Manga on Roxana-Mălina Chirilă

Manga bate Marvel

Tue, 17 Sep 2019 14:05:51 +0000

La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Îl recomand cu căldură. Animația e extraordinară, povestea e mișto, merge pentru copii, merge și pentru adulți. Premisa e că un experiment științific duce la intersectarea unor universuri paralele, așa că o grămadă de Persoane-Păianjen pică într-un sigur univers și încearcă să se salveze și să salveze și lumea (lumile?).

Mi-a plăcut atât de mult încât am zis că vreau să citesc benzi desenate Marvel cu Păianjeni. După ce m-am tot codit și m-am întrebat de unde să mă apuc și ce să cumpăr, am aflat că Marvel are un serviciu numit Marvel Unlimited și care funcționează cam ca Netflix: plătești $10 lunar (plus TVA) și citești cât vrei.

Ok, e un pic scump, dar nu țin neapărat să cumpăr o grămadă de volume, deci e o afacere mai bună să merg la „bibliotecă”.

Zis și făcut. Cumpărat abonament pe o lună. Dar cu ce să încep? Cu Miles Morales, Spider-Man? Cu Spider-Gwen? Cu Spider-Ham? Cu Spider-Man Noir? Erau o grămadă de Păianjeni în film, toți păreau interesanți, deci de cine să mă apuc?

Seanan McGuire, o autoare pe care o urmăresc pe Tumblr, scrie la Spider-Gwen din 2018 (pe lângă alte proiecte), așa hai am decis să încep să citesc Spider-Gwen, o serie despre un univers alternativ în care Gwen Stacy e mușcată de un păianjen radioactiv, iar Peter Parker s-a transformat într-o șopârlă uriașă și a fost omorât de Gwen în una dintre primele ei confruntări de super-erou. Cred.

De ce zic „Cred”? Pentru că povestea din Spider-Gwen începe după moartea lui Peter Parker. De fapt, nu știu exact unde s-au întâmplat evenimentele descrise mai sus. Bănuiesc că sunt undeva. Sau nu. Cert e că la începutul seriei Gwen Stacy e confuză și se simte prost că are super-puteri, iar restul celor din universul ei o consideră o criminală (inclusiv tatăl ei).

Nu e prima oară când întâlnesc o poveste care începe de la mijloc și am reușit să prind din zbor ideile principale. Dar încet-încet mi-am dat seama că, la fel ca atunci când te întâlnești cu prietenii din liceu ai unui coleg pe care l-ai cunoscut la muncă, Gwen Stacy are prieteni, cunoștințe și aventuri la care nu ești prezent dacă citești doar seria ei, dar la care se face referire constant. Apar personaje din alte universuri, se far referiri la chestii pe care nu le-am văzut. Uneori povestea se continuă în altă serie cu totul.

De exemplu, așa se termină Spider-Gwen #16, când Gwen Stacy și Miles Morales (un alt Om-Păianjen) descoperă pe cineva cunoscut făcând contrabandă cu tehnologie din multivers:

Povestea se continuă în Spider-Man #13 – serios?! Și citesc doar #13 din Spider-Man? Și #1-12 nu? Trebuie să citesc și Spider-Man #1-12? Trebuia să le fi citit? Spider-Gwen nu e de sine stătătoare?

La câte personaje se tot perindă prin poveste, o soluție ar fi să citesc pur și simplu toate seriile Oamenilor-Păianjen. Așa că am intrat să văd despre ce serii ar fi vorba și m-am uitat la ele alfabetic, descoperind lista asta:

Spider-Force (2018)
Spider-Geddon (2018 – 2019)
Spider-Geddon Handbook (2018)
Spider-Girl (1998 – 2006)
Spider-Girl (2010 – 2011)
SPIDER-GIRL ANNUAL 1 (1999)
Spider-Girl: The End! (2010)
Spider-Girls (2018)
Spider-Gwen (2015 – 2018)
Spider-Gwen (2015)
Spider-Gwen Annual (2016)
Spider-Gwen: Ghost-Spider (2018 – Present)
Spider-Ham 25th Anniversary Special (2010)
Spider-Island (2015 – Present)
Spider-Island Spotlight (2005)
Spider-Island: Avengers (2011)
Spider-Island: Cloak&Dagger (2011 – Present)
Spider-Island: Daily Bugle (2011)
Spider-Island: Deadly Foes (2011)
Spider-Island: Deadly Hands of Kung Fu (2011)
Spider-Island: Emergence of Evil – Jackal & Hobgoblin (2011)
Spider-Island: Heroes for Hire (2011)
Spider-Island: I Love New York City (2011)
Spider-Island: Spider-Woman (2011)
Spider-Island: The Amazing Spider-Girl (2011)
Spider-Man &; Arana Special: The Hunter (2006)
Spider-Man & the Human Torch in…Bahia De Los Muertos! (2009)
Spider-Man & the League of Realms (2019)
Spider-Man & the Secret Wars (2009 – 2010)
Spider-Man & the X-Men (2014 – Present)
Spider-Man & Wolverine (2003)
Spider-Man (1990 – 1998)
Spider-Man (2016 – 2018)
Spider-Man 1602 (2009 – 2010)
Spider-Man 2099 (1992 – 1996)
Spider-Man 2099 (2014 – 2015)
Spider-Man 2099 (2015 – 2017)
Spider-Man 2099 Annual (1994)
Spider-Man 2099 Meets Spider-Man (1995)
Spider-Man 2099 Special (1995)
Spider-Man 2: The Movie (2004)
Spider-Man and Power Pack (2007)
Spider-Man and Power Pack (2007)
Spider-Man and the Fantastic Four (2007)
Spider-Man Annual (2018)
Spider-Man Annual (2019)
Spider-Man Fairy Tales (2007)
Spider-Man Family (2005)
Spider-Man Family (2007 – 2008)
Spider-Man Family Featuring Spider-Clan (2006)
SPIDER-MAN FAMILY FEATURING SPIDER-MAN’S AMAZING FRIENDS 1 (2006)
Spider-Man Family: Untold Tales (2007)
SPIDER-MAN FEATURING THE SILVER SURFER MAGAZINE WAL-MART VARIANT (2007)
Spider-Man Loves Mary Jane (2005 – 2007)
Spider-Man Loves Mary Jane (2008 – 2009)
Spider-Man Magazine (2008 – 2037)
Spider-Man Magazine: Great Power (2007)
Spider-Man Noir (2008 – 2009)
Spider-Man Noir: Eyes Without a Face (2009 – 2010)
Spider-Man Poster (2007)
Spider-Man Special: Black and Blue and Read All Over (2006)
Spider-Man Spectacular (2014 – Present)
Spider-Man Team-Up (1995)
Spider-Man Team-Up Special (2005)
Spider-Man Team-Up Vol. 1: A Little Help From My Friends (2005)
Spider-Man Unlimited (1993)
Spider-Man Unlimited (2004 – 2006)
Spider-Man Vs. Punisher (2000)
Spider-Man Vs. Wolverine (1987)
Spider-Man Y La Antorcha Humana En…Bahia De Los Muertos! (2009)
Spider-Man’s Tangled Web (2001 – 2003)
Spider-Man, Peter Parker: Back in Black (2007)
Spider-Man/Black Cat: Evil That Men Do (2002 – 2006)
Spider-Man/Daredevil (2002)
Spider-Man/Deadpool (2016 – Present)
Spider-Man/Doctor Octopus: Negative Exposure (2003 – 2004)
Spider-Man/Doctor Octopus: Out of Reach (2004)
Spider-Man/Doctor Octopus: Year One (2004)
Spider-Man/Doctor Strange: The Way to Dusty Death (1992)
Spider-Man/Fantastic Four (2010)
Spider-Man/Fantastic Four Magazine (2007)
Spider-Man/Human Torch (2005)
Spider-Man/Punisher: Family Plot (1996)
Spider-Man/Red Sonja (2007)
Spider-Man: 101 Ways to End the Clone Saga (1997)
Spider-Man: Back in Black (2007)
Spider-Man: Back in Quack (2010)
Spider-Man: Blue (2002 – 2003)
Spider-Man: Brand New Day (2008 – 2009)
Spider-Man: Brand New Day – Extra!! (2008)
Spider-Man: Breakout (2005)
Spider-Man: Chapter One (1998 – 1999)
Spider-Man: Death and Destiny (2000)
Spider-Man: Enter the Spider-Verse (2018)
Spider-Man: Far from Home Prelude (2019)
Spider-Man: Fear Itself (1992)
Spider-Man: Fear Itself (2009)
Spider-Man: Fever (2010)
Spider-Man: Get Kraven (2002 – 2003)
Spider-Man: Grim Hunt – The Kraven Saga (2010)
Spider-Man: Hobgoblin Lives (1997)
Spider-Man: House of M (2005)
Spider-Man: India (2004 – 2005)
Spider-Man: Legend of Spider Clan (2002)
Spider-Man: Life Story (2019)
Spider-Man: Lifeline (2001 – Present)
Spider-Man: Master Plan (2017)
SPIDER-MAN: ONE MORE DAY SKETCHBOOK (2007)
Spider-Man: Origin of the Hunter (2010)
Spider-Man: Quality of Life (2002)
Spider-Man: Redemption (1996)
Spider-Man: Reign (2006 – 2007)
Spider-Man: Reptilian Rage (2019)
Spider-Man: Revenge of the Green Goblin (2000)
Spider-Man: Season One (2011)
Spider-Man: Spirits Of The Earth Graphic Novel (1990)
Spider-Man: Swing Shift Director’s Cut (2008)
Spider-Man: The Clone Saga (2009 – 2010)
Spider-Man: The Final Adventure (1995 – 1996)
Spider-Man: The Gauntlet Vol.3 – Vulture & Morbius (2010)
Spider-Man: The Gauntlet Vol.3 – Vulture and Morbius (2010)
Spider-Man: The Mutant Agenda (1994)
Spider-Man: The Other Sketchbook (2005)
Spider-Man: The Parker Years (1995)
Spider-Man: The Short Halloween (2009)
Spider-Man: The Trial of Venom (1992)
Spider-Man: The Venom Agenda (1998)
Spider-Man: With Great Power Comes Great Responsibility (2010 – 2011)
Spider-Man: With Great Power… (2008)
Spider-Man: You’re Hired! (2011)
Spider-Men (2012)
Spider-Men II (2017)
Spider-Verse (2014 – 2015)
Spider-Verse (2015 – Present)
Spider-Verse Team-Up (2014 – Present)
Spider-Woman (1978 – 1983)
Spider-Woman (1993)
Spider-Woman (1999 – Present)
Spider-Woman (2009 – 2010)
Spider-Woman (2014 – Present)
Spider-Woman (2015 – Present)
Spider-Woman Facsimile Edition (2019)
Spider-Woman: Origin (2005 – 2006)
Spider-Women Alpha (2016 – Present)
Spider-Women Omega (2016 – Present)

Deja e suficient material aici cât să poți scoate o enciclopedie, iar astea sunt doar seriile al căror titlu începe cu „Spider”. Mai sunt multe ale căror denumiri încep altfel, ca de exemplu:

Peter Parker (2009 – 2010)
Peter Parker Spider-Man Annual (2000)
PETER PARKER SPIDER-MAN ANNUAL 1 (1999 – Present)
Peter Parker, the Spectacular Spider-Man (1976 – 1998)
Peter Parker, the Spectacular Spider-Man Annual (1979 – 1991)
Peter Parker: Spider-Man (1999 – 2003)
Peter Parker: The Spectacular Spider-Man (2017 – 2018)
Peter Parker: The Spectacular Spider-Man Annual (2018)
Peter Porker, the Spectacular Spider-Ham (1985 – 1987)
The Amazing Spider-Man (1963 – 1998)
The Amazing Spider-Man (2014 – 2015)
The Amazing Spider-Man (2015 – 2018)
The Amazing Spider-Man (2018 – Present)
The Amazing Spider-Man: The Movie Adaptation (2014 – Present)

Dacă aș vrea să-mi dau doctoratul fix în clipa asta, m-ar bate gândul să-l dau în Marvel. Nu de alta, dar e suficient material-sursă aici cât să îmi iasă o lucrare de 300 de pagini orice aș scrie. Dar dacă vreau doar să citesc benzi desenate și să pricep ceva din ele, cam… mult.

Am auzit de multe ori că Marvel pot să vândă orice cu super-eroi, mai puțin benzi desenate. Mi s-a părut mereu ciudată chestia și m-am întrebat de ce nu-și găsesc scriitori mai buni, ca să poată vinde și benzile – mai ales că Avengers le-a creat un vad enorm. Dar încep să văd că problema nu e deloc calitatea scriiturii în benzi (care e greu de evaluat în momentul de față), ci atitudinea existentă față de mediu.

În materie de vânzări, când se lansează o bandă desenată nouă, primul număr se vinde în multe exemplare (mai ales către colecționari și oameni care speră să crească valoarea benzilor în timp), dar în timp vânzările scad puternic.

De exemplu, primul număr din Spider-Gwen s-a vândut în peste 250.000 de exemplare, al doilea în puțin peste 100.000, iar după o vreme numerele au căzut la vreo 30.000. Primul număr din Amazing Spider-Man s-a vândut în peste 500.000 de exemplare, dar apoi seria a căzut la sub 100.000 de numere vândute, pe la 60-70.000. (Am luat cifrele de aici.)

Poate că numerele par a fi mari (în fond, 30.000 de exemplare nu e rău), dar vorbim de:

serii de renume mondial;
cu personaje despre care s-au făcut filme de mare succes.

Mai mult, volumele în care sunt colectate benzile respective se vând în mai puține exemplare decât se vând numerele inițiale.

Asta în ciuda faptului că nu poți cere mai multă publicitate pentru Omul-Păianjen. E în desene animate, în filme, pe pijamale, pe tricouri, în conștiința populară. Ok, Gwen Stacy e o variațiune pe o temă dată, dar dacă nici banda desenată Spider-Man nu se vinde ai o problemă.

Între timp, japonezii scot propriile lor benzi desenate, manga, într-o țară mai mică și într-o limbă mai puțin cunoscută la nivel global. Nu fac filme de foarte mare succes, nu sunt pe toate gardurile, dar vând la benzi desenate de nu-i adevărat.

Eu personal nu știu nimic despre Tokyo Ghoul, în afară de faptul că văd volumele prin librării. Văd însă că seria are 14 volume, care s-au vândut în 12 milioane de exemplare la nivel global până în 2015. Continuarea, Tokyo Ghoul: re, are 16 volume. Împreună, seriile s-au vândut în 44 de milioane de exemplare în total, deci o medie de aproape 2 milioane de exemplare per volum.

Manga vinde exponențial mai mult decât Marvel. Uitați-vă pe listele de aici. Spider-Man are 13.000 de numere scoase în total, vândute în 380 de milioane de exemplare. Naruto are 72 de volume în total, vândute în 250 de milioane de exemplare. Deci fiecare număr de Spider-Man s-a vândut în medie în vreo 30.000 de exemplare. Fiecare volum de Naruto s-a vândut în medie în 3.472.000 de exemplare.

Manga bate Marvel la vânzări. Și nu cu puțin.

Cred că motivul de bază e abordarea generală, nu talentul individual al scriitorilor. Seriile manga sunt scrise de o persoană și au un început și un sfârșit. Spun o poveste coerentă. Personajele evoluează. Cei morți rămân morți. Iar dacă îți cumperi seria, ai toată povestea.

Americanii în schimb nu au o poveste, ci o franciză. Benzile desenate sunt într-o nebuloasă continuă, în care personajele sunt rearuncate în aceleași confruntări, sunt reinventate când sunt vechi, se intersectează. Ițele se încurcă și nimic nu e vreodată bătut în cuie. Autorii se schimbă, ce face unul desface celălalt. Poți cumpăra orice bandă desenată, dar se leagă de altele. Nu știi în ce punct al poveștii te afli. Poate că nu contează, pentru că nimic nu e final și oficial.

Spun asta pentru că personajele din „Into the Spider-Verse”, deși sunt teoretic aceleași cu cele din benzile pe care le citesc, par totuși să fi trecut prin experiențe diferite.

E de mirare că în lista celor mai vândute serii de benzi desenate din toate timpurile ai atunci serii japoneze și serii occidentale de autor? One Piece, Asterix, Peanuts, Naruto, Tintin, Garfield? Sunt povești scrise de cineva, cu început și sfârșit, cu o calitate constantă și cu întâmplări pe care ți le amintești multă vreme după pentru că au contat și au avut impact asupra ta.

Îți poți aminti cu drag de Asterix din copilărie și îi poți face cadou unui copil benzile cu „Viteazul Gal” (pe vremea mea era „Eroul galilor”) și „Cosorul de aur”, pentru că au fost retraduse și republicate, dar sunt în esență aceleași. Și sunt de sine stătătoare, le poți înțelege, te poți bucura de ele, nu trebuie să fii mare fan al unui întreg univers ca să înțelegi ce ai acolo.

Percepția mea asupra a ce văd pe Marvel Unlimited e că americanii vor să mulgă vaca până scoate doar praf pe ugere. După ce dau de ceva care merge, vor să lungească ciorba la nesfârșit și să țină povestea ostatică, făcându-te să cumperi numere din alte serii ca s-o citești. Probabil că se uită la creșterile de vânzări pentru, să zicem, Spider-Man #13 după ce au terminat Spider-Gwen #16 cu imaginea de mai sus și văd un „succes” acolo. Doar că ratează imaginea de ansamblu: creșterile sunt mari în raport cu vânzările obișnuite, dar sabotează vânzările obișnuite cu tehnica asta. Adică în loc să vândă un milion de exemplare din fiecare volum de Spider-Man bine scris, vând cu 30.000 de exemplare (dau un număr din burtă) în plus dintr-o mișcare de genul ăsta.

Asta se întâmplă când ești prea lacom și începi să faci mânării mărunte în loc să te gândești la experiența cumpărătorului. Noroc că n-au bani să facă zece mii de filme pentru că probabil că și alea ar deveni de neurmărit până la urmă.

[1 iun] Cartea de azi: „Naruto” de Masashi Kishimoto

Sat, 01 Jun 2019 08:57:16 +0000

Dacă e un lucru oarecum previzibil la benzile desenate japoneze care au ca public băieții adolescenți, e faptul că sunt pline de optimism și că spun povești despre cum, prin muncă și cu ajutorul prietenilor, poți depăși orice obstacol.

„Naruto” de Masashi Kishimoto e una dintre marile serii ale deceniului trecut – de-abia puteai să arunci o piatră pe forumurile de anime și manga fără să nimerești un fan. Pe bună dreptate.

Povestea se petrece într-o lume de ninja care folosesc magie. Zboară, manipulează elementele, folosesc telepatia, vindecă, sunt puternici, controlează umbrele – fiecare cu specializarea lui și câteva tehnici în comun. Naruto e un băiat plin de entuziasm, dar care e respins de cei din jur o mare parte a copilăriei lui din motive pe care nu le înțelege. În timpul unei lupte cu un ninja renegat, află că atunci când era bebeluș satul lui a fost atacat de un demon-vulpe. Tatăl lui a reușit cu greu să oprească demonul și l-a închis în trupul lui Naruto înainte să moară, făcând din fiul lui un paria. Dar chiar dacă băiatul își începe viața respins de toți, își câștigă în cele din urmă câțiva prieteni care-l acceptă cum e.

Dar noua generație din care face parte și Naruto are și ea parte de provocările ei, de dușmani noi și vechi, de lucruri de rezolvat și de tehnici ninja super-speciale de folosit în moduri creative.

Seria e destul de bine închegată, chiar dacă se întinde pe 72 de volume standard de manga. E uneori repetitivă, dar e o poveste puternică despre maturizare și despre eforturile pe care le faci ca să devii mai bun. E și o serie de acțiune și aventură plină de energie, cu personaje memorabile, care probabil că va rămâne de referință multă vreme de acum încolo.

Am văzut seria disponibilă în România în mai multe librării – e disponibilă și prin Book Depository, unde cele 72 de volume sunt disponibile în trei cutii măricele.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[6 mai] Cartea de azi: „Lone Wolf and Cub” de Kazuo Koike

Wed, 16 May 2018 11:18:00 +0000

„Lone Wolf and Cub” e o serie de benzi desenate japoneze scrisă de Kazuo Koike și ilustrată de Goseki Kojima care a fost publicată în Japonia între 1970 și 1976. A fost publicată în 28 de volume, dar în engleză e disponibilă în 12 volume groase cât niște cărămizi (eu am varianta asta, cu 12 cărămizi).

Ogami Ittō este un samurai extrem de talentat care a primit postul de călău al shōgunului datorită puterii sale în luptă. Însă din cauza intrigilor politice ale clanului Yagyū, ajunge să cadă în dizgrație și să plece în exil împreună cu fiul lui, Daigorō, care are doar trei ani. Devine un asasin care ucide oameni pentru bani și își spune „Lone Wolf and Cub” – un lup care-și poartă copilul cu el.

Povestea e spusă pentru adulți și conține destul de multă violență (cum e și de așteptat de la o poveste cu un samurai-asasin) și multe detalii istorice atent cercetate. Chiar dacă poveștile despre Ogami Ittō care poate înfrânge zeci de adversari de unul singur sfidează credibilitatea, seria a fost lăudată pentru acuratețea ei istorică, pentru povestea bine spusă și pentru arta extraordinară.

Seria e disponibilă pe Book Depository, cu livrare gratuită în întreaga lume, ca de obicei.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[25 mar] Cartea de azi: „Uzumaki” de Junji Ito

Sun, 25 Mar 2018 19:10:41 +0000

Nu citesc deseori cărți horror, dar când o fac, găsesc ceva care să-mi dea coșmaruri. În cazul de față, o serie manga care are loc într-un sat relativ izolat din Japonia, în care locuitorii își văd liniștiți de treabă multă vreme.

Totul începe când un bărbat începe să devină pasionat de spirale și colecționează absolut orice are o formă spiralată: arcuri, cochilii de melci, frunze, vase, chimonouri cu tipare în spirală. Când pasiunea devine de-a dreptul obsesie, nevasta îi aruncă întrega colecție, iar el își dă seama că-și poate folosi propriul trup pentru a crea spirale, răsucindu-și limba și membrele – iar până la urmă, își comandă un recipent de lemn rotund enorm și își distruge corpul ca să se poată pune în spirală în el, răsucit în mod grotesc – unde îl găsesc soția și fiul lui.

Apoi, spiralele revin din nou și din nou, din ce în ce mai prezente: când oamenii care mor sunt arși la crematoriu, fumul se răsucește în spirală pe cer. Apar tornade mici și mari, oamenii încep să se sucească și fizic, și mental, să se transforme în fel și chip, iar totul descinde lent înspre haos. Două fete încep să aibă spirale în păr, care tot cresc și îi farmecă pe cei din jur, dar le sug pe ele de energie.

Povestea e plină de imagini grotești, smulse parcă din coșmaruri – multe țin de transformări fizice teribile, dar devine clar că și psihicul oamenilor e din ce în ce mai afectat, mai ales atunci când spiralele încep să-i distrugă. Toată localitatea începe să fie din ce în ce mai afectată, iar cei care reușesc să supraviețuiască până la final, când satul se rupe complet de lume și devine imposibil de părăsit și un adevărat iad, ajung să treacă prin orori psihologice sau să clacheze cu totul.

„Uzumaki” e o serie excelent construită care cuprinde 19 capitole. Există o versiune excelentă care le cuprinde pe toate pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[10 mar] Cartea de azi: „MW” de Osamu Tezuka

Sat, 10 Mar 2018 20:41:47 +0000

Când am început să citesc benzi desenate japoneze, am început să caut și liste cu autorii importanți din domeniu. Adică, ok, nu am nimic împotriva seriilor pentru adolescenți, dar eram curioasă care sunt cărțile considerate mai importante la ei.

N-a trebuit să caut mult până am auzit de Osamu Tezuka, care scosese o serie numită „Astro Boy”, desenată într-un stil foarte copilăros. N-am găsit-o, dar nici n-am căutat-o prea tare. Am descoperit și că avea ceva benzi desenate despre Buddha, pe care iar nu le-am prea găsit (și, când am găsit câte ceva, nu mi-am dat seama care volum din serie era; probleme, probleme) și nu m-am putut decide dacă vreau să mă arunc cu capul înainte și să cumpăr o serie întreagă de un autor de care nu știu dacă-mi place.

Așa că, până la urmă, primul volum de Osamu Tezuka pe care am ajuns să-l citesc a fost „MW” (publicată inițial în 1976-1978), în ideea că nu exista un al doilea volum în serie și că puteam decide dacă-mi place Tezuka. În plus, „MW” e o bandă desenată pentru un public matur – „a chilling picaresque of evil”, mi-a spus descrierea.

Pe o insulă are loc un accident, care face un gaz toxic să se reverse asupra insulei, ucigând aproape întreaga populație, în afară de doi băieți care se află la o înălțime prea mare ca să fie afectați complet. Guvernul mușamalizează totul cât se poate de repede, dar băiatul mai tânăr, Yuki, rămâne cu sechele și își pierde orice urmă de moralitate. După mulți ani, e un criminal fără scrupule și un maestru al deghizării, pe care prietenul lui, celălalt băiat cu care fusese pe insulă, nu reușește să-l oprească (nu că ar încerca prea tare).

Povestea are momente extreme, în care nu-ți vine să crezi ce ai citit – Yuki e complet psihopat și plăcerea lui de a face rău e de ne-egalat. Dar Tezuka dă niciodată cu totul în absurd, ci reușește cumva să se mențină la marginea zonei de thriller/horror.

„MW” se poate cumpăra în engleză, în format fizic de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[11 feb] Cartea de azi: „Fullmetal Alchemist” de Hiromu Arakawa

Sun, 11 Feb 2018 05:19:10 +0000

„Fullmetal Alchemist” e una dintre seriile mele favorite din toate timpurile. E o bandă desenată japoneză despre doi băieți foarte talentați la alchimie, ai căror tată a plecat când erau foarte mici și a căror mamă a murit nu mult după aceea. Din cauză că rămân singuri pe lume, încearcă să o readucă pe mama lor la viață cu ajutorul alchimiei, dar eșuează. Ed își pierde un braț și un picior. Al își pierde tot corpul și sufletul lui se prinde de o armură.

Împreună, încearcă să găsească o cale să repare răul pe care și l-au făcut, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să se înscrie în armată ca alchimiști de stat ca să aibă acces la informație și suficienți bani ca să-și continue studiile. Iar asta înseamnă că e automat implicat în probleme la un nivel destul de înalt, chiar dacă ar vrea să stea pe margine.

Povestea e foarte bine gândită – surprinzător de bine, dacă luăm în considerare faptul că a fost scrisă și publicată de-a lungul a zece ani și, când o recitești, descoperi că anumite indicii erau acolo de la bun început, dar le-ai interpretat greșit sau le-ai neglijat. Au loc tot felul de întorsături de situație, la care n-ai cum să te aștepți, dar pe care Hiromu Arakawa le pregătește cu grijă și talent.

Alchimia funcționează mai științific decât a funcționat vreodată în istoria reală și tot sistemul ei e fascinant. Lumea e superbă într-un stil destul de steampunk, cu niște influențe germane. Iar personajele îți rămân în minte la multă vreme după ce termini seria – de la protagoniștii care nu sunt deloc proști (dar Al se mai preface din când în când), la Mustang care vrea să ajungă să conducă țara și e pregătit de aproape orice pentru asta, la Izumi, care se poate bate corp la corp cu un urs, dar care spune despre ea că e doar o gospodină.

După Fullmetal Alchemist s-au creat două serii de animație (dintre care una are un soundtrack superb) și s-a făcut un film live action (despre care se spune că nu-i așa de bun).

Seria are 27 de volume și poate fi găsită integral pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[26 ian] Cartea de azi: „Claymore” de Norihiro Yagi

Fri, 26 Jan 2018 05:24:18 +0000

Acum ceva timp, mi-am dat seama că sunt bogată, pentru o valoare dată a bogăției – în cazul de față, bogăție = abilitatea de a cheltui o sumă relativ mare pentru a te bucura de un lucru bun, fără să ajungi la sapă de lemn.

Așa am ajuns să ne gândim să luăm niște serii de benzi desenate japoneze (manga), iar sugestia lui D. a fost Claymore, pentru că e vorba despre niște tipe care se bat cu demoni, folosind săbii extrem de mari. N-am regretat alegerea deloc.

Japonezii abordează benzile desenate complet diferit față de americani. În SUA, benzile cu supereroi tind să fie deținute de companii mari, care au tot interesul să le transforme în francize și să le prelungească la nesfârșit, dându-le pe mâna diverșilor scriitori. Superman, Batman sau Daredevil, de exemplu, n-au o poveste, ci vreo zece mii de povești care se contrazic între ele, reiau teme vechi, ucid și reînvie personaje și în general nu au o progresie clară.

În Japonia, benzile desenate tind să aibă un creator clar și să spună o poveste cap-coadă, care e coerentă și nu poate continua la nesfârșit. Personajele cresc, se transformă, rezolvă probleme vechi și descoperă probleme noi. Pe de altă parte, uneori poveștile tind să fie relativ similare în cadrul genului, dar să ignorăm problema asta aici.

Claymore e o serie de 27 de volume despre un ținut fantastic în care demonii vânează oameni, luându-le uneori înfățișarea ca să se infiltreze în sate și orașe. Pentru că sunt mult prea puternici pentru a fi uciși de oamenii obișnuiți, a apărut o organizație care are ca războinice femei ciudate, cu ochii argintii, extrem de puternice, care luptă cu săbii enorme (săbii „claymore”, de unde și numele seriei).

E o poveste bine construită, centrată pe Clare, o tipă care nu e tocmai cea mai puternică din organizație (e mai degrabă pe la coadă), dar care încetul cu încetul evoluează, descoperă că lumea nu e tocmai cum pare la prima vedere, iar organizația ei e ceva mai dubioasă decât s-ar crede.

Nu e neapărat cea mai bună serie de manga pe care am citit-o vreodată, dar e printre cele bune, calitatea e consistentă și desenele sunt excelente. A vândut 8 milioane de volume în Japonia și are o grămadă de fani și la nivel internațional.

De obicei aș recomanda primul volum din ceva, nu toată seria, dar primul volum ar fi doar de gust în cazul de față. E disponibilă în colecție completă pe Book Depository (ieșind undeva la sub 4,5 euro pe volum). Poate fi cumpărată și volum cu volum.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Manga în cutii (box sets)

Mon, 27 Jun 2016 08:37:46 +0000

S-a întâmplat odată că m-a luat un pic nebunia și am ajuns să mă uit la tot felul de serii de benzi desenate. Și așa am ajuns să observ că una dintre pasiunile mele mai vechi, seria Fullmetal Alchemist, putea fi cumpărată pe de-a-ntregul, într-o cutie șmecheră, creată special pentru colecționari și nebuni.

M-am mai uitat la alte serii de manga disponibile la fel și am dat și peste Claymore, o serie de care am tot auzit, dar pe care n-am citit-o. I-am arătat și lui descoperirile mele.

„Claymore e chiar faină,” mi-a zis.

„Tot aud.”

„Ok, păi ia-o.”

„Poftim?!” am zis eu. Îmi place uneori să mă uit la cărți așa cum mă uit la poze cu case mici și la poze cu case enorm de scumpe: fără nicio intenție de a deține cu adevărat așa ceva (bine, la case e oricum un pic mai complicat…).

„De ce nu?” m-a întrebat.

„Nu pot să cumpăr o serie întreagă de manga!”

„De ce nu? Hai, ca să știi și tu de ce te-ai îngropat în muncă și sâmbăta, și duminica.”

Am stat un pic și apoi am șuierat printre dinți, „În fond, nu beau, nu fumez, alte vicii bănoase n-am.” În afară de sushi și cafele, dar cine le pune la socoteală. „Ok. Pe care din ele? Claymore sau Fullmetal Alchemist?”

„Ia-le pe amândouă? Dacă tot iei ceva.”

Eu nu locuiesc în casă cu un adult responsabil care să mă oprească de la prostii. Locuiesc cu un adult responsabil care mă îndeamnă la prostii. Nu că trebuie să se roage cineva de mine să cumpăr cărți.

Așa că acum am două cutii cu serii complete de manga. În mod interesant, atât Fullmetal Alchemist, cât și Claymore au 27 de volume fiecare, deci cutiile sunt la fel de mari. Au venit cătinel, prin poștă, de la Bookdepository – care livrează gratuit, nu repede, dar nu mă grăbesc nicăieri. Și, la vreo 2-3 săptămâni de la comandă, au ajuns și la mine.

Stânga: Fullmetal Alchemist. Dreapta: Claymore.

Cutiile au mânere în partea de sus, ca să poată fi cărate mai ușor (ceea ce prinde bine, chiar dacă nu sunt extrem de grele). Le poți pune în picioare și deschide din lateral – au o prindere cu scai, ca la adidașii fără șireturi. (trei buline negre de scai)

Arată excelent pe dinăuntru, ca niște mici biblioteci:

Interior Claymore

Fullmetal Alchemist are ceva scris în latină pe „ușă”:

Interior Fullmetal Alchemist

Ieși mai ieftin cumpărând setul cu totul decât dacă iei fiecare volum bucată cu bucată, iar pe lângă seriile efective trimit și ceva bonus, respectiv un „roman ușor” (scris ca o carte obișnuită, nu benzi desenate) și un poster pentru Fullmetal Alchemist și o carte cu ilustrații din Claymore:

Bonusuri Fullmetal Alchemist și Claymore.

Cartea de la Fullmetal Alchemist e To Each His Own Bonds. Recunosc că habar n-am ce e cu ea – Goodreads îmi spune că e volumul 5 dintr-o serie de cărțulii FMA, dar nu mă prind de ce mi-au trimis taman ultima carte din serie. Eh, poate o să aflu.

Fullmetal Alchemist vine și cu un poster, dar cred că e cel mai puțin interesant lucru din cutia respectivă:

Poster Fullmetal Alchemist.

Am acum manga cât pentru un an de zile, mai ales că nu sunt astea singurele volume de prin casă – mai lent, cu mai puțină nebunie, am strâns primele șase volume din Lone Wolf & Cub, o serie despre un samurai din perioada shogunilor, despre care se spune că ar reprezenta destul de bine lumea japoneză de pe atunci (și care menționează și concepte budiste).

Mai am și două volume de Osamu Tezuka, MW și The Book of Human Insects. Tezuka e privit ca un fel de părinte al genului manga, iar astea două volume sunt excelente, chiar dacă reprezintă lumi întunecate și criminali (criminale?).

Și, din curiozitate, am luat și un volum de Vagabond, pe care nu l-am citit încă.

La baza teancului e Toate pânzele sus, de Radu Tudoran, care nu e manga, dar e un roman care mi-a plăcut mult când eram mică. E acolo pentru că n-am apucat să fac ordine între cărți, ok? Ok.

Ce mai e prin bibliotecă.

Stăteam și mă uitam la rafturi și mă întrebam ce-ar spune bunicul meu din partea maică-mii de tendința mea de a strânge cărți cum strâng dragonii comori. N-am cum să știu, că a murit acum vreo 20 de ani și de-abia dacă-l mai țin minte, dincolo de câteva amintiri vagi. Însă am crescut într-o casă pe care el a umplut-o cu cărți – rafturi peste rafturi de cărți, mii și mii de volume, de la colecția Biblioteca pentru toți la cărți fără mare valoare. Era și filatelist, deci știu sigur că era și el un dragon strângător de felul lui. O fi meteahnă de familie.

Despre “Lone Wolf and Cub”

Tue, 20 Oct 2015 11:11:09 +0000

Lone Wolf and Cub e o serie de manga relativ veche, publicată între 1970-1976. A fost lăudată pentru realismul cu care prezintă epoca târzie a samurailor și lumea japoneză de la momentul respectiv.

Ceea ce nu înseamnă că personajul principal nu poate să bată măr un număr impresionant de inamici – totuși nu e cazul să se exagereze cu realismul într-o serie de aventuri, nu-i așa?

Ogami Itto e fostul călău al shogun-ului, care asista sinuciderile oamenilor importanți. Însă i se înscenează o trădare și, de unde avea una dintre cele mai importante poziții în societate, ajunge să fie un asasin plătit, în afara legii, care își caută răzbunarea. Însă în ciuda căii sângeroase pe care și-a ales-o, rămâne un individ cu un simț puternic al moralității și al onoarei, care merge peste tot însoțit de fiul lui, un copil mic, pe care-l duce cu el într-un cărucior.

Eu am doar primele două volume din serie (urmează să fac rost și de celelalte, nu că m-aș grăbi foarte tare), care sunt în mare parte povești fără o legătură puternică unele cu altele, dar cu o forță destul de mare fiecare în parte: povești despre bătălii între clanuri, despre samurai decăzuți, despre succesiuni și despre răzbunări. Structura e asemănătoare: Ogami e angajat să asasineze pe cineva, iar de-a lungul poveștii aflăm și de ce e angajat, care sunt dramele și tragediile care duc la un astfel de contract.

[][1]

Ogami îi oferă fiului său de ales între o jucărie și sabie -- între moarte, în care ar fi cu mama lui, și o viață sub semnul răzbunării.

Din când în când sunt inserate și povești centrate mai ales pe Daigoro – iar dacă tatăl lui e „lupul”, atunci e clar că și el e un „pui de lup”, care începe să-și arate colții: poate că e doar un copil, dar e unul care înțelege moartea și violența.

Ce mi se pare interesant la Lone Wolf and Cub e mai degrabă lumea creată decât povestea în sine: mercenarii angajați de daimyo, situația prostituatelor din epocă, senzația palpabilă de lume dificilă și dură. În plus, poveștile au o anumită finețe în detalii.

Spre deosebire de majoritatea seriilor care ajung la noi (Naruto, Bleach, Fairy Tail, One Piece, ), LW&C nu se adresează copiilor sau adolescenților, ci adulților – nu numai ca perspectivă, ci și ca teme abordate: nuditatea și violența nu sunt evitate, ci apar acolo unde-și au rostul.

Una peste alta, nu e una dintre seriile mele favorite, dar are o forță și o profunzime care mi se pare că merită, mai ales pentru cei cărora ideea de manga le surâde, dar nu și ideea de literatură pentru adolescenți.

Scutiți-mă de experți în manga

Wed, 18 Jun 2014 22:29:51 +0000

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite.

Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri! Și despre faptul că blogurile au murit! În mod interesant, la același curs am aflat și despre benzi desenate americane și japoneze, de la aceeași profesoară, care nu putea distinge foarte bine comics-urile din SUA de manga niponă. Întâmplător, Universitatea din București are o expertă în benzi desenate americane, în special pe direcția de autobiografie în benzi desenate, dar nu era profesoara cu care făceam noi cursul. Nu, profesoara cu care făceam noi cursul experimenta chestii noi și a ajuns în situația ușor stupidă în care noi știam mai multe ca ea.

Fenomenul se repetă în mod iritant: cineva de la site-ul Adevărul, care e parcă din ce în ce mai prost, s-a apucat să scrie despre manga.

Manga: benzi desenate japoneze. Au un anumit stil oarecum distinctiv pentru decoruri și personaje și sunt publicate alb-negru.

Anime: desene animate japoneze (anime de la animație, mnu?). Au tot cam același stil distinctiv de desenare a personajelor și decorurilor.

Știți de unde știți cum arată anime? Anime înseamnă Sailor Moon și Dragon Ball Z. Înseamnă Pokemon. Înseamnă o parte din desenele copilăriei generației mele.

[][1]

Sailor Moon

Asta ca să fim pe aceeași pagină. Bun! Există un stil de desenat „manga”. Și poți să faci ce vrei cu el, inclusiv desene porno. Și sunt unii care fac desene porno în stilul respectiv pentru că pot și pentru că vor și din cine știe ce alte considerente.

În contextul ăsta, ziarul Adevărul ne ține o lecție de morală despre… manga. Care li se pare lor că e pornografie infantilă.

Citez începutul:

Pe străzile din Tokyo, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât expresiile inocente ale tinerelor, care se regăsesc în paginile benzilor desenate japoneze, aşa-numitele „manga“.

…poftim? Absurditatea primului paragraf nu poate fi redată decât făcând o paralelă cu industrii mai cunoscute de noi:

Pe străzile din SUA, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât femeile care se culcă rapid cu orice bărbat, care se regăsesc pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor în aşa-numitele „filme“.

Cam la fel cum nu e cazul să sari în fața televizorului când copilul tău se uită la Vrăjitorul din Oz și să-i acoperi privirea cu mâinile că poate vede scene porno, la fel nu e cazul să te panichezi când copilul tău se uită la Pokemon, că poate vede sex cu japoneze.

Articolul ne mai spune:

ies la iveală scene şocante de sex, ale căror protagonişti sunt minori. Predomină personajele feminine, majoritatea poartă uniforme şcolare, agrafe de păr şi expresii nevinovate în timp ce sunt în mijlocul unor acte sexuale, uneori violente, au descris jurnaliştii de la CNN.

Chiar dacă există niște adevăr în afirmația asta și japonezii au și benzi desenate/desene animate cu personaje feminine nevinovate și posibil minore, uneori în situații violente, situația e puuuuțin mai complexă.

Stilul ăla de desenat de care vorbeam mai devreme? Ăla caracteristic? Uneori face niște chestii destul de nerealiste cu personajele. Mai jos avem un bărbat, bărbat adevărat, mare samurai, soldat de profesie, fost criminal de vocație (cel în roșu):

Rurouni Kenshin (cel în roșu), Kamiya Kaoru (în albastru)

După cum spune un prieten când îi arăt poze cu bărbați din manga: „cine-i tipa asta?” Stilul ăsta feminin de desenat e folosit pentru mulți bărbați în manga – nu pentru toți, unii sunt pe stilul nostru de masculinitate. E o poveste lungă de ce se întâmplă chestia asta, o poveste care începe cu o cultură deschisă la frumos și artă, în care prinții erau descriși ca frumoși și strălucitori (Hikaru Genji, de exemplu), în care unele povestiri descriu cum un bărbat părăsit de iubita lui moare de inimă frântă, în care bărbații plângeau sensibil când se despărțeau de prietenii lor (ah, mânecile ude ale poeziilor vechi, ude de la ștersul lacrimilor).

În primul rând, deci, există o diferență de stil – una bazată pe o diferență culturală. Așa că cei care vin din altă cultură se împiedică rapid de diverse probleme de citire a volumelor, care sunt altfel decât cele cu care ne-am obișnuit.

Pe urmă, într-adevăr există și desene porno cu femei reprezentate ca niște copii. Dar nu sunt caracteristice pentru manga în general și nu sunt singurele opțiuni de pornografie desenată/animată pe care le poți găsi.

Ceea ce articolul ar trebui să spună e că în Japonia există **și**desene animate/benzi desenate care au personaje care par minore. Știți ce mai au? Desene animate porno cu tentacule, și pentru alea sunt faimoși. Și niște ciudățenii de chestii pornografice – monștri, magie, șantajuri, chestii SF. Sunt cunoscuți la nivel mondial că au tot felul de ciudățenii. Probabil din cauza faptului că desenele, spre deosebire de filme, sunt la fel de simplu/greu de făcut indiferent de temă, așa că și-au dezvoltat piața pe anormal, pe fantezie, pe ciudat – care se cere în întreaga lume (dacă nu s-ar cere, nu i-ar ști toți, părerea mea).

Rafturile magazinelor de specialitate sunt ticsite cu astfel de reviste, ce conţin scene explicite de sex, violuri, violenţă şi, mai presus de orice, protagoniştii sunt copii. Dar acest aspect pare să nu conteze, căci, folosind ca pavăză faptul că sunt „simple desene“, manga sunt legale.
[..]
Chiar dacă sunt desene, criticii consideră că imaginile găsite pe paginile unora dintre benzile desenate japoneze sunt de-a dreptul tulburătoare şi ar trebui interzise.

Autoarea articolului n-a prea descărcat filme porno pentru rație, se pare – sau într-adevăr le-a descărcat doar pentru rație și nu știe cum arată. Uite care-i faza: filme porno cu „violență” și „violuri” se fac și în alte părți, cu actori care-și dau frumușel acordul și pe urmă joacă teatru. Ceea ce lasă doar problema reprezentărilor sexuale cu copii.

Acolo dezbaterea e ceva mai lungă – oricât de moralizatori ar fi cei de la Adevărul, problemele legale sunt ceva mai complexe. A fost un caz acum câțiva ani în SUA, legat de un tip care avea benzi desenate japoneze dintre cele cu copii de care vorbim aici – și care a trecut prin tribunale pentru faza asta. Neil Gaiman a scris un articol fain pe tema asta. Pe scurt, legea e un instrument dur și uneori trebuie să-i apărăm pe cei de care nu ne place ca să îi apărăm pe cei care trebuie apărați.

În general, legile interzic pornografia efectivă cu minori pentru că le face rău minorilor. Nu pentru că pornografia cu minori e dezgustătoare, deși e. E o diferență importantă: nu se protejează delicatețea privitorului, ci integritatea unor persoane vulnerabile. Altfel ar trebui să interzicem și Lolita, de Nabokov. Și Biblia.

„Cred că aceste materiale teribile nu sunt protejate în temeiul libertăţii de exprimare. Sunt absolut sigur că acestea pot determina un comportament criminal“, a declarat Masatada Tsuchiya, membru al Partidului Liberal Democrat.

Bazat pe ce e sigur? Așa și Geoană era perfect convins că a câștigat alegerile trecute, dar la ce l-a ajutat? S-au făcut studii legate de efectele pornografiei și rezultatele sunt contradictorii.

Mio Bryce, un expert în animaţii şi manga de la Universitatea Macquarie din Sydney, a declarat că obsesia cu „kawaii“ sau „cuteness“ (calitatea drăgălăşeniei în contextul culturii japoneze – n.r.) face foarte dificilă distincţia dintre materialele care fac rău minorilor şi cele inofensive. „Drăgălăşenia este asociată automat unui personaj infantil. Poate că personajul are 20 de ani, dar din punctul tău de vedere poate avea doar 15 ani. Este foarte dificil“, a explicat Bryce.

Ah. Kawaii (se citește ca-ua-ii). Un termen de-ăla nu foarte traductibil care suferă mult la import/export. Procuroarea Crimeei, Natalia Poklonskaya, a ajuns un simbol kawaii în Japonia – și idioții care i-au luat un interviu pe tema asta i-au zis că e „sex symbol”. Mă, și pisicile sunt kawaii, fără să fie simboluri sexuale. Kawaii e un fel de „adorabil”, „drăguț”, un grad foarte ridicat de „plăcut”. Nu neapărat „infantil”, mai degrabă „inocent”.

Kawaii e o Mare Chestie în cultura japoneză de azi. Nu se referă doar la persoane, cam orice poate fi kawaii. O poșetă poate fi kawaii, o pernă poate fi kawaii, un gest poate fi kawaii, o chestie pe care ai zis-o poate fi kawaii. Am un ceas mic de buzunar care e kawaii.

În ce privește ce zice „expertul” Bryce, care de fapt e femeie, dar Adevărul n-a dat pe Google ca mine ca să afle, am senzația că vorbele i s-au scos din context. Dacă te uiți atent la ce spune de-a lungul articolului, pare să fie din alt meci (unul în care chiar știe despre ce vorbește, dar vorbește degeaba).

Termenul „manga“ înseamnă „desen casual“. Cele mai timpurii exemple de astfel de desene datează din secolul al VII-lea, dar au devenit foarte populare în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Desen casual?… În fine, trecem peste. Nu știu de unde au scos secolul VII, dar probabil că o fi existat atunci ceva precursor al manga la fel cum desenele din piramidele egiptene și tapiseria de la Bayeux sunt premergătoare benzilor desenate de azi: și alea erau imagini care spuneau o poveste.

Acum, industria valorează aproximativ 3,6 miliarde de dolari, dacă ne referim la vânzările benzilor desenate şi a revistelor, iar cifra de afaceri în domeniul animaţiilor este estimată la 2,3 miliarde de dolari

Din care doar o parte sunt de pe urma chestiilor porno, nu majoritatea, cum sugerează articolul. Una din companiile de animație pentru copii/adolescenți și-a postat pe net încasările din 2011. Altă companie cu același profil, 2013. (7 miliarde de yeni e aproximativ 70 milioane de dolari) Alte numere, tot din 2013, tot fără porno (100 de yeni sunt aproximativ 1 dolar american). După cum se vede, numerele se adună și nici n-am căutat după jocuri, studioul Ghibli (care-s un fel de Disney al lor), produse conexe (gândiți-vă numai câte penare și caiete cu Pokemon sunt pe lumea asta).

După ce au trântit un articol plin de pornografie, vorbesc de altceva. Sugestiv, așa, ca să se oripileze lumea și să facă audiență pe articol.

Marea problemă însă este faptul că manga pătrunde în cultura japoneză şi poate fi văzută pretutindeni, de la semnele de pe stradă până la pamfletele guvernamentale. De cele mai multe ori, personajele sunt tinere, fete vulnerabile care îndeplinesc dorinţele consumatorilor, avizi după kawaii şi cute.

Un pamflet guvernamental japonez din 2007 era într-adevăr făcut în stil manga. Pamfletul se baza pe seria Marele Detectiv Conan, în care un geniu gen Sherlock Holmes aflat la liceu are un accident în urma căruia ajunge un băiețel de școală primară și rezolvă tot felul de cazuri cu ajutorul capacităților lui deductive extraordinare. În pamfletul comandat de guvern i se fură bagajul și până la urmă e salvat de la tot felul de probleme de careva din Ministere (de așteptat, nu? :D).

Despre ce vorbește persoana asta în articol? Aaaa, despre fanteziile din capul ei, create din faptul că habar n-are că manga înseamnă bandă desenată și că kawaii se poate referi și la altceva decât la fete vulnerabile. Diștept.