Mihaela Precup – The American Graphic Memoir [recenzie]

Wed, 25 Jun 2014 08:59:16 +0000

Tocmai am terminat de citit cartea academică a Mihaelei Precup, „The American Graphic Memoir: An Introduction„, un volum micuț de vreo 158 de pagini (cu tot cu index și bibliografie) care descrie un segment al benzilor desenate americane: cel al autobiografiilor, cu precădere al celor traumatice.

Cartea a fost scoasă la Editura Universității din București păsămite în 2013, dar practic e disponibilă doar de anul acesta. Se poate găsi la librăria Universității, sau se poate comanda de pe site. Dacă site-ul nu merge… eu am trimis un mail direct la editură.

Dar de ce voiam neapărat cartea asta, nu?… În facultate am făcut un curs cu autoarea, Mihaela Precup, pe atunci doctorandă, care a pomenit într-o pauză despre Maus și parcă Persepolis, care s-au dovedit a fi excelente. După vreo 2-3 ani am fost la prezentarea ei de doctorat în care a povestit despre benzi desenate underground și tot felul de alte lucruri, din care am rămas cu amintirea unei povești ale unei femei al cărei soț murise în turnuri de 9/11. Voiam enorm de mult să-i citesc lucrarea de doctorat, dar mi-am pus pofta-n cui: am așteptat să publice.

Cartea asta conține ideile care mă captivaseră atunci. Ca obiect în sine, e puțin cam ieftin făcută și textele din unele ilustrații sunt aproape ilizibile. Ca stil de scris, e reconfortant de directă, cu propoziții normale și nealambicate, plus cu paragrafe de dimensiuni umane. Știu, pare aiurea că spun chestia asta, dar m-am plâns la un moment dat de ilizibilitatea scriiturii umaniștilor în cărți academice. Aici nu e cazul.

Trecând la conținut: are 5 capitole. 1: despre memorie și traumă. 2: despre limbajul benzilor desenate. 3: despre comix – curentul alternativ, adult al benzilor desenate (scris cu x, ca în X-rated). 4: despre artiști în acest mediu și despre autoportretele lor (care conțin situații de viață traumatizante). 5: un studiu de caz pe Maus, de Art Spiegelman (care este despre părinții lui Spiegelman, evrei deportați în timpul Holocaustului).

Titlul nu minte: e vorba de o introducere în aceste subiecte, dar e o introducere care-ți dă niște date foarte clare și exacte. Îți faci relativ repede o idee despre lumea benzilor desenate alternative, despre viețile artiștilor din „underground”, despre situația în are se află artiștii care-și deapănă autobiografiile, despre subiectele pe care le abordează și ideile pe care le vehiculează.

O să numesc câteva puncte care mi s-au părut (mai) slabe:

În ciuda limbajului clar, din când în când mi se pare că textul pică în celălalt păcat al textelor academice, care e ceva mai explicabil: o cunoaștere prea bună a materialelor pe care se bazează. Mai ales în capitolul despre traumă am avut senzația că autoarea trece în revistă anumite poziții intelectuale (pe care cititorul ideal le-ar cunoaște?), nu că le explică efectiv cititorului care nu e în temă.
nu oferă prea multe detalii despre cadrul mai larg în care au fost create și consumate comix-urile: ajungem să avem habar de întinderea fenomenului benzilor desenate cu supereroi, dar aici nu e clar dacă cei care creau/consumau astfel de benzi desenate erau o mână de oameni, o comunitate restrânsă, o comunitate largă… Aveau destul de mulți cititori încât să aibă șanse să trăiască din ce făceau, sau aveau în general alte slujbe?
deși informațiile sunt interesante și merită citite, uneori nu simțeam că ar duce undeva sau că ar sluji o teză mai largă. Nu e o problemă majoră, pentru că, după cum ziceam, informațiile sunt interesante.
concluzia cărții, în care M. Precup spune că benzile desenate autobiografice merită citite și studiate și că au potențial pentru a reprezenta traumele, mi se pare destul de școlărească. Mi se pare că erau alte concluzii mai puternice care puteau fi trase.

Una peste alta? Mi-a plăcut, mi-a clarificat anumite aspecte legate de benzi desenate și de istoria lor (știam câte ceva dinainte). A prezentat niște idei fascinante despre traumă și reprezentarea ei, idei care arată posibilitățile benzilor desenate de a spune lucruri pe care alte medii nu le pot comunica, sau nu în același fel, nu cu aceeași delicatețe sau sugestivitate.

E o carte pe care aș recomanda-o persoanelor interesate de benzi desenate, de traumă, de autobiografie, de posibilitățile artistice de redare ale unor situații complexe – în special persoanelor obișnuite cu stilul academic, care poate uneori să fie obscur sau ermetic pentru cei care nu-l cunosc. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu limbajul, avantajul e că dacă ai un Google în față rezolvi repede necunoscutele.

Mihaela Precup on Roxana-Mălina Chirilă

Mihaela Precup – The American Graphic Memoir [recenzie]