Olimpiade on Roxana-Mălina Chirilă

Olimpiada internațională de lectură

Mon, 13 Jun 2016 09:37:06 +0000

Am învățat să citesc înainte să ajung la școală, probabil din curiozitate. Am continuat să citesc și după ce am dat de abecedarul cu fetița al cărui tată era tractorist și în care toamna venea încărcată de gutui, probabil din plictiseală. Prin școala primară citeam Cireșarii, mai târziu am ajuns la Karl May (care, între noi fie vorba, mi se pare mult mai mișto decât James Fenimore Cooper) și tot așa.

Prin gimnaziu am început să merg la tone de olimpiade, tendință pe care am continuat-o și la liceu. Mi se părea mult mai interesant să mă pregătesc pentru o materie și să chiulesc de la celelalte decât să stau în clasă zi de zi și să mă chinui cu ore precum biologia.

Ah, dacă ar fi existat o olimpiadă de lectură, ce m-aș fi dus la ea! Noroc că există acum – una internațională, probabil organizată de români, pentru că nu-mi imaginez englezii și francezii alegând un text dintr-un autor numit Dumitru Radu Popescu pentru a testa cunoștințele olimpicilor… sau ținând olimpiada la Constanța.

De curiozitate, am căutat subiectele pentru clasele a XI-a și a XII-a, ca să văd care poate fi structura cerințelor unei astfel de olimpiade și cât de dificile sunt subiectele.

Primul subiect se bazează pe vreo 4 pagini dintr-un text din Mări sub pustiuri, de sus-numitul Dumitru Radu Popescu, un text din 1962 (l-am căutat pe net ca să văd ce-i cu el). E destul de simplu scris. Propoziții scurte, fără prea multe subtilități. Am găsit o greșeală de gramatică parcă menită să zgârie urechea: „Decât rar îl ascultau, cu teamă.” – decât e un cuvânt care se folosește în propoziții negative, doar e echivalentul pentru propoziții afirmative.

De fapt, nici subiectele n-au fost editate foarte atent: „Ai deschis pagina cu prezentarea filmului, dar informațiile de pe aceasta le conține ți se par insuficiente”

În fine, să lăsăm gramatica, e olimpiada de lectură, nu de română.

Hai să vă dau o mostră mai lungă din text:

Cum se apropie de podul de peste râu, i se făcu sete. Podul era foarte lat. De fapt erau două poduri, unul pentru mașini și căruțe și altul pentru trenuri. Între ele era o distanță de câțiva metri, așa că de departe păreau unite. Și toată lumea, când vorbea despre ele, nu le despărțea. La pod, se zicea. La pod începea orășelul. Și tot acolo se sfârșea.

În dreptul podului el coborî de pe bicicletă și se duse spre pompa de apă. Rezemă bicicleta de pompă și apăsă pe mâner: dar apa nu curgea. Santinelele de la pod zâmbiră. Știau că nu e apă. El mai trecuse cu bicicleta de multe ori peste pod, aproape în fiecare zi trecuse, dar nu i se mai făcuse sete până acum.

Și acum, copiez prima întrebare de la, repet, olimpiada internațională de lectură:

Tânărul se oprește la pompa de apă deoarece:
a. îi este sete și vrea să bea apă;
b. spionează mișcările soldaților;
c. l-a obosit pedalatul pe bicicletă;
d. vrea să se încalțe cu pantofii.

Am căutat din priviri prin restul textului, să văd dacă e o întrebare-capcană, dacă nu cumva se sugerează că nu de sete se oprise el acolo, ci ca să spioneze, iar setea era doar un pretext.

Nu, pare să fie pe bune. La fel e și în cazul altor întrebări:

El știa de la liceu nemțește, nu mult, dar tot înțelese că ei discutau despre ploaie.

Tânărul percepe mesajul dialogului nemților deoarece:
a. le citește pe buze;
b. le-a învățat limba la școală;
c. interpretează gesturile lor;
d. cei doi vorbesc în limba lui.

Sunt genul de întrebări pe care le poți vedea destul de des în timpul orelor de la școală, fie la orele de română din gimnaziu, fie la orele de limbi străine.

Nu sunt întrebări rele, dar nu sunt nici grele sau dificile. Au rolul de a se asigura că elevii au citit cu adevărat textul, nu că au aruncat doar o privire peste el. Sunt importante în cadrul orelor normale, nu sunt subiecte „pentru experți”.

Da, școlile sunt pline de analfabeți funcțional (și țara la fel), dar problema asta nu se rezolvă cu o olimpiadă internațională, ci cu o programă axată mai clar pe creșterea competențelor de bază. Sau, într-un limbaj mai uman, o programă care să se asigure că majoritatea elevilor pricep ce citesc după ce termină școala.

Întrebările de mai sus sunt genul la care ar trebui să poată răspunde orice elev mai răsărit – textul e ceva mai lung decât cele din manualele de engleză, dar mi se pare la fel de simplu per ansamblu. Ceea ce e ciudat, pentru că la olimpiade subiectele ar trebui să se adreseze unor persoane care au depășit programa și au intrat în tot felul de chichițe și subtilități.

La olimpiada națională de fizică, de exemplu, nu-i trimiți pe care știu că forța gravitațională este egală cu masa ori accelerația gravitațională, ci pe cei care pot jongla pe degete cu mase molare, presiuni atmosferice și tot felul de chichițe pentru a afla viteza maximă atinsă de o bulă de aer formată într-un pahar de apă minerală.

Nu văd logica subiectelor de la olimpiada internațională de lectură. Poate că e doar la început (e greu să-mi dau seama, pentru că nu găsesc prea multe date despre ea) și n-a apucat să se dezvolte. În fond, și olimpiada națională de lectură e nouă.

Deocamdată, chiar dacă e o olimpiadă internațională, participă la ea doar o mână de elevi, majoritatea români, câțiva din alte părți. Mai au timp să se dezvolte, să devină o olimpiadă reală, în care câștigătorii să nu fie ca acum, doar români. Vom vedea. Eu rămân sceptică.

Fără nicio legătură cu subiectul, în timp ce căutam diverse, am descoperit un articol de pe site-ul Ministerului Educației care vorbește despre premiile în bani oferite elevilor și profesorilor pentru rezultate la olimpiadele internaționale:

În ceea ce priveşte olimpiadele internaţionale, cuantumurile au rămas la nivelul anului 2015, fiind cumulate cu alte beneficii acordate elevilor şi profesorilor. Astfel, performanţele obţinute la etapa internaţională a competiţiilor şcolare desfăşurate la nivel mondial sunt recompensate de MENCŞ cu următoarele sume: 12.550 de lei pentru premiul I/medalie de aur cu punctaj absolut, 9.720 de lei pentru premiul I/medalie de aur, 8.330 de lei pentru premiul al II-lea/medalie de argint, 5.950 de lei pentru premiul al III-lea/medalie de bronz şi 4.065 de lei pentru menţiune.

Pentru rezultatele deosebite înregistrate la competiţiile şcolare internaţionale, organizate la nivel european sau regional, MENCŞ acordă stimulente în valoare de 4.440 de lei pentru premiul I/medalie de aur, 3.785 de lei pentru premiul II/medalie de argint, 2.945 de lei pentru premiul III/medalie de bronz şi 2.550 de lei pentru menţiune. Cuantumurile acestor premii în bani acordate elevilor reprezintă sumele nete.

La rândul său, profesorul care a pregătit elevul premiat pe plan internaţional primeşte un stimulent financiar egal cu cel acordat elevului.

Olimpiada de română, organizată de… idioți?

Mon, 02 Dec 2013 08:49:48 +0000

Nu prea mă uit pe subiectele de la olimpiade, dar cred că e momentul să încep s-o fac. Nu de alta, dar din când în când ar merita să cârâie cineva că lucrurile nu sunt deloc în regulă.

Azi am dat peste un articol în care se discută foarte pe scurt despre olimpiada de română din februarie 2013, clasa a V-a. Într-unul din textele date la prima vedere la olimpiadă apare scris așa ceva: „Da-ți-mi-l mie, să-l mănânc.” (aici e articolul cu pricina și cu citatul subliniat)

Păi, stai puțin, cum adică „da-ți-mi-l”?!

Lecție rapidă de gramatică: „Ți” se scrie cu cratimă când verbului îi pui întrebarea „Cui?” și răspunsul e „ție”. Uite:
– „Dă-ți o palmă!” Cui să-i dai? Ție.
– „Fă-ți mea culpa!” Cui să-i faci? Ție.
Nu se spune „Merge-ți”, că n-are sens să-ți mergi ție.

Dacă e prea complicat să te gândești la asta, te gândești că „ți” seamănă cu „mi”, „vă”, „ne” etc. „Dă-mi”, „Dă-ți”,„Fă-mi”, „Fă-ți”. Nu spui niciodată „Merge-mi”. Și nici „Da-mi”. În plus, „ți” și „mi” nu prea au ce căuta împreună în „da-ți-mi-l”: ori mi-l dai mie, ori ți-l dai ție.

Așa. Asta e una. Dar hai să vedem cum arată un citat complet din superbele texte date la prima vedere:

– De ce nu-ţi faci o operaţie estetică? i-a propus gândacul.
Omidei nu-i trecuse prin cap o asemenea idee.
– Unde? Când? Cât mă costă? a sărit ea în sus entuziasmată.
– Am auzit că păianjenul cu cruce este cel mai bun chirurg din livadă, a lămurit-o gândacul. El i-a „aranjat” aripile buburuzei, l-a ajutat pe bondar să slăbească şi a despărţit două Vaca-Domnului care rămăseseră lipite. Habar n-am cât te costă, dar poţi măcar să-ţi faci o programare la doctor.

–subiectele complete la olimpiada de română, etapa județeană, clasa a V-a, 23 februarie 2013.

Dexonline.ro îmi spune că se zice „omizii”, nu „omidei”. Dar nu asta e problema cea mai mare.

De ce discutăm despre operații estetice la clasa a V-a? Ia să ghicesc: tinerele domnișoare trebuie inițiate în problemele de zi cu zi ale societății actuale, iar băieții trebuie să învețe de la bun început ce le trece prin cap tinerelor domnișoare, sau cum?…

„A,” o să ziceți, „dar de fapt poate că e o un fel de fabulă despre cum operațiile estetice nu sunt bune.”

O fi. Dar povestirea nu ajunge în punctul ăla. Omida se duce să întrebe în jur cum e cu chirurgul, iar buburuza îi spune că e foarte mișto, ei i-au ieșit operațiile perfecte. Acuma, omida nu prea vede diferența. Dar nu-i nimic, naratoarea o vede:

– E scump…, dar merită! I-a spus buburuza, dând cochet din elitrele sale nou-nouţe, roşii cu picăţele negre. Uită-te puţin ce uşoare sunt aripile mele ce culori intense au elitrele!

(Virgula n-avea ce căuta după punctele de suspensie.
După „aripile mele” ar fi trebuit să fie o virgulă.
Ar trebui să fie „i-a spus”, cu literă mică, pentru că s-a terminat vorbirea directă a buburuzei.

Unul dintre subiectele de olimpiadă putea fi „corectați greșelile din text”, dar din păcate nu e.)

Eu sunt cea care a îngroșat cuvintele: naratoarea ne confirmă că buburuza are elitre nou-nouțe, deci sugerează că există o diferență vizibilă, chiar dacă omida n-o vede. Povestea se termină brusc după. Buburuza se enervează când omida îi zice că arată la fel. Atât.

Deci nu se deduce că povestirea ar fi o fabulă ironică la adresa operațiilor estetice. Poaaaate că e. Însă chiar și dacă ar fi în mod evident o blamare a operațiilor estetice, nu înțeleg de ce s-a dat povestea asta la olimpiadă. Nu prea are valoare literară, din câte mă uit la ea. Stilul e destul de naiv, situația e cam… eh, personajele sunt acolo mai mult ca să ilustreze situația decât ca să existe ca atare. Textul poate că e ok, dar ce caută la olimpiadă? Într-a 5-a?

Serios, parcă subiectele au fost alese și redactate de idioți.

Mă uit la cerințe:

b. Scrierea despre textul literar (25 de puncte) Redactează o compunere de 10-15 rânduri în care să prezinţi două particularităţi ale textului literar ( operei literare ), utilizând pentru exemplificare, secvenţe din ambele texte propuse.

Oamenii ăștia sunt certați cu virgulele mai ceva ca mine. După „pentru exemplificare” nu se pune virgulă. Sau, dacă țin neapărat să bage virgulă, trebuiau să bage și înainte de sintagmă.

Mă uit la barem:

Precizarea a două argumente care să justifice că textele sunt literare ( crearea unui univers imaginar, limbajul expresiv, transmiterea sentimentelor, etc.) – 8p
Susţinerea argumentelor cu exemple din textele suport – 8p

Hm. Sentimentul pe care mi-l transmit mie hârtiile pe care le am în față e că autorii trăiesc într-un univers imaginar, în care sunt respectați doar pentru că au o anumită funcție și responsabilitățile aferente, dar nu contează cum se descurcă cu ele. Limbajul expresiv ar putea fi al meu, dar mă abțin.

Exemplele care demonstrează ideile mele sunt mai sus…

[Notă: pentru că ironia e definită uneori ca fiind „acea figură de stil pe care n-o prinde aproape nimeni”, țin să precizez că toate comentariile legate de barem sunt de fapt legate de autorii subiectelor și de universul imaginar în care își imaginează că-și fac treaba.

În fond, n-aș vrea ca articolul meu să neglijeze complet baremul…]

Excelență din nimic

Tue, 23 Apr 2013 15:43:17 +0000

Sistemul de învățământ, se știe, merge la vale. Copiii nu mai învață, profesorii nu sunt buni etc. Nu? Da! Cum spunea cineva acum câțiva ani când erau grevele, de ce se tot zbat greviștii ăștia de profesori atâta, când ar trebui să treacă înapoi la treabă? Și-au făcut damblaua cu greva, acuma gata! Ei nu-și dau seama ce aiurea e să nu faci școală cu săptămânile?…

Discutam acum mai câteva săptămâni cu o profesoară excelentă, care a studiat prin Marea Britanie și a luat ceva grade (plural, grade) pe acolo. S-a întors în țară, din diverse motive, predă la liceu. Dacă n-ar da meditații, n-ar avea cu ce să-și plătească toate cele de zi cu zi. Chiria. Întreținerea. Telefonul. Știți voi, lucrurile pe care oricum trebuie să le plătești. Acum câteva luni maică-mea vorbea cu un asistent de la facultate, care căștiga tot cam pe acolo – sub 500 de euro pe lună, oricum. Dacă nu mă înșel, sub 400.

Desigur, veți spune, profesorii au o viață ușoară: câteva ore pe săptămână de predat, vacanțe lungi. Ok, perfect. La care se adaugă următoarele: făcut planul lecției – pentru fiecare lecție. Din câte știu, e musai și obligatoriu, că am făcut modulul pedagogic și am completat chestiile standardizate pentru orele ipotetice sau nu pe care le-am ținut. Corectat lucrări, eseuri, caiete. Se strâng repede cele 8 ore de muncă pe zi, dacă nu chiar mai multe. Apoi, orele de predat presupun să stai să discuți cu o clasă încontinuu – nu mai iei o pauză bruscă de cafea și stai să discuți cu cineva pe mess. Doar predai, predai, predai. Sună de ieșire, iei 10 minute de pauză (din care 5 sunt ocupate cu mersul până la cancelarie și înapoi) și o iei de la capăt. La ore, ideal ar fi să dibuiești cine se descurcă și cine nu și să-ți dai seama de ce nu ți se descurcă cei care nu se descurcă. Minimal, dar nu întotdeauna reușit, ar trebui să ții în frâu vreo 30 de ghemuri de neastâmpăr (sau hormoni) și să-i convingi să te asculte, să te respecte, să învețe și să facă ce trebuie. Ai toate atribuțiile unui lider și doar o parte minimală din avantajele lui.

Dar ce mă face pe mine să scriu azi nu e situația generalizată a profesorului. E o situație specială. Cea a profesorului excelent, care își știe materia pe dinăuntru și pe dinafară, care își știe manualele și elevii – și care își pregătește clasa pentru bacalaureat (promovabilitate de 100% sau în vecinătatea procentului) și vârfurile pentru olimpiade.

Profesorii nu sunt plătiți pentru pregătirile pe care le fac cu olimpicii. Școala nu îi premiază. Câștigă respect și, poate, un bonus infim. Unii nu-și bat capul (în liceu am avut un profesor care nu voia nici în ruptul capului să mă lase să merg la matematică, pentru că ar fi însemnat efort din partea lui; până la urmă m-am dus oricum). Alții văd potențialul celor pe care-i au în față și fac tot ce pot ca să-i pregătească.

Am vorbit cu fosta mea profesoară de fizică (și fosta dirigintă), care a trimis din nou și din nou elevi la naționale, care ne-a însoțit pe unde ne duceam – fie Iași, fie Drobeta Turnu Severin, era cu noi, se ocupa de organizare, își sacrifica vacanța ca să aibă copiii însoțitor, protector, profesor, ce-o fi. De obicei începea pregătirile de la începutul anului pentru județene, ore întregi în care stătea la școală cu vârfurie ca să-i împingă puțin aici, să-i împungă acolo, să le arate direcțiile, problemele, ideile, rezovările, posibilitățile. Materia făcută pentru olimpiade, apropo, este mult, mult peste materia făcută la clasă. Într-a opta faci culegerile de a zecea. Într-a zecea începi să ajungi dincolo de liceu.

Practic ai un număr de elevi și un profesor care se dă peste cap să facă tot ce poate ca să-i pregătească. De dragul lor, de dragul învățăturii, de dragul materiei, de dragul… Doar de drag, pentru bani sigur nu.

La fizică situația e și mai spinoasă. Nu e destul să faci probleme. Trebuie să faci experimente. De multe ori, aparatura din școală e veche de pe vremea tinereții lui Nicolae Ceaușescu, sau insuficientă, sau depășită. Țin minte că într-a opta eram la Târgoviște, la proba practică a naționalei, și aveam în față un multimetru. Nu mai văzusem un multimetru decât de la distanță, nici nu știam cum se folosește – pentru mine amperii și volții se măsurau cu niște cutii mari și groase, pe care se smucea sălbatic un arc de fiecare dată când măsurai ceva. Mă uitam cu groază la aparatul ăla mic, digital, pe care scria DCV, ACV și DCA, ba mai avea și niște simboluri ciudate. Bine, bine, îmi venea să strig, dar care sunt amperii?!…

Deci, profesor excelent. Iei elevii, îi treci prin toată materia, îi faci tobă de carte. Le pui în față nu doar problemele ușoare, făcute la clasă, ci îi duci până la începutul facultății, îi înveți cum să-ți calculeze toate nebuniile. Anul ăsta, de exemplu, la clasa a X-a, ți se cerea să determini experimental temperatura minimă din natură, cu ajutorul unor vase, eprubete, un termometru cu alcool, niște apă și încă vreo câteva obiecte nu foarte impresionante.

Bun, după chestia asta pățești următoarele: olimpiade are loc la Satu Mare și ție nu ți se dau bani de tren decât pentru clasa a doua, fără îmbunătățiri. Nu cușetă, nu nimic util. Îți dai seama că nu-ți rezistă fizic elevii și trebuie să umbli să rezolvi problema… cumva. Ceri sponsorizări, ajutorul colegilor celor care merg la olimpiadă, toate cele. Rezolvi administrativ. Apoi te ocupi de cei care merg la națională, le dai câteva ore pe zi, mai ales imediat înainte să ajungă acolo. Apoi te ocupi de cursurile tale, că normal că nu poți să-ți iei și tu liber cu ocazia olimpiadei. Dacă aveai meditații, sunt puse pe stop. Dacă aveai o viață personală, ghinion. Elevii să reușească – să ajungă, să se descurce, să ia premii. Să fie buni.

Creezi excelență, practic, din nimic. Îți pui la bătaie toată valoarea ta profesională, te dăruiești personal, treci peste toate problemele care apar din lipsuri de toate felurile și în cele din urmă reușești să aduci la un nivel foarte ridicat niște elevi care aveau doar potențial.

Și nimănui, aproape, nu-i pasă. A, felicitări, olimpiade. Ai creat un mic expert, în ciuda faptului că nu erai absolut nevoit, că nimeni nu te plătește, că e doar bătaie de cap, că e multă muncă, că îți stau tot felul de chestii în cale. Era datoria ta… probabil. Că ești profesor. Așa ar trebui, să fii dedicat. Și în fond e meritul elevului, că el a învățat.

Acum mulți ani mă chema taică-meu să merg în Austria la schi în vacanța de Paști și i se părea puțin ciudat că refuzam de fiecare dată pentru că aveam o națională. Mie, în schimb, mi s-a părut mereu stranie întrebarea lui. Normal că nu voiam la schi, nici în Austria, nici în Elveția – nici oriunde, nici la cele mai de lux hoteluri. După ce ai stat nopțile să înveți, după ce ai stat zilele să vorbești cu profesorul, să faci probleme, să dai tot ce ai mai bun din tine și să-ți dai seama într-un final că poți, că ești în stare… nu există nicio vacanță care să ți se poată oferi care să merite.

Poate de-asta se străduiesc atâta acești profesori să scoată totul din elevi, să-i pregătească, să-i aducă pe culmi, în ciuda tuturor dificultăților, eforturilor, nimicului care se întinde leneș în școli, în sufletele oamenilor. Pentru că e excelent să crești, dar poate că e la fel de excelent să-i crești și pe alții. Chiar dacă, în fond, prea puținor oameni le pasă și lumea se uită cam de sus la tine pentru că ești „doar” un profesor de gimnaziu sau liceu.

Doar atât mă gândesc: ar fi mai respectuos ca la următoarele inevitabile greve ale profesorilor să luăm în calcul ce e și cât de puțin e – și cam ce ar trebui să fie de fapt pentru ca mai mulți profesori să-și permită să producă excelență. Nu să mormăim la colțuri că ar trebui să treacă înapoi la muncă (ce-i mult e mult!) și să țină meditații ca să trăiască mai bine.