Piraterie on Roxana-Mălina Chirilă

Nu vrem să fim o nație de hoți?

Wed, 15 Nov 2017 09:29:45 +0000

Cum mă plimbam eu pe net ieri, am dat peste un articol de pe Bookaholic în care erau recomandate o grămadă de site-uri de pe care poți citi gratuit cărți. Am intrat de curiozitate și am citit așa:

„Read any book” are o selecție bună de cărți, găsiți de la Ferma Animalelor a lui Orwell, Un veac de singurătate până la Apă pentru elefanți sau Jurnalul lui Anne Frank. Cel puțin în categoria literatură, sunt peste 2000 de titluri.

Ăsta e momentul în care mi-a sunat clopoțelul de alarmă. În țările care ne interesează în general pe noi, drepturile de autor sunt valabile pe o perioadă de 70 de ani de la moartea autorului. Asta înseamnă că „Jurnalul lui Anne Frank” e în mijlocul unei dispute de copyright și că mai sunt trei ani până când Orwell va fi gratuit în mod legitim.

Marquez, însă, de-abia a murit, deci „Un veac de singurătate” n-are cum să fi ieșit din copyright. Iar „Apă pentru elefanți”, de Sarah Gruen, de-abia a fost publicată, iar autoarea cărții încă scrie. Logic vorbind, sunt foarte rare cazurile în care mai ales cărțile astea două pot ajunge gratuit la tine, în mod legitim.

Ăsta e un mod destul de bun de a-ți da seama dacă un site de-ăsta de descărcări e legitim sau nu: are cărți noi? Are cărțile alea care sunt acum în vogă? Autorii sunt vii și nu spun nimic cum că și-ar da cărțile gratuit? Înseamnă că, cel mai probabil, site-ul nu e legitim.

Apoi am intrat pe site, nu-și asumă răspunderea pentru „fișierele încărcate de utilizatori”, deja un semn prost. Niște oameni au furat cărți și le-au urcat acolo, dar nu își asumă nimeni răspunderea pentru asta.

Le-am lăsat un mesaj celor de la Bookaholic pe pagina lor, dar nu mi-au răspuns. I-am trecut pe lista neagră și pentru asta, dar și pentru că sunt iresponsabili.

De ce să nu piratezi: siguranța ta

Ok, e un site de pirați, cu cărți furate. Dar sunt gratuite. De ce să nu-l folosești?

În primul rând, pentru că „gratuit” nu înseamnă „garantat 100% de Robin Hood, care are în vedere binele celor săraci”. Deseori site-urile care oferă conținut piratat au o schemă clară de business în spate. Uneori e una relativ onestă și doar te îngroapă în reclame. Alteori, te poți trezi cu viruși și malware de la ei.

Hai să ne uităm la două comentarii de pe articolul Bookaholic:

Alina zice, „îmi cere să instalez un soft-uleț care nu funcționează”.

Nici toți antivirușii din lume nu te pot salva în momentul în care tu cu mâna ta decizi să instalezi un progrămel făcut la comandă, care să zicem că îți salvează numele de utilizator și parola pentru toate site-urile pe care intri. Sau care îți deschide site-uri porno la fiecare câteva căutări pe google. Sau alte lucruri, ori neplăcute, ori agresive, ori chiar costisitoare.

Iar Bookaholic are zero responsabilitate în privința asta, se pare.

De ce să nu piratezi: le faci rău autorilor

Știu, ai văzut o grămadă de studii despre cum pirateria crește vânzările, nu are un impact negativ asupra lor. Ei bine, chiar dacă lucrurile astea or fi fost valabile la un moment dat, acum nu sunt – mai ales în cazul autorilor care nu sunt George R.R. Martin sau J.K. Rowling.

Există o autoare pe care o cheamă Maggie Stiefvater, care din câte știu n-a fost tradusă la noi, și care are o serie de succes de patru volume, care începe cu „The Raven Boys”. N-am citit-o încă, dar e pe listă, pentru că tot aud de ea. Și la un moment dat a scris o postare pe tumblr pe care o puteți citi integral în engleză, sau pe care v-o spun acum pe scurt în română.

Seriile, spune ea, au din ce în ce mai puțini cititori pe măsură ce continuă, din motive logice: oamenii cumpără prima carte, poate le place sau nu – apoi o cumpără pe a doua, la a treia poate-și pierd interesul. Uneori scăderea de interes e atât de dramatică încât e întreruptă la mijloc și volumele finale nu mai sunt publicate niciodată.

Cu toate astea, primele ei trei cărți din serie au fost bestselleruri. La a treia carte, însă, lucrurile au fost ciudate. Maggie Stiefvater se obișnuise cu un anumit raport între cărți de hârtie și ebookuri cumpărate, iar acum numărul de cărți fizice vândute era în continuare bun, dar varianta ebook pur și simplu nu se prea vindea. Ziarele urlau că cititorilor nu le mai place să citească digital, dar ei i se părea cam suspectă treaba.

În mod tradițional, editurile de prin SUA trimit uneori către cititori chestii numite ARC – „advanced reader copy”, adică niște cărți care odată erau tipărite pe hârtie slabă, iar acum sunt digitale, și care ajung la recenzori înainte de publicarea oficială. Ei bine, pentru volumul patru, Stiefvater a pus piciorul jos și a cerut să nu se mai trimită ARC-uri ale cărții ei. Fără copii pentru recenzori, cu alte cuvinte. Editorii au acceptat, mai volens, mai nolens, ca să n-o supere.

După care i-au zis că-i taie tirajul fizic la jumătate. O iubeau, seria ei era excelentă, apreciată de critici, iubită de public, dar asta nu înseamnă vânzări. Și fără vânzări, degeaba. Iar aici, de obicei, intervin mulți oameni care spun că poate că nu era chiar așa de iubită, că poate marketingul nu e ok, etc.

Dar Stiefvater nu s-a lăsat. L-a luat pe fratele ei și au venit cu o idee: nu puteau da jos toate copiile ilegale a unei cărți de pe site-uri, dar puteau să le îngroape în copii false. Au creat versiuni la fel de lungi ca originalul ale volumului al patrulea, „The Raven King”, doar că au pus în ele doar primele patru capitole, repetate din nou și din nou.

La miezul nopții în ziua lansării, au pus falsurile peste tot, pe toate rețelele de pirați. Sute de falsuri. Reacția a fost instantanee: o grămadă de oameni confuzi, întrebând dacă exista o copie legitimă a cărții. Fani care se plângeau că erau forțați să cumpere cartea, pentru că neserioșii de pirați puseseră prostia asta.

I s-a vândut tot tirajul în două zile. Nu aveau cărți destule la lansări, pentru că magazinele le vânduseră online și nu mai erau altele.

Și nu numai atât: atât de bine s-a vândut toată seria, per ansamblu, încât editura i-a dat ok-ul să mai scrie o trilogie în aceeași lume. Dar înainte să facă mișcarea asta cu falsurile piratate, nu ar fi primit acel ok.

Consecințele pirateriei sunt reale. Autorii ajung să nu mai scrie un anumit lucru pentru că nu se vinde, editorii ajung să nu-l publice. În anumite cazuri, autorii mici pot să nu mai scrie deloc și să-și găsească un job altundeva, nu pentru că nu sunt iubiți, nu pentru că nu sunt citiți, ci pentru că nu sunt vânduți.

Nu vrem să fim o nație de hoți?

Tot aud la proteste că nu vrem să fim o nație de hoți, nu vrem să fim o nație de hoți, nu vrem să fim o nație de hoți.

Chestia asta începe nu de la vârf, ci de la bază. De la decizia pe care o iei când stai pe o terasă dintr-un oraș străin și nu vezi chelnerul și îți dai seama că ai putea pleca fără să plătești. De la decizia pe care o iei când știi că sunt lucruri care ar putea dispărea din firmă și ar putea ajunge acasă la tine și nimeni nu și-ar da seama. De la decizia pe care o iei când vezi câmpuri enorme de porumb copt pe care sigur nu le supraveghează nimeni fix atunci. De la decizia pe care o iei când știi că te-ai putea duce să iei cartea aia de pe torenți, dar n-o faci.

În care pun sub semnul întrebării codul moral al unui lector universitar

Sat, 17 Dec 2016 20:09:49 +0000

Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual.

Să vedem o parte din ce spune:

Un plagiator nu este un pirat. Plagiatorul se amestecă fraudulos în bunul mers al lumii ideilor și nu face decît să încarce sistemul cu zgomot – în tot acest timp înșelîndu-ne pe cei care i-am acordat atenție. Piratul online face altceva: deschide accesul către această lume a celor care nu și-l permit, făcîndu-i părtași la jocul mai mare al transmisiunii culturale. Pirateria e un mod de a aduce recunoaștere publică pentru autor, pe cînd plagiatul este atît un mod imoral de a-l trata pe autor ca pe un nimeni (non-recunoaștere), cît și de a înșela buna credință a publicului. Copiatul qua piraterie este salutar în condiții de inegalitate. Valoarea sa morală vine din intenția sa nobilă. Nu același lucru putem spune despre plagiat.

În Evul Mediu, de exemplu, când nu exista internet, nu erau xeroxuri, nici indigoul nu era la modă și nici tiparnița, scriitorii se mai atașau de câte un bogătaș și produceau opere sub protecția lui – ca un fel de salariați, ca să zicem așa. Nu era o problemă să se mai inspire din diverse locuri; Chaucer mai lua idei de la Boccaccio, Shakespeare mai lua descrieri de prin Virgiliu. Într-un fel e plagiat. În alt fel, era acceptat – ba chiar era de așteptat să preia o mare parte din scriitură din alte locuri: descrieri, fir narativ… Da, fără atribuire – doar n-o să te apuci în prima strofă să zici:

Multe-aici am inventat
Dar și de la Boccaccio-am luat
Sper că nu s-a supărat –
Că uite, l-am lăudat!

Doar că nu mai suntem în Evul Mediu, așa că avem alte moduri în care recompensăm gânditorii. De exemplu, el nu e un filozof la curtea nobiliară, ci un profesor universitar. Iar scriitorii nu sunt Chauceri care primesc vin de la curtea regală, ci primesc drepturi de autor în funcție de exemplarele vândute.

Dar să ne întoarcem la plagiat versus piraterie. Constantin Vică e de părere că plagiatul e rău, pirateria e bună. Eu o să zic altfel: plagiatul e mai rău – însă nu din cauză că s-ar „încărca sistemul cu zgomot” – dacă se pierde originea unei idei, nu înseamnă că ideea nu rămâne valabilă. Nu, eu spun că e mai rău pentru că persoana care face un plagiat pretinde a fi ceva ce nu este.

Plagiatorul e un hoț și falsificator. Găsește o idee și și-o atribuie pentru a-și crește valoarea personală – poate vrea să ia o diplomă prin care să aibă acces la un loc de muncă mai bun sau la un salariu mai mare. Poate că vrea să devină faimos sau plăcut de alții sau să fie considerat inovator – sau să agațe o tipă pe care s-o vrăjească cu modul în care a inventat el gaura din gogoașă. E un om care minte despre sine cu bună știință.

Un pirat e doar un hoț. El nu minte despre sine, nu fură lauri – el fură doar lucruri. Nu și le atribuie, nu spune că el le-a creat; atâta tot că înainte nu le avea, așa că și-a făcut rost de ele pe diverse căi neoficiale – cam așa cum făceam și eu rost de zmeură din tufa vecinilor, când nu erau atenți.1Pe principiul: oricum n-au numărat ei zmeura și o face tufa, n-o fac ei, deci ce mare pagubă?

Spune Constantin Vică:

Nu mai copiez de mînă, ca omologii mei din alt ev, nici cu ajutorul chimiei, la indigo, pur și simplu copiez corect, identic, orice formațiune de biți care îmi stîrnește interes. Copiez din datoria de a păstra ce mi se pare relevant, de a participa la multiplicarea surselor gîndirii. […]S-au strîns bibliografii o mie și sute de sertare digitale pline pînă la refuz cu copii identice ale unor documente de aiurea (ce scandal metafizic!) stau prinse în arborele structurat al cunoașterii pe care, ca un nostalgic amator iluminist, l-am dat bibliotecii și laboratorului meu de lucru.

Pentru Constantin Vică, asta nu e o problemă. Recunoașterea i se pare suficientă – și poate sunteți de acord cu el, dar trebuie să vă spun o chestie: oamenii care lucrează în mediul academic sunt plătiți pentru recunoaștere.

Dacă nu știți, treaba profesorilor universitari e să facă cercetare și să publice tot ce pot în reviste de specialitate, să publice cărți, să publice articole – orice ar fi, dar să publice. Problema nu e să fie citiți de cât mai mulți, să fie populari, să vândă revistele respective – problema lor e **să **_publice. _Există multe obstacole în calea publicării, dar odată ce au obținut-o, restul contează prea puțin. Sunt punctați în funcție de publicații și, ca să scurtăm toată povestea, își păstrează slujbele sau sunt promovați în funcție de publicații. Și, eventual, în funcție de cât de citate sunt acele publicații.

De-asta cei din lumea academică își pun o grămadă de articole gratis pe academia.edu. Pentru că nu au nimic de pierdut. După ce au fost publicați undeva, nu mai contează. Sau poate contează – dar doar pozitiv, pentru că vor să fie publicați, citiți și menționați de cine trebuie ca să avanseze în carieră. Există câteva probleme cu modelul ăsta, dar n-o să discutăm despre ele aici.2Una dintre ele ar fi că universitățile plătesc profesorii în funcție de ce publică în reviste/la edituri de specialitate, care pot fi create de persoane din afara mediului academic, care apoi … Continue reading

Constantin Vică, la fel ca orice alt cadru universitar din România, nu poate câștiga bani în mod direct de pe urma ideilor lui.3Exclud de aici Cărtăreștii, care publică literatură și iau drepturi de autor de pe urma cărților în paralel cu cariera universitară. Însă majoritatea celor care publică depind de vânzări, dacă vor să și câștige niște bani din asta, ca să nu trebuiască să facă asta doar ca hobby în weekend sau seara.^[4]Sau de reclame, în cazul blogurilor/ziarelor online. George R.R. Martin nu reușește să termine seria aia și doar la scris lucrează, vă dați seama dacă ar avea și o slujbă de zi cu zi? Pentru că dacă nu lucrezi în lumea academică, nu primești niciun beneficiu indirect de pe urma unei cărți publicate și nevândute. Am un amic programator care a scris un articol care a fost publicat pe undeva – n-am auzit să-i fie luat în considerare în momentul în care se hotărau măririle de salariu.

Prin asta, nu vreau să spun că e ceva rău în faptul că oamenii din lumea academică au publicarea drept criteriu de performanță – e ok, toți avem criterii. Dar Constantin Vică nu prea s-a uitat pe fereastra turnului lui de fildeș ca să vadă cum merge lumea pe-acolo.

Așa că, într-un fel a tras o linie: până la ce face el (inclusiv), furtul intelectual e o chestie bună, de mândrie, de laudă, un mod de a arăta cât de pasionat e de acel lucru. În momentul în care cineva se leagă de munca lui și de drepturile lui intelectuale, atunci da, e nasol.

Pirateria e un mod de a aduce recunoaștere publică pentru autor, pe cînd plagiatul este atît un mod imoral de a-l trata pe autor ca pe un nimeni

Pentru oamenii care cred că pirateria e bună pentru că aduce recunoaștere, autorul e un nimeni. Autorul e mort. Autorul e persoana aia care spune, „Bre, vreau să mănânc și eu un covrig din munca mea”, iar piratul e cel care zice, „Nț, sunt sărac, consum întâi și văd dacă meriți banii după.”

Pentru o editură – hai să zicem Editura Datagroup, ca să nu se cârâie că Nemira sau Humanitas au bani pentru că sunt mari blabla – vânzarea e importantă. Recunoașterea e importantă pentru că aduce vânzări. Scriitorii nu pot mânca recunoaștere. Redactorii nu pot mânca recunoaștere. Traducătorii nu pot mânca recunoaștere. Cei de la tipografie nu pot mânca recunoaștere. Contabilul nu poate mânca recunoaștere. Banii pot să-i ajute pe toți să mănânce, dar pentru asta trebuie să-i câștige. Iar ca să-i câștige, trebuie ca oamenii să nu pirateze, ci să cumpere.

Însă Constantin Vică poate mânca recunoaștere, așa că nu e o problemă să tragă linia moralității în așa fel încât ceea ce face el să fie culmea moralității și a respectului pentru un autor. Poate e o problemă de empatie și nu își dă seama de toată economia asta. Dacă i s-a mai spus… e cam trist să justifici cu insistență o chestie care nu e tocmai în regulă doar ca să încerci să rescrii morala în așa fel încât să-ți fie favorabilă ție.

N-am nicio poză mai bună pentru articolul ăsta.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Pe principiul: oricum n-au numărat ei zmeura și o face tufa, n-o fac ei, deci ce mare pagubă?
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6660_1470('footnote_plugin_tooltip_6660_1470_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6660_1470_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Una dintre ele ar fi că universitățile plătesc profesorii în funcție de ce publică în reviste/la edituri de specialitate, care pot fi create de persoane din afara mediului academic, care apoi le vând pe bani buni universităților -- practic e o scurgere de fonduri pe acolo și <a href="https://www.theguardian.com/science/2012/apr/24/harvard-university-journal-publishers-prices">nici universitățile mari</a> nu au acces la tot ce vor, deși profesorii lor probabil că produc articole cu suficientă influență încât să <em>merite</em> să aibă acces.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6660_1470('footnote_plugin_tooltip_6660_1470_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6660_1470_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Exclud de aici Cărtăreștii, care publică literatură și iau drepturi de autor de pe urma cărților în paralel cu cariera universitară.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6660_1470('footnote_plugin_tooltip_6660_1470_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6660_1470_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Sau de reclame, în cazul blogurilor/ziarelor online.
    </td>
  </tr>
</table>

Gratis! Dă gratis! DAR GRATIS!!!

Tue, 19 Jan 2016 20:52:15 +0000

O chestie care mă scoate din sărite la cei care joacă League of Legends și comentează la postările de pe site-ul oficial e că vor chestii gratis. Cât mai multe. Cât mai des. Tot timpul, dacă se poate. Totul, dacă se poate.

Asta în condițiile în care jocul e gratuit și chestiile pe bani nu îți oferă niciun avantaj concret în timpul jocului, sunt acolo pur și simplu pentru estetică. Campionii fac aceleași lucruri, indiferent cum arată, doar că arată altfel și, eventual, au alte replici.

Uite, asta e Tristana în mod normal:

Tristana are în mod normal un tun de mână cu care trage la distanțe destul de mari. Dacă trage spre pământ, face un salt imens și poate să intre/iasă ușor din bătălie.

Asta e Tristana, îmblânzitoarea dragonilor:

Tristana asta are un dragon, care suflă foc la distanțe destul de mari. Uneori zboară cu dragonul, ceea ce-i permite să intre/iasă ușor din bătălie.

Arată complet diferit, spune lucruri diferite, dar face fix același lucru. Varianta de bază o poți „cumpăra” cu IP, un fel de monedă pe care o obții când joci. Varianta cu dragonul o poți „cumpăra” cu RP, iar RP se cumpără cu bani reali.

Riot Games, compania care a făcut League of Legends, se întreține fix din vânzările astea de modificări estetice. Își plătesc programatorii, artiștii, echipa de asistență și, în principiu, pe toată lumea, din banii luați fix din tranzacțiile astea. Mai mult, traduc jocul în diverse limbi, inclusiv în română, din aceiași bani. Și da, varianta în română e și ea tot gratuită.

Așa că mă enervez când văd cerșetorii la datorie. Uite, comentarii la un articol despre reduceri la modificările astea estetice:

Deci, Riot ăștia sunt nasoi, vor BANI BANI BANI. Să dea și ei ceva gratis, ca să joace lumea mai mult!

…asta în condițiile în care Riot nu sunt o firmă non-profit, nu trăiesc din donații și dau tot jocul gratis.

Da, știu că există o grămadă de oameni care pricep că Riot trebuie să primească bani ca să continue să existe, să lucreze la joc, să-și mențină serverele și așa mai departe. Dar pe cuvântul meu că i-aș urechea puțin pe cei care strigă disperați că le fură cineva din buzunare când au opțiunea de a plăti pentru ceva din joc și posibilitatea de a juca complet gratuit altfel.

Nu s-ar putea face oare o brumă de educație economică în școli? Nu multă, cât să învețe elevii să-și gestioneze banii și să înțeleagă că e normal să plătești dacă vrei să primești un produs – și că e normal să fii plătit dacă vrei să supraviețuiești, ba poate chiar și să o duci bine.

Drepturi de autor, economie și costuri ascunse

Mon, 18 May 2015 07:11:27 +0000

După o discuție destul de lungă la articolul despre proprietatea intelectuală ca materie de liceu, mi-e din ce în ce mai clar că nu se înțelege foarte clar cum e cu proprietatea asta intelectuală și la ce e ea bună. De ce e pirateria nașpa, de ce informația „nu vrea să fie liberă”, de ce nu „toți autorii vor doar să fie citiți”.

Să începem de la obiecția principală: „Întâi văd dacă-mi place, de-abia dup-aia cumpăr, dacă merită.”

Obiecția asta are diferite forme, legate de calitatea produsului și de utilitatea lui pe termen lung. De ce să cumperi o carte proastă? Și cum să afli dacă o carte e proastă fără s-o citești? Și obiectul de divertisment cumpărat își pierde deseori valoarea pentru cumpărător după o primă utilizare, lucru de care mi-a spus un jucător care n-ar cumpăra niciodată un joc, oricât de bun, pentru că a doua oară nu-l mai joacă.

Sincer? Să fim serioși. După ce citești două-trei recenzii ale unei cărți și mergi în librărie și o răsfoiești, cam știi dacă are șanse să-ți placă sau nu. Nu ești pus în situația de a vedea doar coperțile de la distanță și a spune „Ah, hm, aia roșie vă rog?” Da, te mai și înșeli uneori, dar triezi oricum, fie că și cumperi, fie că citești doar chestii piratate.

În momentul în care citești cartea/vezi filmul/joci jocul, tu deja profiți de pe urma eforturilor unor oameni. În alte domenii nimeni n-are nimic de zis: dacă ieși la o cafea, nu stai să o bei înainte să decizi dacă o plătești sau nu. Te uiți la cum arată locul, studiezi meniul și îți asumi un risc – aaaa, că trebuie să vină cineva să facă acel produs unic și folosește produse palpabile. Da, dar acelea sunt doar o parte din preț, să zicem 3 lei, restul e adaos comercial, din care se plătesc chelnerii, curentul, decorul, contabilul, chiria și eventual se face un profit.

Mai sunt oameni care spun că nu merită să dai nu știu cât pe o porție de cartofi prăjiți la restaurant, când de banii ăia poți să-ți faci câteva kile de cartofi prăjiți acasă, dar oamenii care sunt de părerea asta nu spun, „Dom’le, îți dau 3 lei pe produsul ăsta, că știu că tu cu atât l-ai luat, vedem noi dacă meriți și adaosul comercial.” Dar la cărți/filme/jocuri apare fenomenul ăsta: „Îți folosesc produsul, mai vedem noi dacă meriți și banii.”

Fiecare afacere se bazează însă pe un număr mare de cumpărări, care să acopere costurile pe care un singur consumator nu le poate acoperi.

Cafenelele și restaurantele se pot aștepta ca oamenii să tot revină și să cumpere același tip de produs (o cafea, o porție de spaghete) și pot avea același cumpărător de x ori. În schimb, când e vorba de divertisment, numărul de consumatori e ceva mai important: câte volume o să cumpere chiar și cel mai pasionat cititor al „Numelui trandafirului”? Eu cred că nu există carte din care să fi cumpărat mai mult de trei exemplare, cu tot cu cadouri făcute. În schimb, am pierdut șirul cafelelor cumpărate în diverse locuri.

Dar și unele, și altele au nevoie de cumpărări multe ca să supraviețuiască, pentru că un număr redus de cumpărări nu va acoperi costurile. Cu cât ar trebui oare să-l sponsorizezi pe George R.R. Martin ca să-ți scrie ție o carte? Cu câți prieteni ar trebui să te aliezi ca să poți susține un autor să scrie un roman, de exemplu? Nu mai vorbim de filme și jocuri, unde bugetele de câteva milioane de dolari par mici – ai câteva milioane de dolari să dai să ți se facă un film ție? Nu? Bun, atunci costurile se împart între toți cei care-l urmăresc pe bani.

Să ne înțelegem: să scrii o carte necesită un efort. Unii o fac gratis, dar în general cei care scriu în timpul liber și vor doar să fie citiți nu sunt cu adevărat preocupați să scrie bine sau să se perfecționeze, pentru că ar avea nevoie de mult mai mult timp și mult mai mult efort decât sunt dispuși să ofere.

Deci, care e costul de timp? Depinde puternic de autor – unii sunt foarte prolifici, scriu rapid, alții scriu foarte greu, de-a lungul a câțiva ani. O să mă dau pe mine ca exemplu, că tot termin acum cu Flight from Hell: un roman nu excesiv de mare, dar măricel. Are 48 de capitole/episoade, publicate săptămânal, scrise în decurs de un an. Nu mi-a luat un an întreg de muncă continuă, dar să zicem că 1-2 zile/capitol tot am stat (în realitate e mai mult, dar să luăm minimul). Să zicem deci că ar fi 90 de zile de muncă, program întreg – ceea ce nu înseamnă 3 luni, ci vreo 4+.

Un salariu mediu ar fi cam 400 euro/lună, dacă nu mă înșel – să zicem că aș vrea să câștig un salariu mediu de pe urma romanului. Ar trebui să câștig deci cel puțin 1600 de euro ca să pot trăi din scris la un nivel mediocru. Altfel trebuie să am un loc de muncă, trebuie să fac altceva ca să mă întrețin și, cum e de fapt cazul și acum, viața de zi cu zi îmi fură din timpul de scris, din energie, din inspirație și din creativitate. Îmi imaginez povești, am tot felul de idei mișto în cap, dar pusul lor pe hârtie durează și pe mine mă distrează și în capul meu, nu trebuie să fie scrise.

Pentru ca eu să câștig 1600 de euro, însă, trebuie ca romanul meu să facă vânzări mult mai mari – dacă eu primesc 10%, trebuie să se vândă de 16.000 euro în total. Restul de 90% merg la vânzători, editură, corectori și în tot restul procesului de creație, care e destul de util dacă vrei să ai un produs bun și accesibil altora.

În plus, sunt tot felul de oameni care lucrează la o carte, de la editori la corectori la cei care o pun în pagină și așa mai departe. Intră o grămadă de timp, intră salarii, intră tot felul. Dacă nu se acoperă destul din costuri, editura până la urmă dă faliment și scriitorul își vede de treaba lui. Dacă sistemul în mod cronic nu aduce bani nimănui, artiștii se consideră neînțeleși și neapreciați prin excelență, așa că nu-și dau silința prea tare. Scriitorii scriu pretențiozități, regizorii fac filme „de artă” pentru festivaluri, pe care puțină lume le place cu adevărat și așa mai departe.

Deci, da. Când n-ai economie de piață funcțională în ce privește divertismentul, ai numai porcării gen „Poziția copilului” și alte filme de Cannes, că „Dr Horrible’s Sing-Along Blog” e făcut pentru publicul ăla care își arată aprecierea direct – „Shut up and take my money!” Costurile la filmele noastre sunt acoperite de nemuritorul Consiliu Național al Cinemtografiei, scenariile sunt scrise ca să gâdile pe niște fosile la tărtăcuță și regizorul să aibă din ce trăi anul ăsta și o bună parte din filme sunt de nevăzut pentru că nici măcar nu-și bate cineva capul să le aducă la public.

Succesul de care trebuie să te bucuri ca să poți trăi din bacșișuri e enorm.

Sunt sigură că George R.R. Martin, JK Rowling, Umberto Eco și alții asemenea ar putea trăi și dacă ar zice „Cărțile mele sunt gratis pe net, dați un bacșiș dacă vă plac” – pentru că dacă ai suficienți oameni care să te adore, te descurci. Dar altfel nu prea poți trăi din bacșișuri, mai ales când trebuie să-ți plătești și oamenii care ți-au făcut corecturile și coperțile și te-au ajutat să-ți scoți cartea cum trebuie. Majoritatea scriitorilor nu ajung în situația în care să se arunce cu bani în ei pentru că așa vrea publicul. Și la un moment dat parcă e mai rentabil să-ți arunci energiile într-un loc de muncă care-ți permite să mergi la restaurante mișto, să vezi lumea și să-ți cumperi chestii decât să te chinui să publici o carte pe care s-ar putea să vezi 3 lei, că nu te place lumea.

Din punctul meu de vedere, nici n-ar fi normal să fie așa. Ar însemna să ne umplem de cerșetori care încearcă să trăiască într-o industrie perpetuu considerată irelevantă și de amatori care n-ar avea nici timpul, nici înclinația să producă lucruri bune calitativ. După cum ziceam, poveștile mișto sunt la fel de mișto și în capul autorului, nu trebuie neapărat să ajungă pe hârtie – iar dacă ajung, de ce să fie necesar să le publici? Și dacă le publici, dă-o-ncolo, ce să tot șlefuiești și să editezi și să te chinui atât? Lasă, că merge și la plesneală, cui îi place, îi place, și cine nu, n-are decât să se care.

Drepturile de autor nu aduc dreptatea absolută în lume.

Unele „opere” ajung foarte faimoase deși au prea puține calități, altele sunt foarte mișto, dar nu ajung la cine trebuie, ca să prindă. Nu există un sistem care să răsplătească autorul conform calității obiectului produs – dar există un sistem care răsplătește autorul în funcție de câți oameni profită de pe urma produsului lui.

Cam despre asta e vorba: dacă răsplata nu există, ne îngropăm în amatori și cei mai prolifici autori vor fi copiii de 15 ani, că ei au timp. Dacă răsplata e un bacșiș, munca e aruncată în derizoriu. Dacă răsplata vine din partea statului, avem parte de și mai multe filme și cărți despre comunism, corectitudine politică și măreția unui partid (în funcție de zonă și moment). Dacă răsplata vine de la un singur cumpărător, majoritatea nu ne putem permite niciun fel de divertisment.

E vorba de economie și de faptul că oamenii trebuie să aibă ce pune pe masă și unde dormi ca să poată produce ceva, până la urmă. Da, știu că există oameni care nu pot cumpăra tot ce folosesc – studenții care ar fi îngropați în datorii până peste cap dacă și-ar cumpăra cărțile de care au nevoie în facultate, artiștii care lucrează cu programe foarte scumpe pentru a produce artă digitală etc. Nu sunt absurdă, nu o să sar la gâtul oamenilor care spun „mi-am scos o carte de pe net”. Dar insist puternic pe faptul că trebuie înțeles de ce se plătesc filme și jocuri, de ce sunt scumpe softurile, de ce dreptul de autor e important. O să explic chestia asta în oricâte feluri trebuie, până se înțelege.

Costurile non-piratării

Fri, 24 Apr 2015 08:35:48 +0000

Mi-am dat seama că nu mai piratez nu când am constatat că n-am niciun program de torente instalat și că nici n-am de gând să-mi pun, ci când am avut o discuție de genul, despre cărți de pe lista de citit:

Eu: Și mi-am luat și Rivers of London pe Kindle, că mi-a zis Ioana de ea și părea mișto.

El: Vrei să spui că într-adevăr am ajuns să ne cumpărăm toate cărțile pe care le citim?

Eu (încercând să-mi dau seama când am citit ultima oară o carte necumpărată): …Nu?

El: Nu?

Eu: Tocmai mi-a trimis o cunoștință autoare o carte, ca să o citesc și să-i scriu recenzia.

După care am început să discutăm despre faptul că eu citesc destul de mult, comparativ vorbind, și nu mi-am propus niciodată să nu piratez, doar am ajuns încetișor să n-o fac. Am cărți cumpărate, cărți primite, cărți împrumutate și cărți care sunt gratis de la natura lor.

Cred că la non-decizia asta de a nu pirata contribuie și faptul că sunt plătită decent și că înțeleg cât de multă muncă e ca să creezi chiar și o chestie cu un preț relativ mic, cum ar fi o carte. Sau un joc pe calculator. Pentru că nu, 50 de euro nu e foarte mult pentru un joc, comparativ cu faptul că o echipă de Dumnezeu știe câți oameni au lucrat cu lunile și anii la jocul respectiv. Dacă echipa aia ar produce o canapea, care nu se poate multiplica în așa fel încât costurile de fabricare să fie acoperite de multe, multe obiecte mici cu prețuri relativ reduse, ar fi cea mai scumpă canapea din lume. Ar fi deținută de Bill Gates și JK Rowling, dacă ar avea chef să irosească zeci sau sute de milioane de dolari pe o canapea.

În pus, non-piratatul e convenabil: cărțile îmi vin direct pe Kindle, se sincronizează unde vreau eu, iar dacă le șterg, continui să le am. Le pot împrumuta într-un cerc restrâns (Amazon te lasă să le împrumuți cărți membrilor familiei), sunt în formatul care-mi convine mie, fără bătăi de cap. La fel și cu jocurile: sunt pe Steam, când vreau unul îl downloadez într-o oră, două, dacă mă mut pe alt calculator nu trebuie să mă chinui să găsesc cine știe ce torente și să încerc să mă prind dacă sunt virusate. Le am, le joc, dacă am chef le împrumut.

Apoi, am văzut că ne-piratatul nici nu mă costă atât de mult pe cât aș fi crezut: am ajuns onestă cu bani pe care nu m-aș sfii să-i dau pe cafele în oraș. Jocuri la reducere, cărți la reducere, cărți ieșite din copyright, jocuri gratuite, abonament minimal pentru muzică, podcasturi gratuite, iar la seriale mă uit doar dacă propune cineva în mod expres activitatea asta, deci de cea mai scumpă distracție am scăpat.

Aș fi crezut că renunțarea la piraterie ustură rău de tot la buzunar. Când colo, cred că dau o sută de lei sau două pe lună pentru cărți, jocuri și muzică, dacă nu apare ceva excepțional. Dacă eram încă în facultate sau la masterat, unde discutam deseori de cărți academice care sunt scumpe în draci, probabil că mai piratam și acum, dar pentru necesitățile mele obișnuite ies chiar ieftin.

Justificările cele mai aberante

Thu, 14 Aug 2014 17:01:53 +0000

Mă gândeam că aș putea să fac o serie cu cele mai aberante scuze pe care le găsesc oamenii ca să doarmă dulce și bine pe-o ureche. Nu doar cele uzuale, dar stupide, cum ar fi „poza asta e a mea, că eu am găsit-o pe net” sau „scriu atât de prost că scriu de pe telefon”, ci alea de-ți stă mintea-n loc.

Din domeniul scrisului/artei în general:

povestirea asta mi-a venit ca inspirație de la Dumnezeu, deci e perfectă, deci n-am ce să corectez la ea.
n-am timp să învăț cum să scriu bine, pentru că mi-am propus în trei luni să public un roman care să revoluționeze lumea.
în acest grup de artă nu acceptăm desenele făcute pe hârtie de caiet, pentru că arată pur și simplu neglijent. Dar permitem orice nivel de talent și artă, inclusiv povestirile scrise complet agramat! Faptul că nu știi gramatică ține de lipsa de talent.
arta mea este atât de genială încât frumusețea ei poate fi percepută la fel de oricine de pe glob, din orice cultură, cu orice bagaj de cunoștințe în spate – faptul că ție nu-ți place nu arată decât că nu știi s-o apreciezi.

Din domeniul pirateriei:

cine nu piratează e taliban ca ăia de au ars biblioteca din Alexandria, dar subsemnatul ține la cultură, nu crede ca alții că Biblia e singura carte importantă.
nu cumpăr jocuri pentru că nu le rejoc niciodată, deci n-au valoare.

Diverse, diverse:

eu nu mi-am dat acordul să ne despărțim, deci suntem încă un cuplu.

Momentan nu-mi mai vin idei, dar jur că ar trebui să țin lista asta pe aproape pe undeva. (ignorând domeniul politic și cel religios, că acolo sunt nebunii pe toate gardurile)

Hai să nu mai fim generoși cu lucrurile altora

Thu, 24 Jul 2014 07:56:58 +0000

Un autor stă și scrie vreun an la un roman. Nu e o chestie universal valabilă (unii scriu un roman în 10 ani, alții îl scriu în 3, alții sunt foarte prolifici, trăiesc din scris, nu fac altceva toată ziua și-l scriu în câteva luni). Primește x% din prețul cărții. Dar stați, că nu e singurul care face ceva! Există un om care lucrează cu autorul și îi oferă critică și corecturi în linii generale. Apoi există altul care verifică greșelile de tipar și ale chestii de genul. Omul care aranjează romanul și-l face să arate bine. Cei de la tipografie, sau tehnicul, care-l transformă în carte fizică/digitală. Artistul care face coperta. Costuri pentru ISBN și alte alea. Comision pentru librării, fie fizice, fie online.

Dacă romanul e tradus în altă limbă, e altă distracție. Traducător, alte persoane care se ocupă de formatare, tipărire și toate cele, alte comisioane pentru vânzări. Plus bani dați în străinătate pentru drepturile de autor.

Știu ce înseamnă să piratezi că n-ai bani să-ți cumperi cartea, pentru că totuși trăiesc în țara asta. Și, sincer, ca traducătoare, știu că n-o să câștig foarte mult pentru că editurile nu vând enorm de mult ca să-și permită să mă plătească cu sume ca în Occident. „Nu se cumpără cărți” (oare de ce, fraților? Aaaa, stai că se piratează mult, oamenii consideră că e ok să nu cumpere dacă pot fura și în cele din urmă chestia asta mi se sparge și mie în cap, superb, superb). Așa că uneori, da, nu-mi permit – deși foarte des cumpăr cărți la ofertă, când dau de ele. Humble Bundle, reduceri pe Amazon, reduceri pe elefant.ro. Uneori într-adevăr ajung și eu în situația în care caut „pe net”. Din ce în ce mai rar, totuși, pentru că găsesc căi de rezolvare a situației altfel.

Știu că unii dintre voi o duceți și mai prost decât mine. Nu o să vă sar în cap să nu mai piratați voi înșivă, în privat, pentru că înțeleg. Chiar dacă un serial gen Stargate SG-1 costă doar vreo $10/sezon (tocmai și-a luat cineva, deci știu), uneori nu-s bani. Ok.

Dar hai să nu ne mai prefacem că toată chestia asta e normală și morală, că „nu furăm, că e conținut digital și artistul nu simte”, sau că „promovăm cultura” dând link-uri către cărți piratate. E vorba totuși de proprietatea altora – intelectuală, e drept, dar e proprietatea lor. Nu se cheamă „a fi generos” când dai gratis ce nu-ți aparține. Dacă te duci și cumperi 10 exemplare dintr-o carte digitală/fizică și le împarți la prieteni, da, ești generos. Dacă dai un link către exemplare piratate și zici că nu e nicio problemă, că tu faci asta că ești bun și cultura trebuie să fie liberă și că de-abia aștepți să te provoace cineva pe tine, Robin Hood, la faza asta, înseamnă că nu ești doar hoț de cărți (ceea ce la o adică pot ierta), ci că îi disprețuiești pe toți cei care au mișcat un deget ca să creeze acel lucru. Ceea ce nu mai pot ierta.

Cărțile costă, atitudinea nu. Lipsa de bani explică de ce furi, dar nu explică de ce etalezi furtul cu mândrie și superioritate. Nu ești haiducul promovării culturii, ești cel care le face viața mai grea celor care produc acel ceva care ție îți place. Nu doar pentru cele trei copii de cărți digitale, ci pentru atitudinea pe care o promovezi, în care munca intelectuală sau creativă nu trebuie răsplătită decât dacă vrea mușchiul tău.

E timpul să-ți rebei cafeaua.

Fri, 10 Jan 2014 08:50:25 +0000

Eram cu un tip.

I-am zis că nu joc prea multe jocuri, că de-abia mi-am dat drumul pe direcția asta. Niște tancuri, niște Tomb Raider. Portal. Chestii.

El era genul care juca mult, așa că mi-a recomandat diverse. I-am zis că ok, o să verific recenzii, aștept reduceri (mari) pe Steam (sau dacă se dau vreodată aproape pe gratis la Humble Bundle, ok).

„A…ha,” a zis. „Tu cumperi jocuri?”

„Dap.” I-am explicat că, în ce mă privește, jocurile sunt un moft, nu o necesitate. Cărțile sunt esențiale (de-aia e plin de cărți prin casă), anumite seriale sunt importante pentru chestiile de fanfiction de care mă ocup sau pentru grupurile din care fac parte, dar la jocuri e ușor de ajuns și sunt relativ în afara experiențelor mele obișnuite. Nu se leagă de alte chestii. Deci, nu piratez jocuri. Eventual le joc la prieteni.

„Eu nu le cumpăr!” a zis. Apoi s-a dat mare, „Eu niciodată n-aș cumpăra un joc!”

„Poftim?” am zis, fără să-mi vină să cred. Pot să înțeleg că cineva n-a cumpărat o chestie de care se bucură, dar că n-ar cumpăra-o e dincolo de puterea mea de înțelegere. Prima spune că n-ai bani, ceea ce nu e greu în .Ro. A doua spune că dacă ai fi bogat le-ai râde în față proștilor care muncesc ca să-ți facă viața mai mișto.

„Le piratez. Și știi ce? Nu valorează nici măcar un dolar.”

„Poftim?” am repetat. Dacă ceva nu valorează nici măcar un dolar pentru mine, înseamnă că-mi irosesc timpul cu acel lucru. Dar el se juca multe, deci…

„Păi adevărul e că după ce le-am jucat o dată, nu le mai joc a doua oară. Și dacă nu le rejoc, valoarea lor e zero. După prima dată, gata. S-a terminat. Nu mai am ce face cu jocul. Degeaba l-am luat, înțelegi?”

Și-a luat o cafea.

M-am întrebat dacă-și rebea cafeaua. Se poate rebea o cafea. O bei o dată, aștepți ceva timp ca să-ți iasă din sistem, o bei din nou. Am decis că trebuie că așa face. În fond cafelele sunt mai scumpe de un dolar.

References
↑1