Naomi Novik on Roxana-Mălina Chirilă

YA și societate: Naomi Novik – „A Deadly Education”

Sun, 20 Dec 2020 18:05:26 +0000

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.

Cum a câștigat fandomul premiile Hugo 2019

Thu, 22 Aug 2019 15:05:59 +0000

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată).

Dacă dați scroll în jos, la „Best Related Work” vedeți că a câștigat** Archive of Our Own**, un proiect creat de Organization for Transformative Works. E un lucru care ar fi fost de neconceput acum 20 de ani – ba chiar și acum 10. Archive of Our Own, cunoscută și ca Ao3, e o arhivă de lucrări create de fani pe baza unor opere deja existente și e în general folosită pentru ficțiune.

Scurtă poveste despre fandomul creativ și autori

Creatorilor le plac la nebunie fanii atunci când se uită la fiecare episod al serialului cu sfințenie, când cumpără DVD-urile, cărțile și produsele conexe, când îi laudă și când își aduc prietenii să vadă filmele. Dacă e vorba de bani, lauri și laude, puțini obiectează.

Dar când fanii au interpretări proprii ale filmelor și cărților încep să existe nemulțumiri. Când încep să deseneze ce le trece prin cap, pot să existe și mai multe nemulțumiri. Iar când există povești întregi scrise pe baza unui serial sau a unei cărți, folosind personajele și lumea de acolo, unii creatori pornesc la război.

Toți cei care creează pe baza unei opere, indiferent dacă scriu, desenează, cântă, creează clipuri video, înregistrează povești audio, creează costume, croșetează păpuși sau orice altceva, fac parte din fandomul creativ.

Când am ajuns eu în fandom, Anne Rice era cunoscută pentru cruciada împotriva celor care scriau povești cu vampirii ei. Mergea la cei care aveau site-uri unde erau urcate astfel de povești și le cerea să le dea jos, dând ca pretext drepturile de autor. Unele site-uri mari s-au conformat, iar unii fani individuali s-au trezit cu avocații ei pe cap.

Dar chiar dacă majoritatea autorilor n-au fost absolut nebuni la cap ca Anne Rice, au existat și alții cu reacții și păreri negative despre subiect, de la George R.R. Martin la Diana Gabaldon, care și-a șters postarea (dar care mai există aici).

În 2004, dacă țin bine minte, era destul de multă fericire pentru că J.K. Rowling susținea ficțiunea scrisă de fani, dar chiar și atunci se considera că autorul are (sau autorul considera că are) putere asupra creațiilor derivate din opera sa – și J.K. Rowling cerea ca poveștile să nu fie obscene, pentru că publicul-țintă al seriei Harry Potter e în general tânăr și nu e bine să dea accidental peste pornografie.

Asta era, deci, acum 15 ani.

Fandomul creativ și arhive

Fandomul creativ a existat cu mult înaintea internetului. La origini, poveștile și desenele create de fani erau publicate mai ales în fanzine, care erau reviste de amatori trase la xerox.

Apoi a venit internetul, care a schimbat puternic datele problemei. Au început să apară liste de mailuri, grupuri de fani online, site-uri unde puteau să urce povești. Deschiderea a fost mult mai mare – dar și riscurile la fel.

Eu nu eram acolo în partea de început, dar am prins momentul de glorie al fanfiction.net, o platformă lansată în 1998 și care a fost creată special pentru povești scrise de fani. În 2002, când am dat eu de ea, avea sute de mii de povestiri. Era extraordinară! Și chiar dacă în timp pare să-și mai fi pierdut din prestigiu, a rămas enormă.

Am căutat un pic de istorie, să văd cum au evoluat lucrurile pentru Harry Potter, care mă interesa în mod deosebit atunci. Uitându-mă peste statisticile de aici, văd așa:

iulie 2001: 16.285 de povestiri
martie 2002: 29807 povestiri
iulie 2002: 38.051 povestiri
noiembrie 2002: 48.505 povestiri
în august 2019, există 809.000 de povestiri bazate pe Harry Potter pe fanfiction.net.

În fine, ideea e că fanii aveau mai multe posibilități de a scrie și a fi citiți decât oricând înainte. Pe lângă fanfiction.net existau multe arhive specializate pentru un fandom sau altul, sau chiar și pentru subdomenii de interes într-un fandom. Unele permiteau postarea de imagini (spre deosebire de fanfiction.net). Depindea de la loc la loc care erau cutumele.

Livejournal era alt site către care migraseră mulți fani, dar nu numai. Era (și e încă) o platformă de blogging care permite și crearea de comunități. Era un loc ideal pentru cei care voiau să și discute despre cărți, seriale și filme, să și scrie povești despre ele, să și deseneze.

Dar toate astea veneau cu un mare risc. Când ești pe platforma altcuiva, ești la altcineva acasă, iar acel altcineva face regulile.

Fanii în exil

Despre ce scriu fanii s-au spus multe: că scriu prost, că scriu pornografie, că scriu maculatură, că încalcă drepturile de autor, că încalcă morala publică, că dacă ar ști să scrie ar scrie cărți serioase și așa mai departe.

Acuzele nu sunt lipsite de bază. Pentru că oricine poate să fie publicat pe internet, normal că o mare parte din ce se scrie e de slabă calitate. Adică, Doamne iartă-mă, majoritatea literaturii române de care ne ferim majoritatea a fost publicată, vă dați seama ce a rămas nepublicat.

În același timp, însă, când nu e nimeni care să păzească tarlaua și să impună reguli bazate pe „ce se vinde” încep să apară și lucruri interesante, printre care inovații stilistice și tematice și noi subgenuri. Sunt destule de spus despre treaba asta încât să poți să scrii cel puțin o disertație de masterat. Spun asta cu foarte multă siguranță, dat fiind faptul că fix asta a fost tema disertației mele de masterat.

N-o să intru în detalii, dar măcar o parte din cele mai bune povești sunt destul de mature ca subiect și exprimare. Poți să ai, de exemplu, povești cu supereroi și extratereștri în care două personaje au o scenă de sex explicit în 200.000 de cuvinte, pentru simplul motiv că mergea bine acolo.

Dar platformele pe care scriau cel mai des fanii erau deținute de organizații care se trezeau uneori să protejeze morala publică.

Fanfiction.net nu avea niciun interes să-și asume riscuri de dragul nimănui, așa că a interzis poveștile bazate pe operele scrise de un număr de autori care se pronunțaseră anti-fanfiction. A interzis cu jumătate de gură și poveștile cu conținut explicit. Pentru că ele tot apăreau, au existat valuri de ștergere a lor de pe site fără preaviz.

LiveJournal a trecut printr-un proces asemănător, dar mai drastic. Nu era o platformă creată pentru fani, chiar dacă își făcuseră casa acolo, așa că a atunci când au decis să interzică anumite tipuri de conținut și să dea afară utilizatori și comunități pe baza a ceea ce postaseră, iar s-a pierdut mult.

Fanii creativi s-au tot mutat dintr-o parte în alta, încercând să găsească soluții și un loc unde să se desfășoare. Momentan, discuțiile mai interesante sunt pe Tumblr și Discord.

Archive of Our Own – O arhivă a noastră

În 2007, când a fost creat FanLib, un site comercial pentru postat fanfiction, o autoare a scris o postare pe LiveJournal în care spunea ce tot spun și eu: cât timp nu ai platforma ta, ești la mila altora. Creezi conținut pentru alții și nu îl poți controla. Ești masă de manevră.

Așa că a pus bazele pentru Archive of Our Own, o arhivă creată de fani, pentru fani. Așa a fost creată și the Organization for Transformative Works, care cuprinde Archive of Our Own ca arhivă pentru fani, Fanlore ca enciclopedie despre fandom, Transformative Works and Cultures ca revistă științifică pentru studierea fandomului, Open Doors care salvează lucrări și istorie a fandomului ce se află în pericol, ajutor pentru cei care au probleme pe partea legală și nu numai.

Practic, OTW este organizația fanilor de pretutindeni. Nu e perfectă, dar e mult, mult, mult mai mult decât nimic.

Archive of Our Own e însă site-ul cel mai vizitat și folosit. Nu e doar cea mai recentă casă pe care au găsit-o fanii, ci e casa noastră, unde nu intervin interese comerciale, unde nu există niciodată un puseu moral de ștergere în masă a creațiilor.

Premiul Hugo pentru Archive of Our Own nu e doar un premiu pentru o platformă de povești. Este o recunoaștere a fanilor creativi în general, a existenței noastre, a eforturilor noastre, a creațiilor noastre. Este un premiu pentru comunitate, dar și un premiu pentru cei care au construit casa comunității.

Premiul Hugo e o demonstrație a faptului că lucrurile se schimbă. Cei care înainte se ascundeau sunt acum primiți în lumină.

Fanii, încotro?

Archive of Our Own e simbolul unei noi ere a fanilor.

Arhiva nu a creat_ _noua eră. De fapt, aș spune că aceasta a fost creată de cele care au crescut în fandomul online și pentru care identitatea de fane a rămas importantă de-a lungul vieții. Au ajuns programatoare, scriitoare și nu numai, iar apoi au luptat pentru legitimitatea comunității.

Naomi Novik, care se numără printre fondatoarele Archive of Our Own și care a acceptat premiul în numele arhivei, a câștigat mai demult un premiu Hugo pentru romanul ei, „Aleasa Dragonului”. Seanan McGuire, altă scriitoare venită din fandom, a fost de două ori nominalizată la Hugo doar anul ăsta și scrie momentan seria „Spider-Gwen” pentru Marvel, printre altele. Și ele sunt doar cele de care știu și eu.

De unde acum 15 ani Anne Rice era monstrul care îi vâna pe cei ce îndrăzneau să pună povești cu vampirii ei pe net, azi fanii pot scrie ce vor despre ei și nu se sfiesc să iasă la lumină. Au legitimitate. Încep să iasă la iveală și să-și afirme identitatea.

Sunt câteva lucruri care au decurs de aici și de care nu sunt prea încântată, printre care și o tendință enervantă a fanilor noi de a se certa cu creatorii pentru că se simt puțin cam prea legitimi.

Pe de altă parte, se deschide o nouă lume, în care se pot pune întrebări interesante despre originalitate, în care e mai legitim să fii fan inveterat al unui serial sau al unei cărți. Sunt creatorii oarecum detronați? Ajunge oare autorul să fie cu adevărat mort, în sensul în care părerea lui să conteze prea puțin în interpretarea operei? Câte dintre inovațiile din scriitura fanilor vor ajunge în romanele publicate?

E o lume interesantă, pline de schimbări rapide. Nu știu ce se va întâmpla, dar până una-alta eu mă bucur că am luat colectiv o brumă de Hugo.

[25 apr] Cartea de azi: „Aleasa Dragonului” de Naomi Novik

Tue, 01 May 2018 07:50:47 +0000

„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.”

Primul lucru care mi-a sărit în ochi la „Aleasa Dragonului” a fost coperta, din motive evidente. Al doilea lucru a fost primul paragraf, cel de mai sus. Iar al treilea a fost faptul că e o carte chiar bună.

Romanul e un YA publicat prima oară în 2015 și e scris pe baza unor basme slave, așa că atmosfera seamănă un pic cu ce mai citeam când eram mică. La marginea unui codru magic și răuvoitor există câteva sate, din care un magician (Dragonul) își alege o fată o dată la zece ani – de obicei, pe cea mai frumoasă și mai talentată dintre ele. O ține timp de zece ani în turnul lui, apoi îi dă drumul, dar fata e de cele mai multe ori schimbată și refuză să se întoarcă acasă.

Toată lumea crede că cea care va fi luată în acel an e Kasia, care e curajoasă, splendidă și foarte pricepută în tot ce ține de avut grijă de casă – dar în schimb, e aleasă prietena ei cea mai bună, Agnieszka, care e o împiedicată. Și evident că lucrurile nu vor rămâne la fel de așezate ca până atunci și că nu-și va petrece zece ani doar stând liniștită și așteptând să se termine timpul ei alături de Dragon.

E o carte bine scrisă, dar care are micile ei clișee – dar și multe părți bune, cum ar fi o prietenă bună care nu e uitată după primele 30 de pagini, magie misterioasă și întunecată care _chiar e _misterioasă și întunecată și o atmosferă mișto de basm modern.

Cartea e disponibilă în română pe site-ul Nemira, pe eMag și pe Libris. În engleză poate fi cumpărată de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Naomi Novik – Aleasa Dragonului [recenzie]

Sat, 16 Sep 2017 11:16:00 +0000

Undeva, într-un ținut blestemat, Dragonul coboară printre muritori o dată la zece ani ca s-o ia ca tribut pe cea mai frumoasă și talentată fecioară din cele câteva sate.

E drept că Dragonul din „Aleasa Dragonului” nu e un dragon adevărat, ci un magician nemuritor, dar mi-ar fi fost greu să mă simt dezamăgită de faptul că Naomi Novik a înlocuit o creatură fantastică cu un personaj la fel de fantastic.

Povestea e despre Agnieszka, prietena cea mai bună a Kasiei, cea mai frumoasă și mai talentată fată din sate, de care se cam știe că va fi aleasă de Dragon data următoare când magicianul vine să-și ia tributul. Agnieszka e împiedicată, are un temperament vulcanic și nu prea se pricepe la treburi casnice și e destul de invidioasă pe talentele prietenei ei.

Spre surprinderea absolut nimănui care citește cartea și care știe cum funcționează poveștile, Agnieszka ajunge să fie aleasă de Dragon și ajunge închisă în turnul lui, departe de toți cei dragi. Iar apoi lucrurile încep să se complice.

Cartea m-a distrat enorm. E ușurică, dar imprevizibilă, are umor și _în sfârșit protagonista are o prietenă bună care nu devine obiect de decor _când începe acțiunea. Magia e mișto creată, personajele au motive clare pentru care fac ce fac (în cazul sătenilor – de ce locuiesc aproape de un codru care vrea să-i distrugă) și proza curge bine. Nu e o carte perfectă (Agnieszka e uneori cam prea talentată la magie), dar e una simpatică.

La fel ca „Vassa și noaptea” de Sarah Porter, e inspirată din basme populare – în cazul de față, din unele poloneze, care seamănă ca atmosferă cu ce mai știm și noi. O recomand cu căldură. O găsiți, printre altele, și pe Nemira.ro sau pe emag.ro.