Netgalley on Roxana-Mălina Chirilă

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Sun, 06 Jun 2021 10:49:17 +0000

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit.

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.

NetGalley și recenziile contra cărți gratis

Tue, 09 Mar 2021 09:02:50 +0000

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte.

Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior. Iar când caut cartea, cum am făcut acum, pot să descopăr cu mult entuziasm că va avea o continuare care va fi publicată anul ăsta. (Lucru pe care nu-l știam înainte să caut „Only the Moon Howls” ca s-o dau ca exemplu aici. Acum mă bucur :D)

Iar pentru că nu am încredere în Amazon, îmi mai export uneori toată lista de cărți, cu recenzii cu tot, în caz că eu și Amazon ne supărăm vreodată reciproc unii pe alții. Deci, toate bune.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Există un obicei, inclusiv autohton, în care editurile le dau cărți gratis unor recenzori cu prezență media, în schimbul recenziilor. Datorită blogului, am mai primit și eu de-a lungul timpului așa ceva (de la editura ALL două cărți și de la editura Nemira mai multe, care s-au amestecat cu ce mai cumpăram de la ei în general și numai Dumnezeu mai știe ce volume am cumpărat și ce volume am primit).

Nu m-am dus niciodată să cer cărți dacă nu mi-au fost oferite – nu știu cum se face și mi-e un pic jenă să contactez editurile pentru așa ceva. În plus, mai urmăresc (urmăream?) oameni de la edituri și văzusem odată pe cineva plângându-se că li se cer volume și de către indivizi care sunt nimeni în lume și sunt impertinenți cu cerințele lor. Dacă mai era nevoie de vreo descurajare, iat-o.

(Mi-ar fi plăcut să știu de la edituri ce vor ei să promoveze; în ce cărți au încredere, ce li se pare lor interesant, dincolo de newsletterele cu reduceri.)

În fine. În schimb, stând pe Goodreads, am remarcat că unii dintre oamenii pe care-i urmăresc aveau recenzii la cărți încă neapărute (!) la care adăugau note gen, „Le mulțumesc editurii și celor de la NetGalley pentru acest ARC primit contra unei recenzii cinstite.” Bineînțeles, notele erau în engleză. Am aflat repede că ARC înseamnă „Advanced Reading Copy” (sau „Advanced Reader’s Copy” sau „Advance Review Copy”) și se referă la o copie a unei cărți primită înaintea publicării, în vederea unei recenzii.

Și așa, din curiozitate, am ajuns până la urmă să-mi fac cont pe platforma NetGalley, care pune în legătură potențialii recenzori cu editurile, cele din urmă oferind copii digitale ale cărților pe care urmează să le publice. Eu m-am înscris pe versiunea în engleză (.com), dar există și NetGalley britanic, german, francez și japonez. Sistemul e mult mai simplu și mai impersonal decât cel de pe aici: îți creezi un cont (gratuit pentru recenzori) și un profil în care te descrii și anunți unde publici recenzii – în cazul meu, pe Goodreads. Am ales să nu aduc blogul în discuție.

Hai să vedem cum arată!

[][10]

Pagina principală pentru toate cărțile oferite de NetGalley

Poți să-ți alegi categorii favorite pentru cărți și să le vezi doar pe acelea pe o pagină personalizată, dar poți să vezi și ce oferă site-ul în general. Au nu doar cărți scrise, ci și cărți audio, ceea ce e grozav pentru aceia dintre noi care preferă versiuni audio.

[][11]

Prima pagină din categoria „General Fiction (Adult)”

Evident că de cele mai multe cărți n-am auzit, pentru că sunt oferite de cele mai multe ori înainte de publicare, astfel încât să poată strânge recenzii pentru momentul lansării. Nu știu voi cum sunteți, dar înainte să cumpăr un volum deseori îl caut pe Goodreads sau pe internetul larg ca să văd dacă într-adevăr mă interesează și dacă vreau să dau banii pe el. Editurile vor să am ce vedea încă din ziua lansării – o decizie inteligentă. În plus, uneori ajungi să vezi cu coada ochiului o recenzie a vreunui cunoscut și să decizi că pui cartea în wishlist ca să nu uiți de ea până apare.

Eu, una, folosesc NetGalley ca să explorez cărți pe care nu le-aș cumpăra, neapărat, dar care par interesante. Să zicem că am deschis câteva pagini, m-am uitat la rezumatele cărților și am decis că vreau să iau una dintre ele. Am un buton de „Request” care-mi permite să o fac:

[][12]

Profilul cărții -- butonul de „Request” e cel verde, de pe la mijlocul imaginii.

Apoi aștept ca editura să-mi aprobe cererea. E posibil să spună da, e posibil să spună nu. Poate răspund în câteva minute, sau poate răspund în câteva zile. Până acum n-am avut parte de refuzuri, doar de așteptări.

Dar dacă vreau să citesc cărți pe loc, există și categoria „Read Now”, unde nu e nevoie de aprobări și așteptări – butonul de „Request” e înlocuit, sugestiv, cu „Read Now”.

Ok, toate bune, dar ce se întâmplă dacă ceri cărți, le citești (sau nu le citești deloc) și nu scrii recenzii? Păi, NetGalley ține evidența feedbackului oferit – cu un calcul simplu, știe cât la sută din ce ai cerut ai și recenzat. În cazul meu, am recenzat 78% din cărțile primite (am o carte pe care am cerut-o, dar nu am descărcat-o la timp și a publicat-o editura de atunci și până acum, așa că nu mai e disponibilă prin NetGalley – oops; și am o carte pe care o citesc în momentul ăsta, deci evident că nu i-am scris încă recenzia).

Dacă procentul scade prea mult, am înțeles că editurile nu prea mai aprobă cereri. Simplu și eficient.

[][13]

Procentul de feedback.

Îmi place organizarea de pe site, pentru că poți vedea ușor ce cărți ai citit, ce cărți ți s-au aprobat, ce cărți ți s-au descărcat și ce recenzii ai scris. La „Start Reading” ai cărți care ți s-au aprobat, dar pe care nu le-ai descărcat. „Give Feedback” sunt cărți descărcate. „Feedback Sent” sunt cărți cărora le-ai scris recenzii. „Not Active” sunt cărți din categoriile „Pending Requests” (nu s-au aprobat/refuzat încă), „Declined Requests” (refuzate), „Archived, Not Downloaded” (ți s-au aprobat, nu le-ai descărcat, nu mai sunt disponibile), „Will Not Give Feedback” (dintr-un motiv sau altul, ai decis să nu dai feedback și ai spus asta răspicat.

[][14]

Cărțile cărora le-am scris recenzii.

E ușor să vezi în ce stadiu ești cu toate.

În ce privește formatul: .pdf. Eu le citesc de pe calculator, prin Adobe Digital Editions, dar se pot trimite și prin Kindle. Cărțile expiră după o vreme (cel puțin pe desktop), deci nu le ai pentru totdeauna. Dar dacă le vrei ulterior, poți să le cumperi – evident – ca pe orice carte normală.

[][15]

Pagina unei cărți aprobate.

Îmi place sistemul – e lejer și nu trebuie să interacționezi prea tare cu nimeni. Nu ai nici discuții precum, „Cred că X nu ar trebui să mai primească volume de la edituri deoarece […]”. În plus, poți să cauți cărți după editură, ceea ce m-a transformat rapid într-o „fană” a editurii Columbia University Press, pentru că au traduceri interesante și nu numai.

Dar nu e un sistem perfect – mi s-a părut trist că nu ai foarte multe etichete pentru cărți, ca să poți căuta, să zicem, „literatură japoneză”. Am căutat-o manual prin cataloagele lor, ceea ce A Durat Ceva. Pentru editori și autori, însă, sunt și alte dezavantaje; știu autori indie care nu oferă cărți prin NetGalley pentru că îi costă prea mult (da, li se cer bani). Nu se pune nici problema să se înscrie editurile românești (chiar presupunând că ar fi dispuse să investească) pentru că nu publică în limba engleză (sau germană sau franceză sau japoneză).

În plus, un sistem asemănător ar fi greu de reprodus la noi, pentru că cere destul de multă tehnologie, mai ales prin comparație cu „trimite-i lui X un volum printat”.

Pentru cei care știu engleză și vor doar să citească, însă, e un site bunicel. Nu găsești ce cauți, dar dacă nu cauți nimic în mod deosebit, sigur găsești ceva. Momentan, dau iama prin editurile universitare să văd ce mai publică (și dacă publică traduceri), pentru că la ficțiune originală în limba engleză nu prea-mi vine să mă bag fără să știu nimic despre autori și cărți.

No, v-am adus la cunoștință situația, dacă aveți ceva de adăugat (știu că sunt unii cu o experiență mult mai vastă cu site-ul), dați de știre prin comentarii.