Marvel on Roxana-Mălina Chirilă

Benzile desenate Marvel de la Carrefour sunt perfecte pentru ceea ce sunt

Sun, 02 May 2021 17:25:27 +0000

Dacă ați trecut prin vreun Carrefour recent, precis ați văzut standurile cu volume de benzi desenate de la Marvel. Sunt niște standuri mari. Înalte. Sar în ochi. Sunt colorate. Volumele au personaje în poziții gata de acțiune pe copertă. Arată așa:

Evident, sunt momeală pentru orice adult interesat de super-eroi și pentru orice copil care trece prin zonă. Evident, m-am lăsat momită și le-am luat pe toate cele 10 din serie – la 15 lei bucata, nu am stat prea mult pe gânduri. Deși cam știam la ce să mă aștept.

Mi-a luat două săptămâni să le citesc pe toate (mai aveam și altă treabă) și, spre surprinderea mea… le-aș recomanda. Sunt perfecte pentru ceea ce sunt. Dar hai să vedem ce sunt și ce anume înseamnă „perfecțiunea” în cazul de față, pentru că e cu asteriscuri.

Ce-i în volumele Marvel de la Carrefour?

Fiecare volum are 240 de pagini și conține, în principiu, două povești mai lungi și mai reprezentative pentru personajul (sau personajele) respective. În ordine, volumele sunt următoarele:

Avengers
Black Panther
Black Widow
Captain America
Deadpool
Iron Man
Phoenix
Spider-Man
Wolverine
X-Men

Volumele respective sunt colecții; nu au fost scrise special pentru a fi publicate aici, ci au fost culese din seriile lungi ale Marvel, pe care le publică lunar în numere de 24 de pagini.

Asta înseamnă că volumele nu spun o poveste completă în felul în care un roman spune o poveste completă. Nu există un început clar și un final clar al poveștii mai largi, ci e ca și cum ai pica pe un episod cap-coadă dintr-un serial pe care nu-l urmărești, dar de care ai auzit; un Seinfeld, un F.R.I.E.N.D.S., un Mash, un Star Trek vechi.

Povestea pe care o citești în volume stă (de obicei) singură în picioare… dar e clar că personajele au trecut prin o grămadă de aventuri înainte să citești tu despre ele și că mai au multe de făcut și după. Rămân întrebări, lucruri nelămurite, baze puse pentru continuări altundeva. Uneori, citești despre lucruri care se bazează pe ceva ce n-ai citit.

Asta este experiența Marvel.

Nu pot să subliniez lucrul ăsta suficient de tare, dar pot să vă trimit la alt experiment pe care l-am făcut cu Marvel, când am încercat să citesc seria Spider-Gwen și am descoperit că există peste 100 de serii Marvel cu „Spider” în titlu și că e imposibil să citești ceva cap-coadă dacă nu te apuci să citești tot catalogul Marvel de la origini și până în prezent.

Deci volumele de la Carrefour reflectă perfect experiența de a citi benzile Marvel, dar fac un pic mai mult decât ar face o orbecăială prin catalogul Marvel: au o introducere și o scurtă prezentare din care afli (cât de cât) despre ce e vorba în serie, ce s-a întâmplat până atunci și cam cum stau lucrurile. Ți se spun două-trei cuvinte despre istoria seriei, despre cine a creat-o și contextul ei.

Să nu ne înțelegem greșit: cele câteva cuvinte sunt puține și seci, dar sunt mult mai bune decât nimic. Măcar te introduc în subiect și te ajută să înțelegi cam pe unde stai.

Calitatea volumelor (ca obiecte)

Spre surprinderea mea, am fost mult mai mulțumită de experiența de a citi benzile astea decât mă așteptam.

Acum câțiva ani, cei de la Lex au avut o tentativă de a traduce benzile Marvel în România. Publicau numere individuale și, ocazional, câte un volum de bandă desenată. Făceau treaba asta din pasiune, cu traduceri excelente de la Octav Ungureanu și traduceri dimpotrivă de la Mircea Pricăjan, dar cu calitate mare de producție: hârtie de calitate, atenție la detaliu etc. Rezultatele tindeau să arate bine, aproape de lux.

Dar rezultatul era scump și greu de obținut. Nu mai știu cât costa un număr de bandă desenată (8-9 lei?) și era ușor să uit să le iau. Mi-era mereu peste mână să-mi aduc aminte să trec pe la chioșcurile unde se găseau, iar volumele nici nu mai știu exact pe unde le-am găsit, dar măcar le-am luat o dată și gata.

Iar discrepanța dintre obiectul fizic care avea o anumită calitate și povestea care nu avea o anumită calitate era suficient de mare și așteptarea suficient de lungă încât orice dezamăgire să se amplifice.

Seria asta din 2021 nu e făcută de români, ci de italieni (din câte mă prind căutând după „Panini S.p.A.”, care e editura trecută pe pagina cu detaliile de publicare) și e creată special pentru lanțul de magazine Carrefour. E disponibilă pe perioadă limitată, ceea ce înseamnă că o să dispară în câteva luni, dar în afară de această mică problemă de disponibilitate, nu-i găsesc, real, defecte.

[][4]

Volumele Marvel, ordonate aleatoriu ups.

Nu sunt absolut deloc obiecte de lux – hârtia e normală și pare ieftină, când le ții în mână nu-ți sugerează eleganță și rafinament. Sunt însă bine îngrijite: toate sunt de fix aceeași dimensiune, cu numerotare în partea de sus și un desen pe cotor care se continuă frumos de la un volum la altul (mai ales dacă le pui în ordinea corectă, ceea ce n-am făcut eu în poza de mai sus). Sunt detalii mici care contează, mai ales după ce ai ordonat în bibliotecă alte serii de cărți și micile diferențe ți-au sărit în ochi.

Stilul ieftin-dar-decent se pupă bine cu conținutul și creează o experiență unitară. Dacă la Lex Comics trăiam mereu cu dezamăgirea că povestea e slabă, aici ceva din natura obiectului îți sugerează să nu ai așteptări prea mari. Benzile desenate de la Marvel nu sunt literatură înaltă; nu sunt capodopere; nu sunt nici măcar prea grozave; dar sunt acolo ca să te distreze, fără pretenții. Sunt ca niște blockbustere de clasă B.

Cu alte cuvinte, volumele sunt un tot unitar: obiectul în sine e mediocru, povestea e mediocră, traducerea e acceptabilă (se pierd jocurile de cuvinte, dar e chiar citibilă și nu mi s-a părut deloc deranjantă). Per ansamblu, e o experiență medie, dar consecventă și îngrijită. Ceea ce e surprinzător de plăcut, ca să fiu sinceră.

Calitatea poveștilor Marvel în general

După cum spuneam și mai demult, dacă marile corporații americane găsesc ceva care le aduce bani, or să exploateze lucrul respectiv până-n pânzele albe. Ai o serie care merge? Bagă un spin-off! Bagă o reinventare în paralel! Bagă tot ce poți! Exploatează, exploatează, exploatează!

Marvel nu scoate benzi desenate bune cu super-eroi. Nu are cum. Seriile populare au fost publicate timp de zeci de ani, au fost inventate, reinventate, interpretate și reinterpretate. Dacă ceva are succes, nu moare. Ca un zombi, se ridică mereu, fie că e vorba de un antagonist memorabil (precum Magneto) sau de un protagonist iubit (cum ar fi Jean Grey). Poveștile au început, dar rareori un final real.

În plus, tot universul Marvel e interconectat, ceea ce pare ok când te uiți doar la filme, care sunt totuși într-un număr limitat, dar e mult mai puțin ok când ajungi să ai zeci de serii care se întrețes și fac referință unele la altele de-a lungul deceniilor.

Evident, în toată nebunia asta niciun autor nu scrie etern aceeași serie și e limitat atât de ce s-a scris în trecut, cât și de deciziile de sus. Banii pot, și ei, să fie o problemă, astfel încât scriitorii talentați pot pleca în locuri unde pot câștiga mai bine din munca pe care o fac.

E un cumul de factori care asigură un univers haotic pe care trebuie să ai o voință de fier și extrem de mult timp liber ca să-l citești vreodată cap-coadă (câțiva ani, dacă stai să citești benzi Marvel cu orele zi de zi).

Nu ai cum să scoți capodopere în condițiile astea. Sunt prea multe constrângeri care, mai devreme sau mai târziu, te fac să ajungi tot la mediocritate. Dar poți să reiterezi același gen de poveste iar și iar și să scoți ceva inteligibil – o telenovelă cu răufăcători care amenință lumea și super-eroi care o apără din nou și din nou. Totul e pe repede-înainte, plin de acțiune, dar fără prea multe momente de reflexie.

Calitatea poveștilor Marvel din seria de la Carrefour

În general, cele 10 volume par construite în așa fel încât să fie cât mai accesibile… sau cel puțin, așa cred. Dacă reușesc s-o și facă e altă problemă. Pe scurt, cred că mi s-au prăjit neuronii capabili de lectură critică relativ devreme în cadrul experimentului, pentru că erau prea multe probleme pe care le remarcam, așa că a trebuit să mă opresc din remarcat.

Volumele „Avengers” (#1), „Black Panther” (#2), Phoenix (#7), Wolverine (#9) și X-Men (#10) se bazează cel mai mult pe restul universului. Apar personaje peste personaje, facțiuni peste facțiuni. Din când în când, mai învie cineva de care nici nu știam că e mort. Totul e o vraiște haotică.

„Black Panther” e memorabil din punctul ăsta de vedere. Pun câte un semn de exclamare la fiecare nouă facțiune/nou personaj relevant din prima povestire din volum: unii vânează extratereștri (!) și dau de o mamă lemuriană (!) deviantă cu un copil care arată uman. Se ajunge la un conflict care implică Wakanda (!), lemurienii, atlanții (!), America (un pic), pe Storm din X-Men (!), pe Von Doom (!), Magneto (!), Klaw (!) și nu numai într-o confruntare care amenință lumea.

La un moment dat, simți până în măduva oaselor absurditatea faptului că universul Marvel e plin-ochi de oameni cu superputeri și întâmplări catastrofale la tot pasul. De-abia dacă poți arunca un ac în universul ăsta fără să nimerești pe cineva important sau fără să întrerupi un complot. Iar lumea e mereu sub amenințare și nu e nimic nou în asta. Mai sunt distruse niște clădiri, mai mor niște oameni (în „Phoenix” se vorbește de 6 miliarde de morți), dar lucrurile o iau de la capăt mereu fără consecințe.

Un alt lucru care mi-a sărit în ochi în seria asta e nuditatea fără nuditate. Ocazional, personajele sunt dezbrăcate din motivele cele mai absurde (au un „costum” de așa natură; vor să se simtă „natural” etc.), dar artiștii nu au voie să deseneze personaje goale, așa că părțile cenzurabile sunt acoperite de plante, de cabluri și de alte obiecte care stau între privitor și personaj.

În fine. Prima surpriză (și cea mai mare) a fost volumul „Captain America”, care începe cu o poveste despre 9/11. După atacurile teroriste în care au fost dărâmate Turnurile Gemene din New York și SUA a rămas cu o traumă colectivă, Marvel l-a reprezentat pe Captain America ajutând la căutarea și salvarea victimelor. E o poveste mai lentă și mai personală decât celelalte, care își pune probleme mai profunde legate de responsabilitate și terorism.

Înțeleg raționamentul din spatele deciziei – ar fi fost insensibil ca Marvel să ignore evenimentul, dar ar fi fost și mai rău dacă l-ar fi tratat în cheia obișnuită de bătaie cu super-eroi. Au optat, în schimb, să reprezinte impactul enorm al atacului terorist din 2001. Are sens. E o poveste bună.

Pe de altă parte, cele câteva numere bine scrise despre consecințele morților a mii de oameni și despre suferința cauzată de un astfel de eveniment scot cu atât mai mult în evidență faptul că celelalte benzi desenate sunt rupte de realitate. Pe o scară umană normală, atacurile din New York au fost un șoc cu reverberații mondiale; pe scara Marvel, dacă evenimentul nu ar fi fost legat de realitate, ar fi fost probabil „rezolvat” în trei-patru numere de un singur super-erou care i-ar fi venit de hac unui răufăcător oarecare.

Și cam asta ar fi problema, de fapt, nu? Pentru ca o poveste să conteze, trebuie ca obstacolele și consecințele să fie reale. Dacă tot timpul te grăbești, dacă știi dinainte că personajele pot fi în pericol de moarte, dar nu pot muri (sau, dacă mor, revin), dacă să distrugi clădiri și orașe și populații e doar un mod de a pune ceva impresionant pe pagină, impactul acțiunilor scade enorm.

**Ce rămâne, dacă acțiunile nu au impact? **Păi, evoluția fiecărui personaj în parte, evoluția relațiilor dintre personaje, distracția lejeră, ideile interesante și stilul de a spune povestea. În privința evoluției personajelor individuale mi-e greu să mă pronunț, pentru că volumele sunt destul de scurte și nu-mi dau seama dacă personajele se transformă pe termen lung sau au doar revelații scurte de moment, ușor uitate.

În materie de relații între personaje, e telenovelă în toată regula – prietenii buni te trădează, profesorii favoriți nu sunt ce par a fi, inamicii morți nu sunt așa morți și tot așa. Telenovela e clară când Black Widow trebuie să-și găsească toți foștii amanți, pentru că i-a contaminat pe toți cu nanoboți dubioși, iar acum trebuie să le paseze anti-nanoboții, așa că îi urmărim tot trecutul sexual. În volumul cu Captain America, suntem înștiințați des că Steve Rogers se va reîntâlni cu vechiul lui prieten, Bucky Barnes, Soldatul Iernii (suspansul! Drama!), dar treaba rămâne în coadă de pește (va urma!). În X-Men, iubitul lui Jean Grey se gândește s-o înșele, dar pentru că ambele tipe sunt telepate, ar putea la fel de bine s-o fi făcut și fizic.

Firele narative sunt deseori previzibile, dar mai sunt elemente interesante – cum ar fi Natasha Romanov, Black Widow, care se confruntă cu Yelena, noua Black Widow a rușilor și îi dă clasă în materie de Black Widow-it, ba o mai și învață lecții de viață. Deadpool e și el un personaj surprinzător, care nu e atât de prost pe cât pare.

În ce privește stilul, personajele principale reușesc uneori să dea farmec poveștilor. Deadpool e atât de amuzant și nebun încât poți să ierți harababura care e povestea în sine. Spider-Man, în ciuda unor confruntări care nu prea ies din comun, reușește să-și facă volumul surprinzător de plăcut prin farmec personal, umor, faptul că nu se ia prea tare în serios și că are și probleme care nu țin doar de super-eroit.

Pe partea celalată, povestea „Extremis” din volumul „Iron Man” e bine spusă, nu se grăbește nicăieri și are momente amuzante și un pic mai bine gândite decât ce e în rest; acolo nu personalitatea lui Iron Man e punctul forte, ci chiar ai timp să simți povestea.

Dar, per ansamblu, filmele sunt mai bune decât benzile. Da, chiar și filmele mai slabe. Știți faza aia din „Endgame” când, fără absolut niciun motiv, toate tipele din universul Marvel își unesc forțele pe câmpul de luptă? No, cam ăla-i nivelul.

Încă două aspecte pe care le-am remarcat. Primul e că uneori poveștile sunt adăugate într-o ordine ciudată în volume. Captain America se întreabă cum s-ar simți întorcându-se la uniformă după atâta timp în care n-a purtat-o… deși a purtat-o tot volumul. Sau evenimentele din „Phoenix” fac referire la ce se întâmplă în „X-Men”, deși „Phoenix” e al șaptelea volum din serie, iar „X-Men” e al zecelea. Al doilea lucru e că uneori simt nevoia să te lovească cu Mesaje Importante. Fie că e vorba despre cum te comporți cu cei te urăsc și se tem de tine (X-Men), fie că e vorba de responsabilități care vin odată cu puterea (Spider-Man), lecțiile de morală sar în ochi; nu sunt foarte deranjante, dar sunt destul de evidente.

Ah, și încă un gând răzleț. Benzile astea desenate sunt, într-un fel, cu adevărat mai potrivite pentru copii. Nu pentru că sunt puerile, ci pentru că copiii au tendința să vadă o poveste și să adauge de la ei tot felul de detalii care nu sunt în text. Dă-i unui adult un băț și de obicei va avea un băț; dă-i unui copil un băț și va fi samurai sau explorator sau cioban sau vrăjitoare sau toate astea la un loc. Idem, dă-i unui adult o poveste cu lemurieni, atlanți, Wakandieni, X-Meni, Avengeri, regi și zei și o să-ți spună că e o varză; dă-i povestea aia unui copil și probabil o să se distreze cu ea și o să inventeze niște întâmplări relativ coerente bazate pe chestiile astea.

De ce spun că seria asta de benzi desenate e „perfectă”

Nu pentru că volumele sunt bune în mod obiectiv, ci pentru că nu văd nimic care putea fi scos pe piață și care să fie mai potrivit pentru seriile Marvel:

Toate 10 sunt publicate, nu trebuie să aștepți după nimic.
Sunt ieftine.
Reprezintă corect experiența Marvel și îți poți face o idee clară despre ce ai ratat nelocuind în State (spoiler: probabil nu mare lucru).
Calitatea volumelor ca obiecte este decentă și în acord cu calitatea poveștilor.
Sunt cât de cât alese ca să poți pricepe ce se întâmplă și să urmărești o poveste cât de cât până la capăt.
Sunt pline de acțiune în stilul filmelor de clasă B.

Asta nu înseamnă că sunt perfecte în mod obiectiv, ci dimpotrivă (dacă nu era clar din restul articolului). Pur și simplu cred că ăsta e maximul care poate fi atins în materie de publicat Marvel în România. Pentru mai mult, ar trebui ca Marvel să fie altfel. Ceea ce n-o să se întâmple prea curând.

Aș recomanda benzile astea oricui s-a uitat la filmele cu Avengers și ar fi vrut să citească și „cărțile”, dar n-a apucat, sau n-a găsit, sau n-a știut de unde să înceapă.

Fanfiction vs. imitație

Sat, 21 Mar 2020 19:40:34 +0000

Mă uitam la niște clipuri azi făcute de tipii de la RedLetterMedia, care discutau de noile serale Star Trek – și sunt perfect de acord cu ei că Star Trek: Discovery e o varză și că nu prea are legătură cu serialele originale. Vă recomand clipurile lor, sunt foarte mișto.

Dar motivul pentru care scriu articolul e că povesteau și de un serial pe care nu l-am văzut, numit The Orville, care cică seamănă puternic cu serialele Star Trek vechi, ajungând să copieze estetică, abordare, până și fire narative. Lucru care se vede chiar și dintr-o privire:

Star Trek: The Next Generation

The Orville

Spune unul dintre ei ceva de genul, „E ca fanfiction la Star Trek și nimeni nu vrea să vadă fanfictionul făcut de tine.”

Eu aș zice că, din câte spun ei și din câte am văzut din puținele imagini din The Orville, acolo e vorba de o imitație, nu de fanfiction.

Despre imitații

Când ceva devine un fenomen de masă, de obicei apar și imitațiile, care vin să copieze originalul ici și colo, în punctele esențiale, dar care pretind a fi opere originale.

Să zicem că Star Trek are mult succes și vreau să creez ceva care să semene cu Star Trek. Să fie Star Trek, dar să fie făcut de mine și de studioul meu. O să fac așa: o să iau o navă spațială, o să inventez un căpitan capabil, și o să-i dau un echipaj creat din diverși oameni foarte capabili la ce fac. O să bag doi-trei extratereștri printre ei. După care o să-i trimit prin spațiu să întâlnească noi civilizații și să rezolve tot felul de probleme pe căi mai mult sau mai puțin diplomatice.

Poate că o să ratez fix esența serialelor Star Trek, dar pot să fac serialul meu să arate a Star Trek. Pot să-l fac să semene și vizual, mai ales dacă aranjez asemănător cabina de comandă, le dau tuturor uniforme colorate în funcție de munca pe care o fac pe navă, le pun la dispoziție teleportări și așa mai departe.

E același lucru, dar că nu chiar.

Ce-i aia fanfiction?

„Fanfiction” înseamnă „ficțiune scrisă de fani”. După cum ziceam și în lucrarea de masterat când am scris-o acum niște ani, denumirea e sugestivă, dar vine cu asteriscuri. Partea de „ficțiune” e destul de clară: e vorba de povești. Ce înseamnă, însă, că sunt „scrise de fani”? Dacă eu sunt fană Harry Potter, va fi automat orice poveste scrisă de mine „fanfiction”? Evident că nu.

„Fanfiction” (pe scurt „fanfic”) se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva. Fanficurile preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Fanficurile nu ascund opera originală, ci se bazează pe ea. Dacă autoarea unui fanfic Star Trek vrea să scrie despre Picard, nu o să inventeze un nou personaj gen Picard, ci o să-l folosească direct pe Picard. Dacă are nevoie de un USS Enterprise, nu o să inventeze o navă gen USS Enterprise, ci o să folosească direct nava cu pricina și o să presupună că cititorii știu despre cine și ce e vorba.

Originalitatea nu constă într-un pic de vopsea nouă aruncată peste vechile personaje și decoruri, ci în punerea întrebării, „Ce-ar fi dacă?” Povestea pleacă de la opera originală, dar poate să ajungă foarte departe de ea și în foarte multe moduri.

Era pe undeva un grafic cu chestiile astea… Ah, da, aici.

Poți să ai o extensie a operei originale, o poveste care are loc după ce se încheie povestea originală.

De exemplu, am citit la un moment dat un fanfic bazat pe Harry Potter, în care căsătoria lui Harry cu Ginny Weasley era pe destrămate, iar munca de Auror (vrăjitor-polițist) nu-i aducea satisfacții. În fine, nu stau s-o povestesc aici, dar până la urmă își dă seama că trebuie să divorțeze, își schimbă meseria și, după ce învață să lucreze cu sticla, devine artist sticlar.

Hei, de ce nu?

Alternativ, am citit și povești care au loc înainte de opera originală.

Țin minte una despre Remus Lupin, vârcolacul din Harry Potter, care cu mulți ani înainte de evenimentele din cărți se mutase în România. Povestea începea cu Albus Dumbledore care venea într-un București din primii ani de după Revoluție, în căutarea lui Lupin.

**Sau poți să ai aterări, în care lucrurile coincid cu opera originală până la un punct, iar de la un moment dat încolo diferă. **

Să zicem că, atunci când Harry Potter are 15 ani, decide că n-are nicio șansă să-l învingă pe Voldemort, așa că fuge în lume ca să-și trăiască viața. Merge în călătorie prin Europa și are o serie de aventuri gen „Omul cu un pantof roșu”, în care toată lumea îl crede mare spion și de fapt toți cei care-l urmăresc mor în accidente care sunt doar o coincidență.

Poți să ai și povești cu aceleași personaje (aproximativ), care se întâmplă într-un univers alternativ.

De exemplu, un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au propriile ritualuri și magii care nu se predau la Hogwarts.

Sau un univers bazat pe Marvel, în care Asgard e o organizație paramilitară, iar Loki e unul dintre asasinii de top ai lumii. Bucky Barnes, soldatul iernii, e unul dintre agenții de top din FBI. Iar Steve Rogers e artist.

Astea sunt doar câteva opțiuni, dar ideea e că fanficurile deseori intră în dialog cu opera originală și o transformă – evident, uneori mai strălucit, alteori mai puțin strălucit. Deseori, autorii nu încearcă să imite stilul originalului, ci scriu în propriul lor stil. Au elemente din original care le plac mai mult și pe care le păstrează sau accentuează – și elemente care le plac mai puțin și pe care le lasă uitate.

Ziceam la început că fanficurile:

se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva [și] preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Dar pentru că lucrurile nu sunt mereu clare și ușor de etichetat, există intersecții între fanfiction și non-fanfiction, ca atunci când ai povești bazare pe opere ale căror drepturi de autor nu (mai) aparțin nimănui.

De exemplu, în romanul „Jane Eyre” de Charlotte Bronte (publicat în 1847), Jane Eyre este o femeie relativ săracă, care ajunge guvernanta fetei lui Rochester, un tip bogat, de care se îndrăgostește. Dar când să se căsătorească, află că el e deja căsătorit cu Bertha Mason, o femeie din colonii care a înnebunit și pe care o ține acum ascunsă în podul casei.

În 1966, a fost publicată cartea „Întinsa Mare a Sargaselor” de Jean Rhys, care o are ca personaj central pe Bertha Mason și care îi dezvoltă povestea atât din colonii de dinainte de căsătorie, cât dezamăgirea trăită în căsnicie și, într-un final, în Anglia. Personajele și locurile sunt date cu numele lor din cartea lui Charlotte Bronte, deci chiar dacă „Întinsa Mare a Sargaselor” stă în picioare foarte bine de una singură, merge cel mai bine dacă știi și „Jane Eyre”.

Într-un fel, e fanfiction, doar că nu e o problemă să fie publicată oficial și în librării.

Sunt unii care argumentează că „Paradisul pierdut” al lui John Milton și „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri sunt fanfiction bazat pe Biblie.

Deci fanfic vs. imitație, la Star Trek

Când m-am uitat la clipurile de la RedLetterMedia, mi s-a părut impropriu zis că „The Orville” ar fi fanfiction – din câte ziceau cei doi, pare mai degrabă imitație, pentru că, spun ei, se iau elemente, inclusiv fire narative din original și se reamestecă. Din ce zic ei, nu sună a poveste de tipul „Ce-ar fi dacă?”

Dimpotrivă, dacă trebuie să fac o paralelă între fanficuri și vreunul dintre serialele discutate de ei, aș zice că serialele Star Trek noi seamănă mai degrabă cu fanficurile. Se bazează pe original, dar spicuiesc din el bucăți și reinventează restul.

În serialul Picard, ca să reiterez punctele zise de ei:

Jean-Luc Picard a fost într-adevăr căpitan pe USS Enterprise;
dar a fost prieten foarte bun cu Data, spre deosebire de serial;
și a rămas traumatizat pentru că a fost Borg odată;
e mai multă inegalitate socială;
Federația e mai puțin pașnică;
romulanii sunt mistici, trăsătură pe care n-o aveau înainte.

În Star Trek: Discovery:

Spock are o soră, de care nu știa nimeni înainte;
e mai mult misticism (ai profeții și chestii);
au o tehnologie mai avansată decât în serialele inițiale;
totul e mai bătăios.

Sunt reinterpretări divergente, chiar și în cazul lui Picard, care teoretic e o continuare a serialului original.

Evident, nu sunt fanficuri, pentru că sunt create de deținătorii drepturilor de autor, dar dacă tot s-a aruncat cuvântul „fanfiction”, l-aș folosi mai degrabă aici. Se simte că au o altă viziune creativă în spate. Au venit cu povești noi, au reinterpretat personajele vechi, au reinventat mult.

Problema e că, dacă e ceva de la care mă aștept să respecte regulile stabilite de opera originală, atunci acel ceva este o creație oficială realizată de deținătorii drepturilor de autor și recomandată ca fiind o continuare. Apoi, au fost prea mulți bucătari acolo care până la urmă au stricat ciorba.

Dar altfel, reinterpretările creative nu sunt neapărat un lucru rău. Nu poți să urmărești la nesfârșit căpitani care rezolvă probleme similare în același mod. Și, hei, până la urmă toată arta povestirii e un dialog, o reinvenție, o reinterpretare într-o măsură mai mare sau mică. Ideal e să reușești să spui o poveste bună. Nu o varză în care uiți mâine ce ai făcut ieri, sau o copie ieftină după ce a făcut altcineva cândva.

Până una-alta, vă las cu un fanfic pe care l-am citit mai demult și pe care mi l-am amintit zilele astea, cu toată carantina.

Îi zice „When the lights go on again” și e scrisă de seanchai și elspethdixon și este aici, pe enervantul site Live Journal. Se bazează pe universul Marvel, dar pe cel al benzilor desenate, așa că anumite lucruri diferă de filme – nu că ar conta prea mult, e universul Marvel, am prins și eu din mers mișcarea pentru că nu am citit benzile.

Extratereștrii invadează pământul și reușesc să impună un regim tiranic, mai ales asupra unor orașe. Steve Rogers (Căpitanul America) conduce rezistența, iar Tony Stark e luat ostatic și obligat să analizeze și să refacă tehonologie pentru extratereștri.

Dar extratereștrii au și ei problemele lor: planeta lor s-a dus pe copcă, și-au pierdut o mare parte din populație, au lupte politice interne și indivizii lor trag care hăis, care cea. În plus, captivii își dau seama repede că noii lor stăpâni nu numai că sunt nepăsători cu privire la sănătatea lor, dar nici nu înțeleg exact cum funcționează biologia umană și cum să-și păstreze captivii în viață.

Povestea e aici. O recomand cu căldură – e destul de lentă, dar e memorabilă. Conține o societate bine dezvoltată, supereroi care au probleme umane, biologie și alte tipuri de știință, spionaj, politică, și toate bine scrise.

Manga bate Marvel

Tue, 17 Sep 2019 14:05:51 +0000

La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Îl recomand cu căldură. Animația e extraordinară, povestea e mișto, merge pentru copii, merge și pentru adulți. Premisa e că un experiment științific duce la intersectarea unor universuri paralele, așa că o grămadă de Persoane-Păianjen pică într-un sigur univers și încearcă să se salveze și să salveze și lumea (lumile?).

Mi-a plăcut atât de mult încât am zis că vreau să citesc benzi desenate Marvel cu Păianjeni. După ce m-am tot codit și m-am întrebat de unde să mă apuc și ce să cumpăr, am aflat că Marvel are un serviciu numit Marvel Unlimited și care funcționează cam ca Netflix: plătești $10 lunar (plus TVA) și citești cât vrei.

Ok, e un pic scump, dar nu țin neapărat să cumpăr o grămadă de volume, deci e o afacere mai bună să merg la „bibliotecă”.

Zis și făcut. Cumpărat abonament pe o lună. Dar cu ce să încep? Cu Miles Morales, Spider-Man? Cu Spider-Gwen? Cu Spider-Ham? Cu Spider-Man Noir? Erau o grămadă de Păianjeni în film, toți păreau interesanți, deci de cine să mă apuc?

Seanan McGuire, o autoare pe care o urmăresc pe Tumblr, scrie la Spider-Gwen din 2018 (pe lângă alte proiecte), așa hai am decis să încep să citesc Spider-Gwen, o serie despre un univers alternativ în care Gwen Stacy e mușcată de un păianjen radioactiv, iar Peter Parker s-a transformat într-o șopârlă uriașă și a fost omorât de Gwen în una dintre primele ei confruntări de super-erou. Cred.

De ce zic „Cred”? Pentru că povestea din Spider-Gwen începe după moartea lui Peter Parker. De fapt, nu știu exact unde s-au întâmplat evenimentele descrise mai sus. Bănuiesc că sunt undeva. Sau nu. Cert e că la începutul seriei Gwen Stacy e confuză și se simte prost că are super-puteri, iar restul celor din universul ei o consideră o criminală (inclusiv tatăl ei).

Nu e prima oară când întâlnesc o poveste care începe de la mijloc și am reușit să prind din zbor ideile principale. Dar încet-încet mi-am dat seama că, la fel ca atunci când te întâlnești cu prietenii din liceu ai unui coleg pe care l-ai cunoscut la muncă, Gwen Stacy are prieteni, cunoștințe și aventuri la care nu ești prezent dacă citești doar seria ei, dar la care se face referire constant. Apar personaje din alte universuri, se far referiri la chestii pe care nu le-am văzut. Uneori povestea se continuă în altă serie cu totul.

De exemplu, așa se termină Spider-Gwen #16, când Gwen Stacy și Miles Morales (un alt Om-Păianjen) descoperă pe cineva cunoscut făcând contrabandă cu tehnologie din multivers:

Povestea se continuă în Spider-Man #13 – serios?! Și citesc doar #13 din Spider-Man? Și #1-12 nu? Trebuie să citesc și Spider-Man #1-12? Trebuia să le fi citit? Spider-Gwen nu e de sine stătătoare?

La câte personaje se tot perindă prin poveste, o soluție ar fi să citesc pur și simplu toate seriile Oamenilor-Păianjen. Așa că am intrat să văd despre ce serii ar fi vorba și m-am uitat la ele alfabetic, descoperind lista asta:

Spider-Force (2018)
Spider-Geddon (2018 – 2019)
Spider-Geddon Handbook (2018)
Spider-Girl (1998 – 2006)
Spider-Girl (2010 – 2011)
SPIDER-GIRL ANNUAL 1 (1999)
Spider-Girl: The End! (2010)
Spider-Girls (2018)
Spider-Gwen (2015 – 2018)
Spider-Gwen (2015)
Spider-Gwen Annual (2016)
Spider-Gwen: Ghost-Spider (2018 – Present)
Spider-Ham 25th Anniversary Special (2010)
Spider-Island (2015 – Present)
Spider-Island Spotlight (2005)
Spider-Island: Avengers (2011)
Spider-Island: Cloak&Dagger (2011 – Present)
Spider-Island: Daily Bugle (2011)
Spider-Island: Deadly Foes (2011)
Spider-Island: Deadly Hands of Kung Fu (2011)
Spider-Island: Emergence of Evil – Jackal & Hobgoblin (2011)
Spider-Island: Heroes for Hire (2011)
Spider-Island: I Love New York City (2011)
Spider-Island: Spider-Woman (2011)
Spider-Island: The Amazing Spider-Girl (2011)
Spider-Man &; Arana Special: The Hunter (2006)
Spider-Man & the Human Torch in…Bahia De Los Muertos! (2009)
Spider-Man & the League of Realms (2019)
Spider-Man & the Secret Wars (2009 – 2010)
Spider-Man & the X-Men (2014 – Present)
Spider-Man & Wolverine (2003)
Spider-Man (1990 – 1998)
Spider-Man (2016 – 2018)
Spider-Man 1602 (2009 – 2010)
Spider-Man 2099 (1992 – 1996)
Spider-Man 2099 (2014 – 2015)
Spider-Man 2099 (2015 – 2017)
Spider-Man 2099 Annual (1994)
Spider-Man 2099 Meets Spider-Man (1995)
Spider-Man 2099 Special (1995)
Spider-Man 2: The Movie (2004)
Spider-Man and Power Pack (2007)
Spider-Man and Power Pack (2007)
Spider-Man and the Fantastic Four (2007)
Spider-Man Annual (2018)
Spider-Man Annual (2019)
Spider-Man Fairy Tales (2007)
Spider-Man Family (2005)
Spider-Man Family (2007 – 2008)
Spider-Man Family Featuring Spider-Clan (2006)
SPIDER-MAN FAMILY FEATURING SPIDER-MAN’S AMAZING FRIENDS 1 (2006)
Spider-Man Family: Untold Tales (2007)
SPIDER-MAN FEATURING THE SILVER SURFER MAGAZINE WAL-MART VARIANT (2007)
Spider-Man Loves Mary Jane (2005 – 2007)
Spider-Man Loves Mary Jane (2008 – 2009)
Spider-Man Magazine (2008 – 2037)
Spider-Man Magazine: Great Power (2007)
Spider-Man Noir (2008 – 2009)
Spider-Man Noir: Eyes Without a Face (2009 – 2010)
Spider-Man Poster (2007)
Spider-Man Special: Black and Blue and Read All Over (2006)
Spider-Man Spectacular (2014 – Present)
Spider-Man Team-Up (1995)
Spider-Man Team-Up Special (2005)
Spider-Man Team-Up Vol. 1: A Little Help From My Friends (2005)
Spider-Man Unlimited (1993)
Spider-Man Unlimited (2004 – 2006)
Spider-Man Vs. Punisher (2000)
Spider-Man Vs. Wolverine (1987)
Spider-Man Y La Antorcha Humana En…Bahia De Los Muertos! (2009)
Spider-Man’s Tangled Web (2001 – 2003)
Spider-Man, Peter Parker: Back in Black (2007)
Spider-Man/Black Cat: Evil That Men Do (2002 – 2006)
Spider-Man/Daredevil (2002)
Spider-Man/Deadpool (2016 – Present)
Spider-Man/Doctor Octopus: Negative Exposure (2003 – 2004)
Spider-Man/Doctor Octopus: Out of Reach (2004)
Spider-Man/Doctor Octopus: Year One (2004)
Spider-Man/Doctor Strange: The Way to Dusty Death (1992)
Spider-Man/Fantastic Four (2010)
Spider-Man/Fantastic Four Magazine (2007)
Spider-Man/Human Torch (2005)
Spider-Man/Punisher: Family Plot (1996)
Spider-Man/Red Sonja (2007)
Spider-Man: 101 Ways to End the Clone Saga (1997)
Spider-Man: Back in Black (2007)
Spider-Man: Back in Quack (2010)
Spider-Man: Blue (2002 – 2003)
Spider-Man: Brand New Day (2008 – 2009)
Spider-Man: Brand New Day – Extra!! (2008)
Spider-Man: Breakout (2005)
Spider-Man: Chapter One (1998 – 1999)
Spider-Man: Death and Destiny (2000)
Spider-Man: Enter the Spider-Verse (2018)
Spider-Man: Far from Home Prelude (2019)
Spider-Man: Fear Itself (1992)
Spider-Man: Fear Itself (2009)
Spider-Man: Fever (2010)
Spider-Man: Get Kraven (2002 – 2003)
Spider-Man: Grim Hunt – The Kraven Saga (2010)
Spider-Man: Hobgoblin Lives (1997)
Spider-Man: House of M (2005)
Spider-Man: India (2004 – 2005)
Spider-Man: Legend of Spider Clan (2002)
Spider-Man: Life Story (2019)
Spider-Man: Lifeline (2001 – Present)
Spider-Man: Master Plan (2017)
SPIDER-MAN: ONE MORE DAY SKETCHBOOK (2007)
Spider-Man: Origin of the Hunter (2010)
Spider-Man: Quality of Life (2002)
Spider-Man: Redemption (1996)
Spider-Man: Reign (2006 – 2007)
Spider-Man: Reptilian Rage (2019)
Spider-Man: Revenge of the Green Goblin (2000)
Spider-Man: Season One (2011)
Spider-Man: Spirits Of The Earth Graphic Novel (1990)
Spider-Man: Swing Shift Director’s Cut (2008)
Spider-Man: The Clone Saga (2009 – 2010)
Spider-Man: The Final Adventure (1995 – 1996)
Spider-Man: The Gauntlet Vol.3 – Vulture & Morbius (2010)
Spider-Man: The Gauntlet Vol.3 – Vulture and Morbius (2010)
Spider-Man: The Mutant Agenda (1994)
Spider-Man: The Other Sketchbook (2005)
Spider-Man: The Parker Years (1995)
Spider-Man: The Short Halloween (2009)
Spider-Man: The Trial of Venom (1992)
Spider-Man: The Venom Agenda (1998)
Spider-Man: With Great Power Comes Great Responsibility (2010 – 2011)
Spider-Man: With Great Power… (2008)
Spider-Man: You’re Hired! (2011)
Spider-Men (2012)
Spider-Men II (2017)
Spider-Verse (2014 – 2015)
Spider-Verse (2015 – Present)
Spider-Verse Team-Up (2014 – Present)
Spider-Woman (1978 – 1983)
Spider-Woman (1993)
Spider-Woman (1999 – Present)
Spider-Woman (2009 – 2010)
Spider-Woman (2014 – Present)
Spider-Woman (2015 – Present)
Spider-Woman Facsimile Edition (2019)
Spider-Woman: Origin (2005 – 2006)
Spider-Women Alpha (2016 – Present)
Spider-Women Omega (2016 – Present)

Deja e suficient material aici cât să poți scoate o enciclopedie, iar astea sunt doar seriile al căror titlu începe cu „Spider”. Mai sunt multe ale căror denumiri încep altfel, ca de exemplu:

Peter Parker (2009 – 2010)
Peter Parker Spider-Man Annual (2000)
PETER PARKER SPIDER-MAN ANNUAL 1 (1999 – Present)
Peter Parker, the Spectacular Spider-Man (1976 – 1998)
Peter Parker, the Spectacular Spider-Man Annual (1979 – 1991)
Peter Parker: Spider-Man (1999 – 2003)
Peter Parker: The Spectacular Spider-Man (2017 – 2018)
Peter Parker: The Spectacular Spider-Man Annual (2018)
Peter Porker, the Spectacular Spider-Ham (1985 – 1987)
The Amazing Spider-Man (1963 – 1998)
The Amazing Spider-Man (2014 – 2015)
The Amazing Spider-Man (2015 – 2018)
The Amazing Spider-Man (2018 – Present)
The Amazing Spider-Man: The Movie Adaptation (2014 – Present)

Dacă aș vrea să-mi dau doctoratul fix în clipa asta, m-ar bate gândul să-l dau în Marvel. Nu de alta, dar e suficient material-sursă aici cât să îmi iasă o lucrare de 300 de pagini orice aș scrie. Dar dacă vreau doar să citesc benzi desenate și să pricep ceva din ele, cam… mult.

Am auzit de multe ori că Marvel pot să vândă orice cu super-eroi, mai puțin benzi desenate. Mi s-a părut mereu ciudată chestia și m-am întrebat de ce nu-și găsesc scriitori mai buni, ca să poată vinde și benzile – mai ales că Avengers le-a creat un vad enorm. Dar încep să văd că problema nu e deloc calitatea scriiturii în benzi (care e greu de evaluat în momentul de față), ci atitudinea existentă față de mediu.

În materie de vânzări, când se lansează o bandă desenată nouă, primul număr se vinde în multe exemplare (mai ales către colecționari și oameni care speră să crească valoarea benzilor în timp), dar în timp vânzările scad puternic.

De exemplu, primul număr din Spider-Gwen s-a vândut în peste 250.000 de exemplare, al doilea în puțin peste 100.000, iar după o vreme numerele au căzut la vreo 30.000. Primul număr din Amazing Spider-Man s-a vândut în peste 500.000 de exemplare, dar apoi seria a căzut la sub 100.000 de numere vândute, pe la 60-70.000. (Am luat cifrele de aici.)

Poate că numerele par a fi mari (în fond, 30.000 de exemplare nu e rău), dar vorbim de:

serii de renume mondial;
cu personaje despre care s-au făcut filme de mare succes.

Mai mult, volumele în care sunt colectate benzile respective se vând în mai puține exemplare decât se vând numerele inițiale.

Asta în ciuda faptului că nu poți cere mai multă publicitate pentru Omul-Păianjen. E în desene animate, în filme, pe pijamale, pe tricouri, în conștiința populară. Ok, Gwen Stacy e o variațiune pe o temă dată, dar dacă nici banda desenată Spider-Man nu se vinde ai o problemă.

Între timp, japonezii scot propriile lor benzi desenate, manga, într-o țară mai mică și într-o limbă mai puțin cunoscută la nivel global. Nu fac filme de foarte mare succes, nu sunt pe toate gardurile, dar vând la benzi desenate de nu-i adevărat.

Eu personal nu știu nimic despre Tokyo Ghoul, în afară de faptul că văd volumele prin librării. Văd însă că seria are 14 volume, care s-au vândut în 12 milioane de exemplare la nivel global până în 2015. Continuarea, Tokyo Ghoul: re, are 16 volume. Împreună, seriile s-au vândut în 44 de milioane de exemplare în total, deci o medie de aproape 2 milioane de exemplare per volum.

Manga vinde exponențial mai mult decât Marvel. Uitați-vă pe listele de aici. Spider-Man are 13.000 de numere scoase în total, vândute în 380 de milioane de exemplare. Naruto are 72 de volume în total, vândute în 250 de milioane de exemplare. Deci fiecare număr de Spider-Man s-a vândut în medie în vreo 30.000 de exemplare. Fiecare volum de Naruto s-a vândut în medie în 3.472.000 de exemplare.

Manga bate Marvel la vânzări. Și nu cu puțin.

Cred că motivul de bază e abordarea generală, nu talentul individual al scriitorilor. Seriile manga sunt scrise de o persoană și au un început și un sfârșit. Spun o poveste coerentă. Personajele evoluează. Cei morți rămân morți. Iar dacă îți cumperi seria, ai toată povestea.

Americanii în schimb nu au o poveste, ci o franciză. Benzile desenate sunt într-o nebuloasă continuă, în care personajele sunt rearuncate în aceleași confruntări, sunt reinventate când sunt vechi, se intersectează. Ițele se încurcă și nimic nu e vreodată bătut în cuie. Autorii se schimbă, ce face unul desface celălalt. Poți cumpăra orice bandă desenată, dar se leagă de altele. Nu știi în ce punct al poveștii te afli. Poate că nu contează, pentru că nimic nu e final și oficial.

Spun asta pentru că personajele din „Into the Spider-Verse”, deși sunt teoretic aceleași cu cele din benzile pe care le citesc, par totuși să fi trecut prin experiențe diferite.

E de mirare că în lista celor mai vândute serii de benzi desenate din toate timpurile ai atunci serii japoneze și serii occidentale de autor? One Piece, Asterix, Peanuts, Naruto, Tintin, Garfield? Sunt povești scrise de cineva, cu început și sfârșit, cu o calitate constantă și cu întâmplări pe care ți le amintești multă vreme după pentru că au contat și au avut impact asupra ta.

Îți poți aminti cu drag de Asterix din copilărie și îi poți face cadou unui copil benzile cu „Viteazul Gal” (pe vremea mea era „Eroul galilor”) și „Cosorul de aur”, pentru că au fost retraduse și republicate, dar sunt în esență aceleași. Și sunt de sine stătătoare, le poți înțelege, te poți bucura de ele, nu trebuie să fii mare fan al unui întreg univers ca să înțelegi ce ai acolo.

Percepția mea asupra a ce văd pe Marvel Unlimited e că americanii vor să mulgă vaca până scoate doar praf pe ugere. După ce dau de ceva care merge, vor să lungească ciorba la nesfârșit și să țină povestea ostatică, făcându-te să cumperi numere din alte serii ca s-o citești. Probabil că se uită la creșterile de vânzări pentru, să zicem, Spider-Man #13 după ce au terminat Spider-Gwen #16 cu imaginea de mai sus și văd un „succes” acolo. Doar că ratează imaginea de ansamblu: creșterile sunt mari în raport cu vânzările obișnuite, dar sabotează vânzările obișnuite cu tehnica asta. Adică în loc să vândă un milion de exemplare din fiecare volum de Spider-Man bine scris, vând cu 30.000 de exemplare (dau un număr din burtă) în plus dintr-o mișcare de genul ăsta.

Asta se întâmplă când ești prea lacom și începi să faci mânării mărunte în loc să te gândești la experiența cumpărătorului. Noroc că n-au bani să facă zece mii de filme pentru că probabil că și alea ar deveni de neurmărit până la urmă.