Lucian Boia on Roxana-Mălina Chirilă

Boia are un bestseller în Sf. Gheorghe

Fri, 16 May 2014 16:52:05 +0000

Pentru cine a reușit să rateze știrea: Lucian Boia a scris o carte despre Primul Război Mondial în care a zis cam așa ceva:

Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania.

A fost supărare mare. Unii au făcut urât la lansare, ca să arate că Transilvania a fost a noastră de când ne-a cucerit Traian. Pe la TV s-a discutat intens subiectul și undeva am văzut burtiere promovând România Mare. Și pentru că am tendința să citesc cărțile despre care se vânzolește, am zis să cumpăr cartea să văd care-i faza.

Zis și făcut. Am aflat că există în librăria din Sf. Gheorghe și pentru că mă bucur că există o librărie în Sf. Gheorghe am așteptat cuminte să ajung acasă și pe urmă m-am dus s-o caut acolo.

„S-a vândut,” mi-a zis ieri vânzătoarea. „Mai aducem mâine câteva exemplare.”

Perfect! M-am înființat acolo azi pe la 5 și am luat singurul exemplar existent, plus încă o carte care mi-a făcut cu ochiul și m-am dus la casă s-o plătesc.

„Am mai avut șase exemplare și deja ăsta e ultimul,” mi-a zis vânzătoarea. „Mai aducem…”

„La ce scandal a fost, nici nu mă mir,” i-am răspuns. Deși de fapt mă mir. Cred că e ceva record de vânzări, că în Sf. Gheorghe librăriile cu cărți în română tind să dea faliment cu o viteză îngrijorătoare. Așa că sună ca un bestseller local, o ciudățenie a sorții.

E interesant cum apartenența politică a Transivlaniei în 1507, 1608, 1709, 1810 și 1911 vara, deși e clară în manualele de istorie, a ajuns să fie un adevăr scandalos. O fi formularea, care le-a sunat unora de parcă Transilvania ar trebui să aparțină Ungariei, chiar dacă înțelesul era ceva de genul:

Boia a spus și alte lucruri, de care nu s-a scandalizat prea multă lume. De exemplu, că moldovenii, muntenii și ardelenii nu se vedeau ca fiind parte a aceluiași popor, ci se considerau a fi diferiți. Sau că povestea cu Mihai Viteazul care voia să unifice „România” e un mit și de fapt omul cam cucerea Ardealul și Moldova, nu elibera românimea. (care carte chiar merită, e interesantă)

Scandalul e o chestie care lovește aleatoriu, nici nu știi la ce se supără lumea. Dar hei, am ultimul exemplar din librărie acasă. Când termin cu ce citesc acum (și cu ce lucrez acum), am ce citi.

Lucian Boia – De ce este România altfel? [comentariu]

Sun, 20 Apr 2014 13:17:52 +0000

Vin ca-n basme, cu formule magice repetate de trei ori ca să funcționeze: aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie.

Și vin târziu, după ce vânzoleala s-a oprit, știind însă o chestie: cartea asta a fost aruncată de colo-colo cu supărare și ceva discuții, și o să fie și altele de același gen, aruncate la fel. Cărți critice la adresa românismului, cărți care nu prea convin, cărți care devin brusc populare și care supără.

O să comentez nu doar eseul lui Boia, ci și criticile care i se aduc, pentru că de la prima mea întâlnire cu cartea asta, la finalul lui 2012 când a fost pomenită în auzul meu, am auzit-o doar criticată și răscriticată pentru diverse motive de diverse feluri. Mi se pare că toată discuția ar fi putut avea loc și cu altă carte la mijloc.

Prima persoană care a pomenit-o în preajma mea era o bătrânică, al cărei scop nu era să arunce cu ouă stricate în Boia, ci să laude o altă carte, prima din seria Sufletul Neamului Românesc, scrisă de autorul Romavia. Această primă carte, despre care spunea că e cu adevărat frumoasă și informativă, era prezentată ca fiind cu mult peste cartea aceea groaznică a lui Boia, care spune păsămite numai lucruri rele, numai rele.

Acuma, la cât de atotcunoscătoare sunt eu a tuturor domeniilor și la cât interes aveam atunci pentru istoria și politica din România, habar n-aveam cine ar fi acest Boia (nici voi nu știți cine e Linda Hutcheon, așa că șșt!). În prima fază am rămas cu spaima-n suflet că Romavia ar putea să aibă un geamăn malefic – în fond, Romavia susținea la lansarea primului său volum că dacii erau creștini încă dinainte de a fi venit Iisus și că documentarea și-a făcut-o prin inspirație divină. E suficient un singur astfel de „istoric”!

Însă după ce mi-au trecut fiorii reci de pe șira spinării, m-am prins că Boia o fi vreun istoric sau ceva. În fond, dată fiind tendința de înflorire a trecutului nostru și a calităților noastre, un pic de obiectivitate și o critică mai dură pot fi considerate ca un atac. Și, ca să nu vă țin în suspans, am avut dreptate: Lucian Boia e un istoric adevărat, care se bazează pe surse, nu pe imaginație. Dar o să vă rog să rețineți contrastul Romavia-Boia, că revin la el puțin mai jos.

N-am pus mâna pe De ce este România altfel? pentru că rămăsesem cu o impresie extrem de proastă despre istorie din școală. Însă anul trecut cineva m-a convins să-mi revizuiesc ideile despre subiect și m-am trezit citind Istorie și mit în conștiința românească, o carte care explică frumos fabricarea multor povești care par a fi preistorice în conștiința neamului (nu-s). Iar anul ăsta mi-am luat și De ce este România altfel?

Cartea este, după părerea mea de non-istoric și persoană care n-a citit foarte multe în direcția asta, una bună. Bună pentru cei care s-au pierdut în manualele de istorie, pentru cei care aud lucruri despre trecutul nostru glorios doar din legende și povestiri cu Țepeș, pentru cei care s-au săturat de istoria din școală. E o istorie care arată clar curgerea și traseul unui anumit aspect al României: politica (însoțită de intelectualitate ca element explicativ). Regimuri instabile, legislație preluată de la alții fără să se aibă foarte tare în vedere adaptarea la condițiile noastre, o tendință dublă de supunere și nesupunere, de venerare a străinilor și de blamare a lor.

Concluzia lui Boia e că românii tind să spună cum li se cere, și să facă așa cum vor: „Fiindcă, ce e drept e drept, niciodată românul nu se supune pur şi simplu, ci se supune, iar după aceea se face că nu a priceput prea bine.”

Generalizări? Da, desigur. Cartea n-ar putea exista fără ele pentru că explică tendințele politice de azi prin tendințele politice de ieri. Explică ideile noastre despre legi și despre respectarea lor de azi prin ideile și condițiile noastre de ieri.

E cartea lui Boia adevărul absolut? Nu. E o opinie, o variantă de a vedea lucrurile, o teorie. Ca teorie și opinie, mi se pare că stă bine în picioare, sau suficient de bine ca să merite un gând, două sau trei.

Criticile pe care le-am găsit despre ea sunt de două feluri în general (bine, de trei, dar hai să lăsăm „e prea scumpă și e scrisă pentru bani” deoparte).

Critici 1: Nu e „de bine”, ba e chiar „de rău”. Se axează pe negativ. Vede lucrurile în negru.

Sunt persoane care preferă lucrurile bune din istorie, care vor să fie urmașii lui Ștefan cel Mare (mai știi?), care vor ca dacii să fie o mare civilizație cu care să se poată mândri. Uneori însă tendința e exagerată: se preferă un Romavia care scrie bazaconii despre cristale, peșteri și ritualuri la Sfinx unor idei pesimiste bazate pe realitate. Se preferă visele trecutului în locul prezentului, chiar dacă acele vise sunt extrem de nerealiste și bazate pe castele clădite pe nori. Lucian Boia a mai criticat miturile astea care izvorăsc din imaginație, nu din trecut.

Alteori tendința e mai bazată pe realitate: se aleg părțile bune din istorie, se merge înainte cu alea. Nicio problemă, e în regulă să te uiți la ce a fost bun pentru modele și toate cele. Dar e o diferență, cred eu, între optimism și refuzul de a asculta tot ceea ce nu e optimist. Iar cartea asta nu damnează foarte tare, nu împroașcă cu noroi România sau românii. Are însă scopul nu de a ne face să ne simțim bine, ci de a găsi cauzele unei probleme.

Boia încearcă să explice eșecul întregii clase politice în ce privește competența și ținerea de cuvânt – chestii de care se plânge multă lume în România – e nerealist să se presupună că poate răspunde prin lucruri frumoase și plăcute din istorie. Traseismul politic n-o să fie explicat prin Ștefan cel Mare, iar tendința politicienilor de a se eschiva sau de a lua mită n-o să fie explicabilă prin Vlad Țepeș. Pentru că în ciuda întrebării de pe copertă, De ce este România altfel?, întrebarea la care vrea să răspundă e mai degrabă „Ce-am făcut de politica noastră e n-șpe ori mai nasoală decât îi țările din Vest? De unde atâta incompetență la conducătorii noștri și în sistemele noastre?”

Critici 2: Nu e o cercertare istorică, sună mai degrabă ca un talkshow decât ca o carte academică, în ultima parte e supărat pe toată lumea, de la politicieni la taximetriștii ucigași în serie.

Îi înțeleg pe cei care spun lucrurile astea pentru că sunt de acord cu ele. Cartea asta nu provoacă revelații uluitoare, nu reinventează istoria României, nu este genul de text pe care-l propui ca teză de doctorat. Înțeleg, voiau altceva de la Lucian Boia. Însă omul n-a semnat un contract pe viață că o să scrie doar chestii mărețe, cel puțin nu din câte știu eu. De data asta a scris un eseu, o prezentare a opiniei lui despre situație, argumentată istoric. Nu aș lua-o ca pe o carte de istorie, ci ca pe o carte cu istorie.

Are dreptate cu justificările lui? Trasează corect cauzele și efectele? Se poate argumenta în diverse feluri. Nu e necesar să se creeze două tabere: cea a lui Boia și a susținătorilor lui, și cea a celor care nu sunt absolut de acord. Poate fi reținut ca o altă părere, ca o altă explicație.

Lucian Boia – „Istorie și mit în conștiința românească” [Recomandare de carte]

Fri, 23 Aug 2013 17:47:56 +0000

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit.

O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.”

E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Mi piace. Mai ales că trasează povestea poveștilor, ca să-i zic așa – felul în care s-au transmis și modificat diferite interpretări ale istoriei (de ex., episodul „Mihai Viteazul”).

Da, trișez. O recomand fără s-o fi citit pe toată. Sunt doar pe la o treime, dar n-aveam chef să aștept până la capăt ca să anunț că e mișto.