A sări de cinci ori pe geam de la etajul doi

Tue, 18 Oct 2016 16:32:25 +0000

Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira).

Din câte am înțeles, „Șaman” e despre o comunitate primitivă în care oamenii își fac arme, se fac șamani, pictează peșteri și alte asemenea. Cică nu e neapărat fantasy, pentru că n-are magie, nu e literatură științifico-fantastică pentru că nu prea are știință și tehnologie – dar se bazează puternic pe diverse idei antropologice. Adică în loc să stea Robinson să se gândească cum ar putea folosi fizica pentru a crea lumi marțiene, s-a gândit cum să folosească antropolgia ca să creeze o comunitate preistorică în care oamenii de-abia încep să-și explice lumea și au tot felul de percepții ciudate de la ciuperci și alte chestii halucinogene.

În fine, eu n-am citit „Șaman”, așa că să trecem la subiectul postării: s-a adus vorba și de traduceri bune/rele și de traducători. Spunea Dorin, unul dintre cei care vorbea la lansare, că poarte ar trebui puse numele traducătorilor pe copertă. Ideea asta am mai auzit-o la Michael Haulică, unul dintre oamenii importanți din comunitatea de SF în România, redactor în o mie de locuri și scriitor al câtorva volume. Și Alexandra de la Nemira a răspuns că lucrul ăsta se întâmplă, dacă traducătorul e Mircea Cărtărescu sau altă personalitate.

Înainte să întrebe cineva, părerea mea despre subiect e neutră. Nu m-ar deranja să am numele pe copertă, nu mă deranjează că nu apare acolo. Aș prefera să se discute mai mult despre traduceri și să crească nivelul lor la nivelul României, dar asta nu ține de coperți.

Ei, era cineva din public, tare supărat, care zicea că traducerile nu-l interesează, pentru că nu știe engleză, așa că nu poate compara traducerea cu originalul, deci pentru el nu contează subiectul: e mult mai importantă cartea decât traducerea. Până la un punct, îl înțeleg și sunt de acord. Traducerea nu are cum să fie mai importantă decât cartea, pentru că traducerea e o parte, iar cartea e întregul. Întregul va fi mereu mai important decât partea. Însă și partea are rolul ei.

Mulți consideră că o traducere e o traducere și cu asta, basta – bănuiesc că sunt aceiași oameni care consideră că stilul e aproape irelevant, iar ideile sunt 90% din valoarea cărții. Ceea ce e fals – nu mă îndoiesc că sunt unii care cred că așa e, dar eu am senzația că nu le e clar nici lor ce le influențează percepția.

Eu de obicei citesc cărți scrise la originea lor în engleză, așa că dacă văd probleme, pot să văd sursa. În articolul de azi, o să renunț la avantajul bilingv și o să mă uit la traduceri din japoneză, o limbă pe care o înțeleg cât buchisește engleză românul de rând din generația pre-Cartoon Network.

O să iau ca exemplu „Botchan”, de Natsume Soseki, o carte veche de o sută de ani, care e importantă pentru literatura japoneă. Autorul e mult mai puțin cunoscut la noi decât Yasunari Kawabata (care e mai recent și care a luat premiul Nobel) sau Haruki Murakami (care e încă în viață și e foarte popular), dar e extrem de important pentru japonezi. Doar că e mai vechi, a trăit între 1867 și 1916. A cam revoluționat literatura japoneză, a influențat multă lume care a venit după el și, dacă aveți nevoie de dovezi exterioare ale aprecierii lui, a fost și pe bancnota de 1000 de yeni timp de vreo 20 de ani. Deci a avut parte și de timpul, și de relevanța necesare pentru a fi tradus de mai multe ori în engleză.

Momentan, Natsume Soseki nu e disponibil la nicio editură în România. A fost tradus pe vremea comunismului – și, prin 2010, cei de la Nemira au publicat romanul „Eu, motanul” (în colecția Babel).

Am ales să caut toate traducerile lui „Botchan” în engleză și să compar primul paragraf al cărții în fiecare dintre ele. De ce în engleză? Pentru că în română nu se retraduc cărți prea des și pentru că mi-e greu să vânez ediții. În engleză sunt mai multe texte digitale.

Conform teoriei „nu contează traducerea, contează cartea”, n-ar trebui să fie mare diferență între cele 5 variante de „Botchan” pe care le-am găsit.

Ideea pe scurt a primului paragraf: naratorul a fost dintotdeauna un nebunatic care a făcut tot felul de năzbâtii de mic. Când era în școala primară, a sărit de la etajul al doilea al clădirii școlii și s-a rănit așa de tare că a rămas la pat o săptămână. De ce? Pentru că l-a provocat un coleg.

Prima ediție: Yasotaro Morri, 1919 – gratis pe Gutenberg.

Because of a hereditary recklessness, I have been playing always a losing game since my childhood. During my grammar school days, I was once laid up for about a week by jumping from the second story of the school building. Some may ask why I committed such a rash act. There was no particular reason for doing such a thing except I happened to be looking out into the yard from the second floor of the newly-built school house, when one of my classmates, joking, shouted at me; „Say, you big bluff, I’ll bet you can’t jump down from there! O, you chicken-heart, ha, ha!”

Fiind o traducere de la începutul secolului 20, exprimarea e mai elaborată, se simte ceva din atmosfera textelor victoriene. „Because of a hereditary recklessness”, spune traducătorul – „din cauza unei nechibzuințe ereditare”. Insultele sunt foarte cuminți.

Impresia pe care mi-o lasă e de domn victorian care stă și-și explică nebuniile din copilărie de cu detașare intelectuală. „Unii s-ar putea să se întrebe de ce am făcut un astfel de gest nebunesc”, spune acest domn în vârstă.

Umeji Sasaki, 1922 – retipărită de curând de Tuttle, cu o prefață de Dennis Washburn (care a făcut traducerea la Povestea lui Genji pe care o tot laud eu)

A great loser have I been ever since a child, having a rash, daring spirit, a spirit I inherited from my ancestors. When a primary-school boy, I jumped down from the second story of the schoolhouse, and had to lie abed about a week. Some may be curious enough as to ask me why I did such a rash thing. I had no special reason. I had one day been looking down from the window of the second story of the new school, when one of my classmates looked up and said in a taunt. “You are a great boaster. But you cannot jump down from that height. You poor little creeping thing!”

Asta e o traducere ciudată. Dacă cea de dinainte e învechită, aici nici nu știu ce să zic. „Un mare ratat am fost încă de copil”, ar veni începutul începutului. Mi se pare că scârțâie topica și că folosește cuvintele ciudat – „You poor little creeping thing” e o insultă pe care nici nu știu cum aș traduce-o – „bietul de tine care…” Care ce? Nu-mi dau seama. Aveam o plantă care se tot creep-uia prin toată bucătăria și ocupa podeaua și se prindea de picioarele scaunelor. Sau poate fi un fel de furișat. Nu prea mă prind în ce sens ar fi o sărmană chestie creep-uitoare, dar poate-mi scapă ceva de argou.

Nu mi-e foarte clar de ce au ales s-o retipărească și de ce a fost de acord Washburn să-i scrie introducerea. Naratorul îmi dă impresia de bătrânel străin într-o ureche, care vorbește fluent o engleză care nu prea seamănă cu a altora.

Alan Turney, 1972 – Kodansha

Ever since I was a child, my inherent recklessness has brought me nothing but trouble. Once, when I was at primary school, I jumped out of a second-story window and couldn’t walk for a week. Some of you may be wondering why I did such a rash thing. There was no particularly deep reason. It was just that, as I stuck my head out of a second-floor window of the new block, one of my classmates jeered at me and said, „You’re always bragging, but I bet you couldn’t jump from there. Yah! Sissy!”

Deja se modernizează engleza. Naratorul vorbește mai simplu, pare să discute mai deschis cu cititorii. Pare oarecum detașat de năzbâtiile făcute când era copil și se simte că a căpătat o oarecare educație mai înaltă – nu mulți zic „my inherent recklessness”, „nechibzuința mea înnăscută” într-o conversație normală.

„It was just that, as I stuck my head out of a second-floor window” – „Atâta doar că, atunci când mi-am scos capul pe o fereastră de la etajul doi”; e genul de explicație simplă și clară. E mai ușor să empatizezi cu el, nu te încurci în cuvinte – și insulta/provocarea pare reală. „Pun pariu că n-ai putea să sari de acolo!” Se simte ce urmează, îi poți da răspunsul ca cititor: ce, crezi că nu pot?

John Cohn, 2005 (Penguin)

From the time I was a boy the reckless streak that runs in my family has brought me nothing but trouble. Once when I was in elementary school I jumped out of one of the second-story windows and I couldn’t walk for a week. Some people might wonder why I’d try such a daredevil stunt. It’s not as if there was any special reason. I was just sticking my head out of a window in the new school building one day, and one of my classmates started making fun of me and saying that even though I acted tough I was really a sissy and I would never jump out that window.

Traducerea lui John Cohn seamănă cu a lui Turney, doar că J. Cohn îi dă un aer și mai oral – dacă „inherent recklessness” de mai sus sună a expresie mai cultă, „reckless streak” e cam aceeași idee, dar redată cu cuvinte pe care le auzi și la un nivel mai mediu de cultură.

E interesant, însă, că alege să redea vorbele colegului nu într-un citat, ci prin parafrazare. Din faptul că ceilalți îl trec ca citat, deduc că în original ar cam fi fost un citat clar. Bine, aici o să trișez și o să vă spun că japonezii redau prin citat direct multe chestii pe care noi le-am reda prin parafrazare. Sau cel puțin, așa ne-au spus la facultate.

Matt Treyvaud, 2009 – ebook pe Amazon

The reckless streak that runs in my family has kept me in trouble since I was a kid. In elementary school I jumped out of a second-floor window and hurt myself so badly I had to stay in bed for a week. Right now I bet some of you are wondering why I’d do such a stupid thing. No particular reason. The second floor had just been added, and I was sticking my head out to check out the view when another kid outside shouted up at me: „You think you’re so great, but I bet you’re too chicken to jump down from there! Buck b’cawk!”

Treyvaud e mai oral decât oricare alt traducător – și mai plin de limbaj colorat, lucru pe care pot să-l spun pentru că am citit versiunea lui cap-coadă acum câțiva ani – poate și pentru că a făcut traducerea de unul singur, cu băutura la îndemână (conform explicațiilor lui personale).

„Right now I bet some of you are wondering why I’d do such a stupid thing.” – „Pun pariu că unii dintre voi se întreabă acum de ce-aș face așa o prostie.” În plus, are „Buck b’cawk!” acolo, o imitație de cotcodac de găină cum făceau copiii din filmele americane când se provocau unii pe alții.

La Treyvaud simți că naratorul e din clasa de jos, dar e plin de viață. Povestește cu foc, îi face pe ceilalți în fel și chip – într-un fel, continuă să fie băiatul care s-a aruncat pe geam.

Toate sunt traduceri ale fix aceluiași paragraf, în care fix același copil nechibzuit de felul lui sare de la etajul al doilea al unei clădiri pentru că l-a provocat un coleg. Însă rezultatele sunt destul de diferite, cărțile pe care ajungi să le citești sunt destul de diferite – dincolo de detaliile punctuale (clădirea era nouă, sau doar etajul al doilea era nou?), atmosfera și personalitatea naratorului sunt destul de diferite.

Putem discuta care e varianta cea mai apropiată de originalul lui Natsume Soseki – în plus, dacă ar trebui ca traducerea să reflecte limbajul așa cum e perceput azi de japonezi, sau așa cum era perceput atunci de japonezi, precum și alte subtilități. Eu personal o să cumpăr versiunea** care mă distrează mai mult**, pentru că de obicei citesc de plăcere și nu țin neapărat să am versiunea hiper-super-mega corectă, pe care s-o vânez cu toată ardoarea unui nebun literar. Mai ales că versiunile sunt toate valabile (în afară de cea din 1922, mi se pare): funcționează, au coerență internă, par ok.

Ce vreau să spun e că traducerile sunt ca reinterpretări ale aceleiași piese de teatru. Unii interpretează într-un fel, alții în altul. Însă piesa nu e aceeași indiferent de actori, chiar dacă textul e același – iar textul nu e același indiferent de traducere, chiar dacă acțiunile și ideile redate sunt aceleași.

De-asta tot zic de traduceri și tot insist că sunt importante – și tot de-asta îmi pasă mult de stil. În engleză am norocul să pot vâna versiuni până găsesc una care să-mi placă, așa cum am făcut cu „Povestea lui Genji”, pe care am început-o de mai multe ori în diverse versiuni, dar am terminat-o (pe nerăsuflate) doar în traducerea lui Washburn. În română n-avem același lux, să putem apela la 5 traduceri diferite ale unui text (ce nebunie!), dar asta nu înseamnă că ea nu influențează felul în care cititorul percepe cartea.

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Thu, 24 Jan 2013 00:11:30 +0000

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.

Natsume Soseki on Roxana-Mălina Chirilă

A sări de cinci ori pe geam de la etajul doi

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]