Michael Haulică on Roxana-Mălina Chirilă

Convențiile fanilor nu sunt pentru scriitori

Tue, 20 Nov 2018 09:43:21 +0000

Mi-a dat cineva un link către articolul lui Michael Haulică, „Comic-conizarea sefeului românesc”, din care am înțeles un lucru: scriitorii români nu prea pricep ce sunt convențiile fanilor. Sau ce e cu fanii în general.

În primul rând, convențiile _fanilor _(Comic Con, Nijikon) nu sunt despre creatori. Spun asta după mai bine de 15 ani petrecuți prin diverse fandomuri, începând cu fandomul Harry Potter și continuând prin diverse fandomuri de manga, Supernatural, Marvel șamd: niciodată nu m-am dus la o convenție ca să slujesc la altarul creatorului. M-am dus pentru prieteni și pentru distracție, chit că sunt atât de timidă în grupuri mari că am stat mai mult pe margine. M-am uitat la prietenii mei cum s-au fugărit cu șurubelnițe sonice și daleci mici cât palma. M-am dus să văd aleea artiștilor și să mă gândesc dacă vreau să cumpăr postere cu Aizen și Gin din Bleach – NU oficiale, de-ale noastre.

[][2]

Sau Unohana. Îmi place imaginea asta la nebunie. <3

Zice Haulică:

Se știe că industria de entertainment e foarte pricepută în a scoate bani din orice, uneori mult mai mulți bani din produse conexe decît din opera principală. Așa ajungem la figurine, tricouri etc. și, revenind la sefeul nostru cel de toate zilele, ar trebui să spunem: OK, să luăm exemplul comic-conurilor, să încercăm să facem și noi ce fac EI. Să dezvoltăm o industrie a figurinelor reprezentînd personajele din Abația lui Dan Doboș? Sau pe cele din seria Tenebre a lui Daniel Timariu ori din seria Protectorii a Rodicăi Bretin? Pentru a avea succes însă, ar trebui ca participanții să fi citit mai întîi Abația și Tenebre și Protectorii. Dar tare mi-e teamă că romanele sînt mai greu de prizat decît benzile desenate sau filmele și ar fi dificil de găsit fie și 10.000 de fani ai lui Rimio de Vassur sau Qiqirn.

După cum ziceam, la convenții mergi mai des ca să cumperi ce au făcut alți fani decât ca să cumperi produsele oficiale, care s-ar putea să fie prea scumpe și nu prea interesante – n-o să uit dezamăgirea unei persoane cu care am fost la Comic Con și care a descoperit că nu putea cumpăra benzi desenate la reducere, ci doar la suprapreț.

Dar dacă stau să mă gândesc, oamenii ca Haulică vorbesc de „fandom”, dar au la fel de multe în comun cu ideea de fandom pe cât are McDonald’s cu scoțienii și kilturile.

S-o luăm de la început: _fanii _din fandom. În general, ca să existe fani, trebuie să existe un text bun – și zic „text” în sensul dat de teoria literară, de orice set de semne care pot fi „citite” și interpretate. O carte e un text, un film e și el un text (chit că e unul audio-vizual), un joc e un text. E cea mai largă accepțiune a cuvântului „text” de care știu, dar se potrivește de minune aici și n-o folosesc degeaba.

Totul pornește de la un _text _care strânge în jurul lui oamenii. Pentru fanii care merg la convenții, textul bun nu e unul perfect, ci unul care poate fi iubit în ciuda imperfecțiunilor sale, care poate fi interpretat și răsinterpretat, care lasă loc imaginației, speculațiilor, ideilor, criticii. Iar textul respectiv nu mai e doar al creatorului, ci e și al lor. Iar pentru că e al lor, își creează spații în care să interacționeze cu textul respectiv și unii cu alții.

Hai să lucrăm Star Trek, seria originală cu Kirk și Spock – nu doar pentru că le va fi familară celor din fandomul SF, ci pentru că e o serie extrem de importantă în istoria fandomului occidental.

Seria TV a fost lansată în 1966 și a strâns fani relativ repede, dacă e să ne luăm după faptul că două fane, Devra Michele Langsam și Sherna Comerford, au pus pe picioare prima revistă (primul fanzin, dacă vreți) Star Trek în 1967, când serialul era încă la primul sezon. Prima convenție de Star Trek a fost organizată tot de fana Sherna Comeford în 1969, fără celebrități, doar între fani. Prima conveție mare de Star Trek, cu actori, a fost organizată tot de fani, în 1972, după încheierea seriei originale.

Nu creatorii au împins de la spate fenomenul, ci fanii. Fanii, care lăsați de capul lor au făcut reviste, au scris cântece, s-au întâlnit la convenții și întâlniri mici, au urmărit aceleași episoade de zeci de ori, uitându-se la ele pe casete video copiate după casete video. În 1969, când NBC a întrerupt serialul pentru că nu era foarte bine cotat, fanii au făctu o petiție pentru continuarea lui – chit că n-a ajutat la mare lucru.

Fanii urmăresc, reinterpretează, rearanjează materialul. Se implică nu pentru că _li s-au creat condiții _pentru asta, ci în ciuda faptului că nu li s-au creat, creându-și singuri. În zilele vechi, își făceau revistele pe unde puteau, cu ce bani puteau, trăgând la xerox (o tehnologie mai scumpă atunci decât e azi) numere de reviste, trimițându-și-le prin poștă. Uneori, seriile traversau oceanul și ajungeau pe alt continent nu pentru că serialul respectiv era lansat oficial în altă țară, ci pentru că fanii aduceau cu ei (sau trimiteau) casete video înregistrate din țara originală, cum parcă a fost cu seria britanică Blake’s 7 care a fost gustată în SUA și cum s-a întâmplat mai recent cu tot felul de serii de manga și anime traduse de fani.

Vorbesc din memorie – evident că n-am fost prezentă la fenomene în anii ‘60 și ‘70, dar mă bazez pe ce-mi aduc aminte din cercetarea făcută când îmi scriam lucrarea de disertație – majoritatea lucrării era despre fanfiction, dar am avut și o parte despre istoria fandomului la nivel general.

Mi-e foarte târșă să caut varianta finală a lucrării mele care e undeva, dar în principiu ce zic despre Star Trek și convenții de demult se bazează pe două cărți: „Enterprising Women” de Camille Bacon-Smith, o carte destul de influentă despre istoria începuturilor de fandom, chit că autoarea e hotărâtă să studieze fenomenul ca o antropoloagă și își împinge oarecum teza de la spate, lucru care îi influențează perspectiva și poate că influențează câteva detalii – însă informațiile despre atmosfera primelor convenții și despre ce se întâmplă acolo sunt aur pur. A doua e „Textual Poachers” de Henry Jenkins, care e și fan, nu doar cercetător și are o abordare ceva mai puțin antropologică, mai puțin personală.

Când cauți informații despre fandom, totul e despre fani, fani, fani și iar fani, nu despre _creatori. _Lumea fanilor e una bogată în creativitate și entuziasm, dar se învârte în jurul textului sursă, nu a creatorilor. Creatorii sunt invitați, părerea lor e cerută, dar nu sunt centrali.

Fanii nu interacționează cu textul prin creatori, iar uneori creatorii pot avea reacții negative când își văd personajele transformate în fel și chip, fie că e vorba de Anne Rice care dădea în judecată persoanele care postau povestiri cu vampirii ei pe internet, sau de George R.R. Martin, care recent, chiar în 2010, era anti-fanfiction.

E și normal să nu atârne de creatori, când interpretările și transformările lor sunt uneori complet diferite de ale creatorilor – cel mai cunoscut cuplu din istoria fandomului e Kirk/Spock, prima povestire despre ei fiind publicată în 1974 și deschizând calea spre multe alte povestiri K/S. Atât de influentă a fost perechea asta încât nu poți vorbi de istoria fandomului fără Kirk/Spock – iar de la de la simbolul „/” dintre numele lor a ajuns să se folosească denumirea „slash” pentru fanfictionul homoerotic. (Mulțumim, Star Trek, de terminologie!)

Revenind la oile noastre cu fandomul SF românesc, pentru că am divagat cam mult pe teme istorice – convențiile pe care le propune Haulică nu sunt convenții de fani. Sunt întâlniri ale autorilor cu publicul, pentru că sunt organizate de ei cu scopul se de a se promova pe ei.

Ar fi convenții ale fanilor dacă ei înșiși ar fi fani de ceva care să nu fie ei înșiși și s-ar întâlni acolo ca să se bucure de acel ceva. Dacă ar face o convenție Star Trek unde ar vinde tricouri făcute de ei cu „I Grok Spock” și ar pune clipuri video cu Kirk cutreierând galaxia pe melodia „Go West” de Pet Shop Boys, i-aș crede că e o convenție de fani.

Nu zic că ar trebui să facă convenția asta (deși probabil că s-ar distra) și nu cred _absolut deloc _că i-ar ajuta să-și vândă propriile cărți, dar zic că au pus carul înainta boilor. Nu poți să construiești convenția și să te aștepți să vină fanii. Întâi fanii, pe urmă convenția. Iar ca să existe fani, trebuie să ai textul. Iar ca să ai textul, trebuie să creezi un text care să strângă fani în jurul lui. Fandomul Star Trek nu există pentru că au fost create convenții, ci convențiile au fost create pentru că exista un fandom Star Trek.

În plus, nu sunt perfect sigură că și-ar dori acești fani. Am urmărit la un moment dat o discuție între Dan Doboș și un cititor al „Abației” lui, în care cititorul zicea că „Abația” e mișto, că e cu călugări ninja spațiali, iar Dan Doboș se burzuluia incredibil și spunea că „Abația” e despre _accidentul tehnologic _și că cititorul nu pricepe cartea. Dacă la treburi de-astea superficiale e atât de mare problema și atât de mare cearta, cum ar fi să descopere slash despre cărțile lor?

Mă gândesc la Nic Dobre descoperind „Pasiunea ghețarilor”, un fanfic despre romanul lui, „Căldura ghețarilor”, în care personajul principal și prietenul lui cel mai bun din copilărie, sunt prinși într-o furtună de zăpadă pe Terra încă îngețată, care n-a apucat să fie terraformată la loc. Găsesc cu greu o galerie sub ghețuri și, în timp ce așteaptă să treacă urgia, stau de vorbă. Își dau seama că atracția dintre ei a mocnit mereu, iar acum, pentru prima oară după atâta amar de vreme, și-o pot înfăptui într-o scenă atât de fierbinte încât ar putea topi toți ghețarii de pe planetă.

Mă întreb dacă ar fi fericit sau îngrozit. Mă întreb dacă ceilalți din cenaclurile de SF ar fi încântați sau dezgustați.

Zice Haulică:

Un Romcon nu va semăna cu un Comic-con niciodată, și nu numai pentru că volumele autorilor români se vînd în tiraje sub 500 de exemplare. Și nu, faptul că 45.000 de oameni vor trece pe lîngă un stand cu cărți SF&F nu cred că va duce la dublarea tirajelor.

Foarte adevărat. Nu poți să faci o convenție generalistă ca să atragi fani – e util să faci act de prezență pe ici, pe colo, ca să afle lumea de tine, dar să organizezi un eveniment pentru zeci de mii de fani de diverse doar ca să vinzi 500 de cărți e absurd.

Dar din păcate, nu le e clar _de ce _nu merge ideea cu convențiile:

Cum să atragem cît mai mulți participanți? Probabil tocmai oferind ceea ce scrie în meniu, dar la un înalt nivel calitativ.

Convențiile lor nu sunt convenții de fani – sunt conferințe ale autorilor. Vor să-și facă un pic de marketing – și frate, în „fandomul SF” românesc sunt ahtiați după sfaturi de marketing. Când am fost la lansarea „Căldurii ghețarilor” a lui Nic Dobre, era un vorbitor acolo, Liviu Surugiu, care ne zicea tuturor celor din sală cum se promovează el dând „friend” tuturor pe Facebook, că nu știi cine cumpără pe urmă o carte. Când am fost la alte lansări, discutau despre cum să-și publice și să-și vândă cărțile.

E absurd. Au nevoie întâi de texte bune, pentru că majoritatea sunt cam la nivelul a ce se scrie în liceu (știu asta, pentru că scriam la fel în liceu). Au nevoie de editori buni, ceea ce până acum se pare că le-a lipsit. Au nevoie de studiu, de șlefuire a aptitudinilor. Nu de convenții, nu de atras fani, ci de muncă ca să _aibă ce vinde. _Ah, și de o bună înțelegere a nivelului la care sunt acum, a avantajelor lor și a dezavantajelor lor. Dar munca cu tine și editarea textelor e grea, e mai ușor să vorbești de cum să vinzi și să te prefaci că textele în sine nu au nicio problemă.

Piața traducerilor și de ce e plin de traduceri proaste

Wed, 17 Jan 2018 19:07:04 +0000

Am văzut pe Goodreads o recenzie scrisă de Michael Haulică, fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor SF și fantasy ale editurii Paladin.

Mi-a atras atenția chestia asta:

O notă proastă pentru traducere (Andrei Dosa), mi-a părut grăbită, neglijentă, fără prea mare tragere de inimă, nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prost” sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura.

Pentru că trăiesc din traduceri și înțeleg cum e să vrei să supraviețuiești dintr-o meserie, vreau să explic un pic situația. Mai ales că acum câțiva ani am încercat să discut despre legătura dintre bani puțini și muncă proastă și cu Michael Haulică, dar se pare că nu mi-am exprimat ideile prea clar.

1. Munca prost plătită tinde să atragă oameni slab pregătiți.

Mulți oameni nu țin neapărat să fie foarte bogați, ci sunt ok și în condiții medii. Acest lucru reiese din faptul că există o grămadă de oameni care, după ce au ce pune pe masă și au un acoperiș deasupra capului, nu se zbat să facă mai mult, ci preferă să stea să se uite la filme.

Însă puțini oameni sunt de acord să moară de foame. Acest lucru reiese din faptul că cei care nu sunt putori din naștere își mai iau un job sau fac ce pot ca să nu ajungă la sapă de lemn.

De aceea, când un domeniu nu prea acoperă necesitățile de bază, tinde să alunge oamenii capabili și să se umple de oameni incapabili. Lucrul ăsta se vede în învățământul preuniversitar, unde profesorii ori pleacă, ori dau meditații, ori au și alt job, ori au pe cineva care să-i susțină, ori sunt incapabili – sunt rare cazurile în care un profesor bun și capabil nu-și suplimentează cumva veniturile.

Traducerile sunt un domeniu mai vast și nu toate proiectele sunt egale între ele sau plătite la fel – însă traducerile literare pentru edituri la care face referință Michael Haulică tind să fie multe, prost plătite și dori__te de mulți candidați. Deci e loc de mulți oameni, dar mulți oameni vor, așa că nu trebuie să crești plata ca să atragi pe cineva nou și nici nu e bătaia suficient de mare între candidați încât doar cei mai buni să se ridice la suprafață și să fie mult profesionalism. Dimpotrivă, am întâlnit mulți care voiau să traducă „în timpul liber”, pentru un „venit suplimentar”, fără să-și dea seama că asta e o _meserie _și, deci, implică mult mai mult decât vreau s-o fac.

Dar să zicem că ești traducător profesionist. Să zicem că ești plătit cu legendarul 2 euro pe pagină și traduci 10 pagini pe zi (un număr de pagini ok, dacă nu vrei să-ți distrugi nervii și sănătatea). Dacă muncești 22 de zile lucrătoare într-o lună, obții 440 de euro, din care trebuie să plătești impozitul pe venit, sănătatea și pensiile. Dacă lucrezi pentru 3 euro pe pagină, ai 660 de euro, din care iar dai un procent măricel la stat.

În plus, când pleci în vacanță, nu primești bani. Dacă nu ai de lucru, nu primești bani. În medie, pe un an, poate că primești doar 400 sau 600 de euro pe lună, respectiv. Pe hârtie, nu în mână.

Astea fiind condițiile, sunt șanse mari ca oamenii capabili să migreze înspre alte domenii. Sau cel puțin, să migreze înspre alte specializări – fie înspre traduceri legalizate, traduceri de gaming sau software, unde sunt eu acum, sau alte specializări.

2. Când faci foamea, primul obiectiv e să nu mai faci foamea.

Să zicem totuși că traducătorul nostru nu migrează, ci rămâne în traduceri literare. Pentru că de obicei nu are salariu fix, ci tarif per pagină, apare tentația matematicii. Chiar și pentru cei care au învățat o limbă străină ca să scape de algebră, e clar că dacă traduci 20 de pagini pe zi și nu 10, îți dublezi venitul. Poate n-ai bani doar de chirie, ci și de pâine. Uraaaaa!

Din păcate, 20 de pagini pe zi înseamnă că începi să te grăbești. Nu mai stai să te gândești cu atenție cum să formulezi o glumă de la pagina 200, pentru că e o singură glumă într-o carte enormă. Dacă stai prea mult la ea, nu mai ai timp să-ți faci norma. În plus, nu mai verifici toate chestiile neclare. Nu mai stai să șlefuiești textul. Dacă stai o grămadă de timp pe o pagină, n-o să mai ai bani de dentist, de haine, de mâncare.

Eu am migrat într-un domeniu în care îmi permit să mă gândesc jumătate de oră la o glumă sau să stau jumătate de zi să lucrez la o poezioară, pentru că îmi scot banii din restul proiectului. (Între noi fie vorba, faptul că-mi bat capul cu calitatea îmi permite să mențin tarifele ridicate; e un cerc în care toată lumea câștigă – banii în plus mă ajută să mă perfecționez, perfecționarea mă ajută să iau bani în plus.)

3. Cercul vicios al sărăciei.

Editurile din România plătesc traducătorii cum își plătește Ministerul Educației profesorii, adică aproximativ cum sunt plătite femeile de serviciu. Normal că asta se reflectă în cărțile traduse, pentru că nu poți face din rahat bici. Sunt și oameni care își fac treaba bine, în ciuda condițiilor, dar tot mecanismul e defect.

Am mai zis-o și altădată, mă repet: e un cerc vicios. Editurile scot produse proaste, așa că publicul nu are încredere să le cumpere. Pentru că publicul nu le cumpără, editurile nu au bani. Pentru că nu au bani, nu investesc în traducere, redactare șamd. Pentru că nu investesc în calitate, scot produse proaste. Pentru că publicul știe că în general cărțile scoase în România sunt proaste, nu le cumpără. Pentru că nu le cumpără, editurile n-au bani. Și tot așa.

Da, și eu mă plâng de traduceri, pentru că vreau să fie mai bune. Vreau ca editurile românești să evolueze. Vreau cărți mai bune, făcute cu mai mult profesionalism. Vreau să nu-mi pese dacă citesc o carte în original sau în traducere. Așa că mă apuc și zic, „partea asta nu e ok”, „chestia cealaltă nu e bine și deranjează”, pentru că în rest lumea tace mâlc și doar nu cumpără. E treaba traducătorilor să devină mai buni? Parțial, da, dar e și problema editurilor pe cine angajează și ce pun pe piață. Dacă o carte e extrem de greoaie în traducere, n-o cumpără mai nimeni, iar editura pierde.

E nasol că traducătorii și redactorii nu-și fac treaba pe cât de bine ar putea? Da, este. Dar munca de calitate necesită timp, iar traducătorii au și ei tot 24 de ore într-o zi și o viață de trăit. Nu e vorba de „sîntem plătiți prost, muncim prost” (sic!) ca formă de protest, ci de faptul că dacă alungi o grămadă de oameni buni și pe cei rămași îi pui să se grăbească, treaba nu merge. Și m-aș aștepta ca cineva care e fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor de SF și fantasy ale editurii Paladin să înțeleagă subtilitățile astea. Altfel, e un semn că piața de carte e în budă, nu pricepe de ce e acolo și nici vorbă să iasă.

Pur și simplu îmi place poza asta, ok?