Platforme on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-a pățit blogul? Unde sunt comentariile?

Sat, 19 Feb 2022 10:32:00 +0200

Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici. În primul rând, s-a modificat tema (și e posibil să se mai modifice și în continuare), dar schimbările sunt mai profunde de atât.

Am renunțat la WordPress

În 2012, cea mai simplă variantă de blog era probabil WordPress: îl instalai, apoi învățai să-i folosești interfața de administrator și te apucai să postezi. În 2022, WordPress rămâne o variantă bună pentru majoritatea celor care vor ceva care să meargă ca scos din cutie, dar pentru cei care vor ceva mai mult e o bătaie de cap.

Ideea la WordPress e că dacă vrei ceva, îți instalezi un plugin. Vrei statistici? Plugin. Vrei note de subsol mai șmechere? Plugin. Vrei să pui o notificare GDPR? Plugin. Vrei să ai un editor normal la cap în care să-ți scrii articolele? Plugin. Dacă ești genul de utilizator care caută aplicații în App Store pentru orice, de la site-uri de știri la certificatul verde, WordPress îți va fi familiar și va fi simplu de folosit ca adminsitrator. Dacă ești genul de om care a crescut pe internetul vechi și îi duce lipsa, la un moment dat vrei să te împuști.

Pluginurile și tot restul se adună și la un moment dat îți dai seama că ai o grămadă de lucruri instalate doar ca să-ți vezi de treabă. Ba mai mult, WordPress în sine începe să devină un monstru mâncător de timp și de resurse.

Așa că începi să te întrebi: merită?

Răspunsul meu, în ce mă privește, e că nu. Vreau ceva mai simplu, mai familiar, care să facă lucruri de bază și să fie mai ușor de modificat de către subsemnata. Nu vreau un blog mai high-tech, vreau un blog mai low-tech. Așa că am trecut pe Hugo și momentan îmi scriu articolele în Visual Studio Code. O să fie distractiv.

Momentan sunt tot felul de rămășițe de la WordPress care se văd prin articole; o să trec prin arhivă și o să încerc să le pun în ordine cât de curând.

Părți bune:

nu mai am trackere, inclusiv Google Analytics (deci datele voastre nu sunt trecute prin Google);
site-ul e mult mai mic și merge mult mai repede;
am o ocazie grozavă să trec prin postările vechi și să le reorganizez.

Părți rele:

nu mai am spellchecker, așa că sunt șanse mai mari să fac greșeli de tipar. Asta e.

Bine, bine, dar unde sunt comentariile?

S-au dus. RIP.

Când am pus bazele blogului în 2012, voiam să vorbesc cu lumea. Mă bucura să primesc comentarii. Credeam că discuțiile vor fi de două feluri: decente, pe care să le permit fără probleme; și pur agresive, trolaj sau spam, pe care să le șterg. Eram, cu alte cuvinte, foarte naivă.

În 2022… nu neapărat că urăsc pe toată lumea, dar mi-am schimbat radical poziția. Sunt unii pe care i-am apreciat de-a lungul timpului, sunt alții cu care nu mai am răbdare. Din păcate, cred că încă mă citesc părinți, deci nu pot să vă explic plastic ce aș vrea să facă unii cu „opiniile” lor, dar încercați, vă rog, să vă imaginați. Mai grafic. Un pic mai grafic de atât. Așa. Mersi.

Am supraestimat puternic capacitatea oamenilor de a citi texte și de a le înțelege. Am supraestimat puternic și capacitatea oamenilor de a înțelege contexte și bun simț. Am supraestimat puternic și dorința oamenilor de a vorbi despre altceva decât ce-i interesează pe ei.

Nu pot să vă explic de câte ori mi-am dat ochii peste cap pentru că cineva:

mi-a cerut părerea despre cum să facă diverse la ANAF (eu nelucrând la ANAF și nemaiavând treabă cu ANAF-ul);
m-a certat pe o postare din 2013 toamna de parcă ar fi fost scrisă ieri (eventual crezând că vorbesc despre ceva din ziua de azi);
a dat clic pe categoria „MISA și Bivolaru” a blogului și a decis că sunt obsedată de Bivolaru, deși cred că 1-2% din articolele recente sunt despre subiectul ăsta (dacă sunt atâtea);
a decis că faptul că am scris cel mai mic lucru despre SUA înseamnă că trebuie neapărat să-mi explice cât de răi sunt „leftiștii”;
șamd.

Apoi, m-am trezit că fac cercetările altora.

Ca să clarific: nu am mereu dreptate. Nu verific întotdeauna la sânge informația pe care o postez. Dar fac o minimă cercetare și încerc să nu spun chiar tâmpenii. Chiar și atunci când dau peste informații noi din surse favorite, mă mai duc s-o verific o dată dacă vreau s-o dau mai departe sau pare mai ciudată.

Poate ar trebui s-o verificați și voi, ce să zic. Nu strică. Eventual, aduceți-mi aminte să vă povestesc care e procesul meu de verificare a informațiilor, pentru că e un pic mai laborios.

Ah, lol, nu puteți, pentru că nu mai am comentarii.

Revenind, în această mirifică lume a platformelor pe care oricine distribuie orice, lumea preferă să creadă primul lucru pe care-l vede de parcă ar fi Sfânta Scriptură, iar ei ar fi călugări din Evul Mediu. Asta dacă nu cumva lucrul respectiv le contrazice credințele în vreun fel sau se dovedește a fi scris de tabăra politică adversă, caz în care e de la diavol și nu poate fi crezut.

Deci, faptul că verific informații și le gândesc un pic mă face să am un dezavantaj în discuțiile haotice ale internetului anului 2022. Poate că la final știu un pic mai bine adevărul, dar cui îi pasă? Nu pot eu să cercetez cât pot alții să arunce în conversație - pentru că ei nu verifică, doar aruncă. Dacă demontez o idee, mai au zece. Dacă demontez zece idei, mai au o sută. Nu trebuie să se lege toate între ele, trebuie doar să fie tangențial corelate ca temă. Și așa mă trezesc că eu le reconstruiesc logica, apoi tot eu verific datele. În cele din urmă tot eu pierd, pentru că ei nu sunt convinși, iar privitorii rămân doborâți de multitudinea argumentelor lor.

Nu, e ok. Nu mai vreau să mă grăbesc la vorbă și nici să se grăbească alții să-mi vorbească, iar apoi să avem o discuție rapidă a surzilor. Mai bine vorbesc singură fără să știu cine mă ascultă, decât să vorbesc singură știind exact cine nu mă ascultă.

Platformele și cenzura

Mon, 07 Feb 2022 08:58:54 +0000

Nu știu dacă ați auzit zilele astea, dar e ceva scandal cu Joe Rogan și Spotify. Joe Rogan e creatorul unui podcast de tip talkshow în care are tot felul de invitați pe care-i ține de vorbă cu orele. Unii sunt mai răsăriți, alții sunt mai puțin răsăriți. Spotify e o platformă de streaming audio care a cumpărat exclusivitatea podcastului lui Joe Rogan în urmă cu ceva timp. Din câte știu, Joe Rogan e considerat mai de dreapta; n-aș putea să vă dau detalii, pentru că nu mi-a păsat, dar țineți minte faptul ăsta pentru că devine relevant mai târziu.

Nu urmăresc podcastul lui Joe Rogan; nu din motive politice, ci pentru că între a asculta un talkshow și a nu asculta un talkshow o să aleg aproape întotdeauna a doua variantă. Dacă e să ascult un podcast, o să ascult unul de ficțiune sau unul de istorie (a României, a filozofiei șamd.).

În fine. Joe Rogan a avut niște invitați care erau mai anti-vacciniști, lucru care a dus la un mic scandal. Pentru că Spotify a refuzat să ia măsuri, niște muzicieni și-au retras muzica de pe platformă ca protest. Povestea nu s-a terminat acum: unele episoade ale podcastului lui Joe Rogan au fost eliminate din Spotify – nu pentru că dezinforma medical (cele cu dezinformarea pare-se că au rămas), ci pentru că Rogan a folosit în ele ceea ce americanii numesc „the n-word”. Pentru că noi nu suntem americani, o să vă spun că e vorba de cuvântul „nigger”, a cărui folosire în _orice _context e cea mai mare crimă lingvistică pe care o poți comite acum în SUA, dacă ești orice altceva decât negru.

Evident, acum se discută despre libertatea de exprimare, panseluțe de stânga rănite în aripă, „cancel culture”, faptul că stânga pune pumnul în gura cetățenilor șamd.

Părerea mea e că problema e ceva mai vastă și are mai puțină legătură cu orientarea politică și mai multă cu profitul.

Platformele nu sunt prietenii noștri

Am mai zis-o și în alte dăți, o mai zic și acum: platformele nu sunt prietenii utilizatorilor. Sunt făcute pentru profit, ceea ce nu e o acuzație, ci o situație care trebuie înțeleasă un pic mai profund. Da, vor bani – până la urmă, toți vrem bani, cu ei ne cumpărăm lucruri. Dar ce înseamnă să ai o platformă enormă al cărei scop e să producă bani?

**Modelul de lucru al platformelor, de la Facebook, la Twitter, la Netflix, la Spotify, la Youtube_, _**este să aibă extrem de mulți utilizatori pe care să-i valorifice, ori prin abonamente, ori prin reclame. Vorbim de sute de milioane de indivizi din întreaga lume, care vorbesc limbi diferite – și care, fiecare, aduce extrem de puțini bani la companie. Poate că și 10 euro/lună contează pentru buzunarul individual, dar pentru o companie sunt aproape nimic. Important e că se adună extrem de mulți care să plătească.

Dar asta înseamnă că resursele alocate pentru fiecare utilizator sunt foarte mici. Nu-ți permiți să ai moderatori care să verifice toate postările, toate clipurile, toate podcasturile, toată muzica. Începi să te bazezi mai mult pe raportări și să vezi imaginea de ansamblu: supărarea unui om e aproape nimic. Supărarea a zeci de mii deja devine o problemă. Scandalul în presă trebuie rezolvat înainte să scadă valoarea acțiunilor. Imaginea firmei trebuie salvată, ca să nu pierzi numerele alea mari.

Asta înseamnă că, din când în când, un grup mic și vocal poate să întoarcă lucrurile pentru că face suficient de mult scandal. Ideea e să-i faci să tacă.

Poate că, la nivel individual, unor persoane din companie le pasă sincer de morală, dar compania ca întreg e în general indiferentă. Vrea să rezolve problema cât mai repede, mai eficient și cu cât mai puțin efort.

Eficiența companiei e diferită de eficiența unui om. Scopul nu e să rezolve problema exprimată deschis – acea problemă îi e, la modul sincer, indiferentă. Scopul e să _păstreze utilizatorii, _să capete alții noi și să-și crească profiturile. Ca atare, nu are o moralitate care să nu fie dictată de piață.

**Eficiența în acțiune a companiei e dictată de următoarea idee: care este minimumul pe care-l pot investi ca timp, bani și efort pentru ca lumea să rămână aici? **Oamenii nu trebuie neapărat să fie mulțumiți, ci să nu fie atât de nemulțumiți încât să plece.

Cenzură la scară mare

E plin internetul de cenzură – nu doar aia de „cancel culture” asociată cu urletele stângii, ci de tot felul de tipuri. Cea de stânga iese în evidență la noi pentru că românii stau mai mult pe internetul românesc, aud de scandalurile legate de vedete și, mai ales, au o oroare de stânga, care a fost reprezentată caricatural în presa noastră încă din anii ‘90 și a fost preluată în aspectele ei cele mai tembele de activiștii noștri de carton.

Dar pe internetul mai larg, se întâmplă des așa: o platformă nouă pornește la drum foarte prietenoasă cu utilizatorii și cu interesele lor de nișă. Atrage un număr mare de oameni și devine cineva. Iar în momentul în care depășește un anumit prag, cineva de sus își dă seama că deschiderea respectivă are aspecte… insalubre. Care dau prost. Așa că decide să facă o epurare și să fie mai pe placul populației generale.

Eu am avut legături de-a lungul timpului cu fanfiction.net, LiveJournal, tumblr.com. Niciuna dintre platforme nu era perfectă și întotdeauna există ceva dramă în comunitate. Dacă ai texte scrise (fanfiction.net), ai șanse ca cineva să ți le plagieze, sau să ți le fure și să le posteze altundeva. Ai hărțuire, desigur. Ai boți care fac spam.

Ce s-a întâmplat cu platformele astea e că la un moment dat au zis „omg, aici e pornografie!” Și era. Pentru că era permisă. Pentru că se scria erotica (fanfiction.net) sau pentru că artiștii își postau desenele cu nuduri. Iar unde e voie să pui așa ceva, oamenii de bună credință își etichetează creațiile ca atare, ca să nu dai de ele din greșeală, ci doar intenționat.

Dar, pentru că pornografia e O Problemă, iar copiii dau clic pe „Am peste 18 ani”, s-a trecut la ștergerea conținutului 18+. Cum s-a făcut asta? Nu cu moderare, desigur, ci algoritmic. Tot ce e etichetat corect dispare. Pe fanfiction.net au dispărut o grămadă de povești peste noapte, spre oroarea generală a multora. Pe Tumblr o grămadă de artiști (ca Stjepan Sejic, să zicem) s-au trezit că de unde aveau o prezență pe un site a cărui deviză era în mare „fă ce vrei”, acum nu mai aveau voie nici măcar cu poze cu sfârcuri care par feminine.

Pe LiveJournal, care au fost cumpărați de ruși, a dispărut (din câte am înțeles) cam orice era LGBT.

„Dar pornografia e cââââh, de ce ai vrea așa ceva?” o să vă aud pe unii dintre voi zicând. În primul rând, nu toată pornografia e câh, uneori e mișto, iar eu vă voi bănui acum de un pic de ipocrizie. Iar în al doilea rând… lucrurile astea au fost implementate algoritmic, ceea ce duce la două rezultate nasoale în două stiluri diferite.

În al doilea rând, faptul că spui „nu mai e voie cu pornografie” nu înseamnă că pornografia dispare. Dispare ce e de bună credință, etichetat cu grijă ca atare și semnalat. Ceea ce e neetichetat, spamul roboților care-ți trimit poze pornografice marcate ca „baloane de săpun” sau „poză cu apus”, alea rămân. Cei care vor să rămână pe platformă, în ciuda faptului că platforma nu-i mai vrea, nu mai etichetează corect. E greu să dai intenționat peste pornografie, dar devine mai ușor să dai peste ea accidental. Mai ales pentru că moderarea nu se face la un nivel foarte atent.

Apoi, interzicerile făcute prin algoritmi duc în cele din urmă la absurd. Tumblr a cenzurat poze cu deșertul, pentru că AI-ului îi semăna prea mult a femeie dezbrăcată. A cenzurat clătite. Recent, nu mai puteai găsi rezultatele unor căutări precum „fată” sau „postările mele” sau „Alec Lightwood”, pentru că erau marcate ca fiind asociate pornografiei (Alec Lightwood e un personaj dintr-un serial pentru adolescenți, Shadowhunters). Iar istoria spune că unele dintre primele lucruri care dispar sunt materialele LGBT, chiar dacă nu sunt pornografice, precum și grupurile de supraviețuitori de abuzuri, care sunt victime colaterale. Dacă cineva interzice „viol” pentru că vede că se scriu povești despre așa ceva, și „sunt victima unui viol” e o propoziție interzisă.

Cenzură și cenzură

Cel mai des ne atrag atenția cazurile precum cel al lui Joe Rogan pentru că acolo e vorba de un singur individ.

Dacă sunt afectați zeci de mii de oameni de politici schimbate sau aplicate absurd, atunci se poate da vina pe o „eroare de sistem” sau se poate da din umeri – așa e voia platformei, să scoată materialele care fac cutare sau cutare lucru. Se discută în termeni mai largi și suntem mai permisivi, pentru că nedreptatea nu mai pare punctuală contra unui singur om sau a unei singure situații, ci e egalitară. Dacă toți sunt tratați la fel, e mai corect, nu? Dacă nu, pare o vânătoare de vrăjitoare.

Și poate că așa și e. Poate că ne interesează mai mult ca regulile să fie aceleași pentru toți și să nu se aplice la unii da, la alții ba. Poate că e mai acceptabil ca o platformă să-și schimbe politicile legate de conținut decât să decidă că un om e de vină. E, într-adevăr, mai egalitar.

Doar că problema e alta: și regulile trebuie să fie corecte și bine gândite, chiar dacă se aplică tuturor. Iar companiile nu au niciun interes să facă reguli corecte și bine gândite, pentru că ar costa prea mult și rezultatul nu e garantat. Nu caută dreptatea, nu caută să facă o comunitate cât mai bună pentru toată lumea, ci caută cel mai bun echilibru între efort și rezultat.

Se plânge lumea de rasism? Cel mai simplu e să interzici un cuvânt. Serios, îi descoperi folosirea cu o singură căutare sau ascultare, și cuvântul ăla ori e, ori nu e acolo. Se plânge lumea că vrea ca minoritățile LGBT să fie tratate mai bine? Bagi opțiuni pentru pronume. Serios, nu e nimic mai simplu decât să bagi câteva opțiuni în plus, o poate face un singur om într-o după-amiază în care își face și siesta. După ce faci treaba asta, zici, „Nu suntem perfecți, dar iată că ținem cu minoritățile”, apoi îți vezi de treabă. Iar oamenii probabil or să spună că e o prostie, dreapta se enervează pe stânga, dar platforma nu e mai puțin utilizabilă sau mai puțin pe gustul dreptei.

Se plânge lumea de pornografie? O interzici, cel puțin aparent. Gata, nu mai sunt discuții. Se face scandal că LGBT îndoctrinează? Păi, nu mai permitem LGBT, cel puțin aparent – uite, dacă dai o căutare, nu e.

Companiile nu au nevoie de moralitate ca să-și facă treaba, ci de aparența moralității. Cu cât modelul lor de afaceri ține mai tare de păstrarea oamenilor captivi pentru sume de nimic, cu atât mai puțin interes au în a-i face să fie mulțumiți.

Nu e vorba de stânga și de dreapta, ci de profituri și de inerție. Ah, că uneori acțiunile lor au rezultate nedorite? Da, evident că se întâmplă. Da, uneori lumea se enervează atât de tare încât într-adevăr au de pierdut. Da, au existat platforme care s-au scufundat din decizii de-astea luate la oha. Dar de multe ori le merge pariul și pot să-și minimizeze pierderile cu o mișcare care ia ochii lumii.

Deci, ce să vă zic? Am același sfat ca întotdeauna: faceți-vă locuri proprii pe net, nu vă bazați pe Facebook/Twitter șamd., și nu luați de bune tot ce spun companiile mari, pentru că deseori tot ce vor e să meargă înainte cu cât mai puține bătăi de cap și or să spună ce cred că vreți să auziți.