Povestiri Adevărate on Roxana-Mălina Chirilă

O lecție importantă de la o profă

Tue, 21 Jul 2015 07:26:55 +0000

Profesoara noastră de română din liceu avea un stil comunist de a preda: ea dicta, noi scriam cuvânt cu cuvânt. În ora următoare, cineva recita lecția trecută, apoi ea preda iar și noi iar scriam. Am învățat multe de la orele ei, chiar dacă văd acum că sistemul era departe de a fi ideal.

Dar uneori, rar, mai lăsa predatul deoparte. Așa se face că într-o zi a început să ne povestească de un profesor pe care-l avusese ea în liceu, un tip „cu o figură de dac” – posibil și destul de scund, sau poate partea asta am pus-o eu de la mine în imaginație.

Profesorul era destul de exigent, dar de felul lui nu lăsa corigenți. În schimb, când începea să-i bălmăjească aiurea un elev, îl lăsa să se chinuie o vreme, după care îi spunea:

„Ești un hoit. Stai jos, nota 5.”

Asta era cea mai dură apostrofare, cel mai mare dispreț. A fi un hoit. Inutil, incapabil, un leș care trebuie îngropat ca să nu deranjeze pe nimeni. Nu se enerva, nu se lansa în invective sau într-un șir de insulte. O singură remarcă injurioasă era suficientă: a fi un hoit.

Zilele astea, când mă uit screenshot-uri cum e cel de aici sau citesc câte o chestie care mustește de superioritate, dar ratează complet subiectul (și realitatea), descopăr că spun în barbă cuvintele memorabile luate de la profa de română, care le-a reținut de la proful ei. Sunt de actualitate: „Dom’le, ești un hoit. Stai jos, nota 5.”

Pentru că se pare că hoiturile apar mereu, în toate epocile.

[][2]

Stai jos și lumea va deveni mai bună.

„Înlocuiți, vă rog!”

Sat, 16 May 2015 11:10:47 +0000

Am auzit de o firmă în care există un coleg de muncă legendar. Ei bine, tipul vrea într-o zi să-și comande o pizza la prânz. Stă el și se gândește ce se gândește, și până la urmă o întreabă pe o colegă:

„Auzi, dar eu dacă îi rog să-mi înlocuiască un ingredient cu altul, oare vor? Că exact ce-mi doresc eu nu e-n listă.”

„Da, sigur,” îi zice tipa. „De ce să nu vrea? I-am mai rugat și eu să-mi pună porumb în loc de măsline…”

„Perfect!” zice el.

Două minute mai târziu, colega îl aude pe tip dând comanda la telefon:

„Da, da, medie… dar vă rog, ați putea ca în loc de oregano să-mi puneți pe ea șuncă?”

O poveste cu ieșitul din câmpul muncii

Mon, 02 Feb 2015 10:20:04 +0000

Amu’, cică era odată o țărișoară în care informația circula greu, cam la fel cum mergea sistemul juridic – știm cu toții țărișoara respectivă pentru că trăim în ea. Și se face că unii oameni au învățat să profite de sistem nu într-un stil mic, evident și stupid, ci într-un stil mult mai măreț, dar până la urmă tot stupid.

Și iată că în țărișoara de care vorbim au tot fost licitații publice pentru diverse proiecte cu statul. Un individ avea obiceiul să participe la ele, cu o echipă de oameni specializați în diverse domenii – și pentru că avea prețuri mici, mai și câștiga câte una.

Ei bine, la una dintre licitații s-a dus din poartă în poartă pe la specialiști și a ajuns la un tânăr care lucra ieftin și voia, cel mai probabil, să-și facă un nume. L-a luat, a semnat un contract pentru o mică parte din proiect cu el, iar după ce au câștigat licitația tânărul s-a apucat de lucru, subînțelegând că până la urmă o să fie angajat să ducă lucrurile la bun sfârșit. I s-a cerut câte ceva azi, câte ceva mâine, niște lucruri adiționale poimâine, după care angajatorul a dispărut și el a rămas cu buza umflată: muncise mai mult decât fusese vorba, nu i se făcuse un alt contract – și banii pe care ar fi trebuit să-i primească nu numai că nu erau mulți, ci chiar nu-i mai primise deloc.

Dar iată că peste ceva vreme tânărul a dat nas în nas cu proiectul la care lucrase – și ce să vezi? El nu era trecut în echipă. Ba chiar mai mult, pentru munca lui era creditat altcineva cu nume și prenume. Și vorba aia, omul știa ce făcuse, putea să vadă din avion că i se furase până și dreptul de a zice că aia era munca lui.

Ce se întâmplase? E simplu: inițiatorul proiectului își găsise „fraierul”. Îl făcuse pe tânăr să-i rezolve cam toată treaba (sub diverse pretexte), după care îl abandonase pe tânăr ca să nu trebuiască să facă alt contract cu el și să-i promită mai mulți bani. Ca să fie cineva trecut pe proiectul final, se dusese la alt specialist din domeniu, căruia îi ceruse doar să se semneze pe lucrare pentru o sumă modică. Și uite așa avea el niște treabă făcută cam gratis.

Nu era prima oară când le trăgea o țeapă urâtă colaboratorilor. Chiar dimpotrivă! Doar că atunci când i se ducea vestea într-un oraș că e țepuitor, schimba orașul. Nu mai merge treaba în locul X? Las’ că merge în Y. Țeapă aici, țeapă dincolo, ușor și simplu, pentru că nimeni nu avea chef să-l acuze legal.

Adică nimeni… în afară de tânărul din povestea noastră. Care s-a dus, a făcut o reclamație oficială (și s-au sesizat și cei de la stat că echipa cu care începuse omul proiectul nu era cea cu care îl și terminase, ceea ce nu e deloc ok după normele lor), și-a angajat un avocat și s-a apucat prompt să-l dea în judecată pe individ. Pentru că lucrurile nu se schimbă doar la cel mai înalt nivel, cel de care tot auzim cu politicienii băgați la închisoare, ci par să se schimbe și mai jos. Începe să se desființeze o meserie relativ sigură până acum: cea de șmecher profitor cu acte.

O poveste cu intratul în câmpul muncii

Mon, 26 Jan 2015 10:14:17 +0000

Amu, cică era odată un tânăr care terminase o facultate cu un profil relativ cerut. Ce-a făcut în facultate, ce n-a făcut, nimeni nu știe. Cert este că s-a trezit în căutarea unui loc de muncă, la fel ca toți tinerii ieșiți de pe băncile facultății. S-a dus, s-a angajat la un prieten, a găsit oameni care-l cunoșteau mai mult sau mai puțin și care erau gata să-i dea de lucru sau să-l recomande când se găsea ceva pe direcție. Cu alte cuvinte, avea un început bun, cu relații cu tot, cât să se lanseze.

Și iată că în cele din urmă cineva i-a găsit de lucru – nu era mare brânză, era o muncă de vreo săptămână maxim, dar avea în sfârșit șansa să se lanseze în domeniu și să se facă cunoscut.

Ce a făcut tânărul nostru? În primul rând, a cerut o grămadă de bani, ceea ce nu e o crimă, ci un mare risc, dar clientul a acceptat suma. Bravo lui, nu? Mnu, că tânărul a spus că jumătate din sumă mergea la cel cu care lucra, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi o minciună. Ups.

Apoi a venit partea în care trebuia să-și arate puterile. Acuma, aproape în fiecare meserie e o diferență între cerințele oficiale și ce poate să facă omul. De multe ori poți să respecți cerințele oficiale punct cu punct și să faci o varză din proiectul la care lucrezi. Sau poate că un client se așteaptă la un lucru și tu îți pui la bătaie cunoștințele și îi dai ceva mai bun, te gândești la situația lui și la necesitățile lui și îi oferi o soluție mai bună decât cea propusă inițial.

Tânărul nostru era din prima categorie: știa cerințele proiectului și le-a respectat, dar n-a rezolvat deloc problema clientului. Și-a făcut treaba cât să nu i se poată spune că nu și-a făcut-o, și-a luat banii și s-a pus pe așteptat alte proiecte de la aceeași persoană care-l recomandase inițial.

Și a așteptat. Și a așteptat. Și a așteptat. S-ar putea să mai aștepte și astăzi.

Despre parcatul mașinii

Sun, 11 Jan 2015 09:46:46 +0000

La un moment dat, un tip observă că o amică își parcase mașina, un Citroen C4 cu două uși, pe vreun loc jumate. Când iese ea din mașină, el începe să-i explice că poate parca mașina mult mai bine, pe un singur loc, că ar trebui să încerce măcar să mai economisească spațiu, că îi încurcă pe alții. Că dacă încearcă puțin, sigur reușește, nu e mare filozofie, SE POATE. Trebuie doar să-și dea puțin interesul.

Până la urmă ea-i dă cheile. „Parcheaz-o tu, să văd cum faci.”

El se suie în mașină și începe manevrele: dă înainte când e cazul, dă înapoi când e cazul, face curbe cu mașina aia ca un maestru desăvârșit și, după ceva timp, sub privirile admirative ale tipei, parchează Citroenul perfect, pe un singur loc de parcare, între două mașini care stăteau cuminți în parcare.

„Vezi?” îi face el semn din interior și scoate cheia din contact.

„Bun!” îi spune ea. „Acuma să te văd cum ieși din mașină.”

El se uită în jur și constată că Citroenul nu doar că are două uși – are două uși excesiv de mari. Dacă deschide una cât să nu lovească o altă mașină, poate-poate reușește să treacă o hârtie A4 prin crăpătură.

Bagă cheia înapoi în contact, pornește mașina, începe manevrele de maestru desăvârșit în sens invers, reușește să o scoată complet de pe locul de parcare, se uită în jur și vede doar locul ăla jumate pe care parcase ea inițial. Parchează unde parcase ea, reușește să deschidă ușa suficient cât să se poată strecura afară și abia apoi iese.

Morala: Cel care ține o teorie lungă va fi pasibil de o glumă pe seama lui la fel de lungă ca teoria inițială.

Praf în ochii celor de la RATB

Sat, 06 Dec 2014 06:18:24 +0000

Povestea Idaho de una din aventurile ei de pe RATB. Eu aveam abonament pe toate liniile, când aveam. Și când n-aveam bombăneam de zor, că trebuia să fac ture lungi până să ajung la o cușetă unde să-mi facă cineva abonament pentru studenți.

Dar mi-am adus aminte acum de o poveste cu o gagică yoghină care a scăpat odată de control. Ea era convinsă că prin grație divină, restul oamenilor (și al yoghinilor, întâmplător) erau convinși că a scăpat prin pură nebunie.

Gagica asta tocmai luase ceva praf sub limbă, cum se mai poartă pe la cei care fac tratamente naturiste ca la indieni. Nu știu ce luase – poate era scorțișoară, sau careva din plantele indiene cu nume ciudate, care-s alburii sau roșiatice de felul lor. Există o credință indiană conform căreia ce e important din plantă se absoarbe când e în gură, așa că dacă vrei să profiți din plin de efectele nucșoarei sau ale busuiocului, e musai să stai cu planta-n gură vreo zece minute.

Bun, stătea ea în autobuz, în picioare, când a văzut că vin controlorii. Ce să facă, ce să facă, n-avea bilet, n-avea nimic – hai să-și facă o binecuvântare, că poate-poate o scapă Dumnezeu de năpastă! Și închide strâns ochii și dă-i. Doar că în loc să se roage în tăcere, se apucă să mormăie una din melodiile pe care le folosesc yoghinii când au nevoie de suport muzical ca să se-mbărbăteze.

Așa că pe măsură ce se apropiau oamenii, ea fredona cu gura-nchisă: tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm, tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm, tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm! Și cu ochii strânși și figura concentrată.

Cum-necum, au ajuns controlorii și la ea. Or fi zis că-i ciudată fata, dar asta e, biletu-i bilet, trebuie controlat.

„Biletul sau abonamentul, vă rog.”

Și atunci deschide femeia ochii, deschide și gura, încearcă să spună că n-are – și-n clipa aia îi zboară din gură praful de scorțișoară, sau de ce era. Cum dădea mai tare din limbă cu disperare, cum pufăia mai ceva ca un dragon al nisipurilor, de au tulit-o ăia de controlau de nu știau cum să scape mai repede de ciuma tifoidă a femeii, fără să mai controleze nimic.

Povestea asta o știu de la cineva căruia i s-a lăudat femeia că Dumnezeu a scăpat-o de la amendă.

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mon, 15 Sep 2014 10:04:09 +0000

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat. La un moment dat probabil că și-a dat seama că vorbea mai mult de el, că m-a întrebat ce fac eu. Eram într-o zi pesimistă și el se simțea prost, așa că i-am zis că nici eu nu stau excepțional – traduc, scriu, nicio găselniță genială, viața e grea în România mai ales din anumite puncte de vedere care au de-a face cu impozite, cumpărători de cultură și alte chestii.

Tipul a făcut ochii mari și s-a lansat într-un monolog care a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce se lungea. De obicei mă prind ce vrea o persoană de la mine, dar de data asta conversația a ajuns pe tărâmuri atât de vagi și nebuloase încât m-am pierdut. De fiecare dată când credeam că se dă la mine, vorbea despre afaceri. Când decideam că mă mustră că nu-mi valorific potențialul, o dădea pe cum arăt și pe cât de inteligentă sunt. Când începeam să prind șirul, băga aleatoriu câte o chestie de mă întrebam dacă vrea să mă invite la un curs de dezvoltare personală.

Mi-a explicat că pot să fac multe lucruri, doar că trebuie să valorific anumite calități pe care le am. Că sunt o femeie inteligentă, sunt o femeie frumoasă, sunt o femeie capabilă! Viața mea poate să fie plină! Când a fost ultima oară când m-am îmbătat? Dar nu cu băutură, neapărat, ci cu viață! Adică, eventual cu un platou cu brânză. Înțeleg ce vrea să spună?

„Mă mai îmbăt cu viață uneori,” am zis vag, „dar nu cu platouri cu brânză.”

Adică ce voia el de fapt să zică era să trăiesc! El ar vrea, cum să-mi spună – deci, eu sunt ca un american.

„…!” am zis eu, elocvent, la care el a început să gesticuleze mai larg și mai agitat.

Americanii sunt genul ăla de oameni, mi-a explicat, deci să zicem că mie-mi plac tricourile, și lui îi plac cămășile. Și e ok. Nu că ar vrea să spună ceva cu asta neapărat, adică tricourile mele, deci de fapt aș putea să văd și alte perspective, dar nu vrea să mă judece pentru ele sau ceva. Însă sunt anumite lucruri care sunt la degetul meu mic. Alții n-ar putea să le facă, dar eu ca femeie pot să fac aproape orice cam de trei ori mai ușor ca un bărbat, mai ales că sunt deșteaptă.

„Ce fel de lucruri?” am zis.

Tot felul de lucruri, eu trebuie să mă uit bine la mine și să-mi dau seama. În plus, e ok să fii nervos uneori.

(Eu nu eram nervoasă. Eu eram în ceață.)

Deci, mi-a zis, încercând să se adune și evitând în continuare subiectul, oricare ar fi fost el, ideea e că eu pot să fac tot felul de lucruri și dacă vreau pot să valorific anumite chestii. Nu contează ce lucruri și chestii, nu poate să-mi spună el mie, trebuie să-mi dau eu seama. Că sunt anumite posibilități… Deci, de exemplu, peste câțiva ani i-ar plăcea să mă vadă pe tocuri și toate lucrurile care acum mi se par importante să fie doar hobby-uri.

(Am încercat să citesc printre rânduri, dar abisul dintre rânduri s-a holbat înapoi la mine)

Mi-a repetat iar că sunt frumoasă, că aș putea să fiu trăsnet (dar n-a folosit cuvântul ăsta), că eu am anumite oportunități ca femeie, că pot scoate la iveală diverse lucruri, că aș putea fi și aș putea drege și deh, mi-e ușor pentru că arăt bine și sunt inteligentă! Aici deja începeam iar să înclin spre „Ăsta se dă la mine, dar n-o spune direct”.

Doar că a continuat prin a-mi zice că nu-și permite să-mi spună mai multe pentru că nu suntem în genul ăla de relație, însă oportunitățile pe care eu le am în viață, păi pot ajunge departe, carieră, chestii… N-ar trebui să fiu în situația în care sunt! Sunt mai bună de atât și ar trebui să-mi dau seama de chestia asta, pentru că niște alte persoane care nu au calitățile mele au ajuns mult mai departe. Ideea e să văd, să valorific și să nu mai stau așa, degeaba. Mi-am zis, „Ăsta vrea să-mi spună că sunt fraieră, dar nu știe cum.”

După încă vreo câteva replici în care conversația a trecut de Eugen Ionescu și a început să-l aștepte pe Godot, am decis că mi-a cam ajuns orbecăitul prin ceață și că sosise momentul ca discuția să-și schimbe macazul. Ofensivă? Ofensivă.

„Ultima oară când m-a luat cineva așa, cu „ești frumoasă și deșteaptă și poți mai mult”,” i-am zis, cu cea mai serioasă față pe care o puteam face, „mi-a sugerat să fiu o dominatrix. Crede-mă, nu poți să treci dincolo de anumite limite mai mult de atât, indiferent ce ai vrea să zici. Deci zi.”

Expresia de pe fața lui a fost absolut memorabilă. A bătut atât de repede în retragere că era să pice de pe scaun, s-a fâstâcit, a repetat că nu asta voia să zică, nu asta voia să zică deloc! Și după ce s-a mai foit puțin, într-un final, cu un aer resemnat, m-a întrebat de cât timp am prieten – acesta fiind momentul în care m-am prins că într-adevăr se dădea la mine și nu-mi sugera să mă angajez într-o corporație mare, ca să fiu amanta șefului (deși pe cuvântul meu că tot monologul lui suna ca un motivațional-reclamă la așa ceva). M-a întrebat de prieten (cu ce se ocupă, de unde e), după care a decis că trec printr-o fază și că noi doi o să scriem un roman împreună peste câțiva ani, că are niște idei grozave.

Mi-a plăcut asta cu scrisul, pentru că a fost așa, un călcat în strachină de final, ca să se asigure că a spus prostii de la început până la sfârșit. Nu există cale mai rapidă să faci un scriitor să fugă decât să-i spui „Am o idee genială, tu trebuie doar s-o scrii!” – pentru că de fapt asta înseamnă „eu îți spun ce să faci și tu lucrezi gratis, ba mai ai șansa să te și bat la cap că nu faci ce trebuie”.

Când am plecat părea să se dea cu capul de masă și să numere păsărelele care i-au ieșit pe gură.

E cineva care nu știe senzația? Există un moment în care îți dai seama că ai spus ceva greșit și vrei s-o dregi. Doar că încercând s-o dregi te afunzi mai rău și te impacientezi, ai timp să-ți dai seama că ai spus prostii, dar nu și timpul necesar să-ți dai seama cum ar trebui să reformulezi – așa că mai spui încă ceva și încă ceva, iar în curând aproape că nu există lucru pe care să-l spui care să nu fie absurd și care să nu trebuiască dres. Te afunzi exponențial, ideile proaste vin val-vârtej. Ar trebui să te oprești, dar ar fi trebuit să te oprești la început, iar acum te agiți din ce în ce mai tare și speri disperat că există un buton de undo undeva – doar că nu e. Metaforele ajung o vraiște generală, comparațiile se pierd la mijloc, uiți unde te ducea o idee bună, vrei să discuți totul odată ca să-l asiguri pe celălalt că ești normal la cap și în cele din urmă gura vorbește singură și creierul privește oripilat finalul prost care se apropie, sperând să apară un miracol salvator (cam așa...).

Cea mai rea chestie de genul ăsta mi s-a întâmplat, cred, cu două gemene. Nu le știam aproape deloc, dar aveam de lucru împreună. În general stau prost cu reținerea numelor, așa că le încurcam la greu, inclusiv le salvasem aiurea în agenda telefonică (și pe bunici îi aveam invers, se întâmplă) – ei bine, într-o zi când eram atât de răcită că nu știam ce-i cu mine, m-a sunat una dintre ele. Am încurcat-o de la cap la coadă cu cealaltă, în ciuda faptului că-mi spunea la fiecare pas care dintre ele era. Cu cât se enerva mai tare și striga „AIA SUNT EU, SORĂ-MEA E ANDREEA!”, cu atât mai mult, disperată să arăt că nu îmi bat joc de ea și că le pot distinge, mă adresam cu numele greșit și îi povesteam ce discutasem cu sor-sa… doar că din păcate tot cu ea discutasem. Inclusiv i-am zis că am trimis un mail și am citit numele de acolo, ea a dat iar un strigăt că ea e persoana în cauză și că n-a primit nimic, probabil că i-am trimis mail-ul soră-sii.

După telefonul ăla n-a mai vorbit niciuna dintre ele cu mine niciodată. Noroc că era ultima oară când trebuia să discutăm.

Am mai pățit-o uneori și cu prieteni – noroc că prietenii mă știu și încep să râdă de mine suficient de repede ca să mă pot opri în timp util. Scap după primele două perle.

Pentru restul situațiilor am găsit o rezolvare. Nu e perfectă, dar uneori merge. În primul rând, când aud ce am zis și e o chestie deosebit de stupidă, dar scurtă, mă opresc. Încerc să proiectez o atmosferă care să spună că sensul cuvintelor mele este profund, înțelept, inteligent – și e vina interlocutorului că nu înțelege exact subtilitatea gândirii mele.

Secretul e ăsta: în fond, orice trăsnaie suficient de scurtă și spusă cu destulă seriozitate poate părea profund înțeleaptă, mai ales dacă celălalt o analizează și răsanalizează. Să fie vorba de sarcasm? Ironie? Subtilitate? Să fi avut eu o înțelegere mai profundă decât a lui? Dacă studiezi o frază suficient, poate să pară că are logică. Și dacă o studiezi multișor până să-ți dai seama care e sensul, decizi că e înțeleaptă, pentru că doar ți-a luat atâta să te prinzi!

Dacă nu merge, par ușor ciudățică, dar e ok. Mai bine ușor ciudățică decât ciudată rău.

Reflex de șofer

Thu, 31 Jul 2014 10:01:32 +0000

Cum-necum, am început să explic cam în ce direcții trebuie s-o iei prin centrul vechi al Brașovului ca să ajungi în diverse locuri. Pentru că era mai simplu, am deschis Google Maps și am trecut pe Street View.

„Bun, să spunem că tu cobori de aici,” i-am arătat. „Pe lângă Biserica Neagră. Aici, terasa asta?” i-am arătat terasa. „Aici au înghețată bună, dar extrem de scumpă.”

Am coborât încă puțin, am gesticulat spre diverse zone.

„Încoace, pe străduța asta, Apollonia Hirscher, sau cum îi zice, e Cafeteca.”

„La Reduta.”

„Da, la Reduta. Ok, mergem mai jos.”

Am trecut pe lângă diverse alte clădiri pe Mureșenilor, pe lângă Librăria Șt. O. Iosif și Coffee Back și am remacat că aș putea s-o iau spre Republicii pe Michael Weiss, ca să-mi continui turul fără să ajung la Parcul Central.

„Oare pe aici pot?” am zis, absentă, și i-am dat înainte.

„Nu poți, vezi, vezi!” aproape că a strigat la mine – cu panică, nu oricum.

„Ce?”

„E sens interzis!!!”

La care am ridicat privirea din ecran și mi-am ridicat sprâncenele (nu pot ridica o singură sprânceană) și m-am uitat în niște ochi care s-au făcut mari cât cepele. A început să râdă cu lacrimi cu aproximativ jumătate de secundă înaintea mea.

Se pare că locurile de parcare nu sunt singura problemă a șoferilor. Mai au și reflexe intrate-n sânge.

O shaorma cu de toate – și cu Dumnezeu…

Tue, 17 Jun 2014 04:40:47 +0000

Povestea asta e mult prea tare ca să nu fie scrisă undeva. De ex., pe blogul meu, cu acordul pățitorului.

Se face că un tânăr s-a dus odată să-și ia o shaorma de la shaormeria favorită. A dat comanda preocupat, a plătit și pe urmă a așteptat ca lucrurile să-și urmeze cursul. Doar că iată că în loc să fie întrebat dacă vrea ceva sau altceva, a auzit o întrebare care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu… ei bine, cu nimic.

„Ascultați muzică bisericească?” l-a întrebat shaormarul, sau cum li se zice.

Clientul și-a dat jos casca de bluetooth, că a crezut că a auzit greșit „Doriți și cartofi prăjiți?”, fir-ar ea de sonorizare.

„Poftim?” a zis.

„Ascultați muzică bisericească?”

Dacă ar fi știut că într-adevăr aia era întrebarea, tânărul nostru n-ar mai fi zis „Poftim?” ci „Ce, mă?!” Dar în fine, momentul era pierdut.

„Nu,” a zis, rămas atât de Zen încât era cât pe-aci să atingă nirvana.

„Deci, ketchup doriți?”

Tânărul, în sfârșit întors pe teren familiar, a zis că da, vrea și de-ăla.

„În voi ne stă viitorul!” a continuat shaormarul, vesel și a completat shaorma cu ketchup și discursul cu idei despre fapte bune, de săracul client iar s-a pierdut și a uitat că trebuie să spună ce mai vrea în shaorma aia, în afară de ketchup și carne.

De-abia a reușit să ceară castraveți murați sau cine știe ce altceva voia acolo, că iar a reapărut Iehova în shaorma lui.

„Citiți Biblia?”

Săracu’ client începea deja să-și revină, așa că a răspuns categoric:

„Nu!”

„Dar credeți?”

„Că ar trebui să citesc Biblia? Nu!”

„Nu, nu, credeți în Dumnezeu?”

„Aproximativ,” a răspuns tânărul. Era cât pe-aci să-i răspundă shaormarului că nu credea în Dumnezeu, ci în *\* dumnezeii ***** de idiot, dar privirea i s-a întâlnit cu cea a unui alt angajat, care spăla podeaua.

Omul ăla i-a aruncat o privire care zicea, „Da, știu, e idiot, n-am ce să-i fac, îi turuie gura de azi dimineață despre Dumnezeu, o visat ceva azi noapte, îmi pare rău pentru nervii dumneavoastră, zău că-mi pare rău.”

O privire poate fi extrem de elocventă uneori, așa că tânărul nostru a renunțat să-i explice shaormarului în ce fel de dumnezei credea și a întins mâna după shaorma.

„E cea mai religioasă shaorma care mi s-a făcut vreodată în viața mea,” a zis sec.

„Unii spun că după ce au citit, au început să vadă,” a zis shaormarul.

Clientul s-a întors și a plecat prompt. Nu se știe dacă shaormarul doar i-a văzut spatele, sau dacă și-a citit în el și viitorul extrem de scurt ca shaormar.

Postul Paștelui și frișca

Wed, 09 Apr 2014 06:50:49 +0000

Mi-am amintit acum, că e de sezon.

În ultimul timp când ajung în cafenele și ceainării iau cafele de-alea cu mult lapte și/sau ceai, așa că n-am mai remarcat fenomenul. Mai demult însă aveam o pasiune deosebită pentru ciocolata caldă, care în locuri de genul ăsta se făcea deseori din apă și praf. Ciocolata în sine n-avea nimic animal, așa că singura necunoscută era frișca, pe care unii sau alții o puneau frumos deasupra, de decor și ca muncă de lămurire că de fapt ciocolata (și implicit cafeneaua) era bună.

Ei bine, majoritatea cafenelelor foloseau neam de neamul lor frișcă vegetală. Se simțea la gust, dar după o vreme ajunsese să nu mă mai deranjeze în chestiile de băut. În prăjituri a fost și era altă poveste (ah, dar cea mai bună cofetărie pe care o știu e în Sfântu Gheorghe, unde n-a pus piciorul niciodată vreun ingredient prost, iar prăjiturile ți se topesc în gură… dar asta e altă poveste).

Aproape tot anul era la noroc: beam ciocolata aia caldă și cu frișcă vegetală, și cu frișcă normală, în funcție de cafenea și de zgârcenia de moment a patronilor. Dar când venea postul Paștelui, brusc toate cafenelele se trezeau brusc să mă anunțe că ciocolata caldă e problematică – vedeți voi, dacă avea frișcă, frișca era din lapte, deci nu era potrivită pentru cei care au devenit vegani pe perioadă limitată…

Eheheee. Cine n-a ținut posturi niciodată? Eu. Le spuneam că nu mă deranjează laptele nici cât negru sub unghie. Și normal, în condițiile astea, din motive de onestitate, erau nevoiți să folosească frișcă normală, ca să nu-și mintă în față clienții. Deci cea mai bună ciocolată caldă era, inevitabil, cea băută în mijlocul postului.

Din păcate nu știu dacă tradiția aceasta a înlocuirii friștii în post mai continuă și azi.

Scurte, de zi cu zi

Tue, 11 Mar 2014 14:10:57 +0000

Ea: Ai auzit ce-a spus X-ulescu despre…
Eu: Nu, pentru că mă enervează X-ulescu, așa că evit să-l ascult.Ea: A, ok, nu-i nimic, îți povestesc eu despre ce era vorba, n-o să-ți vină să crezi ce prostii poate zice.
(Dar, ca să fiu complet corectă față de ea, am râs una bună.)

***

Maică-mea: No, ideea e că jocurile pe calculator sunt violente și s-au făcut studii…
Eu: Știu.
Maică-mea: …care spun că dacă te joci prea mult…
Eu: Știu.
Maică-mea: …începi să nu mai poți deosebi realitatea de…
Eu: Știu.
Maică-mea: …ce se întâmplă în joc.
Eu: Știu.
Maică-mea: Nu că aș avea ceva împotriva faptului că te joci, doar că și-așa stai mult la calculator.
Eu: Îmhî.
Maică-mea: Auzi, dar e ceva joc, care e făcut și de români, cică ceva cu Asasinii…
Eu: …Assassin’s Creed? O_o
Maică-mea: Așa ceva. Pe ăla l-aș juca.
Eu: 😐
Maică-mea: Pare fain.
Eu: !!!
Maică-mea: Am văzut un clip despre cum l-au făcut și au recreat exact arhitectura din perioada respectivă, și au pus oameni să facă toate mișcările din joc ca să iasă exact cum trebuie. No, ăla pare interesant!
Eu: …îl am, o să ți-l arăt la un moment dat.

***

Îmi făceam un cont pe Feedly, că nu-mi mai place NetVibes, pe care-l foloseam pentru RSS până acum. Și deodată îmi apare o fereastră cu următorul mesaj:

„This tab should close automatically. If not, please contact care@feedly.com for support.”

Probabil că e un test: fereastra rămâne mereu deschisă. Dacă nu-i contactezi, nimerești la tech support-ul pentru avansați când nu-ți merge ceva. Dacă-i contactezi, te asociază cu oamenii de la tech support care te întreabă dacă ai încercat să deschizi browser-ul înainte să accesezi feedly.com, sau doar ai scris „www.feedly.com” într-o fereastră de Word.

Mă urmărește berea Ciuc

Tue, 04 Mar 2014 14:02:13 +0000

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe.

Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați).

Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

Pentru că tot băteam eu drumurile cu scopuri de lucru, a rămas că mă duc pe acolo și le iau de la fața locului când decid că e timpul pentru pauza de masă. Zis și făcut. Mă duc, mă așez. Apare chelnerița.

„Două pizze la pachet, vă rog,” zic. Îi explic de care.

Chelnerița repetă după mine conștiincioasă – una vegetariană fără măsline, da? Da.

„Altceva?”

„Nimic, mersi, doar pizzele.”

Stau, frec menta pentru că mi-am uitat Kindle-ul acasă. După câteva minute, tipa se întoarce și-mi pune pe masă, ce altceva? Două beri Ciuc. Radler, dacă încălzește pe cineva cu ceva situația.

După experiența precedentă, și luând în considerare faptul că în ultimele zile totul e posibil, am rămas împietrită. Încercam să-mi imaginez cum, CUM se poate interpreta toată comanda mea ca „două beri Ciuc, vă rog.” Mă uit în jur – localul suficient de gol ca să nu zici că a încurcat comenzile de prea multă agitație.

„Două pizze?” zic eu, cu aerul pierdut al cuiva care a picat în alt univers. „Fără beri?”

„Nu, nu,” îmi spune chelnerița și înainte să apuc să-i spun că ba da, vă rog eu, nu iar Ciuc, chiar n-am cerut Ciuc, e a doua oară când primesc Ciuc fără să-l vreau și chiar nu-l vreau, tipa continuă: „Berile sunt din partea casei azi.”

„Dar…”

Mi le lasă pe masă, unde mă uit la ele ca la poarta nouă.

Universul conspiră împotriva mea și aruncă în mine cu bere Ciuc. Prima oară am scăpat de ea – a doua oară n-am avut ce face. E a mea. Am luat-o acasă, am desfăcut una și am băut-o. Are gust de limonadă cu bere, poate pentru că asta și e. În continuare nu-mi place berea. E suficient? Putem renunța la bere acum, universule? Ascultă-mă. Bailey’s. Bailey’s. Bailey’s. Dacă tot vrei să-mi pasezi alcool, BAILEY’S!

Alți scriitori

Wed, 26 Feb 2014 08:23:33 +0000

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!” (în anumite cazuri asta va fi pentru că cititorii vor petrece prea mult timp râzând de ce a scris autorul, care nu e deloc ce voia să scrie) Iar cei care scriu „ușor de citit” ar putea adăuga „de fapt așa nu-mi place să editez că mă bazez pe faptul că scriu perfect din prima. Însă promit că am un fir narativ”. (dar promisiunea nu înseamnă că firul ăsta narativ chiar valorează ceva)

Totul e să nu-mi las fața să înghețe când aud oricare din descrierile astea. Optimismul spune „poate acum o să fie e altfel”, colțurile buzelor se îndreaptă în sus și pot să pun liniștită întrebarea „Despre ce e vorba?”, sau variațiunile ei care includ „Și despre ce scrii?” și „Oh?”

„Încerc să scriu cursiv, cum se vorbește,” mi-a spus la prima întâlnire.

„A? Mișto ideea,” am răspuns, ignorând fiorii reci de pe șira spinării. „Și despre ce scrii?”

Cum-necum, mi-a trimis niște capitole. Puteam să văd un eventual început de poveste acolo, dar era genul ăla de fir narativ care începe lent și nu te prinzi dacă urmează o chestie mișto sau una interminabilă. Stilul mă cam făcea să strâng din dinți, mai ales că autorul suferea, la fel ca mine, de o mică problemă a coordonării timpurilor în limba română (trecutul e criminal, special făcut de strămoșii noștri lingvistici daco-romano-slavo-draci să sune prost indiferent cum îl învârți). M-am gândit cum să-i spun omului părerea mea sinceră.

O estimare rapidă la ochiometru mi-a spus că era amator, probabil care nu și-a pus prea multe chestii pe net unde ajung la o grămadă de oameni și deci neobișnuit să-și primească șuturi la fiecare trei pași. Puțin tact și vreo trei ocolișuri în loc de abordarea directă, cu tact (sunt unii care spun că vor adevărul crunt. Aiurea, criticile sunt percepute ca fiind cu două grade mai rele decât sunt, așa că tactul, și nu sinceritatea absolută, duce la o înțelegere corectă a situației). „O să ai nevoie de niște corecturi,” i-am zis. I-am explicat faza cu verbele și am așteptat să văd ce se mai întâmplă. Cred că i-am spus și că mi-e greu să estimez ce-i cu cartea respectivă din cele 10-20 de pagini pe care mi le dăduse.

Peste multă vreme a apărut cu alte capitole de început ale altui roman. Am dat click pe primul capitol cu o oarecare teamă – și m-am trezit în fața unui text care părea scris de cu totul alt om. Cursiv, fluent, interesant, ironic, mișto. În loc să încep să-mi fac semne mentale pe marginea capitolului, mă uitam siderată la un text care într-adevăr era fluent, cursiv, dă-l încolo, și mă interesa subiectul. Și mă făcea să râd.

Mă, să nu-l iei la bătaie pe om?… L-am sunat să-i spun că diferența majoră dintre primul roman și al doilea e că wtf dude, ești altă persoană și scrii foarte fain, ce naiba. (sau poate nu l-am sunat, că nu prea sun oamenii. Om fi vorbit pe messenger.)

„A,” îmi zice. „Păi primul simțeam că trebuie să-l scriu.” Și-mi explică că uite-așa și pe dincolo, el simțea că e necesar să scrie o chestie mai standard, mai ca din canoane. Îmi explică tot felul de concepte și idei și chestii legate de primul roman, genul de analiză pe text pe care ar încuraja-o profesorii de română aproape de pretutindeni. Al doilea roman l-a început pur și simplu și-l scrie de drag. Îi place, scrie chestii care-i plac.

În timp ce-mi povestea toate astea, eu îmi treceam în revistă toate chestiile bune pe care le-am scris ca să nu descind într-o invidioasă mică și rea.

Povestea asta are o morală: există și scriitori buni, doar că se ascund undeva, uneori și de ei înșiși, într-un „trebuie” sau într-un „așa se face”, sau chiar într-un fel de spirit civic: ar trebui și noi să avem așa ceva! Chestii copiate, imitate, chestii „care prind la public” dintr-un fel de neștiință/insecuritate în ce privește originalitatea. Sau poate încearcă să scrie idei și nu povești, că se bate la nesfârșit apa în piuă în școli cu ideea unui text și superba metafizică a lui Eminescu. Naiba știe.

Altă fază: mă contactează un tip cu care mă știam din online să ne-ntâlnim, mergem la o bere. Îi dau răspunsul scutitor de momente nepăcute: „Am prieten. Do you wish to continue? y/n.” Tipul alege varianta cu continuatul și, peste ceva timp, ne reperăm unul pe altul printr-o mulțime ca toate mulțimile.

Mă întrebam ce putea omul să vrea de la mine – varianta cea mai simplă era eliminată. Vorbisem cu maică-mea în ziua aia și ea propusese ideea că el ar fi vrut să mă angajeze, deși tipul lucrează într-un loc care nu-i tocmai de nasul meu. Eu îi răspunsesem maică-mii că poate îi plăcuse omului personalitatea mea și avea chef de stat la povești – chestie care a amuzat-o teribil. Părinții sunt acele creaturi paradoxale capabile să te creadă și mult mai important decât ești, și vai de capul tău. Bineînțeles, te cred ambele în același timp.

Așa că acum eram cu tipul într-una din zilele când nu eram într-o formă teribilă de povești și glume, și nu știam exact ce să spun ca să nu pară că mi-am angajat pe altcineva mai inteligent să-mi scrie textele de pe blog. Și deodată tipul îmi zice,

„De fapt voiam să mă întâlnesc cu tine pentru că ești scriitoare și eu scriu un roman.”

Fir-ar, mi-am zis. Așa, din prima?… Rezumatele sună de obicei de zece ori mai prost decât cartea, de obicei. Știți cum e când un prieten povestește absolut entuziasmat un film fain pe care nu l-ați văzut?… Exact. Sună ca naiba. M-am resemnat cu faptul că urma să petrec vreo oră reconstruind în minte o chestie probabil alambicată și nu foarte interesantă ca să mă prind ce pot să-i răspund.__

„Despre ce?” l-am întrebat.

„Stai să ne așezăm undeva.”

Ne-am învârtit o vreme până să găsim un local în care să fie locuri libere și în care el să bea o bere și eu să beau o cafea care, din păcate, n-avea alcool.

Băi și începe omul să povestească – sunt sceptică o frază. Două. La a treia deja încep să fiu interesată. Pe la mijloc l-aș fi luat de guler dacă se oprea. Și pe la sfârșit am prevăzut – și s-a dovedit că aveam dreptate – că urma să zâmbesc larg și aiurit de fiecare dată când cineva spunea „CFR” în următoarea săptămână.

Omul are umor. Are și talent de orator, ca să-și țină publicul țintuit pe scaun. Știe să învârtă niște ițe și să scoată un fir narativ interesant. Dă Doamne să aibă și un stil mișto, mi-am zis. Văzusem ceva chestii de-ale lui, dar nu pe direcția de literatură și nu știam (și în continuare nu știu) cum arată un text de el într-un alt registru.

După care m-a întrebat, „Auzi, dar romanul tău despre ce e?”

„E vorba de o tipă și un înger care sunt în Iad…” am început. Am mai continuat vreo două propoziții, după care mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să spun ceva interesant/inteligibil și că sunt atât de obișnuită cu romanul încât nu mai am frenezia aia a povestirii. M-am declarat K.O. și m-am târât afară din ringul scriitoricesc cu toată grația de care eram capabilă (nu era prea multă).

Din păcate romanul e încă în scriere și n-am văzut nimic din el. Dar aștept.

Ăștia doi nu m-au făcut să-mi schimb părerea generală despre scriitorii români, dar îmi demonstrează că există speranță și că optimismul lui „Poate de data asta scrie bine” nu e nerealist. Există oameni care scriu bine, oameni care au idei faine. Oameni pe care i-ai citi nu ca pe Puric, că au idei pe care să le pui pe Facebook, ci pentru că te fac să râzi, pentru că te țin prins în fața paginilor, pentru că de-abia aștepți să vezi ce chestii le-au mai trăsnit.

Iar dacă-ți place să scrii, cred că ideea e asta: scrie cartea pe care ai vrea s-o citești, pentru că atunci vor dori s-o citească și alții.

P.S. Această postare demonstrează perfect cum poți să amesteci timpurile verbale atât de tare încât un editor să-și pună mâinile în cap și să plângă.

Stilouri, scris de mână, chestii, caligrafie…

Wed, 29 Jan 2014 12:53:14 +0000

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.

Prin facultate mai scriam chestii prin caiete și pe foi, când n-aveam ce face pe la cursuri. Dar nu serios, pentru că-mi lipsesc ori răbdarea aia excepțională a autorului care stă să transcrie, ori sclavul mic care se ocupă cu treburile astea în cazul altora.

Dacă aș avea un sclăvuleț care să mute tot în digital de cum aș termina, aș scrie și de mână, pentru că există o anumită plăcere să simți penița aia cum alunecă, să vezi literele cum se formează, să vezi pagină după pagină, să împrăștii prin toată casa foile și să simți că există. Să le vezi, nene, să le pui pe pereți, să le arunci pe jos, să te învârți printre ele. Cât scrii pe zi? O pagină? Două? Zece? Peste două săptămâni deja ai teancul, deja calculezi suprafața totală a povestirii tale, încerci să vezi dacă acoperi covorul, sau peretele, dacă ai putea să-ți tapetezi casa cu foi. Aș vrea să-mi pun povestirile, romanele eșuate, scenariile pe pereții unei case în ruină, să mă plimb printre ele cronologic, să văd sute, mii de pagini. Încercări reușite, încercări eșuate, nu contează. Acum le am doar în foldere (și ele incomplete, unele povești s-au pierdut în timp) și nu le simți la fel.

Dacă am de scris mai mult de câteva rânduri, nu folosesc pixuri. Am o caligrafie dificilă, cu un stil tipic (vreau să zic că scriu mic, urât și cu caractere ascuțite), nu e cazul să o fac și mai dificilă. Așa că am mereu, pe undeva, un stilou. Am scris cu stiloul toată școala, toată facultatea, am tocit penițe până a devenit imposibil să scrii cu ele. Îmi măsuram timpul petrecut învățând la japoneză după numărul de rezerve de stilou consumate în săptămâna respectivă.

Așa că din când în când salivez după stilouri. Momentan după ăsta:

[][1]

Stilou Parker Urban

Îmi place forma. Îmi plac liniile. Arată ca un stilou cu care scrii într-un SF urban, în care stai la etajul 70 și traficul zboară undeva prin fața geamurilor tale (la distanță reglementată, ca să nu deranjeze locuitorii diverselor clădiri). E cam scump pentru un moft și n-am nevoie de un stilou acum, dar mm. E fain.

Am dat și de un stilou al naibii de scump, ăsta, de la Faber-Castell:

[][3]

Stilou Faber-Castell pe care-ți dai economiile din ultimii ani

Cu aur de 24 de karate, lemn de stejar și tot tacâmul de chestii simandicoase pe care nu le-am înțeles niciodată.

Așa. Unde eram?

Când eram la masterat o profă nu ne-a lăsat să ne scriem temele pe calculator. Da, teme. Tipa era profă la ASE, unde preda engleză pentru comunicare în afaceri. Din diverse motive, a ajuns la Limbi și Literaturi Străine, Studii Culturale Britanice, unde ar fi trebuit să predea comunicare în afaceri, dar insista să predea tot engleză. Și ne dădea teme cum primești în gimnaziu/liceu, gen „răspundeți la întrebări” sau „completați spațiile goale”.

Am fi putut să ne ajutăm unii pe alții, să găsim pe cineva să transcrie textele, întrebările șamd. din foile ei xeroxate pe calculator și pe urmă să completăm toți unde trebuia, separat (nu, n-am fi copiat pentru că eram filologi și alea erau subiecte de gimnaziu), dar tipa a insistat să scriem totul de mână.

M-am enervat la faza respectivă, pentru că nu doar că ținea un curs degeaba și ne irosea timpul și nervii, dar avea și tot felul de cerințe absurde (la examen am avut întrebări gen „Ești CEO-ul unei mari companii și ai trimis un om în Suedia, dar suedezii se plâng că așa și pe dincolo – ce faci?” I s-a explicat că niciunul dintre noi nu are competența de a răspunde la întrebare, dar a insistat că e destul să scriem corect gramatical în engleză ca să ne dea 10 – wtf).

Așa că ce să fac? I-am scris toată „tema” în stilou, caligrafic. Sună bine? Poate, dar am schimbat caligrafia la fiecare 5-6 cuvinte. Tipar, cursiv, stil gotic, mare, mic, rotund, ascuțit – am căutat pe net după caligrafii și am folosit tot ce era ciudat, interesant și-mi pica la îndemână. Cu înflorituri, simplu, italic, bolduit. A fost o explozie caligrafică de care nu m-aș fi crezut în stare până atunci.

Rezultatul final a fost extrem de greu de citit, pentru că trebuia tot timpul să te adaptezi la ceva nou, să treci de la un tip de caractere la altul – cine nu mă crede să ia un text în word, să pună 3 cuvinte cu Times New Roman de 10, 4 cu comic sans de 12 și tot așa, schimbând stiluri la fiecare pas, până la capătul textului. Dar ce mi-ar fi putut reproșa femeia? Că am scris caligrafic? Să fim serioși. A tăcut mâlc și sper să mă fi înjurat la fel de tare pe mine cât am înjurat-o și noi pe ea.

O cafea sau o bere.

Wed, 29 Jan 2014 07:43:08 +0000

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.

Aprobare de sus

Fri, 24 Jan 2014 06:48:44 +0000

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.

„O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor.

„De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea.

„Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer. „De sus.”

Mama a stat să se gândească puțin la pietatea celor care primesc aprobare de la Dumnezeu și s-a întrebat, probabil, care e ritualul prin care preoții ajung să fie convinși că divinitatea e de acord cu planurile lor arhitecturale. Știu că la asta m-am gândit și eu când mi-a povestit: de unde știi ce planuri are El pentru căsuțele de lumânărele?

„De sus,” a insistat preotul, văzându-i confuzia. „De la primărie, normal. Nu se poate face nimic fără aprobarea lor.”

După cum a comentat mama când mi-a povestit scena, fiecare om are susul lui.

Sondaje și vânzări la telefon

Sun, 19 Jan 2014 14:08:04 +0000

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns.

„Bună ziua, fac un sondaj legat de posturile de radio din România. Dacă mi-ați putea răspunde la câteva întrebări?”
„Cu mare plăcere, dar știți, eu nu ascult radioul.”
„Ah, bine, mulțumesc. Pot să vă sun atunci altă dată?”
„Desigur, dar nici atunci n-o să ascult radioul.”
Moment de pauză, după care tipa și-a cerut scuze, s-a amuzat puțin, și-a luat la revedere și cu asta basta.

Azi, îmi spune o prietenă pe Facebook că a sunat-o un tip la telefon, că o să înceapă în curând jocurile olimpice și Visa are exclusivitate, oamenii o să investească și o să crească valoarea acțiunilor. Ea poate să facă profit 25%! Ea s-a tot chinuit să-i spună că nu-i interesată, dar tipul vorbea și vorbea și vorbea. Când în sfârșit a tras aer în piept, a vorbit și ea.

„Mulțumesc, nu sunt interesată, să aveți o seară plăcută!”
„Și m-ați lăsat să vorbesc atâta?!”
„Păi… dacă n-am reușit să zic nimic până acum.” Pac! Închide.
Sună telefonul, fata răspunde. Tipul, ofensat.
„Nu e politicos să-mi închideți din prima!”
„Da’ nu v-am închis din prima: am așteptat să pot să vă spun că nu sunt interesată PENTRU CĂ NU SUNT INTERESATĂ,” tipul începuse iar să vorbească peste ea, „v-am urat o seară bună și abia după aia am închis. Ceea ce am să fac din nou.” Și pac! I-a închis, în timp ce el încă încerca să o convingă să investească.

Am ascultat-o până la capăt și m-am întrebat de ce sunt unii convinși că un om nervos e interesat de produsul lor. I-am povestit faza maică-mii, care și-a adus aminte că la un moment dat o tot sunau cei de la Forex. Până la urmă a avut următoarea conversație cu unul din indivizi:

„Bună ziua, sunt de la Forex […],” a început tipul cu viteza specifică a celor care știu că dacă-ți dau un moment o să le închizi în nas. Mama a așteptat să termine.
„Domnule,” a zis, cu aceeași viteză și același stil ca el, „momentan nu pot să mă alătur dumneavoastră, dar pot să vă vând cel mai nou pont posibil pe care dacă-l veți aplica veți avea un câștig de 80%, vă rog să mă credeți că ceea ce vă voi prezenta acum sunt informații strict confidențiale pe care vi le voi împărtăși doar dumneavoastră! Avem un stoc de nasturi din China – și probabil că vă întrebați, ce să faceți cu acești superbi nasturi din China? La ora actuală majoritatea populației gândește astfel, dar să știți că în nici zece ani aceștia vor fi marea lovitură pentru că sunt ieftini, de calitate și au un aspect deosebit, vor fi prezenți pe toate hainele din România, de la toate casele de modă și de la toți producătorii autohtoni, fiind disponbili într-o gamă variată de forme și modele, iar cei care vor fi intrat de la bun început în această afacere vor fi invidiați de ceilalți ca având o intuiție deosebită a afacerilor și posibilităților. Acum se vând ieftin, vă putem oferi cantități mari pe care să le puteți apoi vinde în clipa în care prețurile vor crește cu până la 120%!”
Pauză la celălalt capăt al telefonului. „…Vă bateți joc de mine.”
„Da,” a răspuns senină maică-mea. „Dar dacă vreți, cred că într-adevăr am niște nasturi prin pivniță.”

A fost ultima oară când a fost contactată de cei de la Forex.

Conversații din cafenele, cu eleve

Mon, 13 Jan 2014 10:59:54 +0000

Stau într-o cafenea, scriu la roman. Dar asta nu mă face să n-aud ce e în jur. Lângă mine, două tipe într-a 12-a (că discutau despre ceva chestii din care reieșea asta).

Tipa1: Eu azi dimineață nu mai știam care e imigrarea și care e emigrarea.
Tipa2: Imigrarea e aia când vin la tine și emigrarea e când pleacă.
Tipa1: Ei, eu azi dimineață nu mai știam cum să aflu, am sunat-o pe mama, am sunat-o pe bunica.
Tipa1: Și se chinuia bunica să caute pe net.

O__________O

Psssst. Pentru dubii existențiale și lapsusuri aiurite, sfatul medicului recomandă dexonline.ro.

Zilele naționale ale fugitului de preoți

Mon, 06 Jan 2014 10:59:20 +0000

Ieri îmi scrie o prietenă: „Vine popa cu boboteaza. Acuma ascund toate blasfemiile.” Și are ce ascunde. Oooo, are ce ascunde. Astă iarnă își pusese poze cu actori semi-dezbrăcați prin toată casa, ca să-l enerveze pe taică-su (era ceva răzbunare) și oricum majoritatea chestiilor mele de un erotism considerat destrăbălat de majoritatea preoților sunt primite de la ea. Deși ce-i drept e că femeile sunt mult mai talentate în a-și păstra chestiile cu adevărat problematice ascunse în străfundurile calculatoarelor, în foldere pe care NU scrie „porno”. Poate să scrie, în schimb, „Chimie organică”, „Anatomie pentru referință”, „Documentații – nu modificați” sau „Important nu șterge”.

Când vine popa, eu de obicei fac ca Motanul Cheshire: nu mai găsești în urmă decât un zâmbet agreabil și impresia generală că parcă ar fi fost cineva pe acolo, înainte să dispară.

O prietenă a mârâit foarte urât: preotul nu intră în camera ei! Maică-sa insista, ea insista invers. Mă întreb dacă s-a lăsat cu zăvoare, mai ales că fata s-a săturat să primească de la toată lumea din familie și din prietenii de familie iconițe, pliante religioase, urări cu Dumnezeu și ce alte chestii se mai dau când alții vor să-ți salveze sufletul.

O tipă pe care o știu așa de tare n-avea chef de preot acuma câțiva ani că l-a rugat pe soț să o închidă pe balcon până pleca părintele. Soțul a fost de acord, deși i se părea o aiureală, a închis-o, a tras perdelele și pe urmă l-a ținut pe preot de vorbă vreo jumătate de oră, cu „Dar mai stați, dar vă rog mâncați”, de tipa a înghețat, a înjurat și de atunci încoace doar duce gunoiul când vede preoți la orizont. De la dus gunoiul te poți întoarce elegant când îngheți, dar nu poți să bați în ușa de la balcon și să zici, „Ah, părinte, aici erați! Acum am aterizat și eu!”

Adevărul e că dacă nu prea le ai cu creștinismul, toată tevatura e destul de ciudată: inviți un străin a cărui meserie e să-ți facă morală în stil patern în casa ta, îi prezinți toate camerele ca să fie udate după o datină pe care n-o respecți și pupi o cruce care simbolizează o poveste cu care n-ai prea multe în comun. Și cu toate astea te simți dator să prezinți o imagine „corectă” a ta. Ascunzi postere cu Tom Hiddleston, te ascunzi pe tine, fluieri inocent și ești un copil la fel de bun cum ar vrea Moș Crăciun să fii.

După care, așa cum zicea prietena mea care ascundea blasfemiile: „Gata! Sunt udă din cap până-n picioare! S-a terminat!” Și îți vezi de treaba ta.

Cadouri nedorite

Thu, 19 Dec 2013 10:38:28 +0000

Ieri am primit o cutie de metal în care era un pachet de ceai. Am stat cu ea într-o cafenea din Sf. Gheorghe, am întors-o de pe o parte pe alta, am zis că nu pare rea, am alergat să prind microbuzul, am ajuns în Brașov, și am aruncat-o la gunoi. După care am jucat Borderlands, imaginându-mi că fiecare skag și psycho midget în care trăgeam aveau fața celui care a trimis cutia aia de ceai. Pentru că hărțuitorii nu trebuie neapărat să-ți ia chestii nasoale, pot chiar să-ți ia chestii ok. Poate un scotocitor în gunoaie o să se bucure de ceaiul ăla, dacă se prinde ce e.

Există de obicei un moment în care renunți la relațiile vechi, dar nu mereu. Sunt unii care efectiv nu prind ideea.

Alaltăieri a apărut pe Skype George Adamescu. Am mai vorbit de el pe blog, într-un stil ciuntit, semi-apucat, revoltat. Dorința de a spune că omul ăsta e nasol. Senzația stupidă că mă plâng degeaba pentru că nu mi-a învinețit niciodată ochii. Conștiința faptului că apare mereu cineva care zice, „Vai dragă, dar cum poți să-i dai numele și prenumele, nu e elegant, nu e frumos!” – sau care zice „Eu ți-am zis, ți-am zis de la început. Și apoi, nu ce bine că nu te-ai mutat cu el?”

De ce să nu-i dau numele și prenumele? Îl apăr cumva? Ar trebui să-l apăr? Dimpotrivă, ar fi trebuit să strig în gura mare că e un dubios încă de acum 2-3 ani. Sanctitatea tăcerii asupra chestiilor petrecute într-o relație dispare când prietenele încep să te sfătuiască să mergi la poliție, că e groasă treaba.
Persoanele care „mi-au zis” și care se cred așa de deștepte ar trebui să-și muște limba până la sânge înainte să spună ceva. Deci, sincer. Trageți-vă pumni, ca să mă scutiți pe mine de efort.

Am lămurit situația? Bun. Nu accept discuții pe temele astea. Mai ales dacă îmi sunteți apropiați.

Care e povestea: George e un tip cu care am fost câțiva ani. La început a fost mișto. Era genul de om care mă încuraja să fiu mai pe picioarele mele, să încep să-mi înfrunt temerile și alte alea. Omul care mă vedea dincolo de diplome și succes academic. Care mă vedea pe mine, în condițiile în care nu prea le aveam cu socialul (și și azi îmi ia puțin timp să mă simt în largul meu printre oameni, dar e mai ok). Sau, în fine, așa credeam. Așa a fost? Dracu știe. Așa părea. Nimeni nu intră într-o relație nasoală știind că o să fie nasoală. Și la început e mișto, pentru că dacă n-ar fi nu s-ar ajunge mai departe.

Doar că de la un anumit punct încolo, lucrurile au început să se acrească. La început ușor, sub pretextul că-l ajutam, sau că mă ajuta. A început să-și cam bată joc de timpul meu și de energia mea și să mă judece pentru viața personală pe care o aveam. „De ce nu mă înveți engleză? Dar nu așa, începe de la început. Cu alfabetul!!!!” Și îi ziceam, bă, alfabetul în engleză e ăla din română, ce naiba. I-am luat cursuri, am stat cu el să-i explic gramatică, să citim, să… – așa nu-i place, așa nu-i convine. Să facem, dar să nu facem, să lucrăm împreună, dar să nu. Femeile sunt iubire, ele nu sunt gândire, ar trebui să-i fac curat în casă, de ce nu gătesc, de ce nu spăl, alte femei în locul meu…

La un moment dat, pentru prima și ultima oară, am lăsat baltă două fete venite taman din Moldova să stea la mine-n București peste noapte ca să mă duc la el, pentru că s-a dat rănit în aripă. Când am văzut că nu voia nimic deosebit, am început să înțeleg jocul.

George nu făcea bani decât uneori. La început îi ofeream eu bani și el de-abia îi accepta. Spre final cerea de la mine, cerea de la alții. Și striga sus și tare că el nu e cu chestiile materiale, pe el nu-l interesează, e cu spiritualitatea taică!

Am abilități legendare de a spune „Da, da, îmhî” și a face exact cum consider de cuviință, așa că am făcut chestia asta des. Îl luam deoparte și îi explicam: dom’le, am viața mea. Am casa mea. Am nevoie de timp pentru facultate, pentru chestiile mele. Spre deosebire de monsenior, aveam program full time și câteva ore contau enorm. Nu-mi permiteam să le arunc la gunoi uitându-mă cum George care mă chemase să muncim freca calculatorul degeaba și zicea „eh, mai stai, ce te grăbești?” și mă lăsa cu ochii-n soare până la 1-2 noaptea, când îl apuca să lucreze, păsămite.

La un moment dat au fost niște evenimente nasoale în viața mea. Genul de chestii când îți dai seama că lucrurile în care credeai sunt false, că ți se năruie viziunea despre lume. A dat vina pe mine. Și a început partea distractivă: îmi spunea că am rezonanțe cu lumea demonilor, că e clar că o să mă transform și o să devin femeie cu adevărat, că trebuie să mă supun anumitor reguli, să înțeleg anumite chestii, să renunț la „mintea aia a mea proastă”.

Mi-a futut creierii. Scurt. S-a trezit că ar putea să mă controleze tare și a încercat să o facă. Și mi-am dat seama, dar faptul că știi că cineva te termină nu înseamnă că devii brusc imun. Faza tare e că făcea totul din sinceritate. Voia să mă vadă bine. Voia să mă vadă conform anumitor standarde din capul lui, care ar fi echivalat cu „bine”. Iar eu mă gândeam că dacă i-aș explica că nu face ce trebuie, că nu e ok ce spune, sau cum procedează, o să se prindă. O să fie ok.

Într-unul din romanele mele favorite o vrăjitoare bătrână stă de vorbă cu un preot despre păcat. Și preotul începe să spună că păcatele sunt o chestie complicată, dar vrăjitoarea i-o taie: păcatul începe mereu atunci când tratezi oamenii ca obiecte. „Mălina” era un obiect pentru el, care dacă ar avea anumite caracteristici ar fi exact cum trebuie. Era necesar doar ca eu să mă schimb și universul ar fi fost bun. „Mălina” trebuia să iubească, nu să gândească. Trebuia să-l susțină, ca să-și împlinească rolul de femeie. Trebuia să fie sexy în anumite moduri, să fie dulce și iubitoare pentru ca el să poată să se simtă confortabil. Pentru că nu-i așa, cum poți iubi pe cineva cu care nu ți-e mai mare dragul să stai?

Numai că nu prea sunt nici un obiect în general, nici o cârpă în particular. M-am schimbat cum am avut eu chef, nu cum a avut el. Și am început, vorba unei prietene de-ale mele, să trag bocanci în gură. Iar George a început să pozeze în victimă. Mai exact, în victima cruzimii mele. El, sincer, plin de iubire, puțin cam tont, a fost lovit crunt și pe nedrept de această bestie demoniacă aici de față.

Am început să-i dau papucii – zic „început” pentru că i-am dat papucii de nu știu câte ori, dar nu înțelegea. Prima oară am fost delicată, mai târziu aproape că urlam: nu suntem împreună, nu vreau să te văd, nu eu sunt de vină, ci tu. Și el revenea: nu-și dăduse acordul să ne despărțim. El nu era de acord! Trebuia să fim prieteni, pentru că oamenii care nu rămân prieteni nu s-au iubit niciodată, deci ce se întâmplase cu iubirea mea mare?

Manipulare? Manipulare, hărțuire, insistență. Și din nou. Și din nou. Înainte să îi intre în cap că într-adevăr nu voiam să fiu cu el, zicea „faci cum vrei, dacă vrei să pleci, eu nu pot să te țin”. După m-a cerut de nevastă. M-a contactat de ziua mea ca să se ofere pentru sex fără complicații. Îmi datora bani: mi-i dădea cu țârâita și trebuia să mă întâlnesc cu el față-n față ca să mi-i dea. Când ne-am întâlnit odată, a încercat să mă sărute. I-am pus mâinile în piept ca să-l țin la distanță și s-a enervat că nu sunt prietenă cu el, pentru că prietenii se sărută (wtf).

Și între, plin de scuze și de explicații cum că iubirea lui cea mare îl face nebun, îl face patetic, îl face să se poarte aiurea. Să-l iert. Nu mai face. A înțeles, îl fac să înțeleagă atât de multe despre iubire, despre viață, despre… Dar să apreciez odată ce sacrificii face, că deși îl judecă lumea că nu mă poate ține în frâu, el încă mă iubește!

Dragii mei, asta e versiunea psihică a hărțuirii și a abuzurilor. Nu li se întâmplă doar proastelor, pipițelor, femeilor slabe. Manipularea constă în a convinge cealaltă persoană că reacționează prea dur la anumite chestii, că nu înțelege situația, că se poartă aiurea. Cu alte cuvinte, mă întrebam uneori: oare nu sunt eu aia rea? Aia care nu e în regulă? Aia care vede situația mai în negru decât e? Sunt oare eu cu adevărat crudă și nedreaptă?

Răspuns 1: nu.

Răspuns 2: dacă aș fi, ce? Nu toată lumea e Iisus.

E plin de femei abuzate în țara asta și sunt tipe care cred că dacă dansează în mall-uri reduc cu ceva problema. Nu sunt de acord cu ele. Pentru că e atât de stupidă și insidioasă problema. Cu ce ajută pe cineva faptul că tu te bâțâi? Pentru numele lui Dumnezeu, George n-a înțeles că face ceva greșit nici când făcea filmulețe pentru campania Avon despre abuz în familie. Voia să câștige un premiu, să facă un ban. A făcut două filmulețe: unul cu imagini cu războaie și cupluri, pe ideea că se aduce războiul în familie. Și unul căruia i-am scris eu textul în zece minute, în care îl descriam pe el, doar că nu s-a prins. Umorul meu e negru și e uneori autoironic.

Faza cu filmele Avon era prin octombrie 2011, după ce ne despărțisem, dar când încă mai vorbeam cu el cu gândul că poate încă am putea discuta ca oamenii. La vreo două-trei săptămâni înainte să mă ceară în căsătorie. Pentru că nu există moment mai bun să ceri pe cineva în căsătorie decât după ce te-ai despărțit.

Mai demult mi-a zis că e ok să împărtășesc cu cine vreau discuțiile noastre. Asta pe vremea când îi ziceam că dacă nu dispare le dau mai departe. Deci uite, din discuția în care mă ceruse de nevastă. Cum arată dialogul manipulator-hărțuitor. Atenție la accentul pus pe victoriile personale pe care el le-a avut, la exaltarea unor chestii pe care probabil ar trebui să le simt și eu, la faptul că ar trebui să-l bat pe umăr să zic, „bravo, te-ai prins”. Trăirile lui sunt sublime, spirituale, extraordinare, deci?… Deci habar n-am. În cruzimea mea, mă doare-n cot ce a tras pe nas cineva înainte să se lege de mine.

2011, 15 noiembrie:

George:am facut un parcurs in interiorul meu si a trebuit sa depasesc o gramada de prostii, inhibitii, preconceptii, lasitati, frici..ca sa inteleg ca pot sa fiu cu tine total ...si am parcurs tot acest drum pana ...care tine de mine...de iubirreea mea, de acceptarile mele, de fricile mele, atasamenta ...samd...si am inteles ca ...e o viictorie oricum pt ca mi-am depasit multe ...spanacuri din mine...ca tu ma vrei sau nu ...asta era si este cu totul o altamancare de peste...de asta iti spuneam ca ..am parcurs o gramada de rahaturi din mine...ca sa vii tu acum sa imi dai peste nas ca nu sunt vii ..si toate prostiile pe care le emit pe nas...

George:deasupra tuturor discutilor , trairilor, sentimentelor, iubirilor ...ramane o conexiune cu tine care nu tine cont de nimic...nici de religie., nici de pareri dif si de concepti de viata,.de faptu ca vrei sau nu...ca ma iubesti sau nu...nu tie cont de nimic...acea conexiune e acolo si e foarte
profunde ... e tangenta cu infinitul..proastooooo

2013, 17 decembrie. Fără să-i fi solicitat cineva opinia, George a decis că e momentul să-mi atragă atenția că:

„trăiesc iluzia răului”
mă „joc cu semiîntunericul”
bla-bla, lumi demoniace
eram fericită când el avea admirația mea
sunt bărbătosă pentru că îndrăznesc să-mi folosesc mintea și voința („ti se pare ca esti sigura pe mintea ta…ai atitudine de barbat…folosesti mintea si vointa cel mai mult”)
„cand vb cu mine ai o ancora emotionala care iti aminteste de o perioada de suferinta”
„mi ar placea sa avem un ton hai sa zicem prietenesc daca e posibil”

M-am mutat din București, sunt printre oameni mișto, cu un tip mișto. Și în general sunt destul de independentă și capabilă să-mi rezolv problemele, doar că uneori… când m-a întrebat tipul meu mișto dacă vreau să-i spună câteva cuvinte, i-am zis că da.

George, eternul neînțeles, s-a simțit atacat (poate pentru că era) și a explicat că relația dintre mine și el e neterminată ( fuck off already!) și că nimeni n-are nicio treabă între mine și George, pentru că relația dintre George și mine e de neînțeles pentru oricine din exterior.

Ce-or fi vorbit, ce n-or fi vorbit, George a apărut înapoi la mine, să-mi spună că de fapt mă contacta nu pentru altceva, ci ca să discute cu mine despre chestiile pe care le va zice într-o conferință pe care o va ține în primăvară. În care cică mă va pomeni și pe mine. Pentru că sunt o ființă cu un anumit gen de rezonanțe (a se citi: demoniacă). Nu voia să spună ceva care nu-mi convine.

Îmi și imaginez cum stau la taclale să bifez pe listă: „Da, sunt de acord să fiu numită scorpie agresivă, zi și că sunt demoniacă, poți să spui că sunt mentală și bărbătoasă… într-adevăr, sunt o decăzută, o decăzută grav! E imposibil ce tragedie s-a petrecut cu ființa mea interioară, odată atât de pură și strălucitoare!”

Vezi să nu.

Ieri am primit cutia de ceai pe care mi-o trimisese prin poștă, pe numele mamei (că doar n-am înnebunit să-i dau adresa mea). Și efectiv, altă soartă n-a avut decât gunoiul. Pentru că mi-a cam ajuns.