Mac Gregor on Roxana-Mălina Chirilă

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Avutia si saracia natiunilor. De ce unele tari sunt bogate si altele sarace?” de David S. Landes

Sun, 28 Oct 2018 18:30:18 +0000

Landes a fost profesor de istorie la Harvard. Teoria lui este atat de lipsita de political correctness incat ma mir ca nu l-au dat afara. Dar poate ca acum 20 de ani nu erau atat de porniti.

In cartea asta el sustine (printre altele) ca e important ca oamenii unei natiuni sa imbratiseze ultimele tehnologii CU scopul de a face bani. Gratis nu e bine. Exista o inflatie a meseriilor, care face ca de ex agricultura sa fie varful tehnologic la un moment dat, dar cand exista deja milioane de tarani, noua meserie de comerciant va fi platita mai bine. E important ca o natiune sa isi dea seama de asta si oamenii ei sa imbratiseze noile meserii, mai bine platite.

De exemplu de romani, el zice ca in perioada interbelica ei s-au multumit sa fie tarani si functionari publici. Comertul si industria, noile meserii banoase, erau asigurate de membrii ai minoritatilor care o duceau foarte bine. In Bucuresti 9 din 10 comercianti erau straini – nemti, evrei, francezi. Romanii nu au avut curiozitatea sa le fure meseria. De indata ce au putut, i-au alungat (pe evrei legionarii, pe germani Ceausescu). Rezultatul e ca au ramas mai saraci ca inainte, plangandu-se ca lumea le vrea raul.

Cred ca ar fi incantat sa afle ca mii de romani au invatat sa faca azi bani din lucrativa meserie a informaticii, depasind astfel blestemul ancestral.

Ok, de ce stiinta gratis nu e buna? Pentru ca nu are rezistenta in timp. De ce explorarea lumii facuta de chinezi a esuat si cea a occidentalilor a cucerit lumea?

Cu cateva sute de ani inainte de Magellan, nave uriase chinezesti au ajuns pana in Africa. DAR erau ale statului chinez. Negutatorii au fost exclusi ca sa nu faca prea mult profit si sa nu deranjeze armonia tarii. Navele au facut doar diplomatie si stiinta, in cel mai nobil si Star Trek mod posibil.

Problema era ca expeditiile costau enorm. Ele plus cheltuielile pentru Palatul Interzis au falimentat tara. Dupa ce imparatul a fost ucis de rebeli, un baron local a primit sarcina sa puna planurile pentru nave uriase si hartile lumii undeva, pentru generatiile viitoare. Dar tipul le ura asa tare ca le-a dat foc.

In schimb occidentalii au actionat pentru interes. Cand fiecare corabie aducea mirodenii care valorau greutatea lor in aur, nu a fost nevoie ca statul sa plateasca. Flotele se faceau singure. Oamenii invata sa navigheze cu astrolabul nu de dragul navigatiei, ci pentru ca asa puteau ajunge la insulele Moluce, unde concurenta nu stia sa ajunga, si sa se imbogateasca. Abordarea asta este cea corecta.

Cumparati cartea, are multe puncte de interes. Ce am povestit eu sunt numai cateva pagini.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Cronicile antice ale Angliei” de Wallerand de Wavrin

Sun, 07 Oct 2018 19:34:04 +0000

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]

Pe la 1450, o corabie straina ancoreaza langa o cetate ruinata pe malul Marii Negre, denumita Mangalia. Cavalerul burgund care conducea expeditia vrea sa afle mai multe despre loc, si intra in discutii cu marinarii. Tot ce stiau despre locurile astea era din legenda, ca pe aici au coborat mai demult amazoanele, si ca in interior se spune ca ar fi niste munti, dar nimeni nu a fost vreodata sa vada ce e in spatele lor.

Cavalerul era un nobil din Burgundia, comandantul unei flote venite sa il ajute pe Iancu de Hunedoara impotriva turcilor.

Fiindca armata nu se stransese iar Iancu era ocupat in alt conflict, flota lui Wallerand s-a unit cu o trupa de romani pe care ii conducea chiar fiul voievodului Vlad Dracul. Wallerand era considerat egal ierarhic cu fiul lui Vlad Dracul, asa ca au luptat cot la cot. Au atacat orasele turcesti de pe malul Dunarii, acolo unde simteau ca au sanse.

Nici o alta carte nu mi-a dat o senzatie asa de clara a legaturii cu stramosii. Romanii sunt descrisi ca luptatori excelenti, care se bateau foarte curajos cand era momentul, nu luau nici o situatie de de buna si verificau inainte.

La un moment dat, toata flota se adunase si astepta sa atace Dristra. Dar cardinalul care conducea nominal atacul intarzia. Pe corabia lui, se vedea ca legase un om de maini si il suspendase in aer. Timpul trecea si lumea incepea sa bombane – „noi ne pierdem sansa aici si cardinalul acum si-a gasit sa isi disciplineze oamenii”.

Corabia cavalerului nostru s-a apropiat intr-un sfarsit sa il intrebe ce face. La care cardinalul a ras usor si le-a spus ca intarzie si ca face foarte bine ca intarzie. Romanii nu luasera de buna ca orasul era neaparat, ci organizasera frumos o panda in jurul zidurilor ca sa afle cum e treaba de fapt si au prins un turc care se furisase la la pescuit in afara cetatii. Supus la cazne, marturisise ca o intreaga armata turceasca statea pitita in oras, asteptandu-i sa atace. Asa, armata turceasca a trebuit sa atace prima si n-a reusit nimic.

La un alt asediu, cavalerul a fost lovit de o raceala sau o pneumonie, care l-a taiat atat de puternic incat nu mai putea sa stea in picioare si a bolit in cabina lui multe zile. Atunci a ajuns si Iancu de Hunedoara la flota, si a coborat in cabina sa il viziteze. Prima data n-a izbutut sa intre din cauza armurii de pe el, intrarea fiind stramta. Apoi s-a intors cu suita dupa ce s-a schimbat, l-a incurajat si i-a adus niste vin de ghimbir. Vazand ca nu poate ridica cupa, i-a dat personal sa bea, iar el saracul a trebuit sa bea, desi stia ca ii va face rau la stomac, ceea ce i-a si facut.

In cateva pagini, tipul descrie foarte multe momente faine. Iti dai seama cat de mult au pierdut romanii pentru ca nu prea stiau carte si nu au putut scrie niste cronici de lupte ca ale lui Wavrin. Cate fapte si povesti interesante s-au pierdut.

O recomand 100% – cautati-o in Calatori straini despre Tarile Romane vol 1.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Stația centrală” de Lavie Tidhar

Mon, 01 Oct 2018 16:56:43 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

In cartea lui Lavie Tidhar, spre deosebire de majoritatea SF, viitorul evolueaza, e ceva temporar, supus schimbarii. Nu prezinta un viitor, ci un prezent ca si momentul acesta, care e doar un moment trecator si isi la randul lui asteapta viitorul. Nu am mai avut senzatia de viata cotidiana asa bine realizata intr-un SF.

Nu e atat un viitor spatial (desi oamenii au colonizat Sistemul Solar), cat un viitor cyber, in care toti oamenii au un nodul implementat pentru comunicare online.

Pune niste intrebari foarte faine, legate in special de religie: mai au oamenii nevoie de religie in viitor, unde totul se schimba rapid? au nevoie de experiente mistice, chiar daca designul lor e facut in laborator si le primesc in pastile? Au nevoie de zei, chiar daca acum ii pot construi? Mai scriu poezie? Dar robotii, au nevoie de o religie a lor?

Stilul – usor poetic. Sirop, dar tinut sub control.

A luat premiul Campbell + altele. Posibile motive incorecte pt care a luat premiul: cartea e plina de refugiati si de tot felul de natii. Autorul e totusi un evreu britanic caruia i-a placut sa se plimbe peste tot prin lume, asa ca mno, fie.

Cartea m-a pierdut spre sfarsit. Chestia ca ii reuseste asa bine viata de zi cu zi are un revers, cand te intrebi: bai, dar s-a intamplat ceva in cartea asta? Ca momentele de actiune sunt in trecut, e ca si cum ai vorbi de anul 2018 si te intorci sa spui cum a facut Intel primul procesor. in 1970 Interesant, dar in anul de care se ocupa nu prea se intampla decat maxim pregatirea pentru ceva.

Inteleg ca a scris mai intai mai multe povestiri, si le-a combinat aici. Nu e bine. Sunt prea multe idei si pe mine nu m-au prins decat 50% din ele. Daca erau separate puteam sa zic: asta nu mi-a placut, aia e foarte faina.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii” de Bernal Diaz

Fri, 28 Sep 2018 08:14:23 +0000

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]

In anul 1517, autorul cartii era pe corabia asta de aventurieri care plecase din Havana, Cuba, in necunoscut, incercand sa gaseasca continentul. Morti de sete, au debarcat pe o insula in cautare de apa. Pe cand si-au terminat de umplut ploboacele, au fost atacati de o multime de indieni. Nici unul din spanioli nu scapat fara minim o rana de lance. Vazand ei ca nu fac fata si au murit 50 dintre ei, si ca capitanul incasase 10 sageti si „sangera peste tot”, au fost nevoiti sa abandoneze apa si sa fuga. Se vor mai intalni ei cu indienii acestia.

S-au pornit inapoi spre Cuba, fara apa, si alti 5 au murit de sete pe drumul de intoarcere. „Doamne cat e de greu sa descoperi pamanturi noi in felul in care ne aventuram noi.”

In Cuba se pregatea insa o expeditie mai mare. Finantata de oameni puternici, nu se puteau decide asupra conducatorului ei. Pana la urma, a castigat cu un mic avantaj un mic boss local, numit Hernando Cortes, ridicat in slavi de sustinatorii lui pentru ca ca stia sa porunceasca si sa se faca temut. Cortes era un barbat frumos si placut. Dar desi avea calitatile nu avea banii ca sa poata conduce o asemenea expeditie, asa ca a trebuit sa faca mari eforturi pentru a convinge. Ca o idee puterea lui politica era asa de la limita incat imediat dupa ce au plecat finantatorul a decis sa il demita.

Aventurierul nostru s-a inscris fireste in expeditie si a participat la ea pe toata perioada. Cartea a scris-o mult mai tarziu, cand avea 84 de ani si nu avea altceva ce face.

Frica indienilor fata de cai, tunuri etc nu a rezolvat asa mult. Toate aliantele pe care le-au facut, le-au facut dupa ce popoarele acelea i-au atacat din plin si au vazut ca nu ii pot bate. Cu pacea n-ar fi mers. Si stim asta pentru ca au incercat-o de fiecare data. „Venim sa va ajutam impotriva lui Montezuma, vrem pace”. Degeaba. Pana cand nu ii incercau cu toata forta lor militara, nu exista negociere. Ori sunteti zeii, ori va bateti ca zeii, e totuna, hai sa ne aliem.

Odata facute, aliantele astea au tinut cel mai bine. Chiar si cand 860 din cei aprox 1000 de spanioli au fost ucisi la un moment dat, aliatii au ramas supusi lor si au cucerit Imperiul Aztec

Jumatate din carte este povestea cuceririi Imperiului Aztec, si a celor 119 batalii la care a participat aventurierul nostru.

Jumatate din carte este despre bataliile politice a lui Hernando Cortes impotriva puternicilor lui dusmanilor spanioli. In pauzele dintre 2 lupte, Cortes vroia sa-i tina departe ca sa pastreze Mexicul numai pentru el. Si sunt la fel de interesante ca si bataliile cu aztecii.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Confesiunile unui cafegiu” de Gheorghe Florescu

Fri, 14 Sep 2018 18:46:21 +0000

[Notă: Această postare e scrisă de mac gregor. Eu tot am văzut cartea prin librării și am mai auzit lucruri bune de ea – chiar mă gândeam s-o iau.]

Nu cred ca Florescu a facut numai ce spune in carte, cred ca povestea e mai bogata de atat si nu a spus tot ce il putea acuza. Cand esti director in sistemul de comert socialist cu acces la marfa occidentala, poti mai mult.

Il cred pe de alta parte cand spune ca a muncit foarte mult si a trebuit sa balanseze cu grija multe interese. Din punctul meu de vedere, Florescu este ok. Asta din 2 motive: unu, ca m-am saturat de pana peste cap de dispretul tuturor fata de toti. Cu munca lui si atentia la detalii, Florescu era peste 65% din populatie. Doi, fiindca as prefera ca tara sa fie condusa de cineva din comertul socialist, decat de cineva din furtul socialist.

Deformarea profesionala e vizibila si in faptul ca scrie ca un gestionar: am facut, am vazut, la ora 8 am inchis. Apreciez pozitiv stilul, in primul rand pentru ca nu e siropos. Cartea e groasa, dar se citeste usor.

Ce zice el e ca in sistemul comunist, securistii erau regi. Ei aveau tot: mancare de import, cele mai bune locuinte… Cica un bloc din Bucuresti a devenit in asa hal cuibul securistilor, incat dupa revolutie acolo locuia insasi Camelia Voiculescu, cu familia.

Florescu este protejatul unei factiuni internationaliste a Securitatii. Printre multe alte chestii pe care le face ca sa isi asigure protectie, inteleg io ca introduce in vanzare marfa de contrabanda confiscata la frontiere, si banii se intorceau pe sest la respectivii protectori. In 1984 sectiunea nationalista a securitatii ii ataca pe internationalisti, si Florescu cade. Acuma eu nu stiu sa existe securisti care sa fi fost de partea occidentului, iar despre protectorul lui zice in final ca a fost agent KGB. Sa se inteleaga prin internationalisti de fapt aripa pro-sovietica din Securitate? In fine, e dreptul celui care isi scrie memoriile sa dezvaluie cat vrea.

E plina de anecdote despre cam toata lumea, mai mult sau mai putin cifrate. Si cam toti erau cunoscuti dinainte de 89. Omul are clar o serie de biasuri, dar e oricum interesant.

Imi place de ex deviza familiei de ciobani Becali, care a trecut incoace Dunarea in 1928: „Nu te ineci pentru ca intri cu capul sub apa, te ineci pentru ca nu ridici capul de sub apa”. Ma scuzati, stiu ca lumea rade de Becali ca e prost. Dar hai sa punem si noi ca popor in aplicare aceasta deviza: in loc sa ne certam a cui e vina ca suntem cu capul sub apa, fiindca asta se poate intampla oricui, mai bine sa scoatem capul din apa si ne certam dupa aia.

Recomand cartea, mi-au placut primele 2/3 din ea. Dupa aceea, insista prea mult asupra puscariei. Din partea mea putea continua inca 500 de pagini tot asa.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Cartea Șoaptelor”, de Varujan Vosganian

Mon, 10 Sep 2018 12:03:48 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Nu imi place absolut deloc politicianul Varujan Vosganian. Consider ca si-a folosit aparenta de om cultivat ca sa serveasca de fapt interesele PSD. Acestea fiind zise, e aceeasi poveste ca si cu Ernu. Apreciez cartea fiindca nu e despre el, ci despre povestile altor oameni, si sunt povesti interesante in sine.

Probabil nu ati realizat ca o mare parte din minoritatea armeana a venit in Romania dupa genocidul armean din 1915. Cei care au scapat din Turcia, au fugit pe tot globul. Multi au ajuns in Romania, care era relativ aproape.

Povestile genocidului, povestile celor care s-au razbunat, ale celor care s-au mutat aici, sunt subiectul cartii. Dupa ce s-au aclimatizat in 30 de ani, le-a venit pe cap catastrofa venirii comunismului in 1945 -- alt set de povesti.

La un moment dat URSS a infiintat o republica a armenilor si i-a chemat sa vina. Unul a zis ca merge si o sa le transmita cum e acolo. Dar fiindca era cenzura, le va transmite printr-o fotografie mesajul real. Daca sta in picioare in poza, inseamna ca acolo e bine; dar daca va sta pe scaun, e rau. Dupa un an, a venit o scrisoare foarte laudativa, cu o poza atasata: tipul zambea larg... stand culcat pe iarba. 🙂

Ce strica cartea e stilul lui Vosganian: siropos si zaharisit. E stilul pe care il pot suporta cel mai putin. Fiindca multe povesti sunt tragice iar stilul e monoton patetic, efectul final e ca si cum ai freca mereu un disc pe o singura nota muzicala: te poti trezi cu o durere de cap.

Meritul e ca a transmis mai departe cateva povesti de familie interesante.

Toate cartile pe care le-am comentat pana acum cu nume si autor, le recomand: pe asta insa o consider o simpla curiozitate.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: Cum se termină seria Dune, de Frank Herbert

Wed, 05 Sep 2018 08:01:01 +0000

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]

Dune e cel mai fain SF din istorie. Desigur, e o parere subiectiva, dar e parerea foarte multor oameni, deci asa e.

Frank Herbert nu a terminat povestea. Ultimele volume sunt din ce in ce mai slabe, se simte ca autorul isi pierde suflul.

Ce a lasat in urma lui sunt o serie de notite, pe baza carora fiul lui impreuna cu scriitorul de SF Kevin J. Anderson au finalizat seria cu Hunters of Dune si Sandworms of Dune. Cartile acestea sunt la nivel de fan fiction, ceea ce conteaza fiind ideile lui Frank Herbert care se ghicesc in fundal si ce inseamna ele pentru serie.

N-am sa povestesc actiunea, dar am sa spun cum se termina si care e scopul intregii povesti. Daca n-ati citit macar prima carte (care e musai), OPRITI-VA ACUM. Urmeaza spoilere.

In universul Dune, oamenii au exterminat masinile in Jihadul Butlerian. De fapt insa, victoria este doar temporara, inteligenta artificiala reusind sa scape dincolo de planetele locuite de oameni. AI-ul se poate reintoarce oricand, cu capacitati necunoscute, dezvoltate in sute de ani.

In sensul asta, crearea de Mentati nu mai e doar din necesitatea de a inlocui cu ceva masinile, ci e si parte a unei curse a inarmarii impotriva reintoarcerii masinilor. (Mentatii sunt oameni antrenati sa faca proiectii mentale foarte complexe folosind capacitati intuitive).

Desigur, varful maxim de intuitie este capacitatea de a prevedea viitorul. Asta e Paul Atreides, care ar fi arma umana suprema impotriva masinilor.

Spre neplacerea lui, el descopera ca unele viitoruri pot deveni inevitabile. El insusi devine prizonierul unui astfel de viitor, soldatii lui omorand milioane intr-un jihad universal, fara ca el sa poata opri macelul. Il poate imblanzi pe alocuri, dar odata facuti destui pasi intr-o directie, viitorul devine inevitabil.

Mai mult, el vede foarte, foarte multe viitoruri posibile in care omenirea e exterminata de masini. Nu poate anula de unul singur posibilitatea.

Ce va face el ca raspuns, si singura varianta in care omenirea poate scapa, e sa declanseze un viitor in care oamenii sa nu se opreasca niciodata din explorarea spatiului si colonizare. Fuga la infinit. Sa nu poata fi prinsi niciodata intr-un singur loc si exterminati.

Ciclul Dune se termina cu reintoarcerea masinilor. Are loc batalia finala, in care se va vedea daca capacitatile umane dezvoltate pana atunci sunt mai puternice decat AI-ul.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Mara”, de Ioan Slavici

Fri, 31 Aug 2018 11:18:03 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Mara este o biata femeie necajita, care sufera in secolul 19 intr-o lume sexista si xenofoba… Nah, v-am pacalit. E exact invers, fiindca actiunea se peterece in Ardeal mah si e scris de Slavici, care era de-a locului.

Mara este o femeie care stie ce vrea, si anume sa aiba 2 copii mari, frumosi si aranjati la casa lor. Cand sotul ei a murit tanar si a lasat-o singura cu 2 copii mici, si-a strans toti banii si si-a facut un plan de afaceri. Cu tot ce avea a cumparat folosinta bacului de peste Mures, si zilnic era acolo, avand grija sa functioneze si sa incaseze de la fiecare taxa potrivita. Tanti asta Mara e primul si singurul exemplu pozitiv de capitalist din literatura romana.

Intre altele fie vorba, mare pacat ca restul eroilor literari is visatori aerieni si in final ratati, de la Eminescu la Cezar Petrescu etc. Canonicul Grama de la Blaj avea dreptate, ca Eminescu a fost un model dezastruos. Ne era mai bine ca natie daca nu avea atata talent.

Inapoi la afaceri. Mara are grija de fiecare banut castigat. Toata lumea o cunoaste. Se foloseste de statutul de femeie necajita si singura ca sa atraga simpatii. Negociaza strans. si cum o stie toata lumea, ajunge la ea tot ce se intampla in judet si cand aude de o oportunitate de afaceri studiaza discret problema pe toate laturile si se baga. Stie disimuleze ca sa nu atraga invidie, toata lumea o stie drept saraca Mara care isi iubeste copiii.

Lumea Ardealului descrisa e foarte veche. Unele obiceiuri sunt la fel de prudente ca la musulmanii de acum – de exemplu o femeie nu avea voie sa vorbeasca cu un strain decat in prezenta unui membru al familiei. Ortodocsii nu treceau la catolici nici picati cu ceara. Nemtii erau elita, impreuna cu ungurii, si isi dadeau discret lovituri pe la gioale, cand se nimereau prin colturi intunecate. Romanii erau pe locul trei, isi faceau loc pe cum puteau si pe unde erau acceptati.

Nu erau tot timpul asa rigizi, stiau sa si slabeasca haturile, de exemplu toamna la culesul viilor.. Toata lumea isi gasea ceva de facut pe dealuri, timp de o saptamana. Ori lucrau, ori vanau, ori mergeau pur si simplu la petreceri unde beau must si toata lumea dansa si canta pana noaptea tarziu. Ziua cand vedeau cunoscuti pe alt deal le atrageau atentia tragand cu pusca in aer si strigand.

Exista si ceva tragedie, niste actiuni care au distrus literalmente niste vieti se dezvaluie. Ar fi iesit si din asta un serial tv.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Sectanții”, de Vasile Ernu

Thu, 23 Aug 2018 17:34:21 +0000

[Notă: Această postare a fost scrisă de mac gregor]

De data asta incep cu concluziile: tot ce a functionat odata, si a adus sens in viata unor oameni, poate functiona si azi la fel de bine.

Greseala pe care o facem este ca interpretam gresit trecutul. Mai ales referitor la religie, naivitatea moderna e la genunchiul broastei. „Prieteni imaginari”, „manipulare de catre preoti”. Slab, ba.

Ernu s-a nascut intr-o secta crestina locala din Basarabia. Oamenii astia in incercarea lor sincera de a urma invataturile din carte au replicat si unele rezultate bune obtinute de crestinism de-a lungul istoriei.

De ex ei au decis dupa studiul Bibliei sa fie saraci si sa nu urmareasca profitul. Pe timpul comunismului, au refuzat sa aiba locuri de munca (doar posturi gen paznic, prost platite si unde nu te bateau la cap).

Fiindca trebuiau sa isi intretina familiile traiau din vanzarea de cojoace – fiecare il invata pe celalalt cum sa coase, sa intre in meserie etc

Pentru ca nu vroiau profit, cereau doar cat le trebuia sa traiasca.

Pentru ca nu aveau voie sa fie lenesi, faceau o treaba buna.

Pentru ca nu vroiau sa stoarca bani, nu incercau sa puna materiale proaste.

In scurt timp toata rusia isi cumpara cojoace de la sectanti. Pentru ca nu vroiau sa traiasca in lux, nu cheltuiau banii aiurea. In urma acestei chestii, s-au trezit incetisor mai bogati, in medie, decat vecinii lor. Cam ei toti aveau masini. Cam ei toti isi trimiteau copiii la facultate. Cam ei toti aveau case bune. Aplicand fuga de tentatia banului, au ajuns bogati. (si ei erau o secta locala, nu aveau donatii din America)

Si si-au pus intrebarea: bai. Nu avem joburi bune. Nu vrem lux. Stam cate 2 ore pe zi la biserica. Nu muncim nici sambata, ca vecinii nostri. Pierdem jumatate din timp doar organizand comunitatea. Cum pisici am ajuns mai bine material decat toti vecinii nostri, care se dau peste cap pentru bani?

Fara sa stie, au replicat povestea primelor manastiri crestine din occident. Care au inceput prin a fi oameni care vroiau sa fuga de lume, dar prin organizare si trai in comunitate au sfarsit cei mai bogati.

Varianta moderna zice „fii tu insuti”, „urmeaza-ti inima”, „urmeaza-ti pasiunea”. Dar daca esti cu unele tendinte naspa, toate aceste sfaturi nu te ajuta cu prea mult, nu-i asa? Iar daca faci tot timpul ce esti obisnuit, nu vei avea prea multe surprize placute.

Religia crestina vede omul ca fiind stramb. Fundamental stramb, nascut in pacat. Astia suntem: limitati, cu instincte oarbe, blestemati sa ne castigam painea cu sudoare, si muritori. Ce putem face cu aceasta realitate?

Si aici vin poruncile religioase. „Nu iti fa comori aici ci in cer, caci unde iti sunt comorile acolo iti va fi si sufletul” „Nu ridica sabia caci de sabie vei pieri”.

Cine le judeca per se le intelege gresit. Ele nu pot fi intelese decat impreuna cu baza umana la care se aplica.

Daca tu esti prea intr-o parte, aplicand niste lucruri care au o putere inclinata in sens opus, ajungi sa stai intr-o pozitie echilibrata care e mult mai favorabila de fapt. De unde si surpriza rezultatelor.

Scopul unei religii destepte nu e aplicarea radicala a dogmei. Ci e aplicarea radicala a dogmei atat cat e nevoie ca sa balanseze tendintele negative si sa atinga o stare de echilibru.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Comoara din Sierra Madre”, de B. Traven

Sun, 19 Aug 2018 08:33:06 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Undeva in Brazilia un aventurier falit vrea sa renunte la calatorii. Tot ce mai are in buzunare ii e de ajuns pentru o mica intreprindere ca sa cumpere perie si ce mai trebuie ca sa lustruiasca ghetele trecatorilor. S-a facut calculele si e o viata linistita, in care iti ramane un ban ca sa bei un pahar de vin seara cu ceilalti. Descopera insa ca albii bogati, care accepta cu placere servirea negrilor, nu vor deloc sa fie serviti de un alb ratat. Mai mult, stergatorii de ghete il resping pe albul asta ce vine sa se bage peste nisa lor. Aventurierul pleaca mai departe cu ce i-a ramas, condamnat sa moara sau sa reuseasca.

Cartea este despre trei tipi care afla de existenta unei comori in jungla si vor sa dea lovitura. Greutatea insa nu e sa gasesti aurul, ci sa il scoti din jungla, fara sa ajungi cadavru pe sub vreun copac. Fiecare intalnire in jungla este negociata la sange. Ce ii spunem acestui indian cu care ne intalnim? Cum negociem cu acesti 5 banditi? Dar chiar si daca te intalnesti cu 4 politisti si isi dau seama ca ai asupra ta 3 kg de aur, nu se stie cum se va termina intalnirea in jungla.

Nu e atat o carte de aventuri, e mai mult o carte de planificare si micro-management. Orice alt om e un pericol care necesita managament. Ei sunt fiecare un pericol unul pentru altul, desi sunt nevoiti sa lucreze impreuna. Viclenia si disimularea sunt uneltele tuturor. E preferabil sa te prefaci sarac si sa nu izbucneasca violenta decat sa descoperi apoi daca poti sa faci fata.

Nimeni nu a aflat vreodata cine era autorul, dar iti dai seama ca omul avea experienta de viata, nu gluma. Cartea s-a vandut in taspe milioane de exemplare si se vinde in continuare constant. E ca Robinson Crusoe, cea mai buna carte pe sub-genul ei.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Foc în adânc”, de Vernon Vinge

Fri, 17 Aug 2018 16:00:27 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

„Foc in adanc” este o carte de aventuri deghizata in SF. Desi a luat premiul Hugo in 1993, si ca autor a colectionat atatea premii Hugo, el (5) si nevasta-sa (2), incat probabil au rugat juriul sa nu le mai dea.

Teoretic se petrece in viitor, intr-o lume in care oamenii is doar una din miile de specii inteligente, care trec prin faza evolutiei spre transcendenta de zei (sau imbatranire si disparitie, ca nu toti transcend). Sunt mai multe carti in serie.

Practic, poti sa inlocuiesti nava spatiala cu un submarin si galaxia cu Shanghai, China si tot aia e. Totul este usor de inteles. Singurul element SF din ea este nasterea unui AI, in primul capitol, bine redat (in ultima secunda a trait – a facut mai multe operatii – decat in toata viata de dinainte).

In rest, ce se intampla este un sir de aventuri, ce-i drept faine, nu ca in Spectrul lui Phlebas, carte pe care voiam sa o arunc pe geam de fiecare data cand ajungea la aventuri. Astea insa m-au prins bine de tot.

Asta nu e neaparat rau, dar e jumatate fantasy. Si ca sa fie si mai clar ca e fantasy, jumatate din carte se petrece intr-un Ev Mediu. Fiindca scriitorii fantasy se refugiaza intotdeauna pe teritoriul cunoscut. E o parte reusita a cartii.

O pierdere placuta de timp.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „The World of Null-A”, de A. E. van Vogt

Mon, 13 Aug 2018 09:54:13 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Am citit-o acum mult timp, in varianta romaneasca. Am ramas cu impresia ca e una din cele 3 carti mari ale SF-ului, dar nu as mai fi pariat pe restul detaliilor. Asa ca am recitit-o din nou.

In mod clar, e una din cele 3 Carti Mari ale SF-ului.

Toate SF-urile se bazeaza pe reinnoirea unor ramuri ale stiintei. Ori se descopera robotica, ori brusc calatoria spatiala e posibila, etc. Lumea null-A sapa mai adanc: revizuieste totul de la logica aristoteliana incoace.

Pe scurt, logica care zice ca un kil de branza egal un kil de branza este anulata. Lumea e un Pamant paralel, care a pornit de la ideea ca Aristotel greseste, si ca intre un obiect si altul exista minim vreo 10.000 de diferente. Dimpotriva, nimic nu e niciodata la fel ca altceva.

Iar daca cineva este identic cu altceva, se produce un fenomen de teleportare intre cele 2 obiecte.

Asta + psihologia semantica, alta chestie stiintifica care exista in realitate dar nu a devenit niciodata dominanta, au dus la un program de antrenament mental care face ca orice om sa fie capabil sa se adapteze fara frictiuni la realitate. Viitorul e frumos, oamenii au colonizat planeta Venus, cu copaci uriasi.

Atunci pamantul este atacat de un Imperiu Galactic cu logica aristoteliana, rational, cu nave imense, resurse aproape infinite, si conduse de niste tipi care iubesc energia razboiului. Primul atacat este Venus, in intregime pasnic, dar oamenii inarmati cu bate si antrenament mental reusesc sa invinga Imperiul.

Daca in clipa asta ati ciulit urechile, inseamna ca v-ati prins ca asta e jumatate din Star Wars. Doar ca Lumea null-A a fost scrisa in 1956. Mai mult, A E Van Vogt a descris genial raportul de forte dintre Imperiul Galactic si Liga Galactica/Republica, nu asa simplist ca Lucas.

Asta nu mai e asa surprinzator cand afli ca a declansat de unul singur prima epoca de aur a SF-ului, si ca i-a influentat pe Philip K Dick si Asimov, si ca Star Trek nu ar fi existat fara Calatoriile Navei Spatiale Beagle, si nici Alien fara o povestire de-a lui.

Poate ca Van Vogt nu e la fel de coerent ca Asimov. Dar ca nivel de zbor a imaginatiei e acolo sus, printre cei mari.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Spectrul lui Phlebas”, de Iain M. Banks

Wed, 08 Aug 2018 18:56:48 +0000

[notă: această postare e scrisă de Mac Gregor.]

E prima carte din seria Culturii, ceea ce e important. Cultura este varianta pozitiva a descoperirii AI. In loc sa se intoarca impotriva oamenilor, masinile inteligente aleg sa traiasca in simbioza cu ei, avand drepturi ca persoane etc. Asta le da oamenilor un avantaj tehnologic fantastic. Au de ex corpuri modificate, cu control hormonal total, ceea ce le da de ex erectie la comanda si putere de a avea orgasm la dorinta. Masinile le pun deasemeni la dispozitie cele mai tari gadgeturi din galaxie, le construiesc nave etc.

Oamenii sunt copiii rasfatati ai AI-ului.Traiesc petrecandu-si timpul cu despicatul in patru a diverselor fire filozofice. Chiar si in razboi, mai mult masinile se ocupa cu gandirea strategica, in timp ce oamenii mai mult dezbat la nesfarsit ce si cum e mai corect sa faca. Sunt modelati zic io dupa democratii americani.

Inamicii lor sunt o specie de uriasi cu trei picioare, extrem de seriosi in tot ce fac si fanatici in religia lor care zice ca sunt destinati sa faca ordine in lume. Urasc Cultura pentru ca ii face pe oameni slabi si indecisi. Deocamdata castiga.

Cartea urmareste pe un tip extrem de decis care lupta de partea uriasilor. Mai este o agenta a Culturii, care are dubii daca viata merita traita, si care este atrasa de hotararea repectivului si sfarseste prin a calatori in siajul lui.

Cultura este partea cea mai interesanta a cartii. De ce aleg masinile sa ramana cu oamenii? Nu e explicat. La un moment dat exista o faza cu un robot care servea o tipa pentru ca era practic indragostit de ea si asa putea sa o admire zilnic.

Cartea nu avanseaza fantastic de mult cu explicarea culturii. Prea multe aventuri. De exemplu, agentul ajunge intr-un echipaj de pirati. Ar fi fost destul un atac impreuna cu ei. Dar nu, autorul prezinta TREI. Si tot asa.

In fine, am aceeasi parere despre autor ca si despre Cultura: „Da’ nu sunteti voi un pic cam puturosi, uai?”

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Kitchen Confidential”, de Anthony Bourdain

Mon, 06 Aug 2018 08:03:58 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Anthony Bourdain a fost un bucatar – celebritate, care a murit recent. Noi il stim pentru ca showul lui tv a intrat in conflict cu guvernul psd (Tariceanu, PSD, aceeasi mizerie) corupt cand a venit in Romania.

Kitchen Confidential e povestea bucatariilor prin care a lucrat el toata viata. Bucatari, chefi, ajutoare si chelneri – formau o lume mereu in miscare, care muncea foarte mult, fura, bea si facea trafic marunt de droguri. Majoritatea erau fosti puscariasi – bucataria accepta pe oricine, cata vreme era in stare sa faca fata toata ziua si a doua zi dimineata sa vina la 7 fix.

E interesant pentru ca in aceasta lume a intalnit si oameni redutabili, care stiau sa inspire loialitate, sa afle secretele tuturor si sa fure oamenii cei mai buni de la concurenta. Ca sa nu mai zic de haos, aglomeratia de la ora de varf, furnizorii si cearta dintre picolo si spalatorul de vase, care a aruncat jos sortul si a plecat la mijlocul serii. E fascinant cum reuseau unii sa mentina un nivel inalt de performanta in mijlocul haosului.

Sunt anecdote faine, ca atunci cand a lucrat intr-un restaurant al mafiei italiene. Un om de-a lor iesise din puscarie dupa cateva zeci de ani, si mafia i-a facut cadou un restaurant pentru ca nu tradase. Tipul insa ramasese cu probleme la cap din cauza puscariei, si cand bucatarii fugeau din cauza lui vineri seara mafiotii disponibili veneau in bucatarie si curatau cartofii disciplinati, indiferent de rangul lor.

Cel mai bun brutar din lume, un tip pe care l-a dat afara de vreo 10 ori, experimenta continuu cu maiele. Facea drojdii experimentale din tot felul de combinatii, si le punea peste tot, cu rezultatul ca putea oricand sa-ti cada in cap o farfurie plina cu un amestec vechi de 3 luni, de care uitase.

Daca te iei dupa el, bucatarii is ca nivel de infractionalitate cel putin la nivelul mafiei parcarilor din Bucuresti. Daca nu chiar mai rai.

La sfarsit te cam intrebi daca fascinatia asta a lui Anthony Bourdain fata de partea intunecata nu i-a facut rau. Pana la urma recunoaste cinstit ca a cunoscut oameni din domeniu care au reusit facand inversul a tot ce stia el.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Calea samuraiului astăzi”, de Yukio Mishima

Sun, 05 Aug 2018 08:07:58 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

„Un doctor Kyoan a zis ca in medicina obisnuiau sa trateze diferit barbatii si femeile. Dar in ultima vreme intalneste mai multi barbati cu puls feminin, la care tratamentele pentru barbati nu mai functioneaza. La acestia, pentru ca sa ii vindece ii trateaza cu tratament feminin, si functioneaza.”

Un doctor Kyoan mi-a zis ca in medicina obisnuiau sa trateze diferit barbatii si femeile. Dar in ultima vreme intalneste mai multi barbati cu puls feminin, la care tratamentele pentru barbati nu mai functioneaza. Pe acestia ca sa ii vindece ii trateaza cu tratament feminin.”

Yukio Mishima nu e adevaratul autor, el doar comenteaza (slabut) o carte numita Hagakure. Sariti direct la anexa finala, unde e textul original.

Autorul din secolul 17 a fost un samurai care a trait in perioada pacificarii fortate a Japoniei. Samuraii nu mai aveau dreptul sa poarte razboaie. Simtea schimbarea lumii in care traia si a vrut sa pastreze in scris esenta epocii vechi. A fost contemporan cu episodul celor 47 de ronini.

Cartea e celebra pentru ca a spus ca scopul oricarui samurai e moartea. Sensul e ca dorinta de a supravietui te pacaleste sa fugi. Daca nu o ai, vei lupta mai bine si vei avea mai multe sanse.

Inainte samuraii traiau permanent sub amenintarea mortii, fiindca Japonia era un razboi fara sfarsit. Ori erau omorati in batalii ori comiteau ei crime si masacre. Trebuiau sa se organizeze cumva psihologic ca sa traiasca cu asta si in mijlocul la asta, toata viata, fara sa isi piarda mintile. Nu ma mir ca aveau un anume “puls”.

Un truc este ca inainte de batalie vizualizau intens cea mai proasta versiune posibila a ce puteau pati si acceptau asta. “Asta voi pati maine, voi fi spintecat in paispe asa si-asa, asta e. Tot ce pot sa fac e sa ma evidentiez pana atunci”.

De fapt, zice autorul, nimic pe lume nu e mai rau decat e in propria noastra imaginatie. Daca accepti asta, in realitate nu va fi niciodata asa de rau. Astazi ar fi util cand mergi la dentist, de ex. Daca crezi ca n-o sa doara, sa o sa ai surprize. Daca accepti de la inceput ca va fi oribil, la final vei rade ca nu a fost asa rau pe cat ai crezut.

Cartea contine o multime de sfaturi pentru samurai. De ex nu merge sa critici pur si simplu, e un semn de neindemanare. Critica unui strain de fapt nu e resimtita diferit de o insulta. Si cum trebuie procedat daca vrei ca respectivul sa tina cont de critica ta.

Mi-a placut ca o carte care contine multa experienta. Intre sfaturi posibil sa gasesti ceva si pentru tine.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Problema celor trei corpuri”, de Liu Cixin

Sat, 28 Jul 2018 10:44:09 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Cartea e scrisa de un tip care, indiferent ce zice el, de fapt e un mare admirator al violentei sangeroase. In primul capitol un profesor de fizica este omorat in bataie pe scena publica pentru ca a predat teoria Big Bang, care nu era corecta politic (Mao spusese la o bere ca nu iese nimic din nimic, iar teoria asta sustine contrariul, ca tot universul a iesit din nimic. Fiind incorecta politic, profesorul trebuia omorat). Plus alte scene. Not cool.

O forta care detine puteri aparent miraculoase e pornita sa opreasca evolutia stiintei pe Terra. Armata se prinde ca e ceva real ce depaseste nivelul actual al umanitatii si declanseaza pregatiri de razboi internationale. Cartea urmareste efortul de infiltrare in respectiva forta ca sa afle ce se intampla.

Respectivii beneficiaza de sprijinul unor liberali progresisti, genul de deraiati care uraste umanitatea pentru ca polueaza si ca omul e rau pentru planeta. Acestia, majoritatea din elita financiara si intelectuala, se grabesc sa isi distruga specia si pe ei insisi. Al doilea subiect dezagreabil, apare la fel de des ca si violenta. Urat.

Ce salveaza cartea e partea de speculatie stiintifica excelenta si care se desfasoara intr-un ritm din ce in ce mai rapid. Problema celor trei corpuri care se atrag reciproc e popularizata foarte bine. Partea de dezvoltare stiintifica in istorie e atractiva. Cand ajunge sa descrie cum creeaza extraterestrii o inteligenta artificiala impachetata in doar 2 protoni atinge chiar nivelul poetic.

Inteleg de ce a luat premiul Hugo in 2015. Desi nu mi-au placut unele chestii politice (se simte ca e scrisa de un chinez), o recomand.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Ion” de Liviu Rebreanu

Tue, 17 Jul 2018 07:30:57 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Una din cartile scrise de romani care merita citite (vreo 3-4).

Faptul ca se numeste Ion e o greseala. A aparut in perioada in care toata lumea ridica in slavi taranul, si jumatate din carte e despre un taran. Dar se vede ca autorul intelege mai bine cealalta jumatate a cartii, si anume viata unui invatator care e copiat dupa tatal lui. Invatatorul are un fiu, cam poet, care e modelat dupa autor.

Pe taran l-a ghicit mai putin. Jumatate din viata taranului e violenta cretina, si e mai prost scris. Cand incepe un capitol despre Ion, sariti peste. E mai interesanta faza in care popa se raceste fata de invator si nu mai vrea sa ii intabuleze terenul pe care acesta si-a ridicat casa, cum i-a promis pe cand erau prieteni, decat tot ce se intampla cu Ion.

In carte se intampla tot felul de chestii marunte: invatatorul trebuie sa isi insoare fata si nu are bani de zestre, lumea merge la chefuri pana dimineata si ce se poante se spun, invatatorul il ajuta pe Ion si isi face dusman un judecator puternic, e amenintat sa isi piarda pensia in prag de batranete, prieteniile se fac si se desfac cu impact imediat. In timp ce invatatorul nu mai stie pe unde sa scoata camasa, fiul isi petrece timpul fiind nationalist roman (totul se petrece in Transilvania stapanita de unguri, in care a trait Rebreanu), scriind poezii si zburand din floare-n floare.

Imi place ca a inteles foarte bine lumea aia transilvaneana in care a trait. Cum au petrecut la un bal, de ce nu au ras de cineva desi gluma facuta pe socoteala lui a fost reusita, cum reactioneaza unul cand se intalneste cu un vechi dusman. Foarte fain.

Tema e foarte misto, e despre idee vs realitate si nu e deloc plicticoasa, autorul nu tine predici. Ar fi putut fi un serial de tv, daca era scris in zilele noastre.