Neil Gaiman on Roxana-Mălina Chirilă

[20 mai] Cartea de azi: „The Sandman: The Dream Hunters” de Neil Gaiman

Sat, 16 Jun 2018 20:54:51 +0000

Am vorbit deja despre „The Sandman”, seria de benzi desenate scrisă de Neil Gaiman, așa că nu mă mai repet. „The Dream Hunters” are loc în același univers, dar nu cred că e necesar să știi seria originală ca să înțelegi povestea.

Cartea a fost publicată inițial în 1999, ca nuvelă ilustrată, cu arta realizată de Yoshitaka Amano (momentan pare să nu mai fie disponibilă – cel puțin, nu nouă, probabil că o mai fi prin anticariate). În 2008, a fost republicată ca roman grafic ilustrat de Craig Russell.

Povestea e inspirată din mitologia japoneză – o vreme chiar s-a crezut că e o adaptare a unui basm japonez (poate pentru că Neil Gaiman a spus că ar fi în potfața versiunii originale, neașteptându-se să fie luat în serios). O vulpe și un bursuc decid să se întreacă în trucuri și să vadă care dintre ei reușește să alunge un călugăr budist din templul său. Încearcă ei prin tot felul de tertipuri, dar eșuează, iar vulpea chiar reușește să se îndrăgostească de călugăr. Iar de aici încep problemele adevărate, deoarece călugărul are dușmani puternici prin lumea spiritelor.

Cartea e disponibilă în engleză cu livrare gratuită de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[29 apr] Cartea de azi: „Good Omens” de Terry Pratchett și Neil Gaiman

Mon, 07 May 2018 07:36:29 +0000

Cartea asta a apărut demult de tot în România, la Tritonic, sub numele de „Semne bune”. Habar n-am dacă o mai publică cineva, dar tocmai se face o serie TV pe baza ei.

În 1985, pe vremea când Neil Gaiman era jurnalist, nu scriitor cu renume internațional, s-a dus să-i ia un interviu lui Terry Pratchett, care fusese și el jurnalist, dar tocmai publicase al doilea roman din seria „Discworld”. S-au împrietenit repede, lucru care nu e surprinzător: amândoi aveau simțul umorului, citeau o grămadă și aveau pasiuni asemănătoare.

După ceva timp, Neil Gaiman i-a trimis lui Terry Pratchett (care deja începea să fie faimos) o poveste cu William, antihristul. Lui Terry i-a plăcut, Neil n-avea foarte multe planuri s-o continue și au ajuns să scrie împreună un roman pe baza ei, care a fost publicat în 1990 sub numele de „Good Omens”.

E veșnica poveste: vine sfârșitul lumii, după cum spun profețiile extrem de exacte ale lui Agnes Nutter, o vrăjitoare moartă de secole (și horoscopul zilnic). Un băiat de 11 ani va fi antihristul, cei patru călăreți ai apocalipsei își vor face de cap și se va termina cu lumea. Doar că un înger rămas pe pământ ca anticar și un demon care nu se mai integrează bine printre ceilalți din iad nu prea-și doresc să vină sfârșitul lumii, pentru că se simt foarte bine pe pământ. Așa că fac tot posibilul să-l salveze, în timp ce antihristul, care habar n-are care-i sunt puterile, citește chestii conspiraționiste și mai face extratereștrii să aterizeze și tibetanii să iasă din tunele subterane (sună familiar?).

E o carte plină de umor, scrisă înainte ca autorii să devină foarte renumiți. E disponibilă pe Book Depository și pe Amazon în engleză – și pe la anticariate în română, bănuiesc.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[25 feb] Cartea de azi: „The Sandman” de Neil Gaiman

Sun, 25 Feb 2018 19:16:30 +0000

Săptămâna asta am recomandat mai mult cărți fantasy care au avut și continuă să aibă un impact în genurile lor. Unele sunt mai cunoscute pe la noi, altele nu. Închei săptămâna recomandând seria mea favorită de benzi desenate, care e și foarte influentă, foarte cunoscută: „The Sandman”, de Neil Gaiman.

Acum vreo 30 de ani, DC voia să retrezească la viață niște serii moarte – cum era „The Sandman”, care fusese publicată prin anii ‘70. Nu voiau să păstreze neapărat nimic din supereroul inițial, iar Neil Gaman avea o idee despre un personaj care să fie puternic legat de lumea viselor – îi zisese lui George R.R. Martin de idee, în încercarea de a participa și el la antologia Wild Cards, dar GRRM a respins-o.

Ceea ce e mai bine, pentru că în formă de bandă desenată a ajuns o poveste mai bună și mai influentă.

„The Sandman” e o serie care, teoretic, îl are ca personaj pe Morfeu, încarnarea antropomorfică a viselor. Niște oculiști de la începutul secolului 20 îl iau ca prizonier din greșeală – ei încercau să prindă Moartea ca să devină nemuritori, dar l-au prins pe fratele ei mai mic și nu pe ea. Nu prea au ce să facă cu el, așa că îl țin prizonier timp de câteva zeci bune de ani, până are șansa să evadeze. Scapă, pedepsește persoanele de pedepsit care mai sunt în viață, își recuperează cele câteva obiecte care îi fuseseră luate și, când se termină cu asta, cam intră în depresie.

Iar de aici povestea se diversifică. Uneori e despre el, alteori e despre tărâmul viselor și despre cei care ajung în el. Uneori e vorba de lucruri care se întâmplă în lumea modernă, alteori de trecuturi îndepărtate și de legende – țesând toate o poveste mai mare, plină de ecouri și consecințe.

Stilul artei diferă mult, dar nimic nu e vreodată prost sau neglijent desenat. Din „Ramadan”:

Din „Exiles”:

O copertă:

„The Sandman” e poate mai mult un univers decât o poveste ca atare. Se clădește lent, urmărește diverse personaje care reapar după multe numere, reapar motive și idei, firele narative încep să se lege lent către final. Și pentru că e vorba de vise și povești, există o grămadă de referințe – însă, spre deosebire de cărțile scrise de alde Joyce și compania, pe care nu le poți aprecia decât dacă recunoști referințele, „The Sandman” nu-ți cere să știi nimic. Poate știi cine sunt zeii care apar, sau poate nu – dar nu contează, pentru că sunt personaje de sine stătătoare.

Încă un lucru: „The Sandman” e o serie de sine stătătoare. Are un început și un sfârșit – și totul e cuprins în zece volume, toate scrise integral de Neil Gaiman, ceea ce nu e puțin lucru (bine, mai sunt câteva volume pe lângă, dar vorbesc aici de seria originală în sine). În mod normal, companiile mari de benzi desenate trag la nesfârșit de poveștile care au succes ca să mai scoată un ban de pe urma lor – ai o mie de versiuni de Batman și de Superman, scrise de o mie de oameni, iar dacă ai ratat jumătate din povești s-ar putea să nu-ți dai seama niciodată. Aici nu. Aici există un tot unitar, o poveste. Și asta e ceva.

„The Sandman” poate fi cumpărat integral de pe Book Depository cu vreo 120 de euro – cam jumătate din cât am dat eu pe volume tot luându-le bucată cu bucată. Mai există și o versiune de lux, în patru volume (primul e aici).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[7 feb] Cartea de azi: „Frumoasa adormită și fusul” de Neil Gaiman

Wed, 07 Feb 2018 05:13:47 +0000

Undeva, într-un ținut îndepărtat, niște pitici vor să-i aducă un dar de nuntă reginei lor favorite – dar îi aduc zvonurile unui regat în care toți adorm, iar somnul magic se tot întinde și întinde din ce în ce mai departe. Așa că regina își îmbracă armura și se duce să vadă ce se întâmplă – și eventual să salveze o prințesă adormită.

E o poveste pentru copii publicată prima oară în 2014, care combină Albă-ca-Zăpada și Frumoasa din pădurea adormită, fără prinți pe cai albi – Neil Gaiman reinventează basmele și le amestecă. Depinde de la persoană la persoană dacă rezultatul pare reușit sau nu, dar ilustrațiile lui Chris Riddell sunt extraordinare și stau în picioare indiferent de celelalte impresii.

La noi, volumul de 68 de pagini a fost publicat la Nemira, în colecția pentru copii (Nemi) și e disponibil pe site-ul editurii, pe eMag și pe Libris. Eu am luat-o în engleză, la scurt timp după lansare de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Câteva mini-recenzii

Fri, 11 Sep 2015 19:24:24 +0000

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) **

Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă.

Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui. Un Cronicar (sau, mai degrabă, Cronicarul) vine să-i afle povestea și s-o scrie pentru posteritate, iar Kvothe începe s-o spună cu tot avântul și talentul unui povestitor de meserie – are un stil ușor de citit, plăcut, fix ce trebuie. Am râs cu hohote pe alocuri și cred că era să-mi dea și câte o lacrimă la un moment dat.

Kvothe e genial, extraordinar, talentat, ceea ce înseamnă că ar fi prea bun la toate și băiat de aur ca să fie o carte bună… dacă n-ar fi prea încăpățânat ca să fie și plăcut de ceilalți, prea dornic să se dea mare ca să fie prudent și prea nerăbdător ca să obțină ce-și dorește ca să stea în rând cu lumea.

Povestea în sine nu mi-a deschis noi orizonturi și nu m-a făcut să văd stilul fantasy într-un mod complet nou – are câteva clișee, lumea e una similară lumilor pe care le-am mai văzut – dar e spusă excelent. O recomand cu căldură (pentru că și eu am dat peste ea pentru că mi-a fost recomandată cu căldură).

Hiromi Kawakami – Cele zece iubiri ale lui Nishino. (literatură contemporană, literatură japoneză) (ebook aici)

Încă o carte bună – zece povestiri spuse de zece femei cu perspective diferite despre același bărbat. Un pic ciudățică, așa cum m-am obișnuit deja de la cărțile japoneze, dar bine scrisă și fluent tradusă. Farmecul constă în atmosferă: în prima poveste fantoma lui Nishino apare în curtea unei doamne pe care o curtase în tinerețea ei – nu că ar avea ceva de zis în mod deosebit, dar îi promisese cu mulți ani în urmă, când s-au despărțit, că avea să vină s-o vadă când murea. Așa că ce e de făcut cu el?… Nimic, primește două pahare cu apă, apoi dispare. Totul povestit, evident, pe tonul cel mai normal.

Erich Kastner – Emil și detectivii. (cărți pentru copii)

Am avut chef de literatură pentru copii la un moment dat – mă apucă uneori. Așa că am dat o raită prin raionul respectiv și am luat-o pe asta, la recomandarea cuiva… și pentru că-mi place seria Cărțile de aur ale copilăriei de la Arthur, e foarte elegantă, plăcută la atingere, cărțile sunt frumoase ca obiecte.

E fermecătoare în stilul vechi și nostalgic al cărților pentru copii, care erau simple, aventuroase și fără prea multe nebunii. Emil e un băiat bun (băiat model, cum ne anunță cartea), care face tot ce poate pentru mama lui – tatăl lui a murit de multă vreme. Iar ea, la rândul ei, ar face orice pentru el, așa că-l trimite în vacanță la bunica și la mătușa lui la Berlin, cu niște bani strânși cu greu pe care să-i dea bunicii… dar din păcate, un domn cu o pălărie îi fură banii. Bine, din păcate pentru el – pentru noi e perfect, că începe o mică aventură.

Emil și cei trei gemeni, cartea următoare din serie, este din păcate mai puțin interesantă. N-are aceeași coerență și aceeași unitate, ci pare mai degrabă peticită din mai multe idei care se potrivesc și nu prea. Ar putea fi vorba despre un răufăcător lipsit de inimă și scrupule care trebuie oprit din răutățile lui, dar e lăsat în pace când dă de înțeles că n-are chef să fie tras la răspundere. Eh, asta-i viața.

Neil Gaiman și Chris Riddell – Noroc cu laptele…

În ziua în care m-a apucat pe mine să iau seria cu Emil, librăria avea ofertă de 3 la preț de 2, așa că am înhățat și Noroc cu laptele…, că tot sunt fană de Neil Gaiman în general și pentru că altfel n-aveam de gând să o iau.

A fost cam dezamăgitoare. Până și pentru o carte de copii, e prea simplificată, are o structură de banc mai degrabă decât de poveste. Pe scurt, mama pleacă la ceva conferință și tatăl rămâne singur cu copiii – dar uită să ia lapte, așa că dimineața se duce la magazin și copiii îl tot așteaptă și-l așteaptă să vină cu el. Când se întoarce, tatăl le povestește cum a fost răpit de extratereștri, trimis înapoi în timp pe o corabie de pirați, a fost luat în balon de un dinozaur și a trecut prin diverse aventuri.

Însă ce e trist e că sare din aventură în aventură cu laptele în mână (și clădește poanta cu laptele pentru final – vorbesc serios cu structura de banc), dar nu zăbovește destul nicăieri încât să intri cât de cât în spiritul aventurii. Nu cred că mi-ar fi zgândărit imaginația când eram mică – sigur, are pirați și dinozauri, dar parcă prea tatăl ăla să se audă vorbind.

Neil Gaiman – Zei americani [Recenzie]

Fri, 17 Oct 2014 08:12:30 +0000

Citisem mai demult „Zei americani” de Neil Gaiman, în traducerea lui Liviu Radu, o carte care se pare că s-a epuizat în România, că n-o mai găsesc nicăieri online. Povestea cărții e cam așa: a fost publicată în 2002, a luat premii mari pe direcția de science fiction și fantasy, a fost iubită de unii, urâtă de alții. În 2006 a fost publicată la noi, în 2012 a ieșit în engleză o ediție aniversară de 10 ani, „versiunea preferată a autorului” cum s-ar spune, cu adăugiri și mici modificări. Eu pe asta o am, ebook, cumpărată prin martie anul acesta, dar se găsește și pe hârtie. Întâmplător, a fost și pe Humble Bundle cu niște cărți care mă interesau, deci o mai am și în alt exemplar digital – începe să fie amuzantă colecția mea de „American Gods”, în contextul în care nici măcar nu e una din cărțile care mi-au plăcut suficient de mult ca să mă reped în prima librărie să le cumpăr.

Am crezut că în ciuda faptului că au trecut câțiva ani de când am citit-o, o să descopăr diferențele. Am crezut greșit, nu le văd și pace. Am dat pe Google, am comparat diverse bucăți, ceva sigur îmi scapă, dar n-o să mă apuc să recitesc ediția veche în speranța că de data asta văd modificările. Eh…

Acum, înapoi la cartea efectivă. Are o structură interesantă. Cea mai mare parte din carte se axează pe Shadow, care e un individ destul de obișnuit la prima vedere, care e în închisoare pentru că a bătut doi prieteni care voiau să-l înșele cu niște bani (obținuți dintr-un jaf, dar jaful n-a fost demonstrat în instanță). Cu câteva zile înainte să fie eliberat, e chemat ca să i se spună că i-a murit soția, Laura, într-un accident de mașină – și i se dă drumul mai repede ca să ajungă la înmormântarea ei. De aici lucrurile se complică puțin și încep să apară zeități și întâmplări supranaturale (orice asemănare cu zeități existente este complet intenționată).

Partea de „structură interesantă” vine din faptul că din când în când apar povestiri scurte prin carte, despre cum au ajuns diverși indivizi din popoare vechi sau străvechi în America, despre credințe și zeități și sacrificii. Citești ce citești despre Shadow și pe urmă te trezești cu un trib care crede într-o zeitate-mamut, sau cu un copil care e crescut în întuneric și apoi sacrificat.

E o carte dură din multe puncte de vedere, în care sexualitatea și violența nu sunt cenzurate deloc – probabil pentru că și vechile legende, mituri și credințe erau mult mai dure decât e cultura noastră actuală (sau decât își imaginează unii dintre new age-iștii de azi). Are câteva replici și descrieri foarte mișto, gen „Casa mirosea a mucegai, umezeală și a ceva puțin dulce, de parcă ar fi fost bântuită de fantomele unor prăjituri moarte de mult.” E și un ghid al locurilor ciudate și impresionante din SUA, pe care le poți căuta oricând pe net ca să le vezi (ceea ce am și făcut uneori).

E și surprinzătoare pe alocuri, de fiecare dată când crezi că știi la ce să te aștepți te trezești că lucrurile stau altfel, că rezolvarea problemei e alta decât cea care ar fi părut să fie la prima vedere. În schimb, pe cât de interesante sunt schimbările de situație, pe atât de opac pare să fie personajul principal, cu care până la final n-am prea putut empatiza.

E interesantă – unii o iubesc, alții o urăsc, alții rămân neimpresionați, dar are părți memorabile care o fac să merite timpul acordat.

Două filme gratis, un pachet ieftin de cărți interesante

Fri, 29 Aug 2014 04:57:16 +0000

Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară.

Acestea fiind zise… Gog.com, care se ocupa înainte doar de vânzarea de jocuri mai ales vechi, dar și unele mai noi, se lansează și pe direcția de filme. Deocamdată au foarte puține, mai ales pe direcția de jocuri, dintre care pe două le dau gratis:

TPB AFK: The Pirate Bay Away From Keyboard, care este despre viața fondatorilor The Pirate Bay (că tot erau susținători ai piraților pe-aici; apropo, cică unul dintre fondatori nu-i de acord cu felul în care a fost reprezentat în film)
The Art of Playing, un scurt metraj despre jocuri din perspectiva celor care le fac

Aici e pagina de pe Gog.com cu filmele.

Apoi, Humble Bundle de care tot vorbesc pe blog, are un pachet de cărți care-i conține și pe Neil Gaiman, și pe Paulo Coelho, o decizie care mi se pare foarte neobișnuită.

Pentru $1:

The Curse of Chalion, de Lois McMaster Bujold
Twinmaker, de Sean Williams
Busting Vegas, de Ben Mezrich
American Gods, de Neil Gaiman
Map of Bones, de James Rollins (plus o parte din The Sixth Extinction)

Pentru mai mult decât au plătit ceilalți în medie (acum $7.47), cele de mai sus, plus:

Angel’s Ink, de Jocelynn Drake
The Wasteland Saga, de Nick Cole
By the Blood of Heroes, de Joseph Nassise
The Witch of Portobello, de Paulo Coelho
Sandman Slim, de Richard Kadrey
The Dead Run, de Adam Mansbach
The Taken, de Vicki Pettersson

Pentru peste $10, toate cele de mai sus, plus:

Dead With Walking, de Kim Harrison
Trouble on the Reserve, de Kim Harrison (disponibilă doar pentru Humble Bundle, doar acum)

Cărțile de pe Humble Bundle sunt aici și sunt disponibile până miercuri. Ca de obicei, o parte din încasări merg către organizații caritabile.

O grămăjoară ieftină de cărți digitale bune

Fri, 30 May 2014 08:30:32 +0000

Cei de la Humble Bundle, care sunt niște oameni pe sufletul meu, așa, vând timp de două săptămâni (din care au trecut vreo două zile, ce-i drept) un set de cărți digitale în toate formatele uzuale, fără DRM. În engleză, că mno.

Dacă dai cel puțin $1, primești inclusiv ceva de George R.R. Martin, ăla cu Urzeala Tronurilor:

Dacă dai mai mult decât au dat media sumelor pe care le-au dat ceilalți care au cumpărat grămăjoara, primești inclusiv From Hell, de la Alan Moore, tipul ăla cu Watchmen și cu V de la Vendetta:

From Hell de Alan Moore & Eddie Campbell
Wizard’s First Rule de Terry Goodkind
The Alchemist de Paolo Bacigalupi
The Executioness de Tobias S. Buckell
alte cărți, pe care o să le anunțe curând

Dacă dai cel puțin $10, primești și:

Jam de Yahtzee Croshaw (un tip cu un umor sec și mișto, care face niște recenzii mișto de jocuri pe calculator pentru Zero Punctuation)
Lovecraft’s Monsters: Anthology de diverși, printre care și Neil Gaiman. Editor: Ellen Datlow (Neil Gaiman e tipul ăla care a scris Pulbere de stele și pe care-l tot menționez pe aici)

Link-ul pentru comandă e aici. Cât vreți voi din sumă se duce către scopuri caritabile.

Writing, video games and so forth

Wed, 27 Nov 2013 11:55:18 +0000

I don’t often write blog posts because somebody says „Be part of this! Write about this topic!” And yet here we are, because I find a certain topic interesting.

Cathy Day, whom I’ve occasionally mentioned on this blog, wrote the following:

I’ve never played a video game, but I recognize that it’s a narrative experience that lots and lots of people value. No judgement. But in my fiction-writing classes, I often read stories and novels that read as if I’m watching someone else play a video game. There’s plot, action, scene, all great, but virtually no interiority, which for me is *absolutely necessary* in fiction. My students have always used films and TV shows to talk about fiction, but now they also reference video games. “This is like Bioshock,” for example, and I have no idea what that even means. I wonder if other creative writing teachers have noticed this quality in student fiction or these references? I wonder if people who play video games could give me some tips about how to help my students make the transition from gaming to writing narrative.

She wrote it on Facebook, then she posted it on her blog and asked for opinions. I like the question and it’s part of something I’ve been thinking about for a long time. It’s a slightly different take, and I’ll start from here: what is up with literature, anyway?

I’ve run into endless discussions concerning whether listening to an audiobook counts as reading the book. Some say it’s less valuable to listen to a book than to read it – because it’s lazier. And then, of course, people often say that books are superior to movies/TV shows, because the latter are less valuable/more commercial/easier to follow. Theater is above TV, but I’m not sure where it is in relation to reading books. Probably a bit lower on the scale of values, unless you’re watching some damned difficult crap. Video games are, of course, at the very bottom of this scale of values, because Pacman can’t compare to Tolstoy, or something like that.

Which is all fascinating and, in my opinion, all wrong. I describe myself as a writer, but what I actually mean by it is that I am a storyteller whose main medium is the written word. But man, I love other mediums, too. I write my own novel and I do my own audio recording of it. If you read it yourself, you get to add intonations and moods yourself. If you listen to it, you get my interpretation of how the story and the characters sound like. You might think this is good, right? I am telling a story, I naturally want to get it across my way, no? No. Sometimes it helps me. At other times, I am very sad that my own voice, no matter how good, will never echo in your mind in the same way as your own soundless inner voice.

The fun part is that no matter how a story gets told, we never get the whole of it. We recreate it from what we have, but in the end we all see our own version of that story. Fans put this in practice: they often write their own crazy stories based on small gestures which are definitely there, but which meant something entirely different to the scriptwriter, director, actors. And that’s perfectly alright and normal and I love it.

So where am I going? Well, to this: there’s no ‘right’ way to tell a story. There is no ‘perfect’ medium. Art is a lie: it makes us think we’re getting the full story, but it’s always giving us more of something, less of something else. There will be things you will wish you had been able to leave out, but must add. A movie will never manage to have an indistinct background as well as a comic series can. It’s easier to hide background details in film than in literature: in literature you need to mention them, but keep the reader’s attention focused on something more exciting. In film, you literally put them in the background.

Here’s what I mean. Look at one of the pages of Exiles, a number of The Sandman, from the volume The Wake:

Look at the subtlety of the black and white, at the elegance of the drawings. The scenery is barren, or maybe it barely exists at all. Different fonts to suggest different types of speech, but they don’t tell you anything about what characters’ voices sound like. I can’t change fonts in a book: it’s too odd, it jumps at you. What you can’t do: add music; describe actual voice pitch; add every gesture. There is a lot of suggestion here – and in other mediums, that suggestion would need to be done in different ways. Literature would use vague words, cinema might use filters and carefully considered sets.

It is unfair to compare a medium with another from a value POV because they all do different things.

But what about video games and fiction writing and what Cathy Day said? I’ve taken you on a ride, but we’re finally arriving at our destination. She mentioned no interiority from the characters. Well…

In video games the main character can be a shell that the player enters (usually first-person games: shooters, Portal, Amnesia). Or s/he can be very clearly defined as a character (Monkey Island’s „Guybrush Threepwood, mighty pirate!”). In the first case, the player’s psychology substitutes that of the character’s, doesn’t it? There is still psychology going on, but you don’t see it because it’s yours. You put it all in. It’s something you simply can’t do with books, they need psychology.

Well, the problem with video games from this point of view is that they don’t teach you how books look like. Which is an odd thing to say, I suppose, but I think it’s the basic problem that Cathy Day encountered: her writers might have stories to tell, but they aren’t familiar with how literature tells stories.

Oh, no. What is there to be done?

Well, the short answer is: read books. Read more books. Look at what it is that books do. Grab books from various different genres, different countries, different times and see what they do and how they do it. What catches your attention? What makes them interesting? What makes you read on? Study books, don’t just read them. If you like a page, figure out why you like it. I am not saying you should do this as a reader. As a reader, you really ought to give in to the story and enjoy it. But as a writer, that’s how you learn how to do things. By studying others.

C. Day is asking about transitioning from one medium to another.

Well, transitioning is a bit like translating. The theory of translation says the following: a translator doesn’t go from language A to language B. Instead, he goes from language A to a certain meaning, which he then moves into language B. In other words, „Mary goes to the market” is English. It is then translated into the idea of Mary going to the market, in present tense, which then needs to be retold in, say, Romanian: „Mary merge la piață.” This can lead to several choices for the translator (Do I call her Mary, because that’s her original name? Or do I call her Maria, so Romanian readers can feel closer to her?).

The same is true for changing mediums, I think: you have the story in medium A, which you then translate to yourself as a complex web of plot, character and details, which you then try to get across in medium B, with medium B’s tools and techniques. But the story is, to my mind, the central thing.

I haven’t played Bioshock, but I’ll talk about Tomb Raider, which is new, shiny and well-known, okay?

Lara Croft struggles there against two types of opponents: ones who catch her and ones who don’t. This division is important because those opponents transmit two different things: the ones who don’t catch her are at a distance. They have guns and other such. They can shoot her and kill her, but you can evade them. They are there to underline her skills with a gun/bow and arrow/weapon of choice. They create a stealthy Lara, who works hard at not being seen, who is a scared woman, but a deadly woman. They make you feel strong.

The enemies who catch her are up close and personal. They grab her. They hold her. You need to hit a sequence of buttons at the right time to escape their grasp and you often can’t. This Lara is more scared than skilled, more desperate and in difficulty than on top of the situation. I did wonder for awhile why the hell I needed to press left and right in quick succession to evade a crazy psycho, but the answer is this: because it’s effing hard for her to escape.

This is how the story works for games: is it difficult for Lara? The player will struggle. Are stealth and skill needed? You get ten opponents and alarms everywhere.

Literature is more subtle. You don’t have to kill ten opponents to prove stealth. One or two are enough. Four are numerous. I will disbelieve you at ten. Explosions don’t affect us much, because it isn’t the idea of an explosion that really makes an impact on us: it’s the sound of it, the light, the way things fly all over and are destroyed. You need to describe that.

Video games are explicit. They need to hit you over the head with a hammer to get a point across. Literature is subtle and relies on small things, on details and observations.

Here’s how it can be done. Lara against opponents who don’t catch her:

My knee scraped against the ground as I fell, but I couldn’t scream. They would hear me, and then they would kill me. I hurt all over, but I needed to find a way out, so I searched for something, anything, a rope, a surface I could climb on, but seconds ticked away and they got closer and closer…

Lara caught:

She felt his hands running across her body as he whispered words in Russian that she couldn’t understand. Lara had no idea whether he meant to kill her or rape her, she wanted to curl up into a ball and cry either way, but that wasn’t an option…

If you want to transition, you need to switch modes of expression. What can literature do that video games can’t do (as easily)? References, thoughts, impressions, feelings, moods. It comes down to learning what your medium can do, what has been done so far and how. Which is why writers need to read books.

(But you can pick up stuff from other mediums as well, of course. And as for video games, I really recommend that people should play some. You might eventually realize that they Aren’t Your Thing, but they are an experience of their own, no? A whole new type of telling stories.)

Neil Gaiman – „Oceanul de la capătul aleii” [Recenzie de carte]

Sat, 31 Aug 2013 07:47:34 +0000

Titlu: Oceanul de la capătul aleii

Autor: Neil Gaiman

Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate)

Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute)

E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă. Neil Gaiman e un povestitor, în fond, așa că scrie de dragul de a spune o poveste.

Scrie atât de bine încât nu mi-am dat seama că personajul lui n-are nume decât când m-am apucat să scriu recenzia.

El e un bărbat pe la 40-50 de ani, într-o mașină. E acolo pentru o înmormântare. Nu știi cine a murit, pentru că de fapt nu contează. Dacă ești ca mine, o să te gândești că tatăl lui. Dar chiar nu contează. Și conduce pe aleea pe care locuia când era mic.

La început mă gândeam că e o poveste pe care o știu deja – la un moment dat, dacă autorul îmbătrânește destul, s-ar putea să-i apară o carte despre amintiri, fictive sau reale, sau cum or fi.

La capătul aleii e o fermă unde locuiau trei femei – una era bunica, alta mama, iar ultima era Lettie. Pe toate le chema Hempstock. El intră, o găsește pe una dintre femeile Hempstock și o întreabă dacă mai există iazul din spate – sau oceanul, pentru că așa îi zicea Lettie. Se așează pe malul iazului și-și aduce aminte de copilăria lui.

Doar că povestea nu e despre copii, pentru că a scris-o Neil. Sau e. Mă rog. Într-un fel. E vorba despre el când era copil, despre vara în care avea șapte ani și a murit minerul și s-a trezit într-o dimineață înecat cu o monedă veche care de-abia fusese creată. E vorba de fata care avea un ocean care era un iaz și despre chestia care voia să facă oamenii să fie fericiți. E vorba de cruzimea nepăsătoare a adulților și de minciunile pe care și le spun și despre amintiri și de felul în care se schimbă și de felul în care acoperi golurile dintre ele.

Romanul are ceva de schiță în felul în care e scris. Dacă ar fi o pictură, aș zice că e una orientală, desenată cu puțină cerneală, linii simple și o grămadă de spațiu gol care-ți atrage atenția către lucrurile importante. Sau poate că e doar genul de carte pe marginea căreia ar trebui să desenezi. Copilul vedea doar anumite lucruri, nu altele – dar adultul lasă lucrurile urâte acolo. La un moment dat se poate întâmpla să te străbată un fior când devii suspect cu privire la părinții lui, la obiceiurile lor, la felul în care rezolvă probleme. El nu e genul de copil care se duce să ceară ajutor de la adulți și poate că are dreptate.

Oceanul de la capătul aleii nu e o carte pentru copii (dacă ești atent, probabil că te-ai oripila dacă ai ști că o citesc – dar lor s-ar putea să le placă). Nu se afundă în lumi fantastice, unde te aștepți ca anumite lucruri să fie nasoale pentru că așa funcționează poveștile. E la marginea realității, iar el trece între realitate și fantastic fără ca cele două să se întrepătrundă cu adevărat. Și de fapt sunt două povești acolo, dar cea fantastică e cea pe care o vezi mai tare.

(P.S. E disponibilă pe eMag.)

Neil Gaiman's "The Ocean at the End of the Lane" [Book Review]

Sat, 31 Aug 2013 06:37:22 +0000

Title: The Ocean at the End of the Lane

Author: Neil Gaiman

Rating: 5/5

Is this book for me? Yes.

It takes a certain amount of magic to make you not realize that the main character has no name until you need to write the review.

He is a man in his late forties, early fifties, driving down the lane where he used to live as a child. There was a funeral. It doesn’t say who died, because it doesn’t matter at all. If you’re like me, you’ll think it’s the father. But it doesn’t really matter.

I started by thinking that this is a story I’ve heard before – at some point, if an author gets old enough, there might come a book about remembering.

At the end of the lane, there’s a farm where Old Mrs Hempstock, Mrs Hempstock and Lettie Hempstock used to live. He walks in and asks if there’s still a pond at the back – or an ocean, because that’s what Lettie called it. Sitting by the pond, he remembers.

Except this is Neil Gaiman writing; and the story isn’t about children. Or, well, it’s about him, when he was a child, that summer when he was seven and the opal miner died and he woke up one morning choking on an old coin that had barely appeared into the world. It’s about the girl who had an ocean which was a pond and the thing which wanted to make people happy. It’s about the careless cruelty of adults and the lies they tell to themselves, and about memories and the way they change and the way you fill in the blanks.

The novel (it’s a short novel) has a sketch-like quality to it. If it were a painting, I’d say it’s one of those Eastern things, done with a bit of ink, simple lines and a lot of empty space to draw attention to what’s really important. Or maybe it’s just one of those stories where you’re supposed to scribble on the side. His point of view as a child caught only some things, not others – but his adult self leaves the unpleasant bits in so they’ll catch your eye for a moment and scratch your sense of suspicion.

The Ocean at the End of the Lane isn’t a book for children (you would probably be horrified to know they’re reading it – but, in a way, I think they’d like it). It doesn’t go deep into fantasy worlds, where we would expect some things to happen badly just because that’s how stories go. It’s just at the edge of reality, with him going between the very real reality of his old childhood home and the magic of the world beyond.

(P.S. It’s available, as usual, through Book Depository (free shipping), Amazon UK and Amazon US)

Două despre scris, via Neil Gaiman

Tue, 23 Jul 2013 21:15:22 +0000

Neil Gaiman are multe sfaturi bune despre scris. Majoritatea sună cam așa: „Scrie!” Aveam odată un wallpaper cu poza lui și două reguli: 1. Termină ce ai început; 2. Nu te poți scula decât ca să-ți mai iei niște ceai.

Și cam pe aceeași direcție e și discursul lui, „Make Good Art”.

Dar dincolo de ce zice. Mă gândeam acum la două chestii pe care le-am văzut demonstrate foarte bine în Sandman (seria lui de benzi desenate, despre care mi-am scris lucrarea de licență).

1. Detaliile sunt importante.

Nu detaliile în sensul „Camera avea patru pereți, două geamuri, un scaun și o masă și un dulap în colț.” Pentru că nu prea ne pasă (decât dacă e ceva important în aranjamentul ăsta). Ci detaliile de atmosferă, o replică a unui personaj episodic, obiectele peste care ai șanse să dai, chestii de-astea. Ajungi să simți realitatea situației – să simți să zicem aerul apăsător într-o cameră dacă spui că perdelele sunt indigo, pline de praf, aerul închis. Ajungi să simți realitatea personajelor – să zicem că un personaj are un caiet în care-și notează prima frază din fiecare film care câștigă un premiu la un festival important. Și tot așa.

(Sandman e plin de detalii, de povești care deviază de la firul narativ principal, de personaje episodice, secundare etc. – au adus-o pe coordonatoarea mea de licență în pragul disperării, din păcate. Efectiv simți că e o lume foarte marte și care stă foarte bine în picioare.)

2. Când nu știi unde mergi, nu crea universul.

În momentul în care scrii ceva episodic sau mai lung de o nuvelă nu e necesar să inventezi de la început totul. E necesar să ai însă destul spațiu de manevră ca să poți să ieși din încurcături mai târziu. Și dacă pui destule detalii, poți să te legi de ele mai târziu. Să zicem că personajul de mai sus care-și nota prima frază a filmelor premiate făcea un studiu aiurit. Poate nu mai e pomenit niciodată. Poate că e și aflăm că el voia să afle de fapt proporția lor dintre verbe și adverbe, lucru pe care urma să-l prezinte unei comisii pentru a-și lua doctoratul. Dar de fapt încerca să afle dacă e un ritual magic și conspiraționist în care forțele iluziei încearcă să cucerească pământul și el e singurul care realizează treaba asta din schimbarea tonalității acelor fraze. Poți să extinzi din ce în ce mai mult – atâta timp cât nu ai stabilit de la început niște reguli care nu-ți permit să te extinzi.

(Sandman are o structură foarte complexă pentru că a spus multe de la început și le-a reluat mai apoi – de la personaje care revin după zeci de numere, la teme recurente. Faptul că se bazează mult pe mitologie îl lasă să se lege și de detaliile miturilor.)

…

Nu sunt reguli universale. Nu știu dacă există reguli universale în scris, cel puțin nu de genul ăsta. Nu sunt sfaturi. Sunt mai degrabă tehnici. Care par să meargă.

O colecție de chestii interesante la prețuri mici

Sun, 14 Jul 2013 11:01:50 +0000

Acum câteva zile am dat de Humble Bundle, unde se pare că vând colecții de cărți (sau de jocuri, mai demult) la prețuri mici… și o parte din bani sunt donați în scopuri caritabile. Dai cât vrei, primești sigur anumite chestii (în cazul ăsta, câteva cărți). Dacă dai mai mult decât au dat ceilalți în medie, atunci primești un pachet mai mare de chestii (în cazul ăsta, și mai multe cărți).

Recunosc că mă depășește puțin conceptul, dat fiind faptul că sunt chestii bune în legăturica asta umilă de lucruri, dar cine sunt eu ca să mă pun cu o chestie făcută legitim?…

Nu recunosc decât două cărți din oferta de acum: xkcd, volume 0 (pentru că e xkcd, normal) și Signal to Noise, de Neil Gaiman, cu ilustrații de Dave McKean. Signal to Noise e una din cărțile alea care-ți rămân în minte cu o propoziție, cu o idee, cu un sentiment. Un regizor pe moarte își imaginează ultimul lui film, despre apocalipsă. O apocalipsă tăcută, cu un sat de oameni pregătiți să moară, care urcă pe un deal ca să aștepte acolo sfârșitul lumii. Mi-aduc aminte o propoziție pe care n-o găsesc acum, „lumea se termină mereu, pentru cineva.” E o carte stranie, cu ilustrații neobișnuite, care se schimbă de la pagină la pagină, trec de la desene spre poze în colaje sumbre. Și da, merită citită.

O poveste simpatică.

Thu, 13 Jun 2013 22:13:10 +0000

Mă uitam la Glee (serialul) și am ajuns la episodul în care trupa de muzică a școlii vrea să pună în scenă The Rocky Horror Picture Show. Pe care nu l-am văzut. Și pe când căutau ăștia mai tare pe cineva să joace rolul transsexualului, mi-am adus aminte că acum ceva timp citisem ceva legat de felul în care Neil Gaiman își numise fiica cea mare. Ceva care îmi suna a Rocky Horror Picture Show. Am dat pe Google, am căutat pe blogul lui.

Până la urmă am dat după „transvestite”. Și am găsit. „În care autorul are în sfârșit Discuția cu fiica lui”. Pe care o traduc, că m-a distrat.

În seara asta m-am distrat bine cu Holly, din clipa în care mi-a zis cât de mult îi plăcea cântecul „Across the Universe” și de mine când îi cântam versiunea de Laibach, care a fost dintotdeauna preferata mea. „Tata,” mi-a zis fericită, „Asta e varianta pe care o știam când eram mică. Tu o cântai. Și mereu mă întrebam de ce cea de Beatles suna întotdeauna altfel decât mă așteptam. Adică în primul rând puteai să descifrezi cuvintele.” Pe urmă am stat în fața calculatorului câteva ore și i-am făcut un playlist cu alte cântece care-i plăceau mult când era mică, cele pe care și le amintea și cele pe care le uitase, și din una în alta am ajuns să avem Discuția. Cea de care știam că o să vină de aproape nouăsprezece ani încoace.

I-am pus cântecele din copilăria ei pe playlist – „Barcelona” și „Nothing Compares 2 U” și „I Don’t Like Mondays” și „These Foolish Things” și pe urmă a venit „Walk on the Wild Side” de Lou Reed. „Mi-ai pus numele după cântecul ăsta, nu?” a zis Holly când a început basul. „Dap,” i-am zis.

Lou a început să cânte.

Holly a ascultat primul vers și, pentru prima oară, chiar a auzit cuvintele.

„S-a ras pe picioare și atunci el a devenit o ea…? El?”

„Da,” i-am zis și mi-am luat inima-n dinți. Aveam Discuția. „Ți-am pus numele după un travestit dintr-un cântec de Lou Reed.”

A zâmbit atât de larg încât parcă s-a luminat încăperea. „Tata. Așa te iubesc,” mi-a zis. După care a luat un plic și mi-a scris cuvintele pe spate, în cazul în care le uita.

Nu sunt sigur că mă așteptasem ca Discuția să decurgă chiar așa.

Neil Gaiman's "The Sandman": "Preludes and Nocturnes" [Book Review]

Wed, 10 Apr 2013 19:56:54 +0000

Title: Preludes and Nocturnes

Series: The Sandman
Author: Neil Gaiman

Rating: 4/5

Is this book for me? It’s a graphic novel – that’s a fancy way of saying „comics”. It’s also horror. I’m not fond of the drawing style. The writing is grand, each word falling as heavy as if it were engraved in granite, sent back in the past and reverberating at you from antiquity. This book is probably not for you. You should read it anyway.

I first read Neil Gaiman’s „The Sandman” back in the first year of university, when a friend shoved it towards me. I’d seen „Stardust”, but I had such a huge stick up my ass that I couldn’t believe fantasy to be worthy of anything (nor fanfiction, but that’s another story). Now, she’s a very convincing person and she made me read some scans. I hated the drawing style.

Really not my type of art.

It was the story that got my attention, naturally. I knew next to nothing about comics and I had expected some sort of superhero running about saving the day, amidst corny lines like, „I will get you next time, Sandman!!!” and „That dastardly enemy, he killed me! I’ve been shot!” Not so. The series begins with „Wake up, sir, we’re here”. An old man gets out from what seems to be an early 20th-century car – we’re told it’s 1916. He walks to a rich mansion and delivers a mysterious tome to somebody looking very much like your standard villain. The comics cheese steps in for a second on the second page as the villain declares that „The Magdalene Grimoire was all that the order needed. We can hold the ceremony at the next full moon… and then… No one need ever die again.”

But Gaiman doesn’t detail what exactly that’s all about. He doesn’t step into the evil plan. One corny line of exposition and then we’re thrown into four panels that break our expectations – the third page and Gaiman is already working his magic. The Sandman is not about superheroes. It’s about stories. It’s about dreams and tales and the imagination, about the way each person is made of feelings and dreams and aspirations and desires and hopes – and all that comes together into a web that’s so large, so complex that by the end of the series I was standing in awe, crying with the inability to even figure out how one goes on to create a Sandman.

The panels are the real hints of what will happen. In Toronto, Canada, Ellie Marsten is listening to „Through the Looking Glass” and, despite knowing that it’s just a bedtime story, she’s terrified. Elsewhere, in Jamaica, Daniel Bustamonte sleeps despite the noise and the rustle and dreams a dream that sounds comforting. In France, Stefan Wasserman looks scared shitless on the battle front – he’s almost 14, but he lied about his age to enlist. In London, Unity Kinkaid dreams of a man with stars in his eyes.

The Sandman is a story of stories. In „Preludes and Nocturnes” it picks up its wings to fly – somewhat unskillfully, as Neil Gaiman hadn’t gathered the courage and the following that would propel him into greatness yet, but even the first flight is darkly beautiful. Whereas the rest of the series will draw from the entire world to build itself, „Preludes and Nocturnes” draws mostly from other comics and the comic genre – the Sandman, Morpheus, Oneiros, the Lord of Dreams who is in charge of dreams, the imagination and stories, first appears dressed in his battle regalia, which he actually doesn’t often wear – he has a helmet, a pouch and a ruby (all of which get taken from him). Summoned by Roderick Burgess, our villain, he remains entrapped in a magic circle for seventy years, biding his time until he can escape. In the mean time, people all over the world fall into deep slumber or remain unable to sleep.

His escape and the recovery of his artifacts are, to put it simply, not pretty. To put it simply, this IS a horror series, complete with graphic descriptions of heads rolling off, of drugged people, insanity and violent murders. The stories, episodic, read like general cautionary action/adventure plots, with descriptions of hell and Lucifer and what happens if you play with the forces of the universe. Your run-of-the-mill sort of plot – but the details shine through dialogues and inner monologues and little ironies.

One that appealed to me especially was the story of Bette Munroe („24 Hours”). Quote: „On her days off, after she’s tidied the house, Bette Munroe writes stories. She writes them in longhand on yellow legal pads. […] Most of her stories, however, are about her customers. They look at her and they just see a waitress; they don’t know she’s nursing a secret. A secret that keeps her aching calf-muscles and her coffee-scalded fingers and her weariness from dragging her down… It’s her secret. She’s never shown anyone her stories.” She pictures her success, people wondering how such an accomplished writer could know so much about being a waitress – she fancies herself gathering material, just playing her life’s part, but one day she will move on. „She isn’t small-minded; a writer can’t afford to be.” She writes lesbians into married girls, young men into success – she wants everybody to be better off, to have a good life. „All Bette’s stories have happy endings. That’s because she knows where to stop. She realized the real problem with stories – if you keep them going long enough, they always end in death.”

As it happens, Bette has less than 24 hours left to live before she dies gruesomely. Her killer has much longer. But the diamond of Gaiman’s style shines from within the roughness.

If horror is far from your thing, however, another option is to simply skip most of „Preludes and Nocturnes”, although you’ll be missing a lot. The last issue in the volume, „The Sound of Her Wings”, has Dream/Morpheus/The Sandman hanging out with his sister, Death, at the end of his quest for the artifacts. And it’s where Neil Gaiman starts revolutionizing the world of comics. By turning something that was horror/adventure into a huge story about stories, life and everything in between.

Dream, Death and the old man

The Sandman is available on Amazon UK and Amazon US (click the pictures to get there):

[][1]

Amazon UK version

[][2]

Amazon US version