[28 mai] Cartea de azi: „Povestea lui O” de Pauline Réage

Sun, 08 Jul 2018 17:43:00 +0000

Uite o întrebare pe care am văzut-o relativ des: cum diferă un roman de dragoste cu scene explicite de literatura erotică? În mod normal, nu prea mă interesează clasificările exacte ale genurilor pentru că citesc orice pare interesant, dar pentru că o să abordez romane de dragoste și literatură erotică în următoarea perioadă, cred că un răspuns ar fi binevenit.

Luând ideea de la KJ Charles, romanele de dragoste au un final fericit, pentru că se bazează pe speranță – speranța că oricare ar fi situația din afara ta și oricâte probleme ai avea, poți găsi fericirea. Aș mai zice și că romanele de dragoste tind să se axeze pe o relație, în care personajele rămân și după finalul cărții. În rest, găsești orice acolo – uneori contese, alteori sex explicit, alteori nave spațiale.

Literatura erotică se bazează pe sexualitate, atracție și dorință și, nu doar din punctul meu de vedere, sunt mai degrabă interesate de un singur personaj decât de un cuplu.

„Povestea lui O” de Pauline Réage e o carte erotică explicită, fără pic de romantism, publicată pentru prima oară în 1954. E destul de ciudată de felul ei – dacă te prinde, are un aer hipnotic și straniu; dacă nu, e doar dubioasă. O. este o femeie a cărei identitate pare să nu existe și care se supune oricărui lucru care i se întâmplă. E dusă într-un castel aflat în proprietatea unei societăți secrete, unde e izolată, dezumanizată, transformată în obiect al doinței și eeste la dispoziția oricărui bărbat din societate, totul în numele unei „iubiri” extraordinare pentru un amant, dar pe care o transferă asupra unui al doilea, care e mai crud decât el.

E o carte ciudată și prin prisma a ce descrie (e BDSM dus într-o zonă extremă), dar și prin prisma a ce nu descrie: O. se identifică atât de mult cu rolul de obiect pasiv al ceea ce i se petrece, încât niciodată nu simți că ai acces la gândurile, psihologia și dorințele ei, decât prin prisma a ce i se întâmplă cu acordul ei tacit.

Din punctul de vedere al istoriei literaturii, e relevantă pentru că e o carte explicită de BDSM scrisă de o femeie după modelul lui Sade, într-o epocă în care era greu de crezut că așa ceva era posibil.

„Povestea lui O” e disponibilă pe eMag și Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Povestea lui O – Recenzie? Comentariu? Interpretare?

Sat, 22 Jun 2013 08:35:34 +0000

Tocmai am terminat de citit Povestea lui O, de Pauline Reage.

…Ce am citit?! O_o

Povestea lui O mi-a fost recomandată de o prietenă cu care discutam despre cât de tare eșuează seria 50 shades/50 de umbre (ale lui Grey, descătușate, întunecate) ca poveste BDSM. De fapt, eu îi explicam cum e cu BDSM-ul pierdut al lui E.L. James și ea îmi spunea despre cărți în care există cu adevărat sado-masochism, dar sunt dure – și pe care nu le citisem la vremea respectivă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, dar m-a prevenit că Povestea lui O e din categoria „dacă poți să suporți așa ceva”.

Și pentru că pot suporta multe (de la „Război și Pace” la „50 de umbre”, trecând prin literatură japoneză despre un bordel cu femei adormite și amanți care se sinucid cu zâmbetul pe buze), am luat cartea și am citit-o.

E una dintre cele mai ciudate, dubioase și bulversante cărți pe care le-am citit vreodată. Efectiv nu pot să-mi dau seama exact ce cred despre ea.

Ca poveste în sine, e despre o tipă, O. Doar O. Nu știu dacă e O de la orgasm, O de la inelul care îi străpunge pielea și pe care la sfârșitul cărții îl poartă, O de la buzele întredeschise când rămâi fără cuvinte. Doar O.

La începutul cărții, O e dusă la castelul Roissy de iubitul ei, Rene. În timp ce taxiul străbate străzile orașului, Rene îi ia geanta și o pune să se dezbrace parțial, să-și scoată hainele de sub fustă și să se așeze direct pe banchetă. E legată cu mâinile la spate, condusă printr-un castel, legată la ochi, dusă într-o cameră întunecată unde e lăsată să vadă, dar unde așteaptă ore întregi. E dezbărcată și machiată, condusă iar de colo-colo, legată și dezlegată până când ajunge în sfârșit într-o încăpere cu patru bărbați, dintre care unul e Rene. E folosită sexual în toate felurile și biciuită.

Practic, primul capitol e O la Roissy. Nu aflăm aproape nimic despre ea, nu știm aproape nimic din ce gândește. Descrierile sunt mai degrabă directe decât erotice, descriptive tehnic, dar seci senzual. Deși nu o vezi decât pe O, deși o vezi tot timpul pe O, deși știi ce face aproape în fiecare clipă, nu afli aproape nimic despre ea. Nu știi cine e, cu ce se ocupă, exact de ce a ajuns acolo, cine e Rene, nimic practic din povestea ei. E aproape impersonală, de parcă ar fi un gol în povestire care nu reflectă nimic din ce i se petrece. E biciuită, e folosită, e ținută legată și singura ei manifestare e un „te iubesc” continuu îndreptat spre Rene.

Din al doilea capitol lucrurile se schimbă, oarecum. O pleacă din Roissy, se întoarce la muncă, în oraș. E fotograf. Îi plac și femeile, fără să se îndrăgostească de ele. Începem să aflăm câte ceva despre ea, avem parte de câte o amintire de-a ei din trecut: O cea rece, care seducea și abandona bărbați pentru amuzamentul personal, care se îndrăgostise complet de Rene și ajunsese sub puterea lui, gata (presupunem) să facă orice pentru el.

Inclusiv să se dezdrăgostească și să se reîndrăgostească, vorba vine. E dăruită prietenului/aproape-fratului lui Rene, Sir Stepehen și ajunge să-și schimbe direcția iubirii de pe unul pe celălalt.

În fine. Tot romanul e o stranie adunătură de imagini și episoade, de biciuiri și sexualitate și supunere, dar scenele sunt după cum ziceam, seci ca un deșert. Tânjeam după punctul de vedere al lui O, întrezărit doar uneori printr-un gest, printr-o remarcă a cuiva, printr-o părere de-abia exprimată – foarte rar dacă spune ea ceva (deși într-o scenă destul de memorabilă se repede la Rene să-l întrebe dacă o iubește, să-l oblige aproape să o iubească). Dar de cele mai multe ori e ca și cum își ascunde atât de atent gândurile și dorințele adevărate încât nici măcar naratorul n-are cum să ajungă la ea.

Povestea lui O e, până la urmă, misterul romanului. Cred eu. Pentru că până la sfârșit afli prea puține și te întrebi prea multe. N-am putut să nu remarc că Rene nu suporta să o biciuiască și n-a făcut-o niciodată. Dar O n-avea nicio problemă cu durerea. N-am putut să nu remarc faptul că Sir Stephen părea ambivalent față de chinurile la care o supunea, că o biciuia ca să fie biciuită mai mult decât de dragul de a o face, că e descris ca palid după ce îi provoacă durere – nu încântat, nu victorios, nu rece, nu dur, nu mulțumit de sine. O în schimb, era apoi mândră de posesia lui asupra corpului ei.

Pe undeva pare o victimă aproape depersonalizată, o persoană spălată pe creier din ce în ce mai mult. Pe altundeva, mi se pare a fi ea însăși inițiatoarea tăcută, secretă a tuturor scenelor prin care trece. Pe de o parte dorește, pe de alta suferă – dar totul pe ascuns, neștiut.

Am citit interpretări în care O e comparată cu o martiră, cu un fel de sfântă suferindă, în care povestea ei e alegorică pentru suflet în creștinism – eu aș zice mai degrabă că atitudinea ei ar putea fi emulată intenționat sau nu de O în cheia asta. Mai ales că la început e descrisă succint ca fiind rafinată și purificată prin faptul că e folosită și răsfolosită („părţile trupului ei constant ofensate, ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră cele mai frumoase, ca şi înnobilate”)

Spre sfârșitul romanului urmele degradării sunt atât de clare pe corpul ei, atât de evidente din atitudinea ei încât provoacă fascinația și revulsia celor care o văd (cu excepția unei tinere, Natasha, care e îndrăgostită de O). La un bal mascat, un american amețit de băutură o înșfacă pentru ca mai apoi să se sperie când își dă seama că e reală, să fugă de ea. E tratată ca un obiect, o demonstrație a sclaviei aproape impersonale, dezumanizată deși mândră de condiția ei.

Și mă lasă cu o întrebare: ce am citit?!

E foarte greu să-mi dau seama cum să iau povestea asta în condițiile în care O tace aproape continuu. Pot s-o văd ca pe o poveste despre dragoste ca sclavie, despre dorință ca lanțuri care îți supun mintea. Pot să o văd ca pe o manipulare ascunsă a situațiilor de o femeie aproape mută, care își determină torturile proprii aproape inconștient, care nu va spune niciodată că dorește degradarea, dar va face ce poate, va raționaliza oricum ca să o obțină. Pot să o văd ca o alegorie, sau ca o metaforă. Povestea lui O e engima lui O. Până la urmă ce e cu ea? E mai ușor să înțelegi motivațiile și pshiologia oricui altcuiva din carte.

Dubioasă, revoltătoare, fascinantă. Nu mă puneți să zic câte stele merită. Efectiv nu știu.

Pauline Reage on Roxana-Mălina Chirilă

[28 mai] Cartea de azi: „Povestea lui O” de Pauline Réage

Povestea lui O – Recenzie? Comentariu? Interpretare?