Poezie on Roxana-Mălina Chirilă

Mic scandal internațional cu o scriitoare americană și o scriitoare olandeză

Wed, 03 Mar 2021 15:25:40 +0000

Inițial nu aveam de gând să scriu despre treaba asta, dar văd că se răspândește și pe internetul nostru, din motive pe care din păcate le înțeleg prea bine.

Pe scurt:

Amanda Gorman e o poetă americană, negresă, 22 de ani, care a fost aleasă National Youth Poet Laureate în 2017, a fost la inaugurarea lui Joe Biden și are 2 volume care au devenit bestselleruri (da, de poezie).
Marieke Lucas Rijneveld este o scriitoare olandeză, albă, 29 de ani, care a câștigat International Booker Prize. (Bine, zic „scriitoare”, dar Marieke se consideră persoană non-binară; în limba română nu avem un pronume neutru la singular, din păcate, deci treaba asta e inexprimabilă – o să fac acordul cu „ea” pentru „persoană”).
Editura care are drepturile de traducere în olandeză pentru Amanda Gorman a propus-o pe Marieke Lucas Rijneveld ca traducătoare, iar Gorman a acceptat (posibil cu entuziasm).
Janice Deul e o activistă olandeză, negresă, care s-a revoltat că o scriitoare albă din Olanda traduce o poetă neagră din America, în loc să se fi găsit o scriitoare neagră din Olanda care să facă același lucru.
Marieke Lucas Rijneveld a cedat presiunii și și-a dat demisia.

Acuma, lumea vuiește de revoltă, dar vreau să vă atrag atenția asupra unor treburi:

Nu Gorman a dat-o afară pe Rijneveld.
Nu editura a dat-o afară pe Rijneveld.
Scandalul câtorva oameni a făcut-o pe Rijneveld să plece.
…Rijneveld nu era traducătoare.

Internetul amplifică puterea maselor. Dacă ai un lider de opinie care spune ceva, suficient de mulți dintre cei care-l urmăresc sunt gata să facă ceva în privința asta, chiar și fără să li se ceară expres. Iar dacă ești o persoană privată, care nu are exercițiul de a fi înjurată pentru mai nimic, lucrurile astea te pot afecta.

Într-o lume normală, Rijnveld, editura și Gorman ar fi discutat dacă vor să continue colaborarea și ar fi fost decizia lor, până la urmă. În ce mă privește, consider că morala poveștii e că am ajuns într-o lume în care câștigă cel care urlă mai tare și mai supărat, de partea „corectă” a balanței (unde ce e „corect” depinde de la situație la situație). La ei e vorba de activiști de stânga… sau de oameni „de dreapta” sau de fani ai unor personalități. La noi, să te pună dracu’ să devii inamic de Antena 3 sau Pleșu sau USR (lista nu e exhaustivă).

Altfel, în ce privește traducerile și calitatea lor… eu aș fi mai mulțumită dacă nu s-ar presupune că un scriitor bun e automat și un traducător bun. Sunt meserii diferite – ambele lucrează cu cuvinte și cu creativitate, dar diferă prin părțile esențiale. Normal că nu se exclud reciproc, ba chiar se ajută, dar e la fel cum e și cu limbile romanice: e mai ușor să înveți italiană dacă ești român, dar simplul fapt că ești român nu te face să vorbești italiană. Adaugi la asta faptul că Rijneveld ar fi spus că nu vorbește foarte bine engleza și, mno, e complicat.

Dar pe de altă parte, singurul motiv pentru care ne pasă acum de acest subiect e că ne place să ne uităm la vestul decadent și la scandalurile lui. Altfel, e vorba de traduceri de poezie în olandeză, când nici de traducerile de poezie în română nu prea ne pasă, la modul general. Sigur, sunt unii cărora le pasă și care urmăresc poezia internațională, dar restul ne uităm ca la un scandal de dopaj în caber toss – fără să știm „sportul”, doar pentru că e o știre virală. Nu știm ce se mai întâmplă acolo și cum arată lumea respectivă, doar vedem scandal și ne uităm.

Putem da vina pe „politica PC” ca să ne simțim bine că la noi nu e așa și să blamăm vestul decadent pentru alegerile lui, putem să ne batem capul și să ne informăm cu privire la toți actorii acestei scenete care a răscolit lumea, sau putem să ne bem cafeaua și să ne întrebăm ce scandaluri vor mai fi umflate cu pompa mâine. Poate că o să ne pese brusc dacă împăratul Japoniei și-a îndeplinit atribuțiile religioase așa cum ar fi trebuit sau dacă banca națională din Bangladesh are suficient cash.

[20 iun] Cartea de azi: „Trado” de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

Mon, 01 Jul 2019 16:07:48 +0000

Dacă vreți să citiți o carte de poezie românească anul ăsta… Și cu asta am redus cu 99% numărul cititorilor. Cum oricum n-o să am 100 de cititori pe postarea asta, treaba mea aici s-a terminat, pot să l_orem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua până la finalul postării._

Lorem ipsum dolor…

Eh. În cazul în care cineva insistă. „Trado” e un volum bun scris la patru mâini de Svetlana Cârstean și de suedeza de origine iraniană Athena Farrokhzad.

La nivel declarativ, e despre traduceri și are o secțiune cu citate despre ce înseamnă să traduci. Fiind traducătoare și fiind mai pragmatică în legătură cu propria muncă, partea respectivă nu m-a prea prins. În schimb, „Trado” e și despre a cunoaște cineva prin a-l traduce și a-i traduce experiențele prin referire la experiențele proprii.

Pentru că tot nu mai am cititori, decât poate vreunul rătăcit, îmi permit să pun aici o întrebare care mi se tot învârte în minte de când am citit cartea asta: mi se pare mie, sau e aproape erotică în descrieri? Nu în citatul de mai jos, ci în general, în hainele pe care le spală împreună, în adresări, în felul în care vorbesc una de alta. E sugestiv sau citesc eu aiurea printre rânduri?

„Suntem două moștenitoare
bogate
care se privesc acum
simultan
în oglinda unui hotel extravagant din Nord
luxul și trădarea
nu ne sunt străine deloc.
Fiicele revoluțiilor vechi
nerecunoscătoare!”

„Trado” se poate cumpăra de pe site-ul Nemira, de pe eMag, de pe Libris și, uneori, rătăcită, de prin librării.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Saga poetică

Sun, 03 Mar 2019 10:19:14 +0000

Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea.

Nu mi-a trecut.

M-am întrebat de unde putea veni ciudatul impuls. Sigur nu de pe vremea școlii, când uram poezia – nu neapărat pentru conținutul sau forma ei, cât pentru faptul că trebuia s-o învăț pe de rost, iar memoria mea nu e dintre cele mai bune. „Călin (file din poveste)” mi-a rămas în minte ca un coșmar al descrierilor interminabile și fără noimă, o amară pată de cerneală în istoria mea școlărească. Aș zice că mai țin minte și acum poezia aia, dar nu țin minte nimic. Copy-paste, cu dramatism, ca să fie clar de ce nu-mi plăcea: „Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă, A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”

După ce am trecut de perioada în care trebuia să rețin poezie, am început să mă mai înmoi față de idee. Am ajuns la facultate și am dat de povești scrise în versuri (Chaucer), de poezii elegante și fără zorzoane (japonezii) și de câțiva oameni pasionați de poezie. Iar lucrurile astea fac diferența, pentru că una e să citești despre pânze străvezii ca niște mreje, alta e să citești despre cum un cavaler a violat o femeie și pedeapsa lui a fost să afle ce vor de fapt femeile în decurs de cel mult un an, sau să moară.

Ei, în acea fatidică zi de ianuarie, cum mergeam eu spre oraș, mi-am dat seama că dorința ciudată de a citi poezie începuse de fapt nu doar atunci, ci chiar pe 1 ianuarie, când căutasem din proprie intenție poezii japoneze. Mă luase de eleganța curții imperiale japoneze, dar cheful mi se curmase brusc când dădusem de o traducere dubioasă.

Dar poate nebunia mea nu era din vina japonezilor, ci a lui Eminem. Dacă am avea un poet la fel de bun ca Eminem în România, literatura noastră ar fi mult mai departe decât e – are Eminem o densitate de jocuri de cuvinte, rime, referințe și aliterații de nu-i adevărat. Da, bine, el e rapper, nu poet propriu-zis, dar chiar și-așa.

În fine. În mod normal, n-aș fi știut nici măcar ce să caut, fiind complet p-afaristă în materie de poezie, dar norocul face să fiu prietenă cu Alexa, PR la Nemira și în general mai în temă cu cultura românească decât mine. Noroc că vorbește despre ce face la muncă uneori și ce mai lansează. Mai citisem și „Trado” acum ceva timp pentru că era ea încântată de cartea aia – și văzusem că era ok.

După plimbări îndelungi prin oraș, am ajuns să nu iau o carte de poezie, ci mai multe. Și dacă tot am trecut printr-o perioadă de nebunie, măcar să scriu un articol despre asta.

„Japanese Women Poets: An Anthology” de Hiroaki Sato e cartea cu care am început anul. Am ales-o pentru că era pe Questia, unde am cont și deci nu mă costa nimic în plus s-o citesc, pentru că era poezie japoneză și pentru că era ordonată cronologic din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. Mă fascinează evoluțiile, deci n-am putut să nu dau clic.

În general, poezia japoneză pe care am mai citit-o în alte contexte e scrisă în cuvinte simple, iar intenția e de eleganță (excepție făcând timpurile moderne, în care nu știu dacă eleganța mai era un concept de bază). Versurile din timpurile foarte vechi erau legate de anumite contexte, fie evenimente de la curte, fie mesaje pentru cineva, lucruri de-astea. Versurile din timpurile mai apropiate erau mai apropiate de conceptul nostru de poezie ca gen de sine stătător, fără context – și și stilul era influențat de cel european.

M-am pregătit să fiu încântată și eventual să și aflu câte ceva. Dar am fost dezamăgită repede. Traducerea m-a băgat în ceață prea des – uneori mi s-a părut și deosebit de butucănoasă. Când am dat de versuri neinteligibile precum „Frozen, sleepless, should my sleeves turn color, dew-forming, tree-searer over the peaks?”, am renunțat cu părere de rău.

„Bani. Muncă. Timp liber” de Elena Vlădăreanu e o carte lansată la finalul lui 2017. E împărțită în trei părți, care sunt fix despre ce scrie pe copertă. Are și câteva poze cu graffiti.

Prima parte e despre condiția de poet muritor de foame. Mai exact, e un colaj de dialoguri și gânduri despre tema asta, plus o grămadă de scrisori de respingere de la diverse fundații care se ocupă cu arta/poezia.

A doua parte e despre muncă – mai exact, despre munca făcută de femei în casă de-a lungul timpului, în general fără să înțeleagă cei din jur să înțeleagă că e un efort, că mănâncă timp și că ucide visurile. Și partea asta conține un colaj de povești/citate, cu multe citate din oameni celebri (sau mai puțin celebri), care însă sunt date fără autor, așa că am stat să caut după ei pe internet.

A treia parte e un fel de poezie SF despre roboți care fac totul în locul nostru, lăsându-ne fără muncă și cu o grămadă de timp liber, dar ca să trăim trebuie să muncim, deci trebuie să muncim mai ceva ca roboții.

ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Ha-ha, ce glumă bună!

Mi s-a părut că e o poezie militantă. Nu sunt neapărat de acord cu ideile Elenei Vlădăreanu, poate pentru că mi se pare de la sine înțeles că în ziua de azi treburile casei se fac de către amândoi și pentru că replicile mele în general sună cam așa:

„voi fi plătită pentru colaborarea la această carte?
_ Nu.
vreți să lucrez pe gratis?
_ Da._
ha-ha, ce glumă bună!” _

Dar în afara diferenței de viziune asupra vieții, cartea e simpatică și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Chiar descrie o lume și simți viața poetului respins, a femeii care învață de mică care-i e rolul domestic și a… Bine, partea de SF mi s-a părut mai puțin reușită și e cam abstractă, dar primele două părți cred că merită. Pentru cei care simt nevoia să citească poezie, vreau să zic.

Ok, nu-s mulți. Dar nu știi când te pocnește nebunia. Zău. Nu știi.

„Jocul de-a amiba” de Tara Skurtu a fost lansată în 2018. E o carte de povestiri-poezii despre viața autoarei. (Stați, tocmai s-a trezit Spiritul Profesoarelor de Română și mi-a zis că nu sunt despre viața autoarei, ci despre viața eului liric. Ok. Cum zic profele, așa e.)

E tot o carte citibilă. Bine, sincer, fix pe criteriul lizibilității am cumpărat volumele. Am răsfoit cărți în librărie și le-am ales pe cele care păreau să aibă ceva clar de zis, evitându-le pe cele care păreau scrise la tabla de Scrabble.

Unele povestiri-poezii sunt mai amuzante, altele par doar genul de amintiri care-ți rămân în minte, scene care te marchează și nu știi de ce.

În curtea din față a cabanei de cercetași
câte o fată devenea pe rând
amibă și le conducea pe restul.
Nu știam ce erau amibele,
doar că nu erau oameni sau animale,
se mișcau ca o mie de picioare oarbe
înaintând ca prin melasă.
Și se făcea că și capetele și brațele
deveneau picioare și tălpi, unduind
fără noimă spre apus. Legănându-ne umerii
de la stânga la dreapta, chicoteam prin guri
pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcându-ne
că nu aveam ochi și că nu știam de unde
venim și unde ne ducem.

Mi s-a părut o carte simpatică, deși am avut deseori impresia că mă uit pe geam în casa cuiva și că nu prind tot contextul, că nu am șansa să prind tot contextul și că nu voi pricepe niciodată tot. Pe de altă parte, sunt fix genul de persoană care se uită pe geam în casele oamenilor, deci ăsta a fost mai degrabă un atu al „Jocului de-a amiba”.

„Femeile din secolul trecut” de Mircea Dinescu e… wow.

Cartea asta nu mi-am cumpărat-o eu. Am primit-o la un moment dat cadou de ziua mea de la o persoană dragă, care mă știe suficient de bine încât să-și permită să facă bancuri de-astea. Am găsit-o acum prin casă și mi-am adus aminte că persoana respectivă era pe jos de râs când mi-a dat-o. Îmi imaginasem că amuzamentul ei era enorm pentru că-mi dădea o carte scrisă de unul dintre dinozaurii sforăitori ai poeziei românești.

Mamă, ce m-am înșelat.

Cartea asta e scrisă de un om cu maturitatea unui copil de clasa a cincea care vrea să pară adult. Reflectă întreaga experiență erotică pe care ar putea s-o aibă un călugăr ce n-a părăsit muntele Athos din fragedă pruncie, dar are acces la internet, de unde se „documentează” zilnic. Are finețea și subtilitatea pe care te poți aștepta să le găsești într-o cârciumă de cartier după câteva păhărele. Este scrisă cu atenția la detaliu și structura complexă a textelor găsite pe pereți la WC.

Crăciun

În seara cînd tu umfli cozonacii
o să mă vîr pe horn ca să-ți ling cracii
pudrați cu zahăr candel și fistic
și-o să-ți extrag stafida din buric
și minereul de futai din coapse
dar pe neve, că statul pune taxe
(cum pun eu hulpav mîna pe popou)
și-ți trece goliciunea-n embargou
și țîțele în fișa de cadastru
de-mi face pula drepți ca Fidel Castru

Generația mea are multe tare, dar măcar nu l-a dat pe Mircea Dinescu.

**„The Fall of Arthur” de J.R.R. Tolkien **nu e o carte despre elfi. Nu mă așteptam să fie, dar mi-am dat seama după o vreme că majoritatea îl știu pe autor doar ca fiind omul care a creat genul high fantasy așa cum îl știm azi. Însă, pe lângă realizarea respectivă (un pic accidentală, n-a pornit la drum cu ideea de a revoluționa lumea), J.R.R. Tolkien era profesor universitar și avea o pasiune deosebită pentru literatura engleză și pentru cea nordică veche.

Și când zic că era pasionat, vreau să spun că nu voia doar să predea despre formele poetice din vremuri demult apuse, voia să le și reînvie. Evident, acolo a avut un pic mai puțin succes decât cu revoluționarea fantasy-ului, dar nu poți să le ai pe toate în viață.

„The Fall of Arthur” e o povestire în versuri a ultimei părți din viața regelui Arthur (da, cel cu cavalerii și masa rotundă). Sau, mai exact, e începutul poveștii, pentru că Tolkien n-a terminat-o niciodată. Cartea are puțin peste 200 de pagini, din care doar câteva zeci sunt partea din poem pe care a apucat J.R.R. Tolkien s-o scrie. Restul sunt notele lui Christopher Tolkien despre povestea lui Arthur, despre sursele folosite în poemul lui J.R.R. Tolkien și despre ce părea să vrea să facă autorul cu restul poveștii.

E păcat că poemul n-a fost terminat niciodată, pentru că sună absolut epic:

Foes before them, flames behind them,
ever east and onward eager rode they,
and folk fled them as the face of God,
till earth was empty, and no eyes saw them,
and no ears heard them in the endless hills

După cum ziceam, e scris în stilul nordic vechi. Fiecare vers e compus din două părți, cu o pauză scurtă între ele. Unul sau două cuvinte din prima parte trebuie să aibă o primă silabă accentuată care începe cu o consoană care se repetă la începutul unui singur cuvânt din a doua parte. „Foes before them, flames behind them”; „and folk fled them as the face of God”.

În fine, regulile sunt complicate, dar nu trebuie să le înțelegi ca să simți efectul.

Mai e o problemă: povestea e greu de citit și înțeles pe alocuri, pentru că J.R.R. Tolkien a pus mai mult accent pe scene impunătoare și pe felul în care sună totul decât pe lizibilitate. Aici am avut noroc cu Christopher Tolkien, care povestește la final despre ce se întâmplă în diverse secțiuni.

În mod normal, nu-mi place să trebuiască să fac eforturi suplimentare ca să înțeleg ce citesc; mi se pare că autorii care scriu prea ilizibil se urcă într-un turn de fildeș. Însă în cazul de față, nu mă deranjează efortul în plus, pentru că îmi place sonoritatea versurilor și mi se pare că rezultatul merită.

„Altera Pars” de Horia Marchean e unul dintre cele două volume de poezie publicate în ultimii ani în România care au titlul ăsta. Pentru că, evident, un singur volum numit „Altera Pars” era prea puțin.

„Altera pars” înseamnă ceva gen „cealaltă parte”, din câte m-am prins cu Google în față și luându-mă după asemănarea limbii române cu latina. Ceea ce are sens, pentru că volumul e „o ceartă cosmică pe strada Revoluției”. E foarte filozofic- spiritual și pare foarte personal. Dacă la Tara Skurtu aveam impresia că mă uit pe geam în viața ei personală, la Horia Marchean am impresia că stau la masa de lângă când cineva vorbește clar la telefon despre lucruri, oameni și situații cu care nu sunt în temă.

Bine, am prins niște referințe la Simon & Garfunkel, am dat pe Google după niște personaje menționate pe ici-colo, dar deși am priceput la ce se referă, deseori n-am reușit să înțeleg ce semnificație au lucrurile respective pentru autor. E ca atunci când cineva zice, „Știi ce s-a întâmplat la Modarom, când a venit Ceaușescu”, și-l știi pe Ceaușescu, poți afla de pe internet ce-i aia Modarom, dar n-ai cum să afli despre ce e vorba în propoziția aia.

Niște versuri dintre cele mai puțin ermetice:

bună, beznă, vechi prieten,
hai să te preschimb
în sânge, băutură și versuri,
căutând Piatra Filosofală
prin resturile unui pahar de dreptate.

poate că asta e arta mea poetică,

degenerarea urmându-mă
ca spuma vizibilă
a unui val monstruos.
poate că asta e misiunea mea,
mântuirea pândind ca o fiară

la sfârșitul păcatelor.

**„Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta **e o pauză de la prea multă seriozitate. E ușoară, scurtă, veselă, sadică. Rimează. Văduvele Marcicăi sunt văduve prin alegere personală, nu din cauza tragismului sorții (păianjenul de pe copertă nu e acolo doar de decor) și își înjunghie, îngroapă și/sau gătesc soții.

Nu e nimic care se vrea foarte înalt și cult aici. Versurile sunt împunsături, ironii, acuzații și bancuri în versuri, distractive dacă nu te iei prea tare în serios și nu crezi că sunt serioase.

Pe lângă secțiunea văduvelor, care mi se pare cea mai reușită, mai sunt secțiuni de filme pe scurt în catrene, de poezii despre obiecte, de mini-scene din tren și o poveste cu iepurașul Afurisilă.

Marcica nu are deloc o viziune idilică asupra vieții, dar dacă vrei să râzi de partea urâtă a vieții care apare de unde te aștepți mai puțin, râde cu tine.

Ies copiii de la grădi
Ciucuri, ciucuri
Și în urmă lasă peturi
Și scuipați și mucuri.

„Gravitație” de Svetlana Cârstean e o carte tristă despre părinți și copilărie. E despre scene dureroase, despre neînțelegeri, despre cât de mult te ajută poezia să te poți apropia de cineva care a murit.

E scrisă cu forță și simți că „mușcă”, are versuri ca: „niciodată frica mea nu a fost mai mică decît cruzimea ta/niciodată dragostea mea nu a depășit frica ta.”

Habar n-am ce altceva să zic despre ea. Poate doar un lucru – versurile sunt memorabile. Am luat cartea asta pentru că o știam pe Svetlana Cârstean din „Trado”, o carte lansată după „Gravitație” (da, le-am citit în ordine invers cronologică). Am avut surpriza să descopăr că unele versuri erau identice în cele două cărți și m-am mirat că le-am recunoscut atât de ușor.

Bine, ce e interesant e că în „Trado” contextul reușește să le schimbe într-atât încât versurile să pară să se refere la cu totul altceva decât în „Gravitație”, ceea ce e genial pentru o carte de poezie despre traduceri. Neștiind ce altceva mai scrisese Svetlana Cârstean, chestia asta îmi scăpase complet atunci când citisem „Trado”.

cât mă poate ridica de la pământ poezia
te-ntreb
pînă la tine
mă poate ridica?
cînd voi fi și eu
ca peștele-n apă
în aer?

M-am întors la poezia lui J.R.R. Tolkien cu „The Legend of Sigurd & Gudrun”, care e o repovestire în engleză a unor legende nordice, în versuri în stil nordic. Legenda e cea cu Nibelungii, de care am tot auzit (în contexte ca „Wagner”, „operă” și „chestii culturale pe care ar trebui să le caut la un moment dat”), dar pe care n-o știam.

Spre deosebire de „The Fall of Arthur”, J.R.R. Tolkien a reușit să termine poemul aici, ceea ce e excelent – avem povestea în totalitate.

Zeii nordici își văd de viața lor cu veselie, când o profetesă vestește sfârșitul lumii într-o bătălie imensă (Ragnarok). Dacă e ca tabăra lui Odin să aibă vreo șansă de a câștiga, au nevoie de un mare erou dintre oameni, care să moară și care să lupte după moarte de partea lor. Eh, când aude Odin una ca asta, creează Valhalla (aici Vallholl), unde strânge marii eroi morți pentru a avea o armată pregătită pentru Ragnarok.

Urmează aventuri ale zeilor și eroilor, până la Sigurd, marele erou care ucide un dragon, și Gudrun, nevasta lui care n-are o viață deloc fericită.

Versurile sunt tot foarte impresionante, dar conform ideilor nordice, se axează nu atât pe povestire, cât pe scene mărețe, ceea ce face acțiunea un pic dificil de urmărit uneori. Noroc din nou cu Christopher Tolkien, care explică tot ce e neclar.

Dread shapes arose
from the dim spaces
over sheer mountains
by the Shoreless Sea,
friends of darkness,
foes immortal,
old, unbegotten,
out of ancient void.

To the world came war:
the walls of Gods
giants beleaguered;
joy was ended.
The mountains were moved,
mighty Ocean
surged and thundered,
the Sun trembled.

The Gods gathered
on golden thrones,
of doom and death
deeply pondered,
how fate should be fended,
their foes vanquished,
their labour healed,
light rekindled.

Sunt șanse mari să cumpăr și alte cărți de poezii scrise de Tolkien. Și cine știe, poate recitesc la un moment dat „Stăpânul inelelor”, de data asta în original – și fără să sar peste cântece, mai ales că le-am mai și auzit cântate.

[20 mar] Cartea de azi: „Hymn to Proserpine” de Charles Algernon Swinburne

Tue, 20 Mar 2018 20:50:36 +0000

Trișez din nou: „Hymn to Proserpine” („Imn Proserpinei”) nu e o carte. E un poem, publicat în 1866 într-un volum numit „Poems and Ballads” („Poezii și balade”).

De obicei nu prea citesc versuri decât dacă se întâmplă cumva ca o poveste să fie scrisă în ele (salut, Chaucer!), dar mai fac și excepții. Rar. Uneori.

„Imnul” e greu de citit; limbajul e măreț, învechit și nu e mereu clar. Însă reușește să fie cumva grav, tragic, demn și memorabil. Anumite părți mi-au rămas întipărite în memorie de când le-am citit prima oară.

E spus din perspectiva unui păgân, atunci când Imperiul Roman devine creștin. E un om îndrăgostit de vechii zei, care sunt dați uitării, abandonați istoriei. Vechii zei sunt cruzi, dar plini de viață, de dragoste, de forță, în timp ce creștinismul aduce blândețe, dar și distrugere și suferință.

Thou hast conquered, O pale Galilean; the world has grown grey from thy breath;

E un om din vechea lume, care se stinge odată cu ea, refuzând să-și abandoneze lumea, să uite, să înceteze s-o mai iubească.

Though all men abase them before you in spirit, and all knees bend,

I kneel not neither adore you, but standing, look to the end.

O daughter of earth, of my mother, her crown and blossom of birth,

I am also, I also, thy brother; I go as I came unto earth.

Greu de citit în întregime, dar merită – e disponibil aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Svetana Cârstean, Athena Farrokhzad – „Trado” [recenzie]

Thu, 30 Nov 2017 21:00:25 +0000

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr poezie – i se întâmplă cuiva, în ziua de azi? – dar „Trado” mi-a fost prezentat ca un volum de poezii despre traduceri, la care au lucrat două poete care s-au descoperit una pe cealaltă traducându-se, Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad. Așa că l-am răsfoit și am dat peste versuri ca:

Tatăl meu spune
până și tații care nu au nicio revoluție au dreptul
să moară nefericiți.

Eu am spus: Cum mama mea nu cânta, cântă umbra ei. Cum mama mea nu lupta, luptă umbra ei. Cum mama mea nu scria, scriu eu.

Nu suna rău, așa că l-am cumpărat și am început să-l citesc. Volumul are trei părți: versuri scrise de Svetlana Cârstean la început, versuri scrise de Athena Farrokhzad la final, iar la mijloc citate despre traduceri luate din diverse locuri și intercalate cu versuri scrise de amândouă (cred). Nu sunt poezii separate, fiecare parte e mai degrabă un fel de tot.

Ideile de bază sunt trecuturile lor, identitățile lor de poete, faptul că s-au descoperit una pe alta traducând, că au început să se confunde ca personalitate tot traducându-se, că munca lor de poete e ca o traducere, că traducerile lor sunt ca o nouă creație poetică.

„Trado” m-a făcut să mă simt de parcă aș fi citit odele unui bărbat care s-a îndrăgostit de prietena mea cea mai bună și acum îi laudă frumusețea, misterul, sânii, fundul și magia și se plânge de proverbiala cruzime a iubirii. Ceea ce e ok, doar că în timp ce îndrăgostitul vorbește de privirea ei pătrunzătoare, sânii ca doi pui de căprioară și imposibilitatea de a-i pătrunde gândurile ascunse, prietena mea vine la mine și zice, „Ai chef să ne uităm la un episod de Dr. Who?”, mâncăm fursecuri și stăm de vorbă despre una-alta. Ne cunoaștem într-un context destul de profund, personal, dar foarte diferit.

Cam la fel și aici. Pentru mine, traducerea e muncă și reușită, e problemă, soluție, frustrare și satisfacție. Pentru cele două poete, traducerea e un act de trădare, traducerea e un act de iubire, traducerea e un act mistic, traducerea e o contopire a două suflete.

Partea Svetlanei Cârstean e interesantă prin senzualitate și violență. Pornind de la idee de traducere ca iubire/trădare, descrie un fel de relație de dragoste-ură cu poeta pe care o traduce – și descrie lumile din care vin cele două, un pic de fundal de familie comunistă la Svetlana, un trecut în conflicte armate pentru Athena.

Versurile Svetlanei
până nu uit
sunt scrise fără rimă, modern
tăiate
unde consideră autoarea de cuviință
pentru efect.

A doua parte, cea despre traduceri, e ca un curs interminabil de traductologie ținut de un profesor poet. Conține idei spuse de Derrida, Primo Levi, Ursula K. LeGuin, I.L. Caragiale și alții despre traduceri – câte un paragraf, apoi câteva versuri (filozofice?) despre traducere, apoi alt citat, apoi din nou și din nou la fel, pe zeci de pagini.

A treia parte, a Athenei Farrokhzad, e mult mai filozofică și vagă. Are aerul unei confesiuni, din care pricepi doar vag cam care ar fi aluziile pe care le face, referirile la un trecut comun pe care-l intuiești. Unii ar putea spune, cred, că e subtilă. Eu aș spune că e mai degrabă un pic frustrant: „Svetlana a spus: Îți amintești când mi-ai spus că trupul tău era prea mic, că aveai nevoie de un teritoriu mult mai mare pe care să-ți plângi durerea.” Motivul durerii, de exemplu, îmi scapă. E interesant ecoul: Athena ne spune ce-și amintește că i-a spus Svetlana, dar Svetlana a spus ce și-a amintit Athena – dar e destul?

Apar și formulări ciudate: „Eu am spus: Svetlana, mica mea lumină. În locul unei vânări de vânt care face din noi niște perdanți, un orizont pe fața căruia apariția ta îmi absoarbe tot câmpul vizual.”

Eu am spus: Până nu uit, Svetlana nu scrie versuri. Ea scrie paragrafe care încep cu „Eu am spus” și „Svetlana a spus”, intercalând ideile între ele două. Iar asta o ajută totuși să facă niște lucruri destul de subtile, cum ar fi să amestece cuvintele ei și ale Svetlanei, până nu mai e clar cine e autoarea. Ceea ce e fix ce voiau să arate prin „Trado”.

Per ansamblu, „Trado” e o carte destul de interesantă din punctul de vedere al conceptului, dar nu neapărat una pe care aș reciti-o. Parcă nu mi s-a părut că s-a legat foarte puternic – cumva parcă s-a lungit prea mult (partea din mijloc e vinovatul principal aici), sau poate versurile n-au fost de neuitat.

Concurs poezie, premiu 15 000 lei

Fri, 21 Mar 2014 10:11:59 +0000

Sunt prinsă cu tot felul de chestii zilele astea, deci am doar jumătăți de articole pentru blog, dar trebuie să vă anunț: există un concurs de poezie, în România, care ar putea interesa pe toată lumea:

Acesta.

E organizat de Grupul Editorial Litera, cu ocazia a 25 de ani de la înființare, și se caută cel „mai frumos poem dedicat României și limbii române”.

Despre:

data limită: 15 aprilie.
tema: limba română
lungimea: minim 12 strofe
cine poate participa: oricine din România sau Republica Moldova
cu ce: poeme care n-au mai fost publicate
alte detalii: poemele trebuie scrise în Word, cu diacritice, cu fontul Arial, dimensiunea 12 și spațiul dintre rânduri 1,5.
premiul: 15 000 lei
ce se întâmplă după: poemul e publicat într-o ediție specială și în România, și în Republica Moldova, până la 31 august (ziua limbii române în ambele țări)
poemele se trimit prin poștă, împreună cu câteva acte adiționale disponibile aici.

O poezie pentru o cafea

Wed, 19 Mar 2014 15:35:11 +0000

Aflată acum: pe 21 martie (adică vineri), tot felul de cafenele din țară te lasă să-ți plătești cafeaua cu o poezie. Evenimentul e organizat de Julius Meinl.

În Sf. Gheorghe sunt două cafenele care fac chestia asta, Coffee No1 (de care n-am auzit până acum, dar cred că știu unde e) și cealaltă e Agumbe (în incinta teatrului, unde nu știam că există ceva).

În Brașov nu e nicio cafenea care face promoția asta, pentru că așa e Brașovul, dezamăgitor uneori. E o aplicație pe facebook la link-ul ăla care îți arată unde-s toate cafenelele astea (și dacă-s în orașul tău).

Eu nu sunt poetă, dar nu spune nicăieri că trebuie produsă o poezie bună.

Două cuvinte despre Seamus Heaney

Fri, 30 Aug 2013 17:38:50 +0000

Am văzut acum câteva minute un R.I.P. scurt pe timeline-ul unei prietene. Am dat pe Google, să văd dacă la noi s-a scris ceva despre el de către cineva mai avizat ca mine. Doar agenții de presă care repetă aceleași știri despre premiul Nobel din 1995, că și-a donat operele Bibliotecii Naționale a Irlandei. Și, inevitabil, că e „unul dintre cei mai cunoscuți poeți din lume”. Cu toate astea, nu văd pe cineva care să fi scris vreun articol de parcă ar fi auzit de Seamus Heaney înainte de ziua de azi.

Aceleași idei, preluate și răspreluate, pe scurt, fără miez. Conchid că Heaney era cunoscut în lume, obscur la noi.

Dacă stau să mă gândesc, știu prea puține persoane care citesc poezie. Nici eu nu sunt mare cititoare de poezie și nu pretind că aș fi fost vreodată. Eu sunt cu proza, am fost mereu cu proza – poezia doar dacă era suficient de veche încât să suplinească rolurile de azi ale prozei.

Prima oară când am auzit de Heaney eram în facultate, la un curs opțional de poezie irlandeză unde profesoara era absolut încântată de el. Am citit Sloe Gin – Lichior din porumbe.

Lichior din porumbe

Vremea senină a ienupărului
s-a-ntunecat în iarnă.
Ea a hrănit porumbele cu gin
și a-nchis strâns borcanul.

Când l-am desfăcut
am simțit parfumul nemișcării
astringente a unei tufe
ridicându-se în cămară.

Când l-am turnat
era tăios
și strălucea
precum Luceafărul.

Beau în cinstea ta
în porumbe albastre-negre
prinse în marmură de fum, amare
și de încredere.

Traducerea îmi aparține. Interpretarea s-o facă cei care știu poezie.

Au mai fost și alte poezii. La sfârșit de semestru, având de ales între a da un examen sau a traduce o poezie dintr-un poet irlandez, am ales traducerea. Momentan ar fi foarte potrivit să spun că l-am tradus pe Heaney, dar de fapt l-am tradus pe Derek Mahon („Șopron părăsit în Comitatul Westford”), care mi s-a părut mai atrăgător la vremea respectivă.

Țin minte că Ioana Zirra, profesoara noastră de la acel curs și profesoara noastră de studii irlandeze la maesterat, era foarte încântată de el.

La un moment dat am descoperit traducerea lui Heaney la Beowulf, care e considerat primul poem epic în limba engleză (datează din primul mileniu al erei noastre). Și care e sigur primul lucru pe care-l studiezi la literatură engleză în facultate. __Nu se pune problema să-l citești în original – engleza veche seamănă foarte vag cu cea medievală, care seamănă aproximativ cu cea modernă. Uite aici primele patru versuri:

Hwæt! We Gardena         in geardagum,
 þeodcyninga,         þrym gefrunon,
 hu ða æþelingas         ellen fremedon.
 Oft Scyld Scefing         sceaþena þreatum,

Noi în anul întâi am avut o traducere extrem de dubioasă și complicată. Nu mai știu dacă era asta, dar cam așa suna:

Lo! the Spear-Danes’ glory through splendid achievements
The folk-kings’ former fame we have heard of,
How princes displayed then their prowess-in-battle.
Oft Scyld the Scefing from scathers in numbers

(traducere din 1892 de Lesslie Hall, Ph. D.)

Ceea ce evident nu e o plăcere cât o extragere de dinți prin mijloace de tortură literară. Părerea mea despre folosirea unui limbaj dubios în traduceri de cărți vechi am explicat-o deja cunoscută.

Când am dat însă de traducerea lui Heaney, era parfum și splendoare.

So. The Spear-Danes in days gone by
and the kings who ruled them had courage and greatness.
We have heard of those princes’ heroic campaigns.

There was Shield Sheafson, scourge of many tribes,

Pentru prima oară Beowulf putea fi înțeles, putea fi apreciat și gustat. Beowulf ieșea din atmosfera cărților vechi, de neînțeles, prăfuite și uitate, retrezite la viață ca să chinuie studenți, și redevenea o poveste reală, care se petrecea aici-și-acum.

Așa. Danezii-Lăncilor din vremuri de demult
și regii care-i conduceau aveau curaj și măreție.
Am auzit de campaniile eroice ale acelor prinți.

Printre ei era Shield Sheafson, năpasta multor triburi,

(traducerea mea din engleza lui Heaney în română)

Nichita Stănescu – Cubul englezesc

Wed, 10 Oct 2012 16:25:32 +0000

You take a piece of stone,
chip it with a chisel of blood,
polish it with Homer’s eye,
scrape it with rays
until it becomes a perfect cube.

After that you kiss the cube endlessly
with your mouth, with other mouths
and especially with the infant’s mouth.
And then you pick up a hammer
and sharply smash off a corner.

All, but all, men will say:
„What a perfect cube it would’ve been
had it not had a broken corner!”

–„Lesson on the Cube”, N.S.