă amanta unui aristocrat rus – și evident că și-o ia și el ca amantă.

Nu e o carte bine scrisă… ba… dimpotrivă!… aș zice că la un… moment… dat… începe să exaspereze cu zecile de puncte-puncte și semne de exclamare. Însă e un volum scurt, care demitizează o generație și o lume și care are un pic de fir narativ. Ediția cu coperta din poza articolului e perfectă pentru cadouri ironice: e ceva să citești despre aventura unui tânăr cu o femeie care ia cocaină și să ai ilustrații cu prichindelul ăla.

Cartea e disponibilă pe eMag în ediția ironică, într-o variantă audiobook tot în română pe eMag, pe Libris într-o ediție mai puțin ironică și gratuit pe Wikisource în format digital – unde puteți da o căutare după „cocaină” dacă vi s-a părut că glumeam mai sus și că n-avea cum să scrie Minulescu deschis de așa ceva acum o sută de ani.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Importanța lui Eminescu în cultura noastră contemporană

Wed, 13 Apr 2016 08:17:05 +0000

În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?…

De-abia de curând am început să-l apreciez – însă ca poet, ci ca referință culturală. Undeva, în amintirile noastre, mulți dintre noi știm că a fost odată ca-n povești o preafrumoasă fată și că din sfera lui, Luceafărul veni cu greu ca să-i urmeze chemarea. Tot de la Eminescu am aflat că somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele (noapte bună!) și că la steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă că mii de ani i-a trebuit luminii să ne ajungă.

Evident, nu orice vers de Eminescu e magic și ne rămâne înfipt în memorie de la prima audiție. Țin minte și acum că m-am chinuit enorm să rețin fragmente din Călin (file din poveste) pentru școală, dar nu mai știu nimic-nimic din ce era acolo, în afară de faptul că era cea mai plictisitoare nuntă de pe tot mapamondul.

Există însă poezii, citate, versuri pe care le recunoaștem ușor. Când eram prin școală, mi se părea că singurul scop al învățării pe de rost e cel de a satisface sadismul extraordinar al adulților. Acum îmi dau seama că avem un fond de cultură comun, la care putem face referință oricând, pe care-l putem cita, pe care-l putem recunoaște. Nu ne înscriem într-o cultură majoră, dar ne înscriem într-o anumită cultură. Vorbim un limbaj cultural pe care-l putem înțelege, care transcende generațiile. Spre deosebire de referințele la Lannisteri, Eminescu are o logică și pentru bunici, și pentru părinți (și nici nu e plin de sex ca un serial HBO, ca să intri în pământ dacă trebuie să-i explici referința unei vecine de 70 de ani).

N-avem o pasiune extraordinară pentru citate și referințe, noi. N-avem pachete de cărți de joc cu poezii, cum au japonezii. Nu cred că se pune problema să scrie cineva o carte rafinată și plină de citate și parafrazări subtile, cum e Genji Monogatari. Dar un pic de dorință de a cita apare. Și acum în traduceri încep să simt că mă bucur că există un Eminescu, ca să am și eu pe cine parodia când e parodiat un vers din Shakespeare.

Așa am ajuns să-mi dau seama că Eminescu e în continuare relevant. Poate nu ca filozofie, poate că nu ne atinge cu teii lui și țara lui de glorii și codrul care-i cere să rămână pentru că-l iubește atât de mult și îi ascultă toate dorurile. Dar e relevant pentru că îl știm și ne spune ceva.

Pe holul facultății aveam o statuie cu Eminescu care era la fel de realist încropită. Îi dăduseră jos capul unui comunist și puseseră capul lui în loc -- ceea ce mă face să mă întreb de unde șutiseră un cap de Eminescu.

Acuma, tehnic vorbind, orice autor la fel de numit și răsnumit, disecat și răsdisecat ar putea intra în bagajul nostru de cultură comună, dar Eminescu e mai ușor de reținut decât alții, pentru că are versurile simple și memorabile.

Evident, nu e singurul care a furnizat material de referință. Topârceanu ne învață să ne plângem încâ de la grădiniță: cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii înainte de Crăciun, ca s-apuc și eu s-adun o grăunță cât de mică. Știm de la Coșbuc și că a-nceput de ieri să cadă câte-un fulg, acum a stat. În sobă arde focul, iar noi pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.

Nu sunt neapărat convinsă de valoarea lor ca artă pentru absolut toți școlerii cu aplicățiune care le rețin versurile, dar e loc de joacă și invenții atunci când o poezie ne gâdilă în mod plăcut urechea. Să nu uităm versuri la fel de bine cunoscute ca ale lui Coșbuc, dar mult mai dure și scrise de alt autor, în care afară ninge viscolit, în sobă arde mama, de grindă tata-i spânzurat, iar eu mă tai cu lama.

E un fel de interacțiune cu cultura care-i mai mult trecută cu vederea. În fond, în școală ne plecăm în fața „marilor scriitori” și scriem compuneri „cu început dat”, în niciun caz nu facem în mod oficial parodii după ce-am învățat ieri. Dar tocmai jocurile și ironiile, referințele și citatele scoase din context arată că toți autorii ăștia devin, încet-încet, ai noștri.

Inclusiv prozatorii, desigur, că așa știm că dacă e să vrem vreun cap, îl vrem pe al lui Moțoc, iar de ne vom scula, pre mulți avem să popim și noi. Nu-i așa? Ba așa e, să moară mam’mare, mamițica și tanti Mița!

E distractiv să găsești citate împrăștiate ici și colo, unde nu te aștepți – și ce citești atunci pare să capete brusc noi nuanțe. Când citeam Deadpool ucide Universul Marvel, de exemplu, am ajuns la o pagină în care protagonistul spune, în mijlocul unui hățiș de eroi pe care i-a ucis, „A-nceput de ieri să cadă câte-un erou, acum a stat”. Nu știu ce era în original, dar traducerea lui Octav Ungureanu e genială. Ne amintim poezia, știm că au căzut eroii ca fulgii de zăpadă, nenumărați: ce mai e de zis? Deadpool, tradus în română, e un pic român – probabil că a stat și el la ore să învețe aceleași lecții plictisitoare și _în sfârșit _i-au folosit la ceva în viață, chiar dacă doar pentru un banc.

Nu că ar sta cititorii vreunei cărți să viseze cu ochii deschiși când aud că vreme trece, vreme vine, pentru că timpul trece și au o carte de citit, dar prind nuanța. Poate că romanticii ne-au învățat că originalitatea e cheia tuturor lucrărilor de geniu, dar mi se pare destul de clar că ne plac și repetițiile și punerea într-un alt context a ceea ce știm deja, altfel n-am sta să ne uităm la a mia ecranizare după Sherlock Holmes.

E loc de mai mult joc cu ceea ce avem deja în cultura noastră. Multe cărți din programă sunt slabe, de exemplu Baltagul, dar le știm. Ce e rău și ce e bine, vom vedea și vom socoate, dar avem un fond pe care putem clădi, care poate fi folosit într-un fel sau altul. O Vitorie Lipan, detectivă la curtea lui Ștefan cel Mare? De ce nu? (Bine, pentru că e încă sub incidența drepturilor de autor, de-asta nu, dar mai așteptăm un pic)

E loc de joc, de referințe, de clădit. Iar Eminescu, împreună cu ceilalți poeți și prozatori care nu ne-au fascinat în școală, are într-un fel rolul de fundație, de limbaj comun. Om fi vorbind noi toți româna (sau cel puțin, așa presupun despre cei care-mi citesc blogul), dar o parte din comunicare se leagă nu doar de cuvinte și sensurile fiecăruia dintre ele, ci de contexte întregi, care au anumite încărcături.

La final, vă las cu o poezie (compusă pe genunchi de subsemnata) care n-ar avea nicio logică fără școala românească și biografiile ei.

Totul este trist și mov
Și totu-i violet și trist
Și trist e plumbul violet
Și trist e movul plumburiu.
E trist când movu-i violet,
E trist când plumbul e de plumb
Dar trist e omul când e tot
Și mov, și violet, și plumb.

Solenoid: Liiceanu și Cărtărescu ne gâdilă orgoliul

Tue, 24 Nov 2015 09:52:46 +0000

Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.

De acolo am aflat că solenoidul este o „Bobină electrică cilindrică fără miez feromagnetic”. Țineți minte de la fizică cum era cu bobinele? Se înfășoară o sârmă pe un suport, se bagă curent electric în sârmă și acele busolelor din jur o iau razna și nu mai arată nordul, ci bobina.

Dacă eliminăm suportul, care n-are nicio valoare practică pentru experiment și deci nu-i musai să fie desenat, obținem așa ceva:

Deci, titlul ne sugerează că romanul nu are niciun conținut valoros, se învârte regulat în jurul a nimic și, dacă îl pui în fața ușii unde-l trage curentul, exercită un câmp magnetic de inducție care va atrage toți intelectualii cu o forță magnetică ce crește exponențial în funcție de inversul distanței dintre volum și intelectual.

Adică, cu cât e intelectualul mai aproape de carte, cu atât e mai atras de ea. Ceea ce i s-a întâmplat și unui intelectual de seamă din țara noastră. Liiceanu și-a spus de curând părerea despre volumul acesta:

E un roman magnific, fluviu, de 800 de pagini. Va fi una din cărțile mari ale culturii istoriei românești și una din cărțile mari ale istoriei literaturii lumii. Cărtărescu, după gustul meu, este unul din marii scriitori ai lumii, în clipa de față

Uitați-vă la cuvintele folosite: roman fluviu, 800 de pagini, carte mare, Cărtărescu mare. Sărmanul Liiceanu e umanist de felul lui și a trecut multă vreme de când a fost în liceu, așa că probabil că nu și-a dat seama că forța puternică de atracție pe care o simțea nu era gravitațională, ci magnetică, de unde și repetiția cuvântului „mare” în loc de „electrizant”. E un volum _electrizant, _domnule Liiceanu. Că e solenoid.

Trecem mai departe. Prezentarea cărții, pe care n-o s-o copiez aici, e lungă și greu de înțeles. Noroc că am o prietenă care s-a oferit să o traducă liber, pe înțelesul tuturor:

Sunt extraordinar. Această carte este despre cât de extraordinar sunt eu. Eu nu sunt ca alți oameni. Nu gândesc ca alți oameni. Permiteți-mi să vă spun exact cât de extraordinar sunt eu.

Înarmați cu această frumoasă înțelegere a cărții, putem să ne uităm la un articol de pe Agerpres, în care Cărtărescu și Liiceanu continuă să promoveze volumul. Cărtărescu spune:

Aș vrea să rog să aveți răbdare cu această carte. Este o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 așa. O să mă întrebați ce se întâmplă până acolo. Până acolo sunt schele.

Eu n-aș avea curajul nici măcar să recomand o carte care „începe pe la pagina 250”, darămite să scriu una. Pentru că potențialul cititor o s-o arunce la gunoi înainte să înceapă. Dar stai!

Gabriel Liiceanu, al doilea cititor al acestei cărți, care a mărturisit că la finalul lecturii s-a decis să își pună pe cartea de vizită „Eu am citit ‘Solenoid’!”, consideră o performanță parcurgerea volumului.

Liiceanu îmi amintește că la un moment dat o să vreau să citesc Ulise de James Joyce. Ulise este acea carte pe care o citești ca să poți să spui că ai citit-o, e notorie din cauza asta. Cu Ulise pot să mă laud în întreaga lume, cu Solenoid nu e garantat că-i pasă cuiva nici măcar în România.

De ce ar trebui citit Solenoid, totuși?

„A citi cartea asta este o performanță. Nu pentru că e oboseală, ci pentru că trebuie să traversezi cea mai teribilă, cea mai densă atmosferă la care poate fi invitată o ființă uman, pentru că își traversează condiția umană”, a spus Liiceanu.

Știți ce personaje din cărți și filme își mai traversează condiția umană?… Toate. Singurele cazuri în care nu se traversează condiția umană sunt cele în care personajul principal e din „Colț alb”, „Fram, ursul polar” sau „Mihail, câine de circ” – dar nici acolo nu putem fi siguri, că avem de-a face cu animale personificate.

În rest, Liiceanu reușește să-și rupă din suflet și să ne facă totuși o descriere vagă a cărții: e apăsătoare și atmosfera e nasoală.

„[…] Ideal ar fi ca dvs. s-o citiți în exact același timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.”, a spus Cărtărescu.

E o sugestie de snobism literar: titlul e obscur, descrierea e greu de citit, subiectul e studierea chinuită a buricului, indicațiile pentru cititul cărții sunt „lent, lent, lent!”

Campania asta ne subliniază vechea idee că literatura adevărată nu e o plăcere, ci o agonie de durată, în urma căreia rămâi cu dulci traume și sublime sechele. Un roman adevărat își rănește auditoriul prin atmosferă apăsătoare și cuvinte grele, pentru ca sângele metaforic vărsat de cititor să fie un sacrificiu aztec, pe care zeii îl vor transforma în cultură.

N-am nimic cu Solenoid în mod deosebit, doar cu toată campania de snobism cultural. Suntem încurajați de mici să aplaudăm ce e dubios și ilogic și să cădem în fund când nu pricepem o ciudățenie, pentru că e clar că autorul e prea deștept pentru noi. Gulliver e pentru copii, că și copiii se pot bucura de el (chit că era satiră la vremea ei), Jane Austen e pentru gagici, că ele o apreciază, dar elitele adevărate se îndreaptă spre cultura ermetică și dubioasă pe care nimeni n-o pricepe și cu care toți se chinuie. Dacă Liiceanu și Cărtărescu îmi promit că Solenoid e o carte grea, mare, snoabă, dificilă, în care naratorul se studiază obsesiv și constantă că n-ajunge nici la concluzii, nici la coerență, atunci, obiectiv vorbind, dincolo de gâdilatul orgoliului meu cultural, de ce aș cumpăra-o?…

Toți sunt Icari în Purgatoriu

Fri, 05 Jun 2015 04:36:08 +0000

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

…aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă. În plus, ca să fie rahatul bici, hoașca făcea rost de lucrările elevilor ei de la olimpiadă, le citea, după care își bătea joc de ele în fața elevilor care nu mergeau la olimpiadă.

Bine, am trecut Bacul? Am trecut Bacul. Cu notă mare. Fără să citesc nimic din bibliografie, în afară de Baltagul lui Sadoveanu, dintr-un motiv care mă depășește, că îl citisem deja pentru capacitate și știam că nu-l înghit.

Femeia avea aceleași lecții în fiecare an, la fiecare clasă. Le spunea cam cu aceleași cuvinte peste tot și asculta elevi la începutul orei nu doar ca să le dea notă, ci și ca să afle unde rămăsese cu o clasă sau alta – „Cine-mi spune despre ce am discutat data trecută?”

Așa, chestia e că profa asta excelentă avea câteva fixații, dar cea mai mare fixație erau comentariile tragice, uneori cu referire la Icar. Știți mitul lui Icar, nu? Partea care ne interesează pe noi e asta: Icar și taică-su evadează din labirint cu ajutorul unor perechi de aripi lipite cu ceară. Tatăl e prudent, dar Icar se simte voinic, zboară prea aproape de soare, soarele îi topește ceara, aripile se destramă și Icar pică din cer și moare.

Icar e o metaforă pentru jumătate dintre eroii literaturii făcute la școală: precum Icar, personajul încearcă să se ridice deasupra condiției lui, dar la un moment dat se prăbușește tragic. Sau se prăbușește tragic în mod simplu la clasa noastră, dar se prăbușește tragic cu referire la Icar la clasa paralelă. Ideea e că e multă tragedie.

Ceea ce e logic când e vorba de, să zicem, tragedia greacă. Despre care am discutat la ore. Oedip biruie Sfinxul, ajunge rege și se ridică din ce în ce mai sus în lume – dar apoi, ca Icar, zboară (metaforic) prea aproape de soare, îi mânie pe zei și pică din înalturi în momentul în care își dă seama că s-a culcat cu maică-sa și că odraslele lui îi sunt și frați (și surori). Prăbușirea lui e completă când își scoate ochii și pleacă rătăcitor prin lume.

Poate că într-un mod mai puțin logic, Icar e o metaforă bună și pentru literatura creată în stilul clasic. De exemplu, în Ion, de Liviu Rebreanu, personajul principal e un țăran care vrea și iubire, și pământ. Încearcă să le obțină pe amândouă, dar glasul tragic al iubirii îl strigă și el încearcă să se ridice prea sus, dar asta nu face decât să-l prăbușească și să-l omoare. Ca pe Icar.

În Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, e absolut evident: Dionis aspiră să fie mare și tare, se face vrăjitor cu ajutorul maestrului Rubens… dar se ridică deasupra condiției lui umane și, la fel ca în cazul lui Icar, ridicatul prea sus îi aduce prăbușirea.

Mai e și Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Nu mai știu ce se întâmpla acolo, dar protagonistul luptă, protagonistul o dă cu bâta-n baltă, protagonistul se sinucide la final – la fel ca Icar, a încercat să se ridice unde nu-i fierbea oala, dar îi fierbea ceara de pe aripi.

Mă tot chinui să-mi aduc aminte ce alte cărți mai erau în programă, dar, după cum ziceam, le-am evitat pe toate ca pe drac, așa că nu mai țin minte. Însă schema critică e de neuitat. Atât de multă tragedie ne-a imprimat profa noastră excelentă în interpretări încât atunci când la o olimpiadă de engleză ne-a picat odată o poezioară romantică și dulce și ușor tristă, și o colegă a interpretat-o ca pe o tragedie suferindă cu moarte și depresie.

Repet schema ei, aplicată pe capodopere ale literaturii universale (sau necapodopere):

Crimă și pedeapsă e despre un individ care crede că se poate ridica la condiția de geniu și face o crimă fiind convins că e deasupra oamenilor de rând. Dar, asemeni lui Icar, de fapt nu are capacitatea de a „zbura” atât de sus și se prăbușește în mod tragic.

Anna Karenina nu și-a acceptat viața de femeie măritată și absolut comună, așa că a încercat să-și clădească o viață mai bună cu Vronski, dar încercarea ei a dus-o doar la o prăbușire tragică și la moarte – la fel ca în cazul mitului lui Icar.

Anastasia Steele a încercat să găsească o iubire de vis… dar aceasta le e interzisă muritorilor. Christian Grey, demonul romantic din această operă literară, a rănit-o când ea, precum Icar, a încercat să se înalțe prea sus – la finalul cărții, eroina se prăbușește într-o tragică disperare.

Un lup încearcă să devină un actor excepțional… Dar lupii nu sunt meniți să se ridice deasupra condiției lor și, precum Icar, lupul se prăbușește tragic și moare…

Mai mulți nobili încearcă să se ridice deasupra condiției lor nobiliare, însă din cauza faptului că muritorilor de rând nu le este permis să obțină puterea absolută, la fel ca în mitul lui Icar, toată lumea se prăbușește și moare.

După cum se vede, poți rata spectaculos esența unei cărți cu schema asta. Sau cu orice altă schemă, dacă ai suficientă nebunie ca s-o aplici. Cu puțină bunăvoință, orice personaj poate fi Icar. Și orice decor poate să fie ce vrei tu, dacă forțezi nota.

Încercați să vă prindeți la ce se referă ce scriu aici: „Autorul prezintă aici o lume carnavalescă, o lume pe dos, în care totul este grotesc și caricatural, spre deosebire de lumea reală.” Hai, că știți. Ați făcut toți opere de autorul care scrie așa, grotesc și carnavalesc și hidos cum e. Nu vă prindeți?… Nu?… E vorba de Caragiale. La liceu am învățat că I.L. Caragiale nu e amuzant că seamănă personajele lui cu unii oameni pe care-i cam știm, ci pentru că lumea lui e fix pe dos față de cea reală. Pentru că, în lumea reală, după cum știm cu toții, toți politicienii sunt cinstiți, țațele nu țin enorm la odrasle nasoale și toți copiii sunt bine crescuți. Eeeexact.

Mi-a luat mult timp să înțeleg că orele de română pe care le făceam în școală erau proaste. Chiar dacă nu-mi plăceau. Chiar dacă n-am simțit niciodată vreo dorință să citesc ceva din bibliografie. Chiar dacă am rămas cu impresia că literatura „mare” e scrisă cu „expresii frumoase” și cu „idei”, pe tot felul de modele „mărețe”, gândite de autor dinainte (cu câtă subtilitate l-a băgat Creangă pe Icar în povestea aia cu lupul!).

Și mă întreb cât mai durează până începe să se prindă lumea că ceva nu e chiar ok la abordarea pe care o avem față de literatură și de predarea ei. Că poate e o bubă undeva în sistem, dacă ajungem să spunem absurdități cu o mină serioasă, dacă repetăm neadevăruri pentru că sunt spuse de „oameni mai deștepți ca noi”. Poate că nu era Icar pentru toți profii de română, dar dacă poți să ai o obsesie și să o transmiți la generații întregi, parcă nu e ok.

Până una-alta, probabil că unii dintre voi au remarcat că există un purgatoriu în titlul articolului, dar nu și în articolul propriu-zis. Există o fază și cu purgatoriul – cine se prinde, primește 10 puncte internet (oferite de Dorin Lazăr de la ICR). Dacă nu se prinde nimeni, le mănânc eu, după care vă zic.

Godot trebuia să aspire la o condiție superioară, dar s-a prăbușit tragic, precum Icar, înainte de piesă. Tragedia piesei e că firul ei narativ a aspirat la prea mult și s-a înălțat prea tare, așa că, precum Icar, s-a prăbușit și a devenit absurdă.

Sergiu Someșan – URSSA [recenzie]

Mon, 01 Jun 2015 07:13:29 +0000

URSSA de Sergiu Someșan e una dintre puținele cărți românești scrise în zilele noastre pe care le-am citit cu plăcere și viteză. Nu are pretenții de Literatură profundă, plină de Idei care trebuie digerate de un auditoriu avid după înțelepciunea autorului, ci e literatură menită să fie citită – și deci are ceva plăcut, ușor.

Însă, înainte să pună cineva mâna pe carte, să citească trei capitole și să spună că am înnebunit, țin să precizez că partea faină e după ce treci de început. Începutul e o avalanșă de personaje și de descrieri tehnice de submarine și de alte chestii militare care m-au lăsat în mare parte rece – aveau un aer mai mult de enciclopedie decât de ficțiune.

E anul 1986 și rușii, așa cum îi știm, vor să-și impună puterea asupra lumii – de data asta, printr-un plan super-secret pus la cale de KGB. De fapt, nu de KGB cu totul, ci de o parte selectată din KGB, care are propriile ei interese. Planul e mai mult decât ușor absurd și părerea mea e că n-ar putea da rezultatele scontate nici dacă ar reuși – comuniștii nu sunt tocmai cei mai mari inițiatori ai planurilor reușite, dovadă fiind toată istoria lor – dar asta nu înseamnă că nu e o amenințare reală.

În timp ce KGB-iștii se pregătesc să transforme SUA în URSSA (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii), americanii se chinuie să țină pasul și să contra-spioneze până se salvează pe ei înșiși. Ceea ce le iese și nu le iese – mie mi-au dat mai mult senzația că nu sunt cu un pas în fața rușilor, ci mereu cu un pas în urmă.

Ca în toate poveștile cu spioni, aproape toate personajele se ocupă cu spionajul, analizatul de intenții ale inamicului și complotatul. Și, tot ca în toate celelalte povești cu spioni, apare și o spioană care e aruncată cu toată forța narațiunii în brațele celui mai convenabil personaj masculin. Ceea ce n-ar fi o problemă, doar că iubirea asta apare pe parcursul unui capitol smuls dintr-un roman de dragoste, în care întreg universul complotează la o cerere în căsătorie care apare de nicăeri, pe baza unei iubiri care apare la cererea narațiunii.

Capitolul m-a lăsat perplexă și am tot așteptat ca spioana noastră KGB-istă să-i taie gâtul în somn logodnicului, ca să fie în ton cu restul cărții, dar iubirea asta a fost singurul lucru mărturisit sincer din toată cartea.

Una peste alta, o carte faină, cu o idee absurdă și mișto în spate. Fără pretenții, fără chinuieli – cred că e exact direcția de care e nevoie în literatura română de azi ca să fie citibilă. O recomand. E disponibilă pe site-ul editurii Datagroup și, dacă am auzit eu bine, și la Cărturești. Ar fi fain să fie disponibilă și pe Elefant, eMag sau Libris, după cum zicea cineva de la ICR (celălalt ICR, nu ăla la care probabil că vă gândiți). (hint, hint, Datagroup, hint, hint)

Câte ceva despre piața de carte din România

Fri, 20 Feb 2015 09:59:51 +0000

Proporția traduceri/cărți românești e foarte mare (relativ la cea de afară).

Nu știu dacă ați remarcat, dar în general în librăriile din România există o zonă de cărți scrise de autori români. Și nu e vorba doar de magazinele fizice – inclusiv pe eMag dacă intri, vezi o categorie de literatură universală și una de literatură română.

Străinii nu au aceeași împărțeală. Dacă intri pe site-uri în engleză nu găsești o categorie echivalentă de literatură britanică/americană. Nu e necesar să spui „Bine, aici sunt cei mari, Murakami, Marquez etc., dincolo îi găsiți pe ai noștri, Fowles, Barnes, Lodge și ceilalți.” De ce? Că la ei sunt mult mai mulți autori autohtoni și mult mai apreciați.

Cel puțin unul dintre motive ține de investiții și riscuri. Traducerile noastre costă foarte puțin. Făceam mișto nu demult de prețul de 8 lei/pagină. Dacă ai o carte de vreo 400 de pagini, îți iese pe la 3200 lei, lejer sub 1000 de euro. În străinătate i-ar costa de cel puțin vreo 10 ori mai mult, așa că stau să se gândească bine la ce fac – și dacă au ocazia, de obicei nu apelează la traduceri, ci la talentul local. Și atunci, ca să trăiască, se uită în general după cărți care au priză la public.

La noi e mult mai greu să dai peste un scriitor cu priză la public și să convingi primii oameni să-i dea o șansă, așa că se merge pe traduceri.

Genurile cele mai cumpărate: dezvoltare personală și romane de dragoste.

Am mai discutat cu unii-alții și toți avem cam aceeași impresie: asta se cere, asta se vinde, asta se traduce. Literatură ușoară, fără pretenții, ușor de digerat, plăcută, confortabilă – ceea ce nu e o problemă. Doar că cei care citesc dezvoltare personală și arii conexe (filozofeli a la Puric, Chirilă) se iau mai în serios decât cititorii romanelor de dragoste. Pentru că deseori își imaginează că au aflat nu știu ce adevăruri – ceea ce e deseori fals.

Bine, hai să închid paranteza tristă despre lipsa de valoare a cărților de gen. Și zic cam atât: dacă vreți mai multe cărți de alte genuri, cumpărați-le.

Cărțile fizice rămân neimpresionante.

Am o pasiune pentru librării, ceea ce înseamnă că: 1. O să vreau să văd și eu Cărtureștiul noul de care vorbește toată lumea; 2. Am experiență cu cărțile: le scot de pe raft, le răsfoiesc și le pun la loc.

Glumesc cu paragraful de deasupra, evident, dar mi-au trecut o grămadă de cărți prin mâini. Și cele străine tind să fie frumoase, atrăgătoare. Când am scăpat printr-o librărie în Amsterdam (de fapt am scăpat prin două, de mai multe ori) nu erau foarte multe cărți pe care nu voiam să le răsfoiesc. Mari, dar ușoare, cu scris elegant, mare, frumos. Nu toate, dar vezi des unele la care chiar s-au străduit.

La noi nu prea sunt genul ăsta de cărți (cu mici excepții). Mi s-a întâmplat chiar să nimeresc cărți _cu coperți _cartonate (adică versiunea „de lux”, cum ar veni) care arătau de parcă și-ar fi bătut cineva joc de ele. Cea mai mare dezamăgire a copilăriei mele a fost Harry Potter și Pocalul de Foc, prost tradusă, ediție cartonată, în care primele pagini aveau cerneala întinsă și aiurea. Mă bucur că Editura Egmont a eșuat ca o balenă, dacă nu pentru altceva, atunci pentru ce-au făcut cu Harry Potter și pentru că în benzile desenate cu Mickey Mouse uitau câte un rând de replică afară.

În rest: apreciez cărțile de la Humanitas, care arată chiar decent. Și romanele de dragoste de care ziceam mai sus (eu am câteva de la Lira) – nu pentru că arată excelent (arată doar decent), ci pentru că uneori sunt la prețuri mai mici de 10 lei, ceea ce face raportul calitate/preț foarte acceptabil.

Însă suntem în 2015. Editurile se plâng că nu le cumpără lumea cărțile și nu se prea înghesuie să facă vreo schimbare ca să le cumpere, totuși, cineva.

Comunicarea cu cititorii scârțâie.

Încă nu simt că există cineva din lumea literară care chiar să-mi capteze atenția. Editurile își anunță promoțiile (sau cărțile în curs de apariție), scriitorii… nu prea-i urmăresc. Acum sunt cu ochii doar pe Michael Haulică, care scrie la Colierul de perle al bunicii despre fantasy & SF, ceea ce înseamnă că spune chestii care mă interesează. Și, în plus, omul pare simpatic.

Știu că Vlad B. Popa e alt autor care iese în față și e vizibil, vorbește despre proiecte, pune poze, chestii de-astea. Și și ceilalți de la editura Datagroup mai dau câte un anunț, mai spun câteva chestii interesante.

În rest, aș urmări, dar pe cine? Nu știu cine e, unde e, ce scrie. Există vreo editură care-mi spune chestii măcar relativ interesante (nelegate doar de reduceri)? Există autori care fac ceva interesant? Ori nu-i știu eu, ori nu prea sunt. Și e păcat, pentru că așa se mai atrag cititori și se țin pe-aproape între două lansări.

Cine știe oameni sau edituri care merită urmărite, să dea un semn. Că poate greșesc eu la faza asta și sunt mulți cu platforme, dar n-am aflat eu.

Adrian Teleșpan – „Cimitirul” [Comentario-recenzie]

Wed, 03 Sep 2014 07:20:07 +0000

Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!”

Acea carte era Cimitirul. Sau urma să fie, după o revizuire care a adus-o la 377 de pagini. (nu știu dacă așa a fost, dar așa-mi imaginez eu situația, zău)

După ce a terminat prima variantă a venit la el un prieten care citise cartea, sau poate doar conștiința lui interioară. Și au avut conversația asta:

– Mă Adriane, mă, nu e bine, mă băiatule.

– Dar de ce? Ce-am făcut?

– Păi ești homosexual, mă…

– Și ce?

– Și toată cartea asta e numai o p*** și-un pământ, mă. Înjuri la fiecare trei pagini, când nu înjuri bagi pornografie, și când nu bagi pornografie, bagi oamenii în pământ la propriu, cu cimitirul tău.

– Da, dar uită-te ce e acolo în afară de înjurături și alte alea. Câte povești, uită-te și tu, cu înmormântarea aia a tipei care a făcut meningită că era clăpăugă și se dădea cu motorul, și preotul era ca Yoda, și…

– Mă Adriane, dar așa vrei tu să fii scriitor, mă? Scriitorul are datoria sfântă să educe oamenii. Dacă te citesc, care-s ideile tale? Ce vrei să înțeleagă tot omul, cu ce să rămână, dacă tu vorbești doar de chestii hazlii și de viața ta sexuală imaginară? Și vreau să-ți spun că nici tu nu ești prea simpatic acolo. Ești un fraier lipsit de curaj, fraiere, un nimeni care nu se ridică pe propriile picioare. Păi treabă-i asta? Trebuie să le demonstrezi oamenilor că se poate mai bine, că nu la asta se rezumă totul. Trebuie să-i înveți ceva bun, mă băiatule, să le pasezi din înțelepciunea ta, că altfel nu se poate, nu-i în regulă.

Și atunci, îmi imaginez eu în continuare, Teleșpan a inserat înainte și după povestirile mai importante tot felul de filozofeli despre viață, moarte și univers, care arată ca niște Eckhart Tolle combinat cu alți New Age-iști, dacă Eckhart Tolle și ceilalți New Age-iști și-ar permite să înjure la fiecare trei fraze. Pentru că e una dintre cărțile cele mai pline de înjurături pe care le-am citit de multă vreme. Din punctul ăsta de vedere, cine s-a săturat de înjurături n-o s-o aprecieze. Nici cei care nu prea apreciază scenele sexuale explicite n-o s-o aprecieze. Și dacă vă displac homosexualii, mai bine lasă. Iar dacă aveți chef de Literatură Profundă, nu asta e.

De fapt, poate că e mai bine să nu fie citită de foarte multă lume din exact motivele de mai sus.

Ce recomandă Cimitirul sunt poveștile pe care Teleșpan știe cum să le crească, din pas în pas, nebunie neașteptată peste nebunie neașteptată. Are un fler în direcția asta, în a clădi (deseori prin dialog) o imagine din ce în ce mai absurdă a situației. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine a meritat s-o citesc.

O veche poveste cu Păsări-Lăți-Lungilă

Sat, 23 Aug 2014 09:20:10 +0000

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă.

„Cum ai spus?” întrebă profesoara noastră, căci nu-i conveni a auzi cum pronunțarăm numele.

„Păsări-Lăți-Lungilă?” zise care o fi fost.

„Nu e Lăți, cu accentul pe Lă, e Lăți, cu accentul pe ți, că vine de la a se lăți.”

Apoi, loaza care îndrăznise a pronunța numele ilustrului personagiu fu nevoită dară să spună de atunci încolo în ace oră Păsări-Lății-Lungilă, chiar dacă noua pronunție ne sună rău tuturor și păru să rupă din curgerea poveștii lui Creangă, Dumnezeu să-l ierte, că om cult a fost.

Și până în ziua de azi când îi aud sau îi citesc numele mă cert în gând cu bătrâna noastră profesoară, că multe învățarăm de la ea și nu toate bune.