Nemira on Roxana-Mălina Chirilă

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Wed, 27 Oct 2021 19:24:18 +0000

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

„Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Spectrul lui Phlebas”, de Iain M. Banks

Wed, 08 Aug 2018 18:56:48 +0000

[notă: această postare e scrisă de Mac Gregor.]

E prima carte din seria Culturii, ceea ce e important. Cultura este varianta pozitiva a descoperirii AI. In loc sa se intoarca impotriva oamenilor, masinile inteligente aleg sa traiasca in simbioza cu ei, avand drepturi ca persoane etc. Asta le da oamenilor un avantaj tehnologic fantastic. Au de ex corpuri modificate, cu control hormonal total, ceea ce le da de ex erectie la comanda si putere de a avea orgasm la dorinta. Masinile le pun deasemeni la dispozitie cele mai tari gadgeturi din galaxie, le construiesc nave etc.

Oamenii sunt copiii rasfatati ai AI-ului.Traiesc petrecandu-si timpul cu despicatul in patru a diverselor fire filozofice. Chiar si in razboi, mai mult masinile se ocupa cu gandirea strategica, in timp ce oamenii mai mult dezbat la nesfarsit ce si cum e mai corect sa faca. Sunt modelati zic io dupa democratii americani.

Inamicii lor sunt o specie de uriasi cu trei picioare, extrem de seriosi in tot ce fac si fanatici in religia lor care zice ca sunt destinati sa faca ordine in lume. Urasc Cultura pentru ca ii face pe oameni slabi si indecisi. Deocamdata castiga.

Cartea urmareste pe un tip extrem de decis care lupta de partea uriasilor. Mai este o agenta a Culturii, care are dubii daca viata merita traita, si care este atrasa de hotararea repectivului si sfarseste prin a calatori in siajul lui.

Cultura este partea cea mai interesanta a cartii. De ce aleg masinile sa ramana cu oamenii? Nu e explicat. La un moment dat exista o faza cu un robot care servea o tipa pentru ca era practic indragostit de ea si asa putea sa o admire zilnic.

Cartea nu avanseaza fantastic de mult cu explicarea culturii. Prea multe aventuri. De exemplu, agentul ajunge intr-un echipaj de pirati. Ar fi fost destul un atac impreuna cu ei. Dar nu, autorul prezinta TREI. Si tot asa.

In fine, am aceeasi parere despre autor ca si despre Cultura: „Da’ nu sunteti voi un pic cam puturosi, uai?”

John Scalzi – seria „Războiul bătrânilor”

Tue, 03 Oct 2017 15:22:00 +0000

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.

Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor. E în stare să creeze un univers interesant și să-l dezvolte nu doar în „Războiul bătrânilor”, ci și în continuări, dar pune problema simplu și clar chiar și când e vorba de știință.

Mai exact, dacă există autori care îți povestesc cum curentul electric ionizează cuantic niște convertori divergenți ai materialelor profisinergicasnice, sau alte abureli care sună pompos și nu înseamnă nimic, Scalzi vine cu idei simple și clare. De exemplu, soldații care apără umanitatea sunt verzi. De ce? Pentru că au clorofilă, ca să poată face fotosinteză în caz de nevoie. Sau au tot felul de îmbunătățiri genetice – oamenii de știință au decupat ADN-ul uman, au păstrat bucățile care chiar fac ceva, le-au înlocuit pe celelalte cu chestii utile, apoi au reasamblat totul în așa fel încât să iasă de acolo ceva cu formă umană și, voila!, gata super-soldatul.

În prima carte din serie, „Războiul bătrânilor”, John Perry părăsește pământul și mormântul soției și se înrolează în Forțele de Apărare ale Uniunii Coloniale, care se ocupă de tot ce înseamnă „umanitate în spațiu”.

În a doua carte, „Brigăzile fantomă”, Uniunea Colonială e trădată de un om de știință care decide să se alieze extratereștrilor. Pentru că e extrem de bun la ce face și are o grămadă de informații sensibile pe care le poate folosi împotriva omenirii, Uniunea Colonială decide să-l cloneze și să-i insereze clonei o copie a minții originalului. În fond, trădare, trădare, dar să afle și ei de ce s-a întâmplat chestia asta.

În a treia carte, „Ultima colonie”, Scalzi se întoarce la povestea lui John Perry, care între timp a părăsit Forțele de Apărare, s-a recăsătorit, a adoptat o fată și acum e șefuleț într-o colonie. Asta până când Uniunea Colonială îl trimite să înființeze o colonie nouă – și nu că vreau să dau totul afară din casă, dar pare că va fi cam ultima colonie a oamenilor.

Poveștile se citesc repede și te țin cu sufletul la gură, de nu știi când au trecut toate paginile. Din punctul ăsta de vedere, recomand cu căldură seria, care a apărut la Nemira (și e disponibilă și pe eMag sau Libris). Mi se par potrivite și pentru oameni care citesc o grămadă de SF, și pentru cei care gustă mult mai puțin genul de obicei.

Din punctul de vedere al traducerii… primul volum l-am citit în engleză, al doilea a fost citibil în română, dar** ultimul volum scos, „Ultima colonie” scârțâie din toate încheieturile**. Nu știu cât din vină îi aparține Cristinei Ghidoveanu, care a tradus volumul, și cât redactorului Stelian Bigan și lectorului Ecaterina Derzsi. Așa că îi menționez pe toți. (Mai există Cârcotașii? Mai spun „Rușinică”?)

Pe partea de traducere (probabil), există replici precum: „Atunci cred că o să mă relaxez și-o să mă încălzesc la razele talentelor mele superioare de conducător” (p. 16), care m-au făcut să wtf-uiesc împreună cu prietenii.

La redactare/traducere/lipsă de atenție, am observat lucruri ca: „Era plăcut să ajuți oamenii și era la fel de plăcut că oamenii îmi ascultau sfaturile.” (p. 14) Sau: „nu eram de fapt o unealtă a colonialismului, sau cel puțin dacă eram, eram unul realist” (p. 16).

Până la urmă, am făcut tot posibilul să-mi dezactivez partea de creier pe care o folosesc la muncă și am reușit să intru în spiritul cărții, ignorând cu voioșie toate problemele. Ori au fost mult mai puține după primele 30-40 de pagini, ori am reușit eu să le ignor – până când am ajuns la pagina 142, unde scria așa: „Vârcolacii nu m-au observat; erau concentrați în întregime asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre dacă se mișca. Nu s-a mișcat.”

Am citit de mai multe ori paragraful, pentru că mi s-a părut că am sărit un rând. Dar nu-l sărisem eu, îl săriseră ei. Problema asta deja nu mai e de traducere, ci probabil de redactare – cineva probabil a vrut să facă o modificare și a șters o bucată de text cu totul.

Nu știu ce s-a întâmplat cu „Ultima colonie” – poate că Nemira a trimis din greșeală o variantă intermediară a cărții la tipar și nu și-au dat seama. Însă speranța mea e că textul va fi revizuit pentru următoarele ediții (dacă acestea vor mai exista).

Citește la munte într-o vacanță oferită de Nemira

Tue, 18 Jul 2017 12:53:02 +0000

Editura Nemira împlinește 26 de ani și își sărbătorește ziua – iar când o companie dă o petrecere, nu te duci tu cu cadouri la ea, ci vine ea cu cadouri la tine.

Până pe 23 iulie, transportul e gratuit și primești o carte cadou la orice comandă făcută pe site-ul editurii, iar toți cei care cumpără cărți de pe site sunt înscriși automat la o tombolă prin care pot câștiga un weekend pentru două persoane la Conacul Ambient de lângă Brașov.Poate că nu e tocmai o excursie în Westeros, dar pe de altă parte e cam periculos acolo cu toți regii care se bat pentru tron, așa că tot mai bine e să stai cu burta la soare și să te bucuri de bătălii epice de la distanță.

Dintre cărțile care mie personal mi-au plăcut de la Nemira:

Pământul lung, de Terry Pratchett și Stephen Baxter. Un roman SF despre lumi paralele în care poți ajunge cu un dispozitiv făcut dintr-un cartof. O poveste despre explorări.

Vassa și noaptea, de Sarah Porter. Un basm reinterpretat în cheie modernă, despre o fată care ajunge în slujba Babei Yaga, o vrăjitoare bătrână care are un magazin non-stop ce dansează pe picioare de găină în centrul unui New York care se afundă din ce în ce mai mult în noapte.

Aleasa Dragonului, de Naomi Novik. O dată la zece ani, Dragonul își alege o fată din satele aflate la marginea unei păduri magice ce înnebunește și ucide oameni și animale deopotrivă, ca plată ce i se cuvine pentru că apără oamenii ținutului de forțele întunericului. Nu le ucide… doar le transformă.

Ready Player One, de Ernest Cline. Există două lumi: cea reală, care a devenit foarte sordidă; și cea virtuală, unde poți face cam orice faci și în viața reală. Creatorul celei virtuale, un nerd ciudățel care a copilărit în anii ‘80, moare și își lasă averea și lumea moștenire celui care va reuși să găsească primul răspunsurile la ghicitorile pe care le-a lăsat ascunse în lumea virtuală – iar ghicitorile sunt în mare parte bazate pe lucruri populare în anii ‘80. Un fel de bătălie a tocilarilor, în care se implică și o corporație malefică.

Eleganța airiciului, de Muriel Barbery. O carte liniștită despre oameni, snobi intelectuali, viață și filozofie. Două lumi paralele, cea a unei femei deosebit de inteligente dintr-o familie săracă, dar care a ales să facă din erudiție un hobby, ca să-și trăiască viața liniștită; și cea a unei fete dintr-o familie bogată și intelectuală, care strâmbă din nas la snobismul celor din jur.

Vassa și noaptea, de Sarah Porter [recenzie]

Wed, 21 Jun 2017 15:24:22 +0000

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„Vassa și noaptea” de Sarah Porter face parte din acel gen de mister magic, cu personaje stranii și evenimente ciudate, pe care mi-l doream atât de mult atunci (și pe care vreau să-l citesc și acum). În Brooklyn, nopțile se tot lungesc și minutele se scurg greoi, până când toți știu (dar nimeni nu poate demonstra) că trăiești în câteva ore cât pentru un weekend întreg. Iar noaptea toate magazinele se închid, în afară de ciudatul BY’s, care saltă pe picioare de găină și se tot învârte până-i cânți ca să se oprească. Iar în jurul magazinului sunt țepușe în care stau înfipte capetele celor care au îndrăznit să fure…

Vassa e o fată de 16 ani care trăiește cu aproximativ-surorile ei, Chelsea și Steph, și cu mama lor, pentru că mama Vassei a murit în urmă cu câțiva ani, iar tatăl le-a părăsit definitiv. Tot ce i-a mai rămas de la mama ei e o păpușă vie și cleptomană, despre care n-are voie să-i vorbească nimănui.

Povestea e o reinterpretare în lumea de azi a unui basm rusesc, Vasilisa cea frumoasă – pe care recunosc că nu-l știu decât după rezumatul citit acum 2 minute pe Wikipedia – și reușește să îmbine excelent atmosfera de poveste și nebuniile din basme cu psihologia unor oameni care trăiesc, totuși, în secolul XXI.

Pe de o parte, ai basmul: tânăra orfană locuiește cu mama și cele două surori vitrege mai mari. Într-o noapte îngrozitor de lungă, casa se cufundă în beznă, iar Vassa e trimisă după lumină de o soră care n-o are la inimă și căreia nu i-ar părea foarte rău dacă Vassa ar rămâne fără cap. În mod nesurprinzător, calea mezinei se intersectează cu cea a unei vrăjitoare bătrâne care o pune să treacă prin tot felul de probe imposibile pentru a-și păstra viața.

Pe de altă parte, Vassa e o adolescentă capabilă să facă pe țanțoșa și să-i răspundă de sus vrăjitoarei bătrâne care deține magazinul BY’s (poate și pentru că femeia omoară oameni, ceea ce e de natură să-ți distrugă respectul pentru ea). Nu e naivă și nici preș în fața surorilor mai mari, cum par uneori eroinele harnice ale basmelor, ci e curajoasă, are spirit de luptă și un dram de depresie care o face să-și pună viața în pericol la cererea surorii vitrege, în ideea că moartea ei o să fie un chin și o tragedie pentru toți cei din jur, care vor regreta modul în care au tratat-o. Nu e o fantezie pe cât de rară s-ar crede.

Atmosfera e excelentă – magazinul non-stop care dansează pe picioare de găină și e luminat cu neoane portocalii are cumva logică într-o lume modernă, în care tehnologia ajunge să semene cu magia. Iar nepăsarea generală a autorităților față de seria de crime (doar decapitații sunt hoți, nu?) e și ea surprinzător de realistă. Ușor de citit, curge bine pe sub ochi, pe alocuri imprevizibilă, per ansamblu foarte distractivă. Iar traducerea nu lasă să se piardă prea mult (chit că sunt niște linii de dialog plasate dubios, dar mă rog).

Am citit-o de pe o zi pe alta și o recomand cu căldură.

Mara Wagner – În spatele blocului [recenzie]

Mon, 29 May 2017 15:42:00 +0000

„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

Bănuiesc că e o carte care evocă nostalgii printre cei născuți prin anii ‘70 – de fapt, nu doar bănuiesc, ci văd asta pe Goodreads, în recenziile celor din generația precedentă, care par foarte încântați să revadă lucruri pe care le-au trăit.

Eu m-am născut în ‘88, așa că anii copilăriei mele au fost vast diferiți – eu țin minte mai degrabă vârtejul inflației care făcea ca dobânzile la bancă să fie de 150% pe an, micile afaceri ale alor mei, Sailor Moon pe RTL și apoi Cartoon Network, lungile greve ale profesorilor și multă schimbare și mult haos. Din multe puncte de vedere, experiența mea a fost fix opusul celei descrise în carte – deci n-am ochelari nostalgici aici.

Cum se vede „În spatele blocului” de către cineva care n-a prins vremurile cu cartele și pionieri?

Depinde. După cum ziceam mai sus, dacă vrei să afli mai multe despre comunism, e exact ce trebuie. Citind-o, am recunoscut atât de multe elemente comune cu alte povești de pe vremea respectivă încât Maria mi s-a părut a fi copilul universal al anilor ‘80: relații familiale reci, filme dublate, muzică dată pe sub mână, copiii lăsați mai mult de capul lor de părinți care au alte treburi, mers la cules de cartofi la începutul anului școlar, un bunic care ascută Radio Europa Liberă, cozi interminabile, mașini care pot circula doar în anumite zile.

Ce simt că lipsește e o poveste. E drept, din când în când, câte unei fete îi place de un tip, sau unui tip îi place de o fată. Maria se tot întreabă dacă are prieten. Mai apar câteva pisici sau un corb prin peisaj, animale de care să aibă grijă. Mai are bunica Alzheimer. Însă nici măcar povestea _Mariei _nu e foarte clară, nu o conturează pe ea ca personaj.

Maria nu are o pasiune care să-i ocupe timpul, nu face un sport, nu are introspecții profunde, nu își analizează prea tare lumea, are prietene cu care nu prea stă de vorbă decât dacă e conjunctura de așa natură, nu pare nici măcar conștientă că ar putea exista grupulețe și bisericuțe pe la școală. Nu citește, spune că-i place muzica, dar nu prea pare s-o asculte. Singurul lucru de care pare cât de cât interesată sunt băieții, dar nici ei nu par să o răscolească prea tare. Nimic nu prea pare s-o marcheze în niciun fel. La finalul cărții, m-am întrebat nu doar cine e Maria, ci ce face toată ziua, pentru că pare un copil incomplet, cu trăsături cam de carton.

Pe de altă parte, cineva îmi spunea că în anii ‘80 copiii erau mult mai butucănoși emoțional decât sunt azi și că nu prea mai reacționau la mare lucru, iar plutirea Mariei prin viață e cu atât mai realistă. Cumva, parcă nu-mi sună tocmai plauzibilă teoria, dar o iau în calcul.

Ca reprezentare a lumii comuniste, „În spatele blocului” e perfectă pentru cei care vor să simtă atmosfera epocii. E ușor de citit, bine documentată 1deși cineva îmi spune că sunt vreo două-trei lucruri greșite, de exemplu că pixurile n-ar fi fost de găsi pe vremea aia și că desenele animate erau duminică, nu sâmbătă, pentru … Continue reading, simplă, creează o lume. La nivel de poveste… eh, poate că e mai bine fără cine știe ce povești romanțate din comunism, pentru că și-așa avem prea multe filme care ne chinuie cu melodrame. Aici, măcar, e fără traume existențiale.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      deși cineva îmi spune că sunt vreo două-trei lucruri greșite, de exemplu că pixurile n-ar fi fost de găsi pe vremea aia și că desenele animate erau duminică,  nu sâmbătă, pentru că sâmbătă era școală; alții îmi spun însă că erau desene și sâmbătă și pixurile erau doar rare.
    </td>
  </tr>
</table>

Diana Gabaldon – Călătoarea [recenzie]

Thu, 25 May 2017 09:28:41 +0000

Am tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă.

Perfect! Un ditamai volumul de aventuri istorice, ce puteam să vreau mai mult? Mai ales că la început s-a dovedit că protagonista, Claire, are ceva umor și forță de caracter.

Atât de mult mi-a plăcut începutul, încât practic am inhalat primele sute de pagini în vreo 2-3 zile, de-abia așteptând să înceapă de-a binelea intrigile politice în care avea să se încurce călătoarea noastră în timp. Era și o semi-poveste de dragoste pe acolo, așa că romanul promitea să se ocupe de toate planurile: de politică, de dragoste, de războaie, de psihologii, de realism istoric.

Doar că, încetul cu încetul, mi-am dat seama că e de fapt o carte care se îndreaptă nu spre complexitate, ci către stilul facil al romanelor de dragoste în care iubirea înfrânge totul, inclusiv orice firele narative secundare despre politică, care mor în fașă.

Mai mult, e despre cultura violului. Sau, mai exact, despre agricultura violului.

Cred că la un moment dat Diana Gabaldon a primit o grămadă de semințe într-o plasă pe care scria „violele”. Imaginându-și că avea să planteze viorele, le-a pus frumos în pământ și le-a lăsat să crească până au devenit răsaduri de violuri mici. Ei, până atunci se îndrăgostise deja de ele, așa că a decis să le folosească în carte, dacă oricum nu putea să și le planteze prin curte.

Oriunde merge Claire, e aproape violată. Se întoarce în timp? Primul bărbat peste care dă e antagonistul, care aproape o violează. E salvată de un scoțian și dusă între niște scoțieni fugari, care-și pun problema să o violeze, doar că n-au timp de așa ceva atunci. Merg în castelul scoțian, unde e aproape violată de niște bețivi, dar e salvată de un tip tot semi-beat, care o sărută nitam-nisam și o trimite la culcare, spunându-i că dacă nu dispare repede, o violează el. La un moment dat, se căsătorește cu un tip și, în timp ce se culcă cu el pe undeva pe un câmp, sunt întrerupți de doi tipi care vor s-o violeze. Dar scapă.

Gabaldon observă că violele ei mor repede, lovindu-se de protagonismul lui Claire. În fond, ca o eroină ce se respectă, e aproape intangibilă: nu are voie să moară (evident), să fie rănită puternic sau să sufere o astfel de traumă. Plantată într-un câmp de violele, Claire le ofilește pe toate. Dacă ar face la fel și cu buruienile obișnuite, ar fi cea mai mare minune pentru toți fermierii bio de pe lumea asta.

Cu tristețe, văzând că toată cultura ei de violuri a murit lamentabil, Gabaldon a încercat să-și dea seama cu ce le-ar putea altoi pentru ca măcar unul să supraviețuiască.

Aici merită menționat că bărbatul de care se îndrăgostește Claire în trecut e Jamie, un scoțian foarte bun la suflet (și care-și păstrează fecioria până la căsătorie!), care a fost: biciuit de englezi; biciut sălbatic de antagonist; atacat mișelește pe la spate și aproape ucis de un scoțian necunoscut; împușcat de ai lui; bătut pentru că s-a oferit să încaseze o bătaie în locul unei puștoaice de 16 ani. Practic, e un magnet de violență. Dacă e o bătaie pe o rază de 3 kilometri, el o să fie cel care o încasează. E nobil, acceptă totul cu stoicism, e bun la suflet, e rezistent.

„În sfârșit!” și-a zis Gabaldon. „Un altoit cu care aș putea combina una dintre violele și să văd dacă rezistă!” Așa că se dovedește că antagonistul, un sadic incredibil, e atras sexual de Jamie.

Va reuși aventura agriculturală a Dianei Gabaldon să supraviețuiască? Va ajunge una dintre violele la maturitate și va înflori într-un viol? Sau va fi protejat Jamie de protagonismul său, care-i oferă puteri magice de regenerare și evadare de sub nasul englezilor? SUSPANS!!!!

Ca roman de dragoste, nu-i rău, deși se cam lungește la un moment dat. Problema fiind că promite mult mai mult și ajunge să se axeze pe coincidențe, pe faptul că nici Jamie, nici Claire nu reușesc să facă doi pași fără să fie capturați, atacați sau, în cazul ei, să fie acuzați de vrăjitorie prin asociere. La un moment dat, am început să mă detașez emoțional de personajele care păreau să devină din ce în ce mai mult parodii ale lor însele, astfel încât deși finalul poveștii ar putea fi foarte puternic, n-am mai simțit un impact emoțional prea mare.

În general, am văzut că e o carte destul de iubită, deci probabil că dacă vrei o carte nu foarte profundă, ci să fie despre doi oameni care se iubesc 1și fac sex o dată la trei pagini când nu sunt ocupați să fie luați prizonieri într-un decor istoric, e excelentă. Pe mine m-a cam dezamăgit, dar și aveam așteptări mai mari de la ea.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      și fac sex o dată la trei pagini când nu sunt ocupați să fie luați prizonieri
    </td>
  </tr>
</table>

Niște scriitori s-au supărat pe Nemira

Tue, 28 Feb 2017 09:37:45 +0000

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1. Pot să trimt cartea altundeva? (Dacă nu, e de discutat.) 2. Pot să-l retrag din concurs și să-l retrimit la ei pentru publicare, ca manuscris normal? (Dacă da, la ce adresă? Dacă spun că-l au deja și pot să-l mute dintr-o parte în alta, perfect.)

Însă am văzut oameni extrem de supărați că s-a amânat concursul. Citez din comentariile care m-au enervat (nu le dau cu nume și prenume, pentru că n-are sens):

Hai pe bune?! Ai naibii nenorociti, aveau destule manuscrise! Dupa ce ca am asteptat atat, si-au batut joc de noi! In viata mea nu mai particip la concursurile lor si nici ca nu le mai cumpar vreo carte.

Acel moment cand realizezi că trebuie să publici un autor român pe banii tăi și ești falit.

Ce porcărie! Astea-s editurile in care ne incredem, din păcate…
Puteau sa fie si cinci manuscrise; din respect pentru acei cinci participanți, concursul trebuia sa se desfasoare.

Nesimtire curata. Puteau din respect pentru cei care au participat sa ofere unuia dintre ei o sansa.

Dar nu, ei fac anunțul la o lună după data la care trebuiau să anunțe câștigătorul. Cine mai crede, în condițiile date, scuza asta?

Ok, trebuie lămurite niște chestii.

UNU. Editurile au absolut tot interesul să publice cărți geniale. De ce? Pentru că se vând și toată lumea face bani din ele. Autorul câștigă un procent din vânzări, editura câștigă și ea , librăriile câștigă un procent măricel, cititorii câștigă entertainment de bună calitate. Știu că e al naibii de greu de crezut, dar dintr-un business bun toată lumea câștigă. Editura publică toate cărțile „pe banii ei”, în ideea de a face profit – toate cărțile costă pentru a fi produse, deci nu se pune problema că e falită.

DOI. Nu e business bun dacă încerci să vinzi o chestie proastă. Se câștigă bani mai puțini, editura rămâne cu volume în brațe, cititorii te înjură că le-ai vândut o porcărie, autorul rămâne cu o reputație proastă. Eu, editură să fiu, nu mi-aș publica mama dacă ar avea o carte extrem de slabă. Poate că aș investi o grămadă în editarea cărții ca s-o fac citibilă, dar în niciun caz n-aș publica-o cu o tâmpenie. Nu ar fi o investiție, nu ar fi un ajutor pentru ea, nu ar fi vorba de susținere, pur și simplu aș face ceva nasol pentru toți cei implicați.

TREI. E plin-ochi de scriitori al naibii de slabi. Repet: scriitorii slabi și foarte slabi sunt pe toate drumurile. Știu asta pentru că blogul ăsta e public, sunt traducătoare – de 2-3 ori pe săptămână primesc fragmente de cărți și link-uri către fragmente de cărți ca să-mi dau cu părerea, plus propuneri de colaborare. Văd chestii ok, chestii semi-ok și rebuturi cât cuprinde. Iar treaba mea nu e să public pe nimeni, mie tehnic vorbind nici n-au de ce să-mi trimită oamenii prea multe chestii. Și totuși îmi trimit. Mi-e și groază să mă gândesc ce primesc editurile.

Dar toți scriitorii care insistă să fie publicați cred că sunt cel puțin publicabili, iar unii dintre ei cred (în mod fals) că sunt geniali.

Apoi, încă un lucru, care mă deranjează la nivel profesional: e îngrozitor de lipsit de profesionalism să înjuri un potențial colaborator pe net. Mai ales când nu ți-a făcut nimic concret, doar te-a nemulțumit un pic. Dacă o editură nu te plătește, dacă îți publică volumul pe hârtie igienică, dacă nu-și respectă contractul, dacă face mizerii – atunci înțeleg. Dacă există un conflict care a escalat, dacă sunt nenorociri care s-au tot petrecut, înțeleg.

Să ne înțelegem: relația dintre scriitor și editură e o relație de colaborare. Scriitorul muncește pentru editură și cititori, editura muncește pentru scriitor și cititori. Nu e o relație sclav-stăpân, nu e o relație de supt sângele reciproc. Nu trebuie să taci și să pleci capul pentru că ți se face o favoare, dar nici tu nu le faci o favoare pentru care să fie etern recunoscători. Și tocmai de-aia poți să pui întrebări, să comunici, să discuți – dacă ai un dram de respect pentru oameni, cei mai mulți îți răspund prietenos, mai ales dacă ești deja în decursul unei colaborări.

Dar în situația de față? Aici nu s-a întâmplat mai nimic. S-a amânat concursul cu un an – ceasul rău, pisica neagră, au fugit boii de la bicicletă. Manuscrisele probabil că rămân în continuare la scriitori, care le pot trimite altundeva, le pot edita singuri, pot să facă orice cu ele.

Arkadi și Boris Strugațki – E greu să fii zeu [recenzie]

Wed, 15 Jun 2016 06:24:22 +0000

„E greu să fii zeu” e un SF atât de rusesc încât nu prea seamănă ca stil de scriere cu cărțile obișnuite din genul SF.

Undeva, pe o planetă care n-a ajuns cu dezvoltarea decât în Evul Mediu, există un regat care pare să fie, cultural vorbind, ruso-spaniol. Nobilii sunt leneși și bădărani, se duelează și trag beții memorabile. Însă printre oamenii brutali, vulgari și primitivi există și persoane de vază care ar putea împinge societatea înainte, dacă ar avea mai multe șanse.

De pe o altă planetă super-avansată din punct de vedere tehnologic sunt trimiși niște spioni-observatori care să tragă sforile și să împingă omenirea medievală către o evoluție accelerată. Protagonistul, don Rumata, se ocupă cu promovarea persoanelor de vază și cu salvarea lor în momentul în care puterile de la conducere se întorc împotriva intelectualilor.

Dar să revin la ce ziceam mai sus, despre stilul deosebit de rusesc. Pentru că autorii se numesc Arkadi și Boris Strugațki, probabil că observația sună redundant, dar ce vreau să spun e că „E greu să fii zeu” se axează mai puțin pe acțiune sau pe descrierea lumii (chiar dacă le are pe ambele) mai puțin pe politică și conspirații (chiar dacă sunt acolo din plin) și mai mult pe lumea interioară și gândurile personajului principal, Rumata.

Problema lui Rumata e că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din regat și că simte că, tot prefăcându-se că e un nobil bădăran, începe să și devină astfel, să devină parte din lumea în care a fost trimis. Și începe să se implice emoțional, să se enerveze, să devină și el violent și brutal.

„Frații mei, gândi Rumata. Eu sunt de-al vostru, noi suntem trup din trupul vostru!” Simți brusc sub imboldul unei forțe uriașe că nu este deloc un oarecare zeu ce păstrează în palme licăririle de rațiune, ci este un frate ce își ajută fratele, un fiu care își salvează tatăl. […] „Îți amintești de Serghei Kojin? Dar de George Lenny? Dar de Sabina Kruger?” Rumata își șterse cu palma fruntea transpirată. Uite așa, te gândești, te gândești, te gândești și până la urmă inventezi praful de pușcă.

Nu e chiar ce mi-aș dori eu de la un SF. Mi-a plăcut „Crimă și pedeapsă”, care e toată numai un monolog (chiar și dialogurile par uneori înșiruiri de monologuri) și o dramă interioară. Uneori citesc cu plăcere și SF-uri. Însă combinația mi s-a părut un pic dificilă în „E greu să fii zeu”, unde poate fi mai greu să-ți dai seama ce se întâmplă, mai ales că se amestecă elementele medievale cu cele SF și cu dificultățile morale. Sau poate e de vină proza, un pic prea alambicată și confuză, mai ales la început, axată pe tot felul de detalii care nu se leagă decât vag.

Nu m-a încântat (și uneori m-a plictisit), mai ales că atunci când nu mă întrebam ce se întâmplă, încercam să mă prind dacă e o alegorie a revoluției ruse și a schimbărilor violente și anti-culturale de pe atunci. Dar e o carte diferită și interesantă.

Ce m-a surprins a fost traducerea (de Valerian Stoicescu). Nu știu rusă, ca să-mi dau seama cum sună volumul în original, dar ce am citit eu avea farmec în română. Fie că mergea cineva prin Pădurea Sughițata sau că nu se știa dacă eroul Vaga Roată e mort sau viu, denumirile au o logică și o sonoritate care se potrivesc în context. În fond, probabil că o Vagă e o Agă a cărei stare de existență e neclară.

În plus, când nobilii sunt bădărani, se simte din dialogul lor. Vorbesc prost, se înjură fără probleme, urlă, sunt surescitați – dar nu sunt neapărat și proști. Regele începe la un moment dat să urle, chinuit de o criză de gută:

Unde-i bunul meu Tată? L-ai spânzurat, bă, tâmpitule! Iar eu mă simțeam mai bine doar când îi auzeam vocea! Să tăceți, știu și singur că era un otrăvitor! Ei, și puțin îmi pasă! Ce dacă era un otrăvitor? Era un vra-a-aci! Înțelegi, criminalule? Un vraci! Pe unul îl otrăvea, pe altul îl lecuia! Dar voi doar otrăviți! Ar fi fost mai bine dacă v-ați fi spânzurat singuri!

E ok, se taie și se spânzură destul în carte ca să fie satisfăcut până și regele.

Ubik, o carte bună pentru făcut avionașe de hârtie

Sat, 23 Jan 2016 13:38:03 +0000

Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut). Pentru că Eftimie zicea că e mișto și am presupus că vorbește de varianta tradusă – și am mai auzit recomandarea și la alții.

Am dat de un roman aproape neinteligibil pe alocuri, plin de ciudățenii lingvistice. Nu din cauza lui Philip K. Dick, deși presupun că a inventat și el tot felul de ciudățenii de cuvinte și chestii – ci din cauza traducerii.

La pag. 8 am descoperit prima greșeală de tipar sâcâitoare:

– Sări peste restul și spune-mi care dintre tipii lui Hollis lipsește acum.

Normal, ar fi trebuit să fie „sari”. Și greșelile continuă:

vorbind la videofon cu cei de departamentul de relații cu publicul. (p. 50)

Cu cei „de la departamentul de relații cu publicul”, poate? Cine a revizuit cartea asta? Cum a revizuit-o? Ce înseamnă revizuirea? Nu se știe.

Dar să fie asta cea mai mare problemă! Nu, sunt locuri unde doar contextul te ajută să înțelegi sensul frazei:

Într-un anumit sens, tu ești o formă de viață a cărei pradă este constituită din Normali. Acest lucru te face o prietenă a clasei Normalilor. (p. 39)

Deci, pentru că pisica mănâncă șoareci, este în mod natural prietena lor. Bine că ne prindem din context că tipa e „o formă de viață a cărei pradă este constituită” din cei a căror pradă e constituită din Normali. Deci e ca o mâncătoare de pisici care se împrietenește cu șoarecii.

Stați, că devine și mai rău. În unele zone traducerea e atât de dubioasă încât nu poți pricepe absolut deloc despre ce e vorba:

Nu fac nimic: nu mișc obiecte, nu transform pietrele în pâine, nu dau loc la naștere fără sarcină, nu inversez procesul maladiei în oamenii normali.

Ce nu face, mă? Nu dă loc la naștere fără sarcină? Adică cum, nu-i cedează locul în autobuz unei gravide care nu-i gravidă?

Am căutat originalul și am dat peste asta:

I don’t do anything; I don’t move objects or turn stones into bread or give birth without impregnation or reverse the illness process in sick people.

„I don’t give birth without impregnation„. Eu înțeleg că nu face ca Fecioara Maria: nu face copii fără s-o lase cineva gravidă. Adică, mai pe românește, ar trebui să facă sex dacă ar vrea copii, că n-are puterea supranaturală de a se reproduce asexuat.

La pagina 50 m-am ridicat și m-am dus în prima librărie să mă uit pe ediția nouă din Ubik. Și n-am găsit-o, că iaca, n-o aveau pe stoc. Așa că m-am dus în _a doua _librărie să o caut – am dat de ea, am scos-o din raft și am căutat nașterea fără sarcină căreia nu i se dădea loc. Am găsit-o.

[][2]

Coperta arată bine. Interiorul nu.

Practic, noul Ubik e identic cu vechiul Ubik, doar că are o copertă mai șmecheră și arată mai fain ca obiect. Și editura e „Nautilus” (care e tot Nemira de fapt). În rest, nimeni nu s-a uitat peste traducerea veche, să vadă dacă e vreo problemă cu ea. Și bănuiesc că nimeni nu le-a zis celor de la Nemira că au perle peste perle în traducere, pentru că altfel poate că ar fi corectat problema până acum.

Nu-i nimic, le-o zic eu.

A, și dacă tot suntem aici: multe cărți de la Nemira au fost puse pe Amazon.com. Și au fost trecute ca ediția în „romansh”, care nu e limba noastră românească, ci ceva dialect elvețian.

Uite, Războiul bătrânilor în romansh. Silozul. Începuturile, tot în romansh. Orașul iluziilor – ați ghicit, tot în romanshul vieții. Hoțul cunatic e trecut ca fiind în română, slavă cerului, doar că titlul ar trebui să fie „Hoțul cuantic”, nu „cunatic”. Aaaa, și diacriticele lipsesc cu desăvârșire din descrierile cărților, pentru că în limba romanshă diacriticele sunt opționale.

Cine știe. Poate că Ubik sună atât de ciudat și prost pentru că a fost tradus tot în romanshă, dar nu mi-am daat eu seama.

References
↑1