Murasaki Shikibu on Roxana-Mălina Chirilă

[17 iun] Cartea de azi: „Povestea lui Genji” de Murasaki Shikibu

Sun, 23 Jun 2019 17:40:19 +0000

Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului.

Povestea a fost scrisă acum o mie de ani la curtea imperială japoneză și acolo se și petrece acțiunea. Genji e un prinț născut dintr-o concubină de rang inferior, dar care este considerat perfecțiunea întruchipată, un adevărat ideal masculin. Poate tocmai de aceea, are o mulțime de aventuri cu doamne de rang nobil, care sunt mai mult sau mai puțin căsătorite cu alți bărbați.

Dincolo de aventurile romantice, „Povestea lui Genji” e un tur de forță al rafinamentului și eleganței, în care lucrurile nu se spun direct, ci se sugerează prin poezii scurte și se trimit prin mesageri complici. Mai mult de-atât, e și o meditație asupra vieții și a efemerității.

Ar fi prea multe de zis, dar n-o să intru în detalii. Traducerea în română n-am citit-o, dar e disponibilă în română în traducerea Angelei Hondru pe Libris și eMag. În engleză există în mai multe traduceri, dintre care cred că prima e disponibilă gratuit undeva pe net, dar n-o recomand pentru că e tradusă în vremuri străvechi și e lemnoasă rău. Varianta pe care o am eu acasă și pe care o recomand călduros e cea de Dennis Washburn, disponibilă pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Să ucizi din fașă o carte excelentă

Tue, 11 Jul 2017 09:34:42 +0000

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară.

Am primit acum un mail de la librăriile Humanitas, cu recomandările librarilor. La un moment dat am fost în Amsterdam și am intrat într-o librărie de acolo – existau recomandări scrise frumos și citeț, de mână, pe niște cartonașe mici. Erau personale, erau simpatice, îți spuneau câte ceva despre ce se întâmplă în poveste și ce i-a plăcut omului la ea.

Din naivitate, m-am bucurat că librarii Humanitas au început să facă o chestie de-asta. Din drag de cărți. Și pe urmă am văzut asta (e screenshot din mail):

Genji e una dintre cărțile mele favorite. Mi-a plăcut și nu puțin – i-am dedicat nu un articol pe blog, ci trei (unu, doi, trei). Dar poate că articolele sunt prea lungi, o să spun pe scurt: e o poveste cu un prinț care seduce doamne de viță nobilă, unele mai frumoase, altele mai urâte, unele de rang înalt, altele de rang mai mic. E cu fantome răzbunătoare, cu exil departe de capitală, cu oameni care vor ce n-ar trebui să vrea. E plină de poezii scurte, scrise pe câte o frunză sau hârtie parfumată, cu mici mesaje de dor sau înțepături – și e elegantă și frumoasă, de-ți vine să te îmbraci în kimono și să atingi culmile rafinamentului, dacă se poate.

Versiunea pe care o am eu e traducerea lui Denis Washburn în engleză, care e scrisă simplu, elegant, un pic mai explicit decât originalul și are o grămadă de note de subsol în care explică lucruri – de ex., dacă ar fi cu română și cineva ar zice, „Coboară-n jos, măgar bătrân/Alunecând pe-o sfoară”, ar zice că e o referință la o poezie bine cunoascută în epocă, ale cărei versuri sunt „Coboară-n jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază.”

După ce am citit-o, am zis că pe undeva n-aș vrea să văd o traducere în română, pentru că nu știu dacă poate fi făcută bine și aș prefera să n-o văd deloc, decât s-o văd chinuită și prost făcută. Dar iată că acum a fost publicată la Polirom. Am deschis-o de vreo două ori, am frunzărit-o, am văzut că e citibilă, dar are aerul acela de vechi pe care tind să-l prindă traducerile oricăror texte care nu sunt hipercontemporane. N-am luat-o. Dar încă îi dau târcoale.

În contextul ăsta, să vedem că zic librarii Humanitas:

„Povestea lui Genji -- Murasaki Shikibu „Precum în proza unui Joyce ori a unui Nabokov, stilul Poveştii lui Genji abundă în aluzii literare, simboluri şi imagini. Romanul lui Murasaki Shikibu e o tragicomedie de moravuri, scrisă de o văduvă cu minte strălucită, care cunoştea neastîmpărul inimii la fel de bine precum tainele vieţii la Curtea Imperială.” (THE WASHINGTON POST)

              <ol>
                <li class="_d97">
                  <strong><span class="_5yl5">Ce fel de recomandare a unui librar e aia când dai citat din Washington Post?!</span></strong><span class="_5yl5"> A</span>u librari angajați la Washington Post? Sunt dislexici sau analfabeți și sunt incapabili să-și motiveze recomandările? De ce nu spun ei două vorbe?
                </li>
                <li class="_d97">
                  Fac parte din mâna de oameni din țara asta care au citit <strong>și Joyce, și Nabokov și aș pune înapoi pe raft orice carte care e comparată cu ei</strong>. Nabokov mi-a plăcut, dar nu poți să suni mai pretențios de atât nici dacă încerci.
                </li>
                <li>
                  <strong>„Tragicomedie de moravuri”</strong>. Țineți minte când a vrut cineva ultima oară să citească o comedie de moravuri? Nici eu. #buzzworddesecolul19.
                </li>
                <li class="_d97">
                  <strong>„Văduva cu minte strălucită”</strong> sună a Vitoria Lipan. Între referințele la scriitori pretențioși, termeni care ne amintesc de literatura franceză pe care nu vrem s-o citim și chestia asta, în 4 rânduri au nimerit toate traumele elevului român. Ar trebui un efort deosebit de voință ca să ridici cartea asta de pe raft.
                </li>
                <li class="_d97">
                  <strong>Cum poți să nu menționezi că e o carte cu un prinț care are tot felul de aventuri cu femei?!</strong> Prinzi mai mulți cititori dacă le spui că ăsta seduce femei căsătorite, femei abandonate, tinere domnițe și o împărăteasă care-i e mamă vitregă și seamănă leit cu mama lui naturală.
                </li>
              </ol>
              
              <p>
                În fine. Luați cartea <a href="https://www.bookdepository.com/The-Tale-of-Genji-Murasaki-Shikibu-Dennis-Washburn/9780393353396?a_aid=roxanasbooks">în versiunea mea favorită</a>. Sau pe <a href="http://l.profitshare.ro/l/3696628">cea în română</a>, deși pentru aceea nu garantez (dat fiind faptul că doar am răsfoit-o).
              </p>
            </div>
          </div>
        </div>
      </div>
    </div>
  </div>
</div>

Three nights of sex, one morning of rice cakes: Marriage in old Japan

Sun, 04 Aug 2013 11:56:54 +0000

Marriage in the Christian world is a pretty clear thing: you go to a priest and there’s a ceremony. Ritual things are said and done – and at the end, you’re married. The secular marriage us Westerners have is pretty much the same: you go to someone, declare your intent and then, through the power invested in the ritual by tradition and common convention, you’re married.

In old Japan, things were… different?… Very different. Hugely different. So different that if old Japan rules were applied today, you’d probably be polygamous by now.

Okay, to clear things up, when I say ‘old Japan’, I mean, oh, 9th century to 12th century – Heian Japan, when Japanese literature became interesting and prose started flowing forward like a river of inky goodness; when women were admitted to court and became poets and writers, when society was elegant and beauty in art was of the utmost concern.

And from this period of beauty and elegance comes a novel, The Tale of Genji, where the handsome, astonishing prince has affairs with beautiful, refined women who adore him (more or less). The story eventually grows into strangeness, but one thing that got me confused from the moment I first started reading it was marriage.

Although Genji is declared married at one point, he never lives with his wife. There’s no ceremony that you can notice. He kidnaps a girl and grows her into the perfect wife, but does he ever marry her?… Who knows. At one point he builds a huge palace for his ladies – but are they wives? Concubines? Tolerated illicit affairs? Friends with benefits?…

Turns out that, erm. Well, erm… „Erm” is the best way to describe it.

The wedding ‘ritual’

Heian Japan didn’t have a public wedding ceremony. It didn’t have a particular ritual with a priest or monk (Buddhist or otherwise). It didn’t have much at all. There was a courtship consisting of exchanging poetry and messages, or maybe the parents arranged for the marriage – the couple didn’t see each other in either case (the woman had to remain hidden; accidents did happen, but that was the principle).

After months or years, or however long, the ‘marriage’ would happen. The man visited the woman at night and left at dawn. He returned the following night and again left at dawn. On the third night, he’d stay until daylight, when he’d be ‘discovered’ by the bride’s parents. Then the couple would be offered breakfast – third day rice cakes. (source)

That’s pretty much it. Three nights of sex (at least theoretically), one morning of rice cakes. The only reason I myself am not married by Heian standards is that there’s never any rice cakes to be found for breakfast.

So, did they announce it to the world?… Well, if this happened with the aristocracy in the capital, they didn’t need to. The nobleman had a retinue, he traveled in ox-driven carts, it was a small city and gossip traveled with the speed gossip usually travels. People would know. (same source)

Living arrangements

The couple wouldn’t live together – initially there would be a long time when they’d both be living with their families and the man would visit at night. If the time came for them to live together, the man would move in with the woman. Sometimes the parents of the girl would leave to live in a new home, or they would provide the couple with a new house – in either case, it was the woman who owned the property and it was she, with the help of her parents, who raised the children.

Her parents also helped her husband in his career – so a man would usually want to marry a woman of high rank, for the political help her family could provide him. The children would belong to the wife’s family, but they were part of their father’s clan, interestingly enough. Towards the end of the Heian period (the end of the 12th century), women started to move in with men instead and things became more patriarchal. (source)

Polygamy (polygyny, really) and divorce

Theoretically, a woman was only allowed one husband, but a man was allowed multiple wives. One would end up as the ‘first wife’ – traditionally, the first he married, although some exceptions existed. Other wives had a lower rank in the household and their children received less support at court.

Divorce was a piece of cake – this time not literal. The couple just stopped seeing each other, if they lived in different locations. If they lived together, the man would leave – in very rare cases, it was the woman who left. No rituals, no forms, no signing anywhere. Pretty easy.

Divorce (or death) also made it possible for lower-ranking wives to replace the ‘first wife’ from the point of view of position and importance (same source).

All in all…

Kind of a thorny issue for women (especially if you add to the above that they were supposed to never manifest clear erotic interest in men). They could be married against their will – technically, so could boys, but only when they were young enough. They could have property, but not hold jobs, so the death of their parents and/or husband could lead to inability to cover the expenses – and therefore poverty.

A thorny issue for men, too – they needed to marry into good families, to make sure that they remained in good standing with their parents-in-law for political and economic support. And they needed to make certain that they treated their high ranking wives with the respect due to their and their parents’ positions.

Plus, everybody had to be elegant, to play an instrument, compose poetry and understand art to strike a good match. And even if I love the arts…