Mentalitate Romaneasca on Roxana-Mălina Chirilă

O trăsătură a neamului

Thu, 19 Feb 2015 10:15:04 +0000

Spune Eftimie că principalul lucru pe care-l fac românii în Marea Britanie e să fie ofensați. Și așa pare, dar nu. Ofensarea e o activitate secundară a românilor de pretutindeni (nu doar din UK). Activitatea principală a românilor e să se discute pe ei înșiși.

Un articol străin despre România? O postare pe blog sau pe Facebook a unui străin relativ faimos? E ok, nu contează dacă zice de bine sau de rău, curând apar zeci sau sute de răspunsuri de „clarificare”. A venit o cosplayeriță faimoasă în România, Yaya Han, a fost pe la ceva cetate, a zis pe Facebook că România e frumoasă – la fel cum cântăreții zic „Mamă, ce fain e la voi! Mai venim.” I s-au umplut comentariile cu păreri de la „O, da, și n-ai văzut nimic” la „Dar să vezi ce popor nașpet suntem”.

Și la fel e mereu. Cred că dacă ar scrie un alde Robert Downey Jr. pe Facebook doar „Romania”, atât, fără niciun comentariu suplimentar, în câteva ore ar fi martorul a câteva mii de români care se ceartă cu privire la spiritul național. Pentru că dacă există vreo trăsătură constantă a spiritului românesc, aceea nu e ospitalitatea, e studiatul buricului național.

[][3]

Ofensați-vă aici. 😉

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Sat, 01 Feb 2014 08:11:39 +0000

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii.

Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România. Am râs amar și am jubilat că n-am încercat să scot nicio carte aici.

Haideți să vă extrag câteva citate. Întâi din Manolescu însuși:

În ce mă priveşte, am încasat o singură dată în 23 de ani un avans, iar de plătit mi-au fost plătite parţial cinci sau şase cărţi şi integral una singură („Istoria critică“) din peste 20. Cu aceeaşi excepţie, nu mi s-au comunicat niciodată nici tirajul, nici exemplarele vândute.

Prima oară am zis: „Poftim? A scris 20 de cărți și de-abia dacă i s-a plătit una cum trebuie? Omul ăsta ce păzește?…”

Traducătorul lui Zelazny a tradus 10 cărți fără să i se plătească pentru editura Tritonic și de-abia pe urmă a spus că există o problemă. Lumea a sărit să zică, pe bună dreptate, că e fraier. Dar să vă spun o chestie: cărțile alea ale lui Zelazny sunt niște broșurici, nu sunt chestii de dimensiuni George R.R. Martin-ești. De fapt, în străinătate există și o ediție în care Cronicile din Amber sunt un singur volum (pe care-l am acasă, e gigantic, dar totuși e unul singur). Da, traducătorul putea să se prindă că ceva e nasol la mijloc. Corect.

Dar Nicolae Manolescu îl întrece fluierând la capitolul fraiereală. Să scrii 20 de cărți de-a lungul cine știe câtor ani și să nu fii plătit deloc pentru 13-14 înseamnă că de fapt nu te respecți ca scriitor, ești un zero barat când vine vorba de a-ți aprecia valoarea. Înseamnă că dacă eu vreau și mă cheamă editură, te fac sclavul meu. Ce o să-mi faci? O să scrii un articol despre mine în Adevărul? Mă doare-n cot! Eu te vând, te vând, te vând și pe urmă îți pretextez că de fapt uite, n-am bani acum, încearcă după un deceniu, sau poate după ce mori.

Hai, încă un citat:

Dacă e să fac o legătură între una şi alta, trebuie să spun că Editura Gramar, la care a apărut cartea, a scos an de an, începând din 2000 sau 2001, câte un tiraj, plătindu-mi corect sume în jur de şapte milioane de lei vechi pentru fiecare. […] Poate că spre 100.000 de exemplare ar fi mai aproape de adevăr. Şi asta, datorită faptului că „Arca lui Noe“ se află în bibliografia şcolară.

Asta o fi cartea cu plata integrală, bănuim, din moment ce spune că plata e corectă. 100.000 de exemplare în 10 ani. 10.000 de exemplare într-un an, pe care primește 700 lei. 7 lei la suta de exemplare. Ca să-i iasă un procent decent ca drept de autor, gen 7%, nu pot să presupun decât că cartea lui se vinde cu 1 leu. Sper totuși că a greșit numărul de zerouri.

Articolul despre scriitorii care o duc în agonie și extaz precizează că Manolescu nu e singurul care muncește degeaba și se bucură de asta:

De cele mai multe ori volumele sunt reeditate, iar procentul cuvenit din vânzările acestor reeditări nu ajung întotdeauna în buzunarele autorilor.

Dacă știi că procentul nu ajunge la tine, de ce nu faci ceva? De ce nu te duci la Uniunea Scriitorilor, să ceri să acționeze cumva, să faci ceva pe cale juridică, să te impui? Ordinul Arhitecților s-a organizat frumos și a obținut tot felul de chestii bune. Notarii au și ei ordinul lor care le face viața frumoasă. Scriitorii au o Uniune, dacă încep să se poarte ca atare pot să ajungă undeva.

Aaaaa, stai, că Nicolae Manolescu cel tras în piept de mai bine de 13 ori e președintele Uniunii Scriitorilor. Și problema lui cea mai mare la toată treaba asta cu înșelatul care e?

Aş fi îndatorat revistei „Forbes“ dacă mi-ar comunica de unde deţine informaţia care se referă atât la tiraje, cât şi la cuantumul drepturilor de autor onorate, nu doar din simplă curiozitate, dar, ca preşedinte al USR, mi-ar folosi să ştiu cu cât editurile (nemenţionate) au înşelat USR la plata taxei de timbru. Casc ochii a uimire şi la tirajele altor scriitori, fie din 2012, fie din 2014 (!), acestea din urmă aparţinând chiar „Weekend Adevărul“. Îmi dau seama de ce sume a fost privată USR.

Plata taxei de timbru? Pe bune? Mă președintele lui pește prăjit, se pare că diverși scriitori, cu tine în frunte, nu sunt plătiți. Au probleme cu editurile. Treaba e nasoală, nu există educație, oamenii ăștia nu știu că au drepturi. Nu știu că un contract e la fel de puternic pentru ei cum e pentru altcineva din alte domenii. Sunt plătiți cu procente de rahat. Nu-și știu tirajele. Și problema ta e că în uniunea ta nu intră niște taxe. Tipic! La ce e bună Uniunea asta, dacă nici măcar președintele ei nu e în stare să facă ceva pentru sine ca scriitor?

Dar dacă tot îl doare taxa de timbru: după ce ia banii pentru Uniune, ar putea să-și angajeze pe cineva la juridic, ca să afle ce pot face efectiv. În afară de a poza în martiri, că n-am compasiune pentru ei. Modul lor de a acționa aproape că mă asigură că în clipa în care aș publica în România aș fi țepuită de edituri – de ce să am compasiune? Sunt fraieri nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru scriitorii ce vor să vină. Dimpotrivă, frații mei incapabili să vedeți consecințele (in)acțiunilor voastre: am dispreț. Am supărare.

Continuăm cu un citat din T.O. Bobe:

Nu sistemul editorial e vinovat pentru că scriitorii nu pot supravieţui, ci sistemul de educaţie. Câtă vreme învăţământul umanist din România rămâne la nivelul actual (actual din ultimii vreo 60 de ani), nu doar scriitorii, ci toţi artiştii vor câştiga mai puţin decât orice muncitor necalificat.

În lumina chestiilor de mai sus, citatul ăsta arată că Bobe ori e pafarist, ori e extrem de norocos că și-a primit banii, ori vorbește prostii. Știu că lumea nu prea cumpără cărți la noi, în special nu românești. Asta se poate schimba, până la urmă. Dar dacă autorii continuă să nu știe ce-i cu viața lor, tot o să moară de foame, indiferent cât de buni sau populari ar fi.

Apoi urmează niște chestii fascinante:

Cezar Paul-Bădescu, care a scris, în 2005, romanul „Luminiţa, mon amour“, în timpul unei burse în Germania, spune că o soluţie pentru tinerii scriitori ar fi bursele literare plătite de stat

„Dacă eşti recunoscut ca un scriitor valoros şi vrei să te dedici câţiva ani unui nou roman, ar trebui să poţi face asta beneficiind de o bursă minimală din partea unui organism de breaslă sau de stat. Eu unul nu am luat nicio remuneraţie de la Festivalul de Literatură de la Iaşi“, spune Dan Lungu.

Deci, scriitorii vor burse. De la stat. Hahahahaa! Nu. Sunteți ditamai scriitorii și nu consider că voi sau eu merităm bani de la organizații și guvern ca să ne subvenționeze. Eu intenționez să câștig până la urmă din treaba asta, cât s-o putea. Din procentele oferite pentru dreptul de autor, pentru că sunt o idealistă incredibilă (și pentru că public în condiții mai bune). Dacă nu se poate, nu se poate, fac altceva. Iar voi teoretic ar trebui să puteți câștiga deja. În plus, cine să dea bursele cui? N-avem destule scandaluri deja?

Cred că problema bănească pornește și dintr-un loc ca ăsta:

„Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar“, a punctat scriitorul Norman Manea.

Citatul e corect. Dar e o problemă: la noi se consideră des că a nu face ceva pentru bani înseamnă să ignori cumva aspectul bănesc. Fals! Un artist face ceea ce face din drag de artă, pentru că altfel alegerea meseriei e ilogică: nu e una bănoasă sau sigură. Dar el are tot dreptul să spere că va fi plătit – și plătit bine. Nu doar la limita subzistenței. Dacă înoată în bani, e perfect și așa. Nu e o trădare a ființei lui interioare, nu e o trădare a artei. Este absolut ok ca după ce ai lucrat la o carte să faci ce poți ca să fii și plătit pentru ea. Chiar dacă ești artist.

Nu neg că există scriitori buni care s-ar putea să nu vândă decât puțin pentru că sunt prea rafinați/ciudați/subtili pentru gusturile majorității. Dar nu toți! Dumnezeule, nu toți ar trebui să fie așa.__

Eu personal scriu pentru că-mi place să scriu. Însă de publicat, public pentru audiență și, în final, și pentru bani. Când m-am uitat după edituri am vrut să văd care sunt condițiile pe care le oferă, procentul din vânzări pe care ți-l dau, avansul (dacă există), problemele pe care le-au avut în trecut alții cu editura respectivă (neplăți etc.). Da, am ajuns la Big World Network, care nu e o editură mare și n-o să mă umple de bani prea curând, dar îmi place ce-mi oferă mie ca scriitoare – de la editare la echipă deschisă și mișto, la posibilitatea de a înregistra și varianta audio. Sunt oameni care acceptă sugestii și pe care pot să-i contactez oricând să punem țara la cale.

La noi procentele pentru dreptul de autor sunt mici – în careva din articolele astea scrie de 7%, 10%. Țin minte că am văzut alăturarea Humanitas – 12% la un moment dat. În străinătate la edituri mari și sigure, procentul e de 6.5-10% pentru cărți necartonate și 10-15% pentru cărți cartonate – iar vânzările sunt mult mai mari. La edituri nu foarte mari, găsești des procente de 30%, 40%. Pe măsură ce editura devine mai mică procentul crește mai tare pentru a compensa cât de cât tirajul mic. Am auzit că MacMillan ar da 20% și că Avon (romane de dragoste, nu cosmetice) dau 25% până la 10.000 de exemplare, 50% după – și 25% pentru cărțile digitale.

Aud din când în când câte un scriitor român zicând că nu știe câte cărți i s-au vândut, sau că suspectează că ediția ar fi falsificat datele despre tiraj și ar fi vândut mai multe cărți decât îi declară lui. Poftim? E inadmisibil!

Apoi, ce face editura pentru scriitori? Le organizează lansări de carte? Interviuri în reviste sau ziare? Îi promovează în vreun fel? În mai multe feluri? Comunică cu ei? Le oferă serviciile unui editor? Atenție, când zic editor nu zic corector. Zic omul ăla care vine și-ți ia cartea la pigulit, îți spune unde ești neclar, unde ceva nu bate, unde poate e mai bine să reformulezi etc. E o muncă și asta.

Se pot face diverse chestii – pot să vin cu câteva idei repejor, sunt sigură că dacă Uniunea Scriitorilor și-ar bate capul ar putea veni cu altele mai bune. De exemplu, se poate face o listă a editurilor rău-platnice care să fie postată undeva oficial sau semi-oficial, cu numărul de plângeri înregistrate – ca să știi cu cine merită să colaborezi și cu cine nu. Desigur, ca să funcționeze strategia ar trebui ca oamenii să nu se mai vândă gratis, ceea ce e mereu o problemă (care mă lasă perplexă). Ar trebui să enervezi niște edituri, care s-ar putea să nu mai vrea să te publice (și pierderea ta ar fi…?).

Uniunea ar putea decreta că trebuie să faci parte din Ordinul Scriitorilor ca să publici. Cu ce taxă de admitere? Păi una modică, să zicem, dar care să te facă să-ți simți apartenența. Și din care să se facă ceva util pentru comunitatea scriitorilor, ca să o facă să și câștige ceva, oricât.

Poate o colaborare cu traducătorii? Prin afară unul din motivele pentru care scriitorii autohtoni sunt mai des întâlniți în librării decât cei străini e că un traducător e scump și e mai simplu să-ți încerci norocul cu cei din zonă, care primesc procente, nu sume fixe și mari.

Sau să zicem că ești tras în piept de editură tu, au fost și alții, dar nimeni nu face nimic. Situația actuală, cu alte cuvinte. Ce faci tu ca individ? Păi, poți să-ți iei soarta-n mâini. Dacă ți-ai păstrat drepturile pe digital, poți să vinzi pe Amazon cu Kindle Direct Publishing. Primești până la 70% din vânzări. De unde află lumea de tine? Îi anunți tu, îți faci puțină reclamă, două concursuri cu cărți gratis sau ceva. Că și dacă vinzi trei lulele, trei surcele, tot e mai bine decât dacă vinzi 1000 de exemplare pe care nu-ți vezi niciodată banii.

Poți să publici în străinătate. Poți să-ți faci editură. Poți să cauți edituri serioase la noi – poate, poate or exista totuși? (ce bună ar fi lista aia, dacă nu s-ar sfii scriitorii să spună ce experiență au avut cu diverși)

Dar în primul și-n primul rând e bine să nu mai fii un fraier care plânge pe net că nu-și ia banii și pe urmă se duce să mai publice încă un volum pe care să nu-și ia banii.

Viața ca o boală

Tue, 16 Jul 2013 09:55:27 +0000

Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit.

Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi. Speranța de viață e incredibil de mare pentru bolile care năpăstuiesc poporul – pensionarii și cei aproape de pensionare suferă. Suferă de inimă, suferă de ficat, suferă de bilă și de fiere, de reumatism și de tensiune, de diabet și de splină, de unghii încărnate și de rinichi, de cancer și hemoroizi, de Parkinson, de ulcer și de urechi. Singurul lucru de care nu suferă pensionarii e de apendic, că l-au scos din tinerețe – sau oricum nu mai contează. Restl de afecțiuni, în afară de amigdale și apendice, sunt prezente în toate combinațiile posibile și dacă mergi cu trenul ai șanse să afli că X era așa de bolnav de nu știu ce că au trebuit să-i facă o clismă, de i s-a umflat burta uite-atâta. Și totuși nu ieșea apa cu toate cele din el!

Dragi pensionari și bătrâni care suferiți de toate cele în mod grafic, explicit, zgomotos și în descrieri mult prea detaliate: este un miracol că mai sunteți în viață. Felicitări! În ciuda faptului că sunteți cele mai agasante creaturi de pe planetă în afară de purici și țânțari, ați reușit să scăpați cu viață dintr-un număr de călătorii pe tren în care companionii de drum v-au blestemat pe voi și și-au blestemat și lor zilele.

Da, ok. Suferiți. Sistemul de sănătate din România e un rahat pe băț. Dar nu pot să nu mă întreb ce ați făcut toată viața – pentru că se pare că sunteți doar o rană continuă, o boală pe picioare, o plângere constantă. Rareori auzi pe cineva care să povestească de copii, de nepoți, de câini sau de grădină – și și atunci, poate copiii suferă de o boală, nepoții au făcut apendicită, câinii au murit și grădina s-a uscat. Nu cer literatură, filozofie, istorie. Mă întreb însă și eu dacă pensionarul român mai face și altceva în afară de bolit. Poate că generația lor a început să simtă o neplăcere la 30 de ani, o durere pe la 40, o boală pe la 50, o boală mai rea pe la 60 și pe urmă s-a târât cu greu până la 70, dar la 80 își atinge apogeul de suferință, dacă nu a murit deja.

Sau poate că cei care au ceva de făcut cu viața lor în ciuda bolilor și suferinței pur și simplu evită trenurile. Anul trecut m-am întâlnit după un număr de ani cu mama unei mătuși, o bătrână pe la vreo 80-și de ani. Era prin bucătărie, gătea și îl boscorodea pe Ponta. Mi-a spus că la cei 84 de ani ai ei se simte bine și vioaie. (mă rog, mătușă-mea a râs de ea la faza asta, că-și umflase vârsta cu vreo 2 ani). Și mi-am zis, uite, dom’le, există oameni care nu trag să moară de la 60 de ani încolo. Chiar dacă mult mai mulți trăiesc viața ca o boală.

Furându-ne căciula

Fri, 12 Jul 2013 13:36:32 +0000

Nu mai are rost să comentez de bacalaureat, că am făcut-o şi eu şi au făcut-o şi alţii. Pe bloguri şi facebook a percolat deja povestea tipului cu sindrom Down care a luat bacul cu 7, din care se pot trage mai multe concluzii (dar câteva evidente; felicitări lui, printre altele, că restul s-a repetat şi răs-repetat 🙂 ).

Nu-mi place să fac generlizări în ce priveşte spiritul în care acţionează neamul românesc, dar problema e tristă şi largă: românii sunt un popor care-şi fură singuri căciula. Trişăm pe unde putem, furăm de unde putem, şpăguim pe cine putem. Ţin minte că odată eram în maşină, treceam pe lângă nişte câmpuri atinse puternic de secetă şi cineva mi-a zis că au existat sisteme de irigaţii… dar s-au furat după Revoluţie şi s-au vândut.

Am avut de-a face cu un număr de proprietari de case cu camere de închiriat în Costineşti de-a lungul anilor. Au făcut tot posibilul ca să ia nişte bani în plus, de la insistat că sosisem cu o zi mai devreme la cerut de „daune” pentru că oaspeţii trăseseră prea des apa la budă şi consumaseră prea multă apă.

Sau, şi mai increedibil, nişte aparatură extrem de performantă şi scumpă folosită pentru cercetare la o universitate din Cluj era să fie scoasă din uz şi declarată nulă pentru că cineva nu şi-a dat seama ce era cu ea şi voia să refolosească încăperea în care se afla.

Rezultatul e că pe moment lucrurile sunt mai bune. Notele şpăguito-copiate sunt mai mari. Avem bani gratis că am vândut nişte chestii la fier vechi. Scoatem nişte bancnote amărâte în plus de la nişte turişti. Pe termen lung, calitatea educaţiei scade, sistemul de irigaţii dispare, turiştii nu se mai întorc şi le spun şi altora să te evite şi aparatura aia super-performantă… mda.

Pe undeva am senzaţia că mă uit la un serial de comedie, de-ăla cu râsete care-ţi spun unde ar fi cică fazele amuzante: „Furându-ne căciula”. Povestea unui popor care are nişte avantaje şi care se străduie tare să şi le fure, chestie care porneşte o reacţie în lanţ absolut superbă în care avantajele sunt făcute zob. După care stă pe marginea drumului şi se întreabă, „De ce noi, Doamne?! De ce noi?! De ce nu putem fi ca ăia care se descurcă mai bine?…”

Autocarele, microbuzele și transportul românesc

Mon, 24 Jun 2013 19:06:26 +0000

Bănuiesc că dacă vă uitați la televizor mai mult ca mine, sau dacă intrați mai des pe site-uri de știri, ați aflat deja de accidentul unui autocar românesc în Muntenegru. 18 morți, restul răniți, accident grav, picaj într-o prăpastie. Cam ăsta e rezumatul.

Toată presa vuiește, politicienii se implică. Văd pe Mediafax că Ponta a declarat că miercuri e zi de doliu național, în rest cei rămași în viață vor fi aduși înapoi cu avionul și cu medicii lui Arafat lângă ei. Pe undeva recunosc că mi se pare de o ironie amară situația – dacă pici într-o prăpastie în Muntenegru le pasă mult mai multor români de tine decât dacă ai fi picat într-o prăpastie în România. Se mobilizează o grămadă de lume, de la presă la prim-ministru, pentru că faci parte dintr-un grup de 47 care a avut o neșansă extraordinară. Pe undeva e ca faza cu Huidu: dacă altcineva cu o grămadă de bani făcea accidentul ăla, nu mai era același lucru. Aflai știrea într-un breaking news, eventual – dacă o aflai. Și pentru că victimele (sau vinovatul) erau mai puțin descrise, erau mai puțin identificabile, erau mai puțin plânse pentru că nu le simțeai povestea la fel de puternic (sau n-aveai pe cineva clar pe care să arăți cu degetul). Ne uităm la tragedii dintr-un punct de vedere și ni se pare că e cel corect. Îl raționalizăm.

E adevărat.

Cum îl cheamă pe șofer? Cine e? Ce trebuie să pățească?

Am dat pe google „sofer muntenegru omorat oameni”, să văd câți cer arestarea sau trimiterea la închisoare a șoferului autocarului, pe principul Reductio ad Huidum. Am dat de un singur articol care a pomenit faptul că șoferul autocarului ar trebui_,_ dacă mai trăiește, să pățească ceva. Citez:

Şoferul are un atestat profesional, dacă mai trăieşte trebuie să-şi piardă acest atestat pentru că a omorât 19 oameni, şcoala de şoferi care l-a pregătit trebuie desfiinţată, centrul de pregătire profesională care i-a pus atestatul în mână trebuie văzut dacă a făcut sau nu pe bune cursurile respective, dacă are pregătirea, dacă acest şofer a trecut pe la examinare şi cum a trecut.

Asta în condițiile în care un pasager zice:

Şoferul a încercat să depăşească la intrarea într-un viaduct, accelerând. Am început să strigăm la el să încetinească. A accelarat, a încercat să evite maşina din faţă şi a sărit peste parapet. Limita de viteză a fost de 50 km/h, iar el avea undeva pe la 90 km/h.

Diferența – de fapt diferențele – dintre șoferul ăsta și Huidu e că în cazul ăsta e și el victimă. Și că practic a dus la moartea mai multora. Și că e un no-name – literalmente! N-am reușit să aflu cum îl cheamă. Spun asta nu pentru că vreau să reduc cazul la Huidu, sau ca să strig după sângele șoferului vinovat (nu mă interesează, justiția să o descurce dacă omul mai e în viață), ci ca să demonstrez privirea selectivă, logica imperfectă, capacitatea factorilor minori de a ne influența părerile și judecata. Prima reacție pe care o avem s-ar putea să nu fie cea mai rațională, cea pe care am vrea s-o avem dacă ne-am gândi mai bine.

Asta e una. De fapt voiam să vorbesc despre altceva. Despre faptul că transportul public din afara orașelor e de fapt un pericol public. Acum câțiva ani am fost cu microbuzul de la Brașov la București, iar șoferul gonea ca un nebun tembel pe serpentinele montane, luând curbe pe contrasens, peste banda continuă. N-am avut niciun accident, dar de atunci n-am mai folosit microbuzul decât pe ruta Sfântu Gheorghe-Brașov, pe care șoferii sunt destul de calmi. Și am sfătuit pe toată lumea să nu ia microbuzul pe distanțe mari.

Acum câteva luni m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă, care m-a rugat să stau doar de o parte a lui când vorbesc cu el, pentru că nu aude cu o ureche. De ce? pentru că a fost implicat într-un accident de microbuz și de atunci… na. Iar sora lui, în același microbuz, s-a accidentat grav la picioare și i-a luat mult până să meargă din nou.

Augustin Hagiu, consultantul transporturilor din articolul de mai sus, care zicea că șoferului ar trebui să i se confiște atestatul, spune că e de vină sistemul românesc – mai ales prin faptul că „Relaţia dintre agenţiile de turism şi transportatori este dirijată de un singur criteriu major: preţul.” Nu știu de ce înclin să-l cred. Probabil că unii vor să salveze niște bani, iar șoferii vor să salveze niște minute, dacă tot o duc prost. Nimic rău în asta, doar n-o să pățească tocmai ei ceva, nu? Nu?…