Nikos Kazantzakis on Roxana-Mălina Chirilă

[8 apr] Cartea de azi: „Hristos răstignit din nou” de Nikos Kazantzakis

Mon, 09 Apr 2018 08:45:53 +0000

Nikos Kazantzakis, pe care l-am mai recomandat cu „Zorba grecul”, e un scriitor grec care a trăit între 1883-1957. Dacă țin minte bine ce zicea în autobiografia lui, în tinerețe voia să devină călugăr ortodox, dar a fost trimis să mai trăiască înainte să se alăture mănăstirii – și nu s-a mai alăturat deloc. La bătrânețe a decis să scrie romane în schimb, ceea ce e excelent.

Însă se simt temele creștine prin anumite scrieri ale lui – evident, „Hristos răstignit din nou” (roman publicat în 1954) are o astfel de temă, evident.

Într-un sat contemporan în care trăiesc greci (și câțiva turci), preotul vine cu o idee grozavă: să pună în scenă patimile lui Hristos. Se aleg câțiva oameni perfecți pentru rolurile lor – cum ar fi o văduvă care e și prostituata satului și care ajunge să joace rolul Mariei Magdalena, sau un tânăr păstor care ajunge să-l întruchipeze pe Hristos.

Pe măsură ce trece timpul, viețile oamenilor din sat ajung să se confunde din ce în ce mai tare cu cele ale personajelor lor, pe fundalul unor probleme cu niște refugiați dintr-un sat atacat de turci, care mor de foame în apropierea satului.

Kazantzakis scrie foarte bine – simți atmosfera satului de greci, personajele sunt credibile, cu toate viciile, răutățile și slăbiciunile lor, iar povestea te prinde, pentru că deși _tema _e religioasă, e povestită ca o întâmplare cât se poate de concretă.

Cartea e disponibilă în română pe eMag și pe Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[6 mar] Cartea de azi: „Zorba grecul” de Nikos Kazantzakis

Tue, 06 Mar 2018 19:10:14 +0000

Mi-e greu să spun exact de ce îmi place Nikos Kazantzakis – temele lui, deseori filozofic-creștine, nu sunt tocmai ce-mi doresc eu cel mai mult de la o carte. Dar are ceva fascinant în stilul de scris, în modul în care descrie psihologia personajelor și în felul în care povestește întâmplările mărunte.

„Zorba grecul” e o carte clasică (poate și din cauza filmului și a coloanei lui sonore…) despre un tânăr intelectual care decide să meargă în Creta și să deschidă o mină de lignit acolo, care se împrietenește cu un tip de vreo șaizeci de ani cât se poate de neintelectual, Alexis Zorba, care știe câte un pic din toate și vrea să trăiască viața din plin.

Au o grămadă de discuții mai mult sau mai puțin profunde, se încurcă cu femeile de prin Creta și mai mult își fac de lucru cu mina decât reușesc să pună bazele unei munci serioase. Unele idei de-ale lui Zorba sunt cam duse cu sorcova, mai ales în ce privește femeile, dar atmosfera și psihologia celor doi sunt interesante.

Cartea e disponibilă în română pe eMag și Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

A list of classy WTF books

Thu, 01 Aug 2013 08:01:23 +0000

Do you know those books which you can supposedly brag about reading? You know, like „Pride and Prejudice”, „The Satanic Verses” or „The Iliad”? Of course you do. You run into them a lot – and there’s others which are less known, but just as impressive to mention.

Except some of them are weird. Or very weird. Or, well, fucked up – despite being classics, critically acclaimed and other such. And despite their authors not thinking they were that twisted. Here’s a few:

The Tale of Genji.

This wonderful, beautiful novel was written sometime in the 11th century and it’s the world’s first novel. Or the first modern novel. Or the first psychological novel. All of those have been said at one point – it’s considered a masterpiece and the only real reason you’ve probably never heard of it is that it’s Japanese. Our Western world grew up without it.

It’s a splendid book, full of poetry and romance. Genji is a Japanese prince, so beautiful women fall in love with him at first sight, so handsome he makes men wish he were a woman so he could be their wife. And he has these wonderful affairs, yes?…

Well. For a few chapters. Then he falls in love with one of his father’s concubines, a woman who looks exactly like his dead mother. He can’t have her for his own because he can’t exactly snatch her away from the emperor, but he has an affair with her anyway. And, later on, he pretty much kidnaps a ten year-old from her family because she looks precisely like his father’s concubine (and his mother) – and raises the little girl to be the perfect wife.

If that doesn’t set your teeth on edge, then you should also know that pretty much everybody a character is likely to sleep with in this novel will be a blood relation. Because interbreeding yay!

House of Sleeping Beauties

Yasunari Kawabata won a Nobel Prize for literature. If that doesn’t make him a classy author, I don’t know what will.

Most of his novels have a haunting beauty, a delightful meditative atmosphere, a contemplative mood that will stick with you for quite some time. House of Sleeping Beauties is no exception.

…but then there’s the fact that the sleeping beauties are drugged prostitutes. The protagonist finds out about this brothel where old, impotent men go to spend the night with girls who’ve been fed sleeping pills so they wouldn’t wake up no matter what happened. And he spends quite some time thinking he’s still potent – what if he were to actually sleep with one of the girls?

The Japanese. They have way too many examples of creepy as hell fiction.

The Last Temptation (of Christ)

If you’ve only heard of one modern Greek author, Nikos Kazantzakis is probably it. He’s one of those VIPs of world literature whose novels got translated in all sorts of languages and then transformed into movies.

The Last Temptation of Christ is about a Jesus who is struggling with the destiny God threw on his shoulders. He spent his life as a carpenter making crosses for would-be Messiahs to be crucified on and he really, really doesn’t want to be the Chosen anything. Eventually, though, he ends up in charge of a bunch of misfits (the apostles), with Judas, who wants a real revolution and a liberation from Romans at his side.

It’s actually all weird, as if Kazantzakis was dreaming this in a drug-induced stupor, but the oddest part is where Jesus has this strong vivid dream/temptation where his „guardian angel” tells him he did well and he’s released from the cross. He goes away free, marries Mary Magdalen, and she dies. So then he goes off and marries both Martha and Mary, sisters of Lazarus and has lots of children with them.

The entire novel reads like an odd fever dream. I’m certain that’s not exactly the impression Kazantzakis would have liked to leave behind.

Women in Love

D.H. Lawrence. You’ve probably heard of him because of Lady Chatterley’s Lover. This is more of the same scandalous sex stuff. Except less explicit.

Ursula and Gudrun are sisters. Ursula is a teacher, Gudrun is some sort of artist. They become involved with Rupert Birkin and Gerald Crich and some very psychological stuff ensues, complete with philosophical discussions of politics and society. Which is probably what makes this book one of those ‘classics’ that you study in university (I know I did).

But aside from the crazy names which add their own special ‘huh?’ to the book, the title too is an oddity. It’s a misnomer, but I’m not sure it’s an intentional one. Considering D.H. Lawrence’s other books, I think the author doesn’t know what love is if it strips down to its underwear and paints the letters ‘L’,‘O’,‘V’ and ‘E’ on its naked body. If the book was called ‘Women in Relationships They’re Very Ambiguous About’, it would’ve been more to the point (but admittedly less catchy).

The book provides examples of what I’ve come to describe as ‘D.H. Lawrence sex’. It involves the couple being attracted, going to bed – and then suddenly one of them (usually the woman) has this revelation that she’s actually repulsed by the guy she’s sleeping with. It’s sort of the ‘oh my god, who and what did I do last night?!’, but experienced a lot faster than simply the morning after. Or the hour after. Or the minute after. Or just after – it’s during.

Between some instincts for violence and more dislike than love in the major couples, the only real relationship based on actual love and attraction in the book is between Gerald and Rupert. There’s a moment when the sexual attraction between them is palpable and much, much more real than what either of the two experience with the women. I’m not sure it’s what Lawrence intended, but the psychological ride you take in Women in Love is going to keep you going, ‘what the fuck?’ over and over.

Jude the Obscure

My literature professor called Thomas Hardy mid-evil (pun on medieval, of course), which was very witty and informative of her.

If you’ve read a single Thomas Hardy novel, it was probably Tess of the d’Urbervilles, which is pretty WTF itself. But Jude the Obscure beats it hands-down on the WTF scale. It’s sort of a small village boy-meets-girl novel, in which Jude is a young man aspiring to go to university and Sue is his beautiful, perfect cousin. It’s kind of a worrisome plot in the first place, but things go a lot worse when you get the hand of destiny practically making itself felt at every step of the book, and when you have a creepy as hell kid popping up in the novel for no other reason than to make you think Frankenstein was a perfectly decent and socially acceptable sort of fellow.

Combine the creepy magical-superstitious-fated part of the book with the supposed realism and by the end you’ll be wondering what the hell you’ve read.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.