Paladin on Roxana-Mălina Chirilă

Paladinul și Câmpiile Sfărâmate

Wed, 14 Nov 2018 17:46:12 +0000

Această postare are intenționat un titlu de fantasy românesc găunos, pentru că e despre fantasy, edituri românești și Penelopisme.

În iunie 2016, am terminat de citit „Calea regilor” de Brandon Sanderson, care mi-a plăcut mult. E un roman fantasy enorm care a fost împărțit la noi în două volume ca să nu te plimbi după tine cu o carte cât frigiderul. A fost tradus excelent de Ana-Veronica Mircea și cele două volume sunt suficient de plăcute ca obiecte încât la vremea respectivă am fost încântată și am zis așa:

Voi citi și următoarele volume în traducere, de la Paladin, când le vor publica (ei spun că următoarea este în planul editorial).

După care am început să citesc mai mult Sanderson. Am citit „Elantris”, o carte de sine stătătoare. Am citit seria „Născuți în ceață” publicată la Editura Trei. Am citit „Steelheart” (care pote că nu-i cea mai bună carte a lui). Și sincer, am devenit din ce în ce mai entuziasmată de ce scrie el – stilul e destul de simplist, personajele nu mă conving mereu, dar lumile pe care le creează sunt extraordinare. Are o minte foarte științifică și universurile lui au o logică internă și o coerență incredibile.

Nu sunt singura pasionată de Sanderson. De fiecare dată când am mai aruncat un ochi pe pagina de Facebook a editurii am văzut pe cineva care întreba când apare continuarea de la „Calea regilor”. De fapt, și când am mers să văd ce a mai tradus Ana-Veronica Mircea, am văzut că era întrebată același lucru.

O dată la câteva luni, am intrat să văd ce se mai aude de cartea aia. Țin minte zvonuri că avea să fie lansată la Bookfest în 2017 (asta e-n vară). Apoi la Gaudeamus în 2017 (noiembrie). Apoi la Bookfest în 2018. Apoi la Gaudeamus în 2018.

Iar acum, pe 2 noiembrie, au zis că volumul unu al celei de-a doua cărți va fi publicat la Gaudeamus, adică la târgul ăsta care are loc pe 14-18 noiembrie.

Pe 9 noiembrie, însă, editura Paladin și-a anunțat noile apariții de la târg. N-am putut să nu remarc că lipsea ceva de acolo și m-am uitat la comentarii. Cineva întreabă, „Sanderson?” Iar Paladinul răspunde, „În luna decembrie. Mulțumim!”

Eh, și tot stând pe pagina Paladin, am văzut ba un pic de agresivitate la adresa cuiva care se plânge de întârzieri, ba o aruncare a vinei pe alții:

„Din păcate, ca în multe alte cazuri, și noi suntem ”la mâna” unor terți, mai mult sau mai puțin serioși.”

„Da, este in planul editorial, aveti dreptate. Au existat insa probleme de traducere si de alta natura, care, desigur, nu-i intereseaza pe cititori.”

Li s-a sugerat să posteze pe blogul lor care le sunt planurile – au făcut-o o dată, iar atunci n-au menționat decât unele cărți în lucru (lipsește și de acolo Sanderson). Altfel, preferă să-și anunțe planurile în răspunsuri la comentariile de pe Facebook.

Am tot stat să mă gândesc la transparență și comunicare, mai ales că am tradus multe articole și subtitrări care aveau fix tema „ce urmează să facem/cum am făcut ce am făcut/de ce n-au mers lucrurile”. E interesant să știi cum funcționează anumite lucruri și e mult mai ușor să accepți întârzieri sau neplăceri dacă știi _ce și de ce _se întâmplă, motiv pentru care am stat să urmăresc noutățile pe blogul traducătoarei, unde comentează cu cititorii ei.

„Aşa că traducerea încă nu e gata, dar se apropie de sfârşit. Şi pentru o redactare atentă va fi nevoie de mult timp” – mai 2017

„Am tras-o pe linia moartă, fiindcă oricum n-avea cine s-o redacteze. Am înţeles că editura îşi schimbă echipa de redactori, sau cam aşa ceva.” – septembrie 2017

„Editurile au şi ele problemele lor. Tocmai pentru că în România nu se vând cărţile, sunt prea puţini amatori de lectură. De pildă, editura Art trăieşte în primul rând din vânzarea manualelor şcolare, nu din a SF-ului, aşa că toată vara le-a dat prioritate la redactare.” – septembrie 2017

Asta e o comunicare bună. Aflăm cam care e stadiul traducerii, ce mai trebuie să se întâmple, care sunt problemele. Decizia de a face o pauză de la traducerea lui Sanderson pare mult mai logică și mai ușor de înțeles. Traducătoarea nu acuză editura de neseriozitate – se întâmplă lucruri, se schimbă echipa de redactori, se lucrează la proiectele care ajută editura să rămână în viață. Sunt lucruri de înțeles.

Am stat și m-am gândit la comunicare, la dificultățile colaboratorilor, la faptul că Paladinul nu prea știe să comunice. M-am gândit ce aș spune dacă aș fi o editură, cum aș atinge echilibrul între transparență și spam. M-am gândit la multe.

După care m-am uitat mai atent, am văzut că oamenii anunțau lansarea „Câmpiilor sfărâmate” la un eveniment de peste nici două săptămâni, dă-o naibii, ca apoi să amâne iar. Și nu doar că au amânat, dar n-au venit cu nicio rectificare după până nu i-a tras cineva de mânecă – și cu nicio scuză până nu le-a bătut cineva obrazul.

Așa că azi am trecut prin Cărturești. În fond, sunt bilingvă și nu-mi pasă dacă citesc în engleză sau în română. Am văzut că și britanicii au despărțit cartea a doua, „Words of Radiance”, în două volume, așa că le-am cumpărat pe amândouă.

După care am venit acasă și le-am pus pe puzzle-ul „Spring in Sakuragaoka” de la Playing Grounded Puzzles, pe care l-am așteptat răbdătoare câteva luni de zile după campania de Kickstarter (au puzzle-uri scumpe, dar superbe, de o calitate excelentă, și diferite de tot ce găsești pe piață).

Apoi am mâncat două praline din noua colecție de la Luado Chocolate, pe care o aștept de când tot au început să sugereze că pregătesc ceva nou (au ciocolată scumpă, dar e cea mai bună din oraș – și figurinele sunt așa de faine că-ți vine să le pui pe raft, nu să le mănânci).

Am făcut o poză cu cărțile, am pus-o pe Facebook și mi-am dat seama că nu sunt supărată pe Paladin. Doar că nu mai sunt mare fană. Și dacă nu mai sunt mare fană, n-are sens să aștept după ei cu seria asta sau altele.

Brandon Sanderson – „Calea regilor” [recenzie]

Wed, 22 Jun 2016 09:01:35 +0000

„Calea regilor” de Brandon Sanderson e o carte de fantezie (fantasy) enormă, dar care se citește foarte ușor. Bine, când zic că e „o carte”, vreau să spun că sunt de fapt două volume, unul de vreo 650 de pagini, celălalt de vreo 800 de pagini.

Stilul e simplu, fără pretenții, metafore sau imagini poetice. Traducerea din engleză de Ana-Veronica Mircea mi s-a părut chiar bună, cu niște mici excepții de care voi discuta mai încolo – iar volumele sunt o plăcere de ținut în mână, la fel ca altele de la Editura Paladin (doar că nici măcar mie nu mi-a ars să le port în geantă prin oraș – nu sunt grele ca obiecte, dar sunt voluminoase).

Pentru că ar fi mai multe de zis, împart restul recenziei pe categorii.

Lumea

Dacă e un loc unde Sanderson excelează clar, e la inventarea unei lumi noi interesante. Se simte că a creat totul cu o precizie matematică și n-a lăsat prea multe aspecte să fie decise pe loc, la inspirație.

Aspectul principal în jurul căruia e creată lumea e Furtuna – un fenomen meteorologic/magic care vine întotdeauna din aceeași direcție și are aceleași etape clar definite. Seamănă cu un fel de uragan, care smulge pietre și tot ce apucă din calea ei și poate omorî ușor persoanele, animalele și chiar și plantele care nu sunt la adăpost – și se termină cu o ploaie torențială normală.

De aceea, plantele se extind și se retrag rapid în funcție de stimulii externi – la început mi se părea că par pe jumătate animale, ca un fel de melci care se retrag în cochilii când e nevoie. Animalele sunt în mare parte crustacee de diverse feluri. În loc de boi sau cai, majoritatea animalelor de povară sunt chulli, un fel de crabi enormi.

Ce-mi place e că sunt câteva ilustrații în carte din care poți vedea clar cum arată anumite plante, animale, zone și așa mai departe. E ca și cum te-ai uita în notițele unui naturalist plecat în explorare.

Pun o imagine mai jos – cele din carte sunt traduse, dar e mai greu cu scanatul. Imaginea e luată de pe contul de DeviantArt al persoanei care a făcut ilustrația (clic pe poză ca să ajungeți la ilustrația respectivă în sine, clic aici pentru profilul artistului).

Banii din carte sunt sfere din diverse pietre prețioase, care pot absorbi Lumină de Furtună, dacă sunt lăsate afară în timpul acestora și încep să strălucească. Unele personaje pot folosi Lumină de Furtună în scopuri magice.

Peste tot apar spirite ale elementelor, spreni, care nu par să aibă de obicei prea multă conștiință de sine sau inteligență – în vânt apar vântspreni, în flăcări focspreni, când cineva crează, creațiospreni (sau cum le zice) și așa mai departe.

Societatea e și ea interesantă: bărbații se ocupă de război și munci fizice, femeile sunt cele învață să scrie și să citească și care scriu tratate. Astfel, cărțile sunt scrise de femei, citite bărbaților atunci când ei o cer și notele de subsol, prin convenție tacită, sunt păstrate doar pentru ochii cititoarelor, nu pentru urechile ascultătorilor.

Există și o rasă umanoidă tăcută și considerată în general idioată, parshii, ai cărei membri sunt sclavi buni la toate muncile fizice.

Acțiunea

La începutul primului volum, eram în ceață complet și un pic exasperată. Preludiul nu mi-a spus nimic, prologul mi s-a părut dubios. Mă și întrebam dacă o să citesc 1400 de pagini de cafteală epică și plină de magii și arme mitice, dar cam atât.

Din fericire, cafteala epică e acolo doar ca să ne trezească interesul (sau să ne testeze voința, depinde de perspectivă) și ca să ne introducă în contextul războiului și pericolelor care sunt la ordinea zilei pentru personaje.

Primul volum e lent. Mai mișcă cineva un deget, mai face altcineva un pas. La fel ca în Urzeala tronurilor, nu există un singur personaj principal, ci mai multe personaje urmărite, iar capitolele se concentrează ba pe unul, ba pe altul.

Personajele care sunt urmărite mai mult sunt Kaladin, un tânăr soldat cu un viitor promițător, dar care ajunge în cea mai de jos parte a societății militare; Dalinar, un lord bătrân care încearcă să-și dea seama cum să câștige un război care a durat prea mult și care dezbină regatul; și Shallan, o tânără dintr-o familie care a ajuns într-o situație extrem de neplăcută – scopul ei e să obțină un obiect magic extrem de puternic cu care să-și salveze frații și să se salveze pe sine (iar când zic „să obțină”, vreau să zic „să fure”).

Volumul al doilea e din ce în ce mai antrenant. Chiar dacă anumite părți din el sunt previzibile, e interesant să vezi cum se ajunge la un anumit deznodământ aici, care e șpilul acolo, ce s-a întâmplat de fapt în trecutul la care se tot face referire. Practic au început să-mi zboare paginile pe sub ochi și eram nerăbdătoare să aflu ce se întâmplă mai departe.

Stilul și personajele

După cum ziceam, stilul e simplu. Un lucru care nu mi-a plăcut la Urzeala tronurilor era că o grămadă din carte părea să fie despre însemnele unei case, despre ce s-a întâmplat acum 200 de ani, despre tot felul de chestii de care nu-mi pasă. Aici nu, nu există nicio pagină peste care să vreau să sar pentru că mi se pare inutilă. În plus, fiind mai puține personaje principale, nu aștepți la nesfârșit să reapară cineva.

Însă, mai ales la început, am avut senzația că personajele sunt superficiale, iar situațiile lor nu foarte credibile. Dalinar, de exemplu, e un lord care vrea să se asigure că regatul e unit și că toată lumea urmează un cod moral în care nu se bea înainte de bătălii, nu se lasă tabăra militară în dezordine și haos și nu se înjunghie inferiorii pe la spate. Spre deosebire de ceilalți lorzi, care vor să se distreze și să câștige renume, sunt preocupați de modă și n-au foarte multă onoare.

Pe la final, chestia asta are o oarecare logică, începe să se vadă care e perspectiva celorlalți lorzi, dar la început mi se părea că Dalinar se bate cu oameni de paie, filozofic și moral vorbind.

Varianta în română

Cristalarmura era ceva deosebit, tot atât de vechi și de magic precum Cristalsabia care o completa.

Cristalpurtătorul atacă iarăși.

(„Calea regilor”, volumul 1, pag. 36)

După cum ziceam, la început mă simțeam un pic exasperată de carte. Nu știam dacă să dau vina pe Sanderson sau pe traducere – în fond, Cristalarmură, Cristalsabie, Cristalpurtător – poate că urmau să aibă un Cristalduel pentru un Cristalscop, ca să se Cristalomoare între ei.

În engleză e:

Shardplate was special, as ancient and magical as the Blades it complemented. The Shardbearer struck.

Clar, și Sanderson își are partea de vină pentru _Shard_asta și _Shard_cealaltă, doar că mai renunța uneori la partea cu Shard-ul. Dar chiar dacă mi s-au părut un pic lungi denumirile românești, m-am obișnuit relativ repede cu ele.

Am remarcat câteva greșeli de tipar, dar mi se pare că sunt o problemă atât de mică pentru o carte, în general, încât de-abia dacă merită băgate în seamă. Dacă cei de la Paladin vor retipări cândva volumele, ar merita să le recitească cineva, dar altfel chiar nu e mare brânză.

O singură chestie m-a deranjat cu adevărat, prima frază din prolog:

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.

Ei, eu din asta am înțeles că Szeth-fiu-fiu-Vallano e regicid de meserie și că se îmbracă mereu în alb când omoară regi. Am trăit cu impresia asta timp de sute de pagini, imaginându-mi-l ca pe un asasin plătit.

Doar că nu.

Szeth–son–son–Vallano, Truthless of Shinovar, wore white on the day he was to kill a king.

Varianta inițială spune un pic altceva. Aș zice că o traducere mai exactă ar fi: „Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăcase în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.”

Diferența e că în primul caz, „se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege”, înțeleg cumva că ori e în decurs de îmbrăcare, ori se îmbracă în alb în mod repetat de fiecare dată când trebuie să ucidă un rege. Pentru că fix mai jos devine clar că e în mijlocul unui ospăț, deci nu e în decurs de îmbrăcare, eu am dedus că se tot îmbrăca așa de fiecare dată. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat mai apoi că nu doar că nu era un asasin în serie, angajat de cine plătea mai mult ca să-și folosească abilitățile extraordinare, ci era mai degrabă împins de soartă de colo-colo, de la stăpân la stăpân, fără să aibă liber arbitru propriu.

În afară de începutul mai cu hopuri și dificultăți, însă, traducerea mi s-a părut chiar în regulă. N-a avut locuri în care să simt că se poticnește, nu am simțit exprimări ciudate și clar traduse în restul poeștii. N-am simțit nevoia să stau să verific originalul, n-am simțit curiozități cu privire la ce-ar putea fi de fapt scris în engleză.

Voi citi și următoarele volume în traducere, de la Paladin, când le vor publica (ei spun că următoarea este în planul editorial). Deocamdată mai e doar unul scos pe piață în engleză, dar cică ar mai urma încă opt (mai scrie oare cineva cărți de sine stătătoare de fantasy în ziua de azi?).

TL;DR

Cartea începe lent și greoi, dar devine mai ușoară repede și mult mai alertă în volumul al doilea. La început n-am fost prea încântată, dar a început să mă prindă și, până la final, mi-a plăcut enorm. Traducerea e per ansamblu bună, cu o excepție care m-a indus în eroare în prima frază din prolog (vezi mai sus), deci merită volumele de la Paladin.

În principiu aș putea să cumpăr a doua carte din serie în engleză, dar nu mă deranjează să aștept puțin după cea în română, mai ales că am deja încă o carte de Brandon Sanderson în bibliotecă, Elantris.

[][8]

Szeth-fiu-fiu-Vallano

Graham Joyce – Un fel de basm [recenzie]

Sat, 05 Mar 2016 08:54:31 +0000

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare.

Douăzeci de ani mai târziu, fata reapare la ușa părinților ei, aproape neschimbată – și povestește cum a fost dusă pe un tărâm supranatural, de unde nu s-a mai putut întoarce. Pentru ea au trecut șase luni, chiar dacă pentru restul lumii au trecut două decenii.

E vorba de Un fel de basm de Graham Joyce, carte publicată la Editura Paladin (colecția Black Pocket, de care ziceam că-mi place mie), în traducerea Alexandrei Fusoi (apropo de traduceri: a tradus „changeling” cu „schimbăruș”, care mi se pare un cuvânt genial). Nu vă mai povestesc de ce îmi place Paladin, aveți detaliile aici.

Așa. Să ne întoarcem la poveste, care nu e atât despre fata răpită (Tara), cât despre efectul pe care l-ar avea o astfel de răpire în ziua de azi. Accentul cade mai ales pe cei rămași în urmă, pe părinți, frate, iubit, care s-au confruntat în urmă cu douăzeci de ani cu dispariția ei, iar acum se confruntă cu reapariția și „nebunia” ei.

Pentru că Tara are povestea cea mai puțin închegată dintre toți: lumea „de dincolo” e mai degrabă trecută în revistă. E o lume foarte sexuală, cu reguli și ritualuri ciudate, dar care nu e expusă în suficient de mult detaliu încât să dea o impresie foarte realistă. Capitolele în care povestește ea sunt interesante, dar nu mi s-au părut foarte captivante, ci mai degrabă acolo ca să fie acolo. Singurul lucru care a fost repetat cu destul de mult aplomb încât să capete forță a fost că spiridușilor/duhurilor/zânelor nu le place să li se spună în niciunul dintre modurile tradiționale. Notat și reținut.

Capitolele povestite din perspectiva altora sunt mult mai tangibile, avem parte de povești și sentimente reale, de drame, de conflicte nerezolvate, de vieți dezamăgitoare sau ratate. Pe undeva, am avut impresia că magia e doar un pretext pentru drama umană și nu sunt sigură că asta mi-aș dori de la un roman cu spiriduhuri (vedeți? nu le-am zis nici spiriduși, nici duhuri), mai ales că și partea supranaturală putea fi dezvoltată ca să devină mai puternică.

Evident, pentru că e vorba de zilele noastre, Tara e dusă și la un psihiatru, ca să se descopere dacă e în toate mințile, dacă minte de îngheață apele sau dacă are o amnezie ciudată. Un lucru m-a tot sâcâit și mă sâcâie în continuare: când e confruntat cu faptul că fata arată de 16 ani, deși teoretic are 36, psihiatrul începe să-și dea cu părerea despre tot felul de probleme fizice pe care le-ar putea avea ca să arate așa. De exemplu, sugerează că tipa suferă de anorexie, pentru că și-a inhibat hormonii prin controlarea atentă a mâncării. Acuma, nu știu dacă asta era intenția cărții, dar când am citit prostia asta l-am etichetat instantaneu pe psiholog ca imbecil. O persoană cu anorexie nu arată ca o persoană tânără, drăguță și slăbuță, ci ca una bolnavă.

Per ansamblu, e o poveste bunicică, interesantă, care combină mai multe elemente pe care-mi doream să le văd în cărți: ciocnirea reală dintre supranatural și real, dintre psihiatrie și magie, dintre banalul de zi cu zi și nebunia unei alte lumi. Dar parcă nu m-a atins pe cât de tare mă așteptam să o facă.

♥♥♥Paladin Black Pocket♥♥♥

Thu, 25 Feb 2016 09:37:00 +0000

Am descoperit că am un nou dușman de moarte prin librării: Editura Paladin. În primul și-n primul rând, au cărți frumoase, de ți-e mai mare dragul să le iei în mână și să le răsfoiești (dacă nu cumva sunt sigilate în plastic – și atunci, asta e). În al doilea rând, au cărți destul de ieftine. În al treilea rând, au cărți care par foarte interesante.

Și așa mă războiesc eu prin librării: librarii împrăștie cărțile de la Paladin care-ncotro, pentru că Paladinul n-are suficient de multe cărți încât să nu fie îngrămădit printre cărțile de la Nemira, Corint și cine mai scoate SF&F. Eu le caut cu răbdare, uitându-mă încoace și încolo după volumele pe care nu le am. Apoi încerc să nu le cumpăr, știind că și-așa am prea multe cărți acasă. După care inventez scuze ca să le cumpăr. E o bătălie acerbă între mine și Paladin, iar Paladinul câștigă de fiecare dată.

Ultima scuză cu care am pierdut lupta a fost Dragobetele. Următoarea cred că va fi 1 martie. După care vine 8 martie. După care e echinocțiul de primăvară. Floriile catolice. Paștele catolic, 27 martie. 1 aprilie. 8 aprilie (ziua în care lui aprilie îi pare rău că n-are măcar două sărbători, așa că-și ia una din oficiu). 23 aprilie (Sf. Gheorghe, ziua în care aprilie își amintește că are două sărbători și n-avea nevoie de 8 aprilie). Floriile ortodoxe, 24 aprilie (ziua în care aprilie își dă seama că a exagerat cu 8 aprilie). 1 mai, atât ziua muncii cât și Paștele. Șamd.

În fine. Lăsând la o parte obiceiul meu supărător de a aduce cărți acasă de spui că ar fi pui de pisică abandonați care ar fi eutanasiați fără intervenția mea urgentă, ideea articolului era că îmi plac cărțile de la Paladin. Atât de mult încât sunt aproape fericită că n-au mai multe, pentru că aș sta pe un maldăr de cărți ca un dragon pe comori.

Îmi plac coperțile, care arată și mai bine pe viu decât în imaginile pe care tocmai le-am șutit de pe eMag:

Imaginile alese arată bine, au un ceva plăcut, atrăgător fără să fie țipător. Dar mai mult decât atăt. La Un fel de basm, de exemplu, sau la Ucigașul din mine, scrisul e integrat în imagine, arată personalizat, arată de parcă ar fi fost muncit special pentru cartea asta (ceea ce e probabil adevărat). Îmi dă impresia că ediția în română a fost adaptată pentru publicul românesc la standardele unui original îndrăgit.

Coperțile de mai sus sunt pentru colecția Paladin Black Pocket, pe care pun ochii mai des. Cărțile de la Black Pocket sunt mai mici, lungi cât palma mea, ușor de aruncat în orice geantă și duse de colo-colo, ceea ce tind să fac. Au și cărți într-un format mai mare, care și ele arată excelent.

Ce are Paladin:

hârtie plăcută la atingere, destul de netedă, nu foarte albă, pe care e o plăcere să-ți odihnești privirea
un font plăcut și foarte lizibil (Garamond pentru Paladin Black Pocket, dacă l-am identificat bine) (la Paladinul mare pare să fie un Palatino?)
greutate – sau, mai bine zis, lipsa ei. Nici nu simt volumele când le pun în geantă. În plus, pentru că toate volumele din colecția Black Pocket sunt fix cât palma (mea) la lungime, se distribuie bine greutatea și sunt ușor de ținut în mână.
coperți plăcute la atingere
suficient de mult spațiu lăsat între pagină și cotor încât să nu trebuiască forțată cartea pentru a citi fiecare paragraf până la capăt (sau de la început)
coperți cartonate
preț mic (cum au reușit să scoată cărți cartonate la sub 30 de lei, habar n-am, dar le vânez prin librării)

Mai jos puteți vedea Ucigașul din mine, de Jim Thompson, de la Paladin Black Pocket (stânga) și Zece negri mititei, de Agatha Christie, din colecția Top 10 romane favorite de la Rao (dreapta). (fontul de la Rao să fie oare Baskerville?)

Sunt cam de aceeași dimensiune, dar cred că se vede că la Rao scrisul e dintr-o margine în alta și că ultimele litere încep să alunece în zona deseori umbrită din apropierea cotorului. În poză trebuie să o apăs cu ceva forță ca să rămână deschisă – cea de la Paladin n-are nevoie de prea mult efort.

Nu m-am îndrăgostit din prima de Paladin. Am cumpărat vreo două cărți de la ei anul trecut și au stat o vreme în bibliotecă. Într-o zi, când mi-am dat seama că nu mai am randament la muncă și că m-am săturat să merg în oraș doar ca să lucrez, am închis coșmelia și am plecat pe afară ca să citesc în cafenele.

Cartea pe care am luat-o a fost Ucigașul din mine de Jim Thompson (traducere: Ona Frantz) – o poveste despre un criminal în serie cu o inimă mai neagră decât un espresso băut în inima Romei, genul de atmosferă apăsătoare și cenușie pe care-l mai simți în filmele cu gangsteri, în care lumea e plină de urât și nimic nu e înălțător. Nu e chiar ce-mi doresc de obicei de la câteva ore de relaxare, dar m-a prins. Și, tot dând eu pagină după pagină, mi-am dat seama că începuse să mă farmece și cartea ca obiect, că îmi făcea plăcere să o simt în mână, să o răsfoiesc, să o văd pe masă.

Pe lângă asta, mi s-a părut bună și traducerea – fluentă, atentă, îngrijită. Am început, deci, să vânez Paladinul din priviri.

De curând am terminat și Fată înecându-se, de Caitlin R. Kiernan (traducere: Flavius Ardelean), care ar putea fi o poveste cu sirene, sau ar putea fi o poveste despre o schizofrenică – sau ar putea fi o poveste despre o schizofrenică care întâlnește o sirenă. E fascinantă ca scriitură și are un stil realist, întunecat. Naratoarea e chiar schizofrenica, ceea ce înseamnă că uneori își pierde șirul gândirii, că revine obsesiv la detalii exacte, fără să reușească să-și amintească adevărul și amintindu-și uneori lucruri neadevărate. Povestea pe care o spune scapă mereu unei explicații clare, de fiecare dată când crezi că ai înțeles ce s-a întâmplat, se mai petrece ceva ca să-ți schimbe perspectiva.

A fost o plăcere să o citesc, numai că am avut oarecare dubii în privința traducerii. Pe de o parte, e foarte fluentă, ușor de citit, plăcută. Pe de alta am remarcat câte o scăpare pe ici, pe colo. De exemplu, la pagina 111 spune: „Se zice că solul și piatra de sub Aokigahara sunt atât de bogate în fier încât fac să fie inutile compasurile”. La noi compasurile sunt folosite ca să trasezi cercuri și sunt inutile pentru majoritatea dintre noi chiar și în absența fierului. Probabil că era vorba de o busolă – și, într-adevăr, „compas” poate avea rareori și sensul ăsta, din câte îmi spune dicționarul, dar nu știu pe nimeni care să și folosească termenul așa.

Apoi, la un moment dat sunt intercalate niște povestiri scrise de personajul principal, tot la persoana întâi – dar am impresia că adjectivele care se referă la persoana respectivă sunt traduse ba la masculin, ba la feminin.

Însă mi se pare că e o diferență enormă între o traducere stângace per ansamblu și una cu mici inadvertențe pe ici, pe colo. În primul caz, textul e o palidă umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie, în al doilea ești doar zgâriat pe urechi ici și colo, lucru pe care-l pot ierta – și-l iert, ca să mă mai înconjor cu câteva Paladine.

Îmi place că mi se întâmplă din ce în ce mai des să găsesc ceva de care pot să prind drag în librării. Îmi place că unele edituri încep să se miște, să iasă în evidență, să caute ceva mai atrăgător, mai bine făcut. Încă simt că se pot face mai multe la scară largă, mai ales în ce privește autorii autohtoni și promovarea cărților în general, dar tot văd o rază de soare la orizont.

Adăugire ulterioară: așa cum decretează Legea lui Murphy, la câteva ore după ce am scris articolul de mai sus am ieșit în oraș cu o carte de la Paladin în geantă – Sufletul împăratului de Brandon Sanderson (traducere: Iulia Dromereschi) – și sunt dezamăgită de traducere.

E un volum mic, sub 150 de pagini, iar primele 20 sună chinuit (prima pagină: „Gaotona înclină pânza în lumina roșiatică a căminului, strângându-și pleoapele.” pag. 22: „Shai inspiră un vag iz al mirosului său familiar.”) Cu alte cuvinte, Sufletul împăratului e un volum pe care nu-l recomand, în rest rămâne cum am stabilit.