Non-Ficțiune on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

[10 iun] Cartea de azi: „Shapely Ankle Preferr’d: A History of the Lonely Hearts Advertisement” de Francesca Beauman

Sat, 15 Jun 2019 17:10:51 +0000

„Shapely Ankle Preferr’d: A History of the Lonely Hearts Advertisement” de Francesca Beauman e exact ce sugerează și subtitlul: o istorie a anunțurilor matrimoniale. Sau, mai exact, o istorie a anunțurilor matrimoniale din Anglia și mai ales din Londra, cu accent pe ce s-a întâmplat înainte de a doua jumătate a secolului 20.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd cărți pe nișe atât de specifice ale istoriei îmi vine să le iau acasă doar ca să nu dispară fără urmă – iar asta e distractivă și ușor de citit. Poate că nu e chiar cea mai profundă carte de cercetare științifică și poate că presupune că suntem deja familiarizați cu anunțurile de azi, dar per ansamblu e interesantă.

Se vede cum sensul căsătoriei se schimbă de-a lungul timpului, de la o tranzacție mai degrabă pragmatică (cineva are nevoie de bani, caută parteneră cu zestre; altcineva are nevoie să scape de rude, caută soț; altcineva are copii și porci, are nevoie de cineva care să aibă grijă de porci cât e el plecat) și ajungând la una mai romantică.

Conține și imagini din ziarele și revistele epocii și transcrieri ale unor anunțuri mai interesante – din păcate, nu și a celui despre cum ar fi preferabilă o soție cu o gleznă frumoasă, care a dat numele cărții.

Cartea e disponibilă doar în engleză – eu personal am luat-o de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Cele mai iubite cărți de non-ficțiune

Mon, 11 Feb 2019 19:21:42 +0000

Vorbeam de curând cu Dorin care zicea că nu i-a plăcut deloc, dar deloc „Sapiens” de Harari. Pentru cine nu știe, asta e o carte care descrie istoria omenirii de la origini și până în prezent, scrisă de un tip care are doctoratul în istorie. E foarte la modă, o am și eu pe lista de chestii de citit la un moment dat ca să văd care-i faza, e recomandată de Bill Gates și Obama.

A scris Dorin o recenzie a cărții ăsteia în care explică mult mai pe scurt de ce nu i-a plăcut cartea decât mi-a explicat în privat, după care a văzut cum vin oamenii supărați. Recunosc fenomenul, pentru că și eu am avut oameni care au venit să-mi spună foarte vehement că Jordan Peterson are dreptate în „12 reguli pentru viață”, iar eu nu.

O să vă povestesc și vouă teoria pe care o am în privința asta. Dar întâi, o poveste din facultate!

Eram la cursul de literatură engleză, perioada clasică-romantică, pe acolo. Profesoara, Sorana Corneanu, era pasionată de istoria ideilor, așa că în general discutam despre abordările și ideile autorilor, eseurile pe care le publicau despre ce e arta, lucruri de genul ăsta. Și fiind ea foarte deschisă la dialog și orientată spre comunicare, ne încuraja să punem întrebări dacă nu înțelegeam, fără jenă.

Ei, și printre textele pe care le aveam în bibliografie se numărau „The Defence of Poesy” de Sir Philip Sidney (1595) și „A Defence of Poetry” de Percy Bysshey Shelley (1840), amândoi autorii apărând meritele poeziei împotriva detractorilor care spun că poezia te face mai moale și/sau e o minciună – acuzații aduse prima oară de Platon în „Republica”, care au cauzat multe controverse de-a lungul timpului.

Nu prea sunt eu genul care să se bage în discuție, dar n-am putut să nu observ că toată lumea apăra poezia. Așa că mi-am făcut curaj și am întrebat de ce poezia? De ce nu literatura în general? De ce nu poveștile?

Atunci am aflat pentru prima oară că poezia a fost multă vreme sinonimă cu ficțiunea cultă, pentru că majoritatea poveștilor culte erau scrise în versuri, iar romanele așa cum le știm noi sunt o chestie relativ recentă – „Robinson Crusoe”, publicat în 1719, e printre primele, și e creat ca să semene cu poveștile de călătorie spuse de cei care plecau în explorarea lumii.

Desigur, motivul pentru care nu ne spusese asta de la bun început e că asta e o informație de bază – de bază dacă ești doctor în domeniu, vreau să spun, iar ea era.

Dacă eu aș citi acum o carte de istoria literaturii din care aș afla că ideea de originalitate nu prea exista, că teatrul european a fost reinventat în perioada medievală și a pornit la drum cu teme religioase, că nu se scriau romane pe vremea lui Shakespeare și că ficțiunea era într-o vreme sinonimă cu poezia în cercurile mai înalte, n-aș fi dată pe spate, pentru că știu deja toate lucrurile astea. Ar fi drăguț, poate aș afla câteva detalii noi, dar ideile mele despre lume nu s-ar modifica în mod radical.

Dar să zicem că cineva ar scrie o versiune _furios _ateistă a istoriei literaturii. Să spunem că ar zice că teatrul și ficțiunea în general au decăzut odată cu ascensiunea creștinismului, deoarece creștinii nu credeau în ficțiune, ci doar în mântuirea sufletului și voiau să distrugă orice activitate culturală care n-avea de face cu Dumnezeu. Să zicem că ar cita decrete papale prin care se suprima teatrul și că ar povesti despre cum au fost distruse multe opere pentru că „promovau diavolul”. Să spunem că ar povesti apoi cum teatrul s-a ridicat din nou cu greu, chinuit de povara creștinismului, și a putut s-o facă doar pentru că temele erau atât de didactice și de puternic bazate pe dogma, morala și poveștile creștine încât erau complet rupte de teatrul antic și de-abia acceptabile. Apoi, ar putea spune cum morala creștină îi făcea de fapt pe apărătorii „poeziei” să spună că ficțiunea are valoare, chiar dacă nu e explicit didactică și plină de virtuți – și că adevărata eliberare de sub lanțurile religiei a venit odată cu romanele, care chiar și-așa s-au zbătut în zona de moralitate și milă creștinească încă și pe vremea lui Dickens.

O astfel de istorie a literaturii ar putea fi scrisă și ar putea strânge dovezi în favoarea ei, dar ar avea și o doză mare de fals și de interpretări greșite. Ar fi o istorie politică a literaturii, a cărei miză ar fi una anti-religioasă. Și-ar fi ales dovezile și perspectivele în așa fel încât să clădească un tot foarte greșit, chiar dacă informațiile nu ar fi în sine rele.

În momentul acela, eu aș considera că e o carte proastă, poate chiar răuvoitoare – și aș începe să-i critic abordarea, faptul că are mult venin care o strică.

Însă cineva care știe despre istoria literaturii doar ce se spune în școală ar putea fi fascinat și ar putea considera că e o carte bună – conține atâtea informații interesante și explică _perfect _cum se integrează literatura în istoria Europei; și chiar dacă nu ești anti-creștin, de că să fii supărat pe cartea asta, când ea descrie atât de frumos și de plăcut istoria literaturii, așa cum nu ai auzit-o de la școală?

În timp ce eu mă dau cu capul de pereți pentru că este o supra-simplificare a evoluției unui întreg domeniu și pot să explic o grămadă de probleme cu perspectiva și concluziile, orice zic eu pare să fie despre chestii mărunte și nesemnificative în raport cu _măreția cărții. _

Problema fiind că eu am cunoscut domeniul nu prin intermediul acestei ipotetice cărți, ci din alte surse, mai puțin supărate, mai detaliate, mai largi. Cartea nu e sinonimă cu descoperirea istoriei literaturii pentru mine, dar e pentru mulți dintre ipoteticii ei cititori, care acum află lucrurile astea și sunt dați pe spate.

Dorin e pasionat de istorie și citește o grămadă în domeniul ăsta, așa că Harari nu are cum să-l șocheze. Revoluția agriculturală? Da, știe ce-i cu ea și că n-a fost doar lapte și miere. Lucrurile astea le-a găsit în alte părți, expuse în detaliu, le-a văzut printr-un număr de perspective și și-a format propria opinie. Ce are Harari de adăugat? Care sunt contribuțiile lui, pentru cineva care știe ceva istorie? În principiu, perspectiva, opiniile și stilul (când zic „stil”, mă refer la claritate, la cât de ușor/greu e de citit, dacă are umor sau nu, de-astea). Altfel, nimic de acolo nu e al lui Harari.

În cazul meu cu cartea lui Peterson, în gimnaziu și liceu citeam dezvoltare personală și spiritualitate pe pâine – astfel încât baza cărții „12 reguli”, cea de sfaturi de viață, mi-e familiară ca propriul buzunar. „Fă-ți curat în cameră” e „Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” a lui Gandhi, „Mângâie pisicile de pe stradă” e chestia aia cu trăitul clipei de la budiști, „Spune adevărul, sau măcar nu minți” e în atât de multe locuri încât pot să încep să vă povestesc zece pagini de interpretări. Am auzit lucrurile astea. Pot să vă dau o bibliografie de cărți care spun chestii similare.

Ce rămâne din el? Critică literară pe baza Bibliei și critică pe baza filmelor Disney – și știu suficientă critică încât să nu fiu foarte impresionată nici de faptul că face așa ceva, nici de cum o face. Mai rămân niște idei despre filozofie care au tangență nu atât cu filozofia, ci cu perspectiva populară asupra a ce-și imaginează lumea că fac filozofii. Niște povești de viață care sunt o caracteristică destul de tipică a genului self-help. Niște referințe la articole științifice care au fost demontate Niște idei despre Dumnezeu, suflet, ordine și haos care nu sunt foarte minuțios puse la punct.

Ne uităm la aceleași lucruri, dar le vedem din alte perspective, iar cei care fac rezumatele astea sau împachetează totul laolaltă le fac să sune cumva fluent și atrăgător. Apoi, cei cu experiență văd un fel de brânză bună în burduf de rahat (nu de-ăla turcesc), iar ceilalți văd brânza, pe care o văd doar acolo, nu și pe cele zece tarabe de la două străzi distanță. De unde vine și conflictul interminabil între cele două tabere.

Bine, mai există și impostori care spun că le place ceva pentru că e la modă și dă bine să-ți placă, dar ăia sunt ~~falșii fani ai lui Cărtărescu~~ altă poveste.

[17 ian] Cartea de azi: „A Time to Dance, a Time to Die” de John Waller

Wed, 17 Jan 2018 05:23:04 +0000

Poate că n-o să vreți să citiți cartea asta pentru că n-a fost tradusă în română, dar o să vreți să auziți povestea. Pentru că în 1518, o grămadă de oameni din Strasbourg au început să danseze și au dansat până la epuizare – iar în unele cazuri, până la moarte.

Nu e un roman de fantasy, nu e o legendă, ci e pe bune. Iar asta e o carte de non-ficțiune despre fapte reale, publicată în 2008 și scrisă de John Waller, un istoric al medicinei.

De-a lungul timpului au existat tot felul de teorii despre motivul pentru care destul de mulți cetățeni din Strasbourg au dansat până și-au distrus sănătatea sau chiar au murit, de la otrăvire cu mucegai la existența unui cult religios dubios în zonă. John Waller e de părere că mucegaiul poate explica un tremur nervos, dar în niciun caz nu poate explica un dans ritmic susținut de-a lungul a zeci de ore, așa că vine cu o teorie nouă: psihoză indusă de stres.

Cartea nu e foarte lungă, dar nici nu e genul care să-și țină publicul cu sufletul la gură. În schimb, Waller explică destul de bine toate dezastrele care avuseseră loc în zona Strasbourgului și presiunea psihică asupra unor oameni morți de foame, cu recoltele vraiște, terifiați de epidemii și crezând cu putere în sfinți care pedepsesc și în diavoli care posedă. Și explică destul de bine faptul că acolo era un teren numai bun pentru o psihoză în masă, care să le permită oamenilor să răbufnească – iar convingerea că un sfânt îi pedepsește pentru păcatele lor făcându-i să danseze necontrolat ar fi fost declicul pentru a ceda nervos. În plus, nici soluțiile autorităților n-au fost inițial cele mai inteligente…

„A Time to Dance, a Time to Die” e disponibilă doar fizic. În România poate fi găsită la fața locului la Antic Ex Libris din București (cât mai au pe stoc; sau poate fi comandată de acolo) sau cu livrare gratuită de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[9 ian] Cartea de azi: „Nu sperați că veți scăpa de cărți” de Umberto Eco și Jean-Claude Carrière

Tue, 09 Jan 2018 05:43:49 +0000

Jean-Claude Carrière este un regizor, scenarist și actor francez, care a primit Oscarul pentru întreaga carieră în 2014. Asta în cazul în care, ca și mine, v-ați uitat la titlu și v-ați întrebat cine o fi și el.

„Nu sperați că veți scăpa de cărți” (publicată în 2009) e de fapt o înregistrare a unei conversații între Jean-Claude Carrière și Umberto Eco (acesta din urmă e un italian care scrie enciclopedii cu fir narativ cărora le spune „romane”).

Tema de discuție care li s-a dat e, „Va muri cartea din cauza revoluției digitale?” Cei doi ajung repede la răspunsul „Nu”, după care divaghează înspre discuții despre istoria cărților, cum ajung anumite cărți să fie păstrate, iar altele să se piardă, cât de neimportant e dacă Shakespeare chiar și-a scris operele, plus anecdote personale sau povești despre biblioteci arse sau biblioteci în care cărțile trebuie apărate de găinațul de lilieci (liliecii nu sunt stârpiți, pentru că sunt utili la stârpirea carilor, care altfel ar roade cărțile).

Pe lângă faptul că m-am distrat citind-o și că anecdotele sunt interesante, cartea asta e interesantă și pentru că e o discuție între doi erudiți, ceea ce, conform standardelor românești, ar trebui s-o facă aproape de necitit. Însă Eco și Carrière sunt bătrâni la momentul înregistrării și sunt suficient de recunoscuți încât să nu mai simtă nevoia să demonstreze ceva. Sunt îndrăgostiți de cărți și ca obiecte, și din punctul de vedere al conținutului, așa că acum nu fac decât să discute despre ceea ce-i pasionează în cuvinte simple, ca între prieteni, amintind de asta și de cealaltă. Cu alte cuvine, e o discuție plăcută, chiar dacă densă ca informație, în care nimic nu e pompos sau spus complicat în mod intenționat.

„Nu sperați că veți scăpa de cărți” a fost publicată la noi la Humanitas și pare să se fi epuizat pe Libris.ro (și pe peste tot, de altfel). Probabil că mai există prin anticariate. Oricum ar fi, există încă în engleză pe bookdepository.com și pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[5 ian] Cartea de azi: „The Navigation of Feeling” de William M. Reddy

Fri, 05 Jan 2018 05:14:33 +0000

Ce sunt emoțiile? Sunt un dat? În ce fel sunt controlabile? Sunt influențate de cultura din care facem parte? Cum arătau emoțiile în trecut?

Dintre toate cărțile pe care le-am citit pentru masterat, „The Navigation of Feeling” de William M. Reddy e una dintre cele care mi-au rămas cel mai puternic întipărite în minte – din păcate n-a fost tradusă în română, deci mă tem că recomandarea asta e mai mult pentru bilingvi (sau pentru edituri, de ce nu?).

E o carte de non-ficțiune, scrisă în 2001 în stilul academic curent, care e un pic cam stufos (dar curge mai bine decât multe altele, deci tot e bine). Are paragrafe uneori interminabile, o grămadă de cifre și niște grafice din care înțelegi greu câte ceva. Să nu ziceți că nu v-am zis.

Dincolo de stil, însă, abordează emoțiile din mai multe perspective. Prima e cea a psihologiei cognitive, care discută despre care emoții sunt universale și care nu (e frica universală? Poate fi recunoscută de oricine? Dar dezgustul? Dar tristețea? Dar fericirea?), iar Reddy ne spune ce abordări au existat în trecut și cum s-a demonstrat că nu sunt cele mai bune. A doua e o perspectivă antropologică. A treia e una lingvistică. Prima jumătate a cărții e un tur de forță despre studiul emoțiilor și înțelegerea științifică pe care o avem în raport cu ele.

A doua jumătate e un studiu de caz despre evoluția sentimentalismului în Franța și despre modul foarte intens și extrovertit de a trăi și a exprima emoțiile înainte de Revoluția Franceză, ajungând la un apogeu de tiranie emoțională, ca apoi răsturnările sociale să ducă la impunerea rațiunii ca stil emoțional acceptabil. Bine, eu spun lucrurile foarte pe scurt aici, dar Reddy are tot felul de documente și idei interesante.

E disponibilă în format fizic pe bookdepository.com și în format electronic pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.