Povestiri Scurte on Roxana-Mălina Chirilă

Citesc E.A. Poe (2)

Fri, 20 Nov 2020 18:33:55 +0000

După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.

The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843)

Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Într-un loc exotic, un fost bogătaș găsește un cărăbuș auriu dintr-o specie încă necunoscută. Slujitorul lui, un negru credincios (n-o să intru în detalii despre cum îi e construit caracterul, dar sunt convinsă că au curs râuri de cerneală despre rasism), e convins că gândacul e cu totul și cu totul de aur. Când merge înapoi spre casă, fostul bogătaș se întâlnește cu un amic și îi împrumută cărăbușul pentru studiu.

Toate astea le aflăm ulterior, pentru că povestea începe când naratorul se întâlnește cu fostul bogătaș, care vrea să-i povestească ce cărăbuș extraordinar a găsit. Dar, pentru că l-a dat împrumut, nu poate decât să i-l deseneze pe o foaie pe care o scoate din buzunar. Șoc! Desenul nu arată deloc a cărăbuș, ci a craniu.

Când vede craniul, fostul bogătaș se face alb la față. Timp de o lună, se plimbă de nebun prin regiune, agitat și înnebunit. Slujitorul e perfect convins că omul a luat-o razna de la faptul că l-a mușcat cărăbușul și că are tot felul de închipuiri blestemate.

E fascinant, nu poți să nu te întrebi dacă tipul e nebun, dacă e blestemat, dacă e vorba de fantome răzbunătoare, dacă într-adevăr există cărăbuși de aur în universul ăsta (și dacă da, sunt blestemați?) sau dacă e cu totul altceva la mijloc. Suspansul e la cote maxime și e excelent conturat prin descrierile lui Poe, care nu se grăbesc nicăieri, ci stau să-ți explice exact cât de ciudat se comportă omul. Descrierea e foarte vie, dar ambiguă. Cărăbușul e greu, greu ca aurul. Fostul bogătaș are gesturi suspecte, grăbite, paranoice, dispare la tot felul de ore din zi și noapte și pleacă singur pe câmpii. Știe ceva? Nu știe nimic? Se întâmplă ceva de care nu știm?

După o lună, fostul bogătaș îi ia pe narator și pe slujitor cu el și îi duce pe coclauri să sape sub un copac în care e atârnat un craniu. Împreună cu naratorul, te întrebi cât de tare a luat-o razna, dar hei, e un craniu într-un copac, poate că e ceva necurat la mijloc. După mult săpat, dau de o comoară absolut legendară pe lângă care se află și oseminte. Se chinuie să o ducă acasă în două ture, apoi fac o grămadă de socoteli ca să-și dea seama cât de bogați sunt.

Mă aștept la un blestem. Mă aștept la fantome. Mă aștept la pirați, pentru că se pare că a lor e comoara. Mă aștept ca bogătașul să-i omoare pe ăștia doi, sau barem pe narator. Mă aștept la multe, dar în niciun caz nu mă aștept la ce urmează. Pentru că fostul bogătaș povestește cum și-a dat seama că există o comoară.

N-are sens să vă dau toate detaliile, pentru că, surpriză! Povestea e de fapt un pretext pentru un curs introductiv de criptografie. Toate sugestiile horror sunt doar atât: niște sugestii, cât să te țină prins.

Ce mi se pare fascinant e că morala rămâne valabilă și în 2020: dacă ești mare meșter în criptografie, sunt șanse să faci o grămadă de bani.

Ligeia (1838)

Personajul principal a fost căsătorit cu Ligeia, o femeie absolut splendidă, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca marmura și o cultură de neegalat. Ea a murit, dar el e obsedat și acum de ea, chiar dacă s-a retras la țară și s-a recăsătorit cu Rowena, care nu-i seamănă deloc fostei soții. Poate că de-aia n-o are deloc la suflet.

Între timp, Rowena s-a îmbolnăvit și a murit și ea. La priveghiul pe care-l face singur, tipului i se tot pare că Rowena revine la viață și apoi moare, de fiecare dată mai vie ca înainte, ca apoi să pară și mai moartă.

În cele din urmă, se scoală din morți, dar nu e Rowena, ci Ligeia!!!

…atât. Nu, serios, asta e toată povestea.

Ok, ok, bănuiesc că aici chichița e ambiguitatea: chiar s-a sculat din morți? Își imaginează el? El a ucis-o, sau a murit ea pur și simplu? Ligeia chiar era pe cât de supraomenesc de extraordinară și-o amintește el sau nu?

Descrierile sunt bune, dar nu pot să nu simt că, din moment ce narațiunea e la persoana întâi, există o continuare a poveștii. La persoana a treia mi se pare că poți încheia o scenă în punctul culminant, dar la persoana întâi parcă nu merge la fel.

Nu zic asta ca să-i caut nod în papură că n-a continuat povestea, nici nu am o soluție care să păstreze ambiguitatea unui personaj care s-ar putea să mintă sau să-și imagineze tot felul de lucruri, dar mie, uneia, mi se pare că scârțâie în punctul ăsta.

A Descent into the Maelström (O pogorâre în Maelström) (1841)

Cred că m-am obișnuit cu stilul lui E.A. Poe, pentru că mi se pare mult mai ușor de citit acum, chiar dacă uneori tot îmi fug ochii.

N-am foarte multe de zis aici. Un bătrân marinar povestește cum era să moară într-un vârtej pe mare și cum a scăpat. Atmosfera e bine descrisă, detaliile sunt foarte vii, iar ieșirea din impas se bazează pe principii de fizică, lucru la care nu mă așteptam.

Încep să mă întreb dacă Poe are o pasiune pentru împletit povestirile horror cu atmosferă gotică și știința.

The Tell-Tale Heart (Inima care-și spune taina) (1843)

Îmi place titlul în română.

Povestea seamănă cu cea cu pisica neagră: avem un personaj care o cam ia razna și ucide pe cineva. Dar dacă primul era inițial un om bun, ajuns cum a ajuns din cauza băuturii, aici personajul pare să o dea în nebunie pur și simplu: i se pare că omul cu care locuiește are un ochi de vultur teribil. Îi place de om, dar vrea să-l omoare din cauza ochiului.

Deznodământul seamănă bine cu cel al poveștii cu pisica – se vede că E.A. Poe a scris o variațiune pe aceeași temă.

The Purloined Letter (Scrisoarea furată) (1844)

Dacă nu mă înșel, povestirea asta e menționată în primul volum din „Cireșarii” de Constantin Chiriță. Ultima oară am citit cartea aia când eram în clasele primare, cred, așa că s-ar putea să mă înșel, dar parcă Lucia îi povestește lui Dan (?) în două vorbe care e ideea aici.

Dacă aș avea aceeași memorie și în ce privește numele, fețele și zilele de naștere, poate că aș avea mai mulți prieteni. Sau măcar i-aș recunoaște pe cei pe care-i am.

Povestea e despre Dupin, care a mai apărut în două povestiri, și care face deducții logice extraordinare. Le ghicește pe toate mai ceva decât Sherlock Holmes, judecând natura umană cu toată finețea lui Miss Marple a Agathei Christie.

Un ministru matematician-poet care merge pe la curtea regală reușește să obține o scrisoare incriminatoare despre o aventură ilicită. Poliția se dă de ceasul morții ca s-o găsească și îi scotocește casa centimetru cu centimetru, dar nu e deloc de găsit.

Dupin face obișnuitele lui deducții trase de păr (vedeți: urangutan în Rue Morgue) și ajunge la concluzia că scrisoarea e expusă la vedere. Merge în vizită la ministru, o reperează relativ ușor și o recuperează de unde era în văzul tuturor, doar vag mascată, și o dă poliției.

Concluzia mea e că Dupin are puteri paranormale. Poate citi direct gândurile lui E.A. Poe, așa că știe exact care sunt rezolvările și își petrece cea mai mare parte a timpului de introspecție inventând moduri implauzibile în care ar fi putut ajunge la concluziile respective prin logică. Dar aici s-a trădat puțin: știa și înainte să meargă la fața locului cam unde putea fi scrisoarea respectivă.

[13 apr] Cartea de azi: „Scrisori din Cipangu”

Fri, 13 Apr 2018 12:13:58 +0000

„Scrisori din Cipangu” e un volum de povestiri scurte despre Japonia, scrise de Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustățea, Raluca Nagy, Roman Pașca, Monica Tamaș, Carmen Săpunaru Tămaș, Sabina Yamamoto, Horea Sibișteanu, Deea Avram și Radu Leca. Ceea ce cred că explică de ce n-am trecut autorii în titlul postării.

Dacă nu mă înșel, toți autorii au avut o experiență direct cu Japonia – au mers acolo pe perioade lungi, au descoperit-o în contextul vizitelor și al muncii, al prieteniilor legate pe termen lung și al studiului. Au stiluri diferite, mai multă sau mai puțină experiență în ale scrisului și abordează teme diferite în moduri diferite. Unele sunt povestiri despre șoc cultural, altele ajung aproape în zona de noir, unele descriu părțile frumoase și exotice ale țării, altele ajung în zona întunecată a Japoniei.

Chiar dacă temele nu sunt deloc unitare și poveștile diferă mult între ele, volumul e surprinzător de ușor de citit și chiar mai bun decât mă așteptam să fie când l-am primit. Nu e o capodoperă a literaturii universale, dar se simte că intenția autorilor a fost să ne spună povești care chiar ne-ar distra.

Volumul „Scrisori din Cipangu” se poate cumpăra de pe eMag și Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[22 ian] Cartea de azi: „Wild Cards” de George R.R. Martin

Mon, 22 Jan 2018 05:35:03 +0000

Aș putea spune că „Wilds Cards” e o antologie de povestiri scurte despre supereroi, dar aproape fiecare parte a propoziției ar fi o minciună.

În primul rând, e mai degrabă un fel de roman compus din o mulțime de povestiri scurte care se întrepătrund și care au autori diferiți. Personajele principale diferă de la povestire la povestire, dar deseori reapar ca personaje secundare în alte povestiri. Deci nu e chiar o antologie, nu e nici chiar un roman.

În al doilea rând, nu e nici despre supereroi ca atare. După Al Doilea Război Mondial, are loc un fel de atac cu o bombă biologică extraterestră, care lansează virusul Wild Card asupra unui oraș foarte dens populat. Un extraterestru cu un dram de conștiință încearcă să oprească bomba, dar nu reușește, iar după aceea rămâne pe Pământ să facă tot ce poate pentru cei afectați.

Virusul Wild Card face aproape orice: în 90% dintre cazuri ucide în moduri extrem de neplăcute, în 9% dintre cazuri duce la diformități teribile (oameni-animale, oameni foarte sensibili la diverși stimuli, oameni cu handicapuri și părți de corp înlocuite ciudat), iar în 1% dintre cazuri duce la puteri paranormale, cum ar fi telechinezia.

Cartea e o istorie alternativă a omenirii după infectarea cu virusul acesta la sfârșitul anilor ‘40, până în anii ‘80. E dură, e mult mai realistă decât poveștile obișnuite cu Batman și Superman și are la bază o pseudoștiință solidă și detaliată. E prima dintr-o serie foarte lungă de volume despre lumea asta, dar stă foarte bine în picioare de una singură.

Benzile desenate cu supereroi au fost doar foarte rar extraordinare din punct de vedere calitativ, după cum am avut ocazia să descopăr când am încercat să citesc mai multe. Dar „Wild Cards” s-a născut pe undeva tocmai din dorința de a avea povești mai mișto, mai coerente și mai bune cu supereroi, ceea ce înseamnă că e un volum perfect când vrei să citești despre Captain America sau X-Men, de exemplu, dar nu mai ai 10 ani ca să suporți orice tip de poveste.

Seria Wild Cards e disponibilă în română pe site-ul Nemira (o au și în format digital), pe eMag și pe Libris.ro. E disponibilă și în engleză în format fizic pe Bookdepository.com (au livrare gratuită la orice carte) și în format digital pe Amazon.com.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[12 ian] Cartea de azi: „Grădinarul” de Rudyard Kipling

Fri, 12 Jan 2018 05:12:46 +0000

Azi e prima oară când trișez și nu recomand o carte, ci o povestire scurtă: „Grădinarul”, de Rudyard Kipling, publicată în 1925. Nu văd să fie tradusă pe undeva, din păcate.

Am descoperit-o de curând și, la prima citire, mi s-a părut cât se poate de banală: e despre o femeie sinceră și bună la suflet dintr-un sat din Anglia, care a ajuns să-l crească pe fiul fratelui ei. Fratele ei, oaia neagră a familiei s-a încurcat cu o indiancă și a murit într-un accident cu câteva săptămâni înainte de nașterea copilului, iar Helen a reușit s-o convingă pe mamă să renunțe la bebeluș pentru o anumită sumă de bani și s-o lase pe Helen să-l crească.

Băiatul ajunge să fie crescut de mătușă, suferind un pic că e orfan, dar împăcându-se cu ideea până la urmă. E un tânăr strălucit, cu un viitor frumos înainte, dar în 1914 vine Primul Război Mondial și se înrolează.

După cum ziceam, inițial mi s-a părut destul de banală. Apoi am ajuns la final. Apoi am recitit începutul și mi-am dat seama că există două povești acolo, una fiind cea evidentă, care e despre o mătușă și nepotul ei, iar cealaltă mult mai subtilă și ascunsă, prezentă doar în detalii din care încet-încet îți faci altă imagine despre tot.

„Grădinarul” e o dovadă de măiestrie în scris – e simplă, clară, la obiect, dar îți dai seama târziu unde și cum te-a păcălit. Și apoi descoperi povestea ascunsă.

E disponibilă gratuit aici, dar nu numai.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

Sat, 26 Aug 2017 17:32:24 +0000

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

De-ar fi fost culcat turnul peste câmpia Shinar, ar fi durat două zile să mergi de la un capăt al său la celălalt. Dar cum turnul e ridicat, îi ia unui om o lună întreagă și încă jumătate să-l urce până în vârf, asta dacă omul nu e împovărat. Însă puțini suie fără povară, urcușul le e încetinit de teleguța plină de cărămizi pe care o trag după ei. Patru luni trec de când e pusă cărămida în car și până ajunge să fie zidită în turn.

E aproape ingineresc de exact, lucru care te ajută să-ți creezi o imagine foarte clară despre lume și despre modul în care funcționează. Mai mult, „fură” idei din diverse științe și le folosește cu mult succes. În „Povestea vieții tale”, care dă și numele volumului, extratereștrii au o scriere circulară complexă, care le reflectă modul neobișnuit de a vedea lumea, și care folosește excelent conceptele de lingvistică reale, pe care le-am făcut și noi la facultate. Apropo, povestirea respectivă a fost și adaptată într-un film SF, Arrival, de care probabil că a auzit destul de multă lume.

Bine, în alte cazuri Ted Chiang face câțiva pași înapoi în timp și creează SF-uri axate pe idei și concepte crezute în trecut sau desprinse din diverse tradiții spirituale. „Turnul din Babilon” ar fi putut fi un SF scris în timpuri biblice, în care explică ce găsesc oamenii când reușesc să-și termine turnul până în vârf. „Șaptezeci și două de litere” este o povestire ce se petrece în epoca victoriană, în care homunculii alchimiei și golemii din tradiția ebraică sunt reali, iar studiul, crearea și munca cu ei se axează pe principii științifice solide.

Temele sunt și ele interesante – au deseori influențe spirituale/religioase, dar nu într-un sens pios, ci mai degrabă ca un „ce-ar fi dacă” ale cărui consecințe se răsfrâng și asupra divinității din acea lume. De exemplu, ce-ar fi dacă s-ar construi un turn Babel și Dumnezeu ar lăsa oamenii să ajungă la cer – de ce ar face-o, care ar fi schimbarea de percepție a celor care trăiesc atunci și construiesc turnul? Ce-ar fi dacă îngerii și-ar face apariția în mod regulat pe pământ și ar fi ca niște dezastre naturale – care ar fi percepția oamenilor despre credință?

Ideile îmi plac. Motivul pentru care volumul nu m-a prins e că Ted Chiang se axează aproape exclusiv pe idei și concepte – sunt genul de povești care vin cu întrebări despre natura lumii, cu dezvăluiri neașteptate despre univers, care te dau pe spate prin întorsături de situație care transformă tot ce credeai că știi. Ceea ce e ok, doar că în general prefer poveștile axate pe poveste și pe personaje, iar Ted Chiang dă impresia că oamenii și întâmplările prin care trec sunt doar un vehicul pentru concepte.

Axarea pe idei nu e un lucru rău în sine – știu că sunt mulți care apreciază poveștile de genul ăsta – doar că nu prea mă interesează pe mine personal, încă un motiv pentru care evit de obicei SF-urile. Alții l-au apreciat mult, cinci povestiri din volum au tot fost nominalizate și premiate la Hugo și Nebula, cele mai mari premii de science fiction și fantasy.

Cercul de literatură aplicată

Sun, 24 Jan 2016 10:46:19 +0000

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.

Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar. Unul dintre profesorii lui, un cercetător de mare clasă, se uitase odată la el în timpul unui seminar și-i zisese, „Vasilovici, n-ai vrea matale să rămâi la noi după ce termini? Ai fi asistentul meu și pe urmă, cine știe…”

Însă o tânără reușise să-i intre în grație marelui dascăl – gurile rele spuneau că nu într-un fel cu totul onest – și Vasilovici fusese trecut cu vederea, apoi repartizat ca profesor într-un oraș mai mic decât unghiile roase ale secretarei care se uitase prostită la proaspătul și indignatul absolvent, care insistase sus și tare că fusese o greșeală.

Vasilovici se scutură, ca să n-adoarmă și el, răpus de vremea mohorâtă și de plictiseala proprilor cuvinte. De-abia aștepta să iasă la pensie. Încă vreo câțiva ani, apoi urma să-și ia câteva ore de formă, cât să-și păstreze pepiniera pentru meditații. Atunci să vezi, ce de timp avea să aibă pentru a-și ostoi setea de cultură!

Însă ce să facă acum cu tinerii insomniaci pe care-i avea în față?

– Se spune, începu el, știind ce interesa tinerii de liceu, că regele Ludovic avea o amantă de viță nobilă.

Elevii care nu adormiseră încă ciuliră brusc urechile. Următoarele momente erau critice, știa Vasilescu. Dacă avea să se încurce în cuvinte, tinerii urmau să-și trezească colegii pentru a chicoti împreună. Dacă avea să ducă povestea prea bine mai departe, însă, clasa avea să se trezească și să-l asculte, vrăjită.

– Poate că numele ei nu vă spune nimic, zise Vasilovici, prudent, dar tatăl ei a luptat în bătălia de care am vorbit ora trecută. Ceea ce e interesant, pentru că întreaga familie a luptat în bătălii importante.

Începu să înșire bătăliile, una câte una, cu data și locația. Interesul pentru amanta regelui era însă prea mare ca să cedeze după primele câteva așa că, regretând amarnic, Vasilovici îi trimise pe strămoșii amantei în toate bătăliile la care se putea gândi, chiar dacă nu știa cu siguranță că luptaseră acolo. Cu cât mergea mai departe în timp, cu atât adăuga mai multe lupte.

„Înmulțind cu doi pentru fiecare generație, se obține numărul de bărbați din partea aceea a familiei” își zise el. „Plus unchi și bastarzi – sigur cineva de același sânge o fi luptat și acolo, dar Doamne iartă-mă, îmi încalc profesionalismul și le spun lucruri nesigure elevilor.” În mod normal n-ar fi făcut așa ceva, dar era un caz dificil și era disperat să scape.

– Se spune chiar că o parte a familiei a luptat și la Hastings, în 1066, stabilindu-se în cele din urmă în Londra, Canterbury…

Ultimul cap căzu pe bancă, iar Vasilovici își dădu seama că încrengăturile vechi ale familiei probabil că nu creșteau exponențial – în fond, rudele de grade prea îndepărtate nu mai erau rude și se puteau căsători între ele. Strămoșii erau oricum mai puțin numeroși decât descendenții, asta era clar.

Spera că nu mințise prea tare, chiar dacă elevii adormiseră înainte să rețină ceva. În fond, avea și el un cod moral.

Cu griijă, Vasilovici porni înregistrarea cu restul lecției și o lăsă să povestească în locul lui, ca elevii să continue să doarmă până la finalul orei. Avusese grijă ca înregistrarea să se termine cu o scuză cum că trebuia să plece puțin mai repede, în cazul în care, trezindu-se greu din somn, cineva avea să-și amintească ultimele lui vorbe.

Vasilovici se mai uită o dată la clasă, asigurându-se că elevii dormeau ori cu capetele pe bancă, ori cu ochii deschiși, privind în gol, apoi se strecură pe hol, fix la țanc pentru întâlnirea din cancelaria de latină, o cămăruță transformată în cabinetul Dancei, singura profesoară de latină din tot liceul. Cum obținuse o cancelarie a ei, nu știa nimeni, dar era mai utilă decât crezuse vreodată cineva.

În cancelaria mică erau deja strânși o mână de profesori, cei mai buni din școală. La fel ca Vasilovici, cu puțin noroc ar fi putut ajunge profesori universitari, așa că se știa că erau cei mai buni din liceu, poate chiar și din județ.

– Ce-avem azi? întrebă Vasilovici. Aripa dreaptă? Aripa stângă?

– Nu mai avem Orbitorul lui Cărtărescu, zise Dancea cu un zâmbet larg. A spus Mioara că aduce ea ceva nou.

– N-avem Cărtărescu? repetă Vasilovici, ca trăznit. Dar nu se poate, am rămas la mijloc cu el!

– E timp, n-au intrat zilele în sac, zise Chirițescu, profesorul de matematică, singurul non-umanist dintre ei. Și sincer, aș mai schimba puțin foaia.

Chirițescu râse. Era un om deosebit de inteligent, de o cultură extraordinară, însă cu tendința agasantă de a se amuza singur la propriile glume, care cel mai des erau proaste. Vasilovici i-o suporta, uneori cu destul de multă dificultate.

Ușa se deschise și intră și Mioara, tânăra profesoară de engleză – atât de tânără încât era singura căreia căreia i se zicea pe numele mic și care li se adresa celorlalți cu „domnule” și „doamnă”. De-abia ieșise de pe băncile facultății, dar Dancea își dăduse seama din prima că era o tânără promițătoare.

– Ce ne-ai adus, Mioară? întrebă Dancea, directă ca de obicei.

– Derrida, zise ea. E de la facultate… profesorii noștri numai despre el vorbeau.

– N-am auzit, spuse Chirițescu. Cu ce se mănâncă?

Profesorul de matematică chicotea iar. Vasilovici trase aer adânc în piept, încercând să-și păstreze răbdarea. Dancea se făcu că nu observă râsul enervant al lui Chirițescu și luă cartea în mână.

– E filozof, domnule profesor. Foarte modern, foarte la modă, foarte influent. Am… v-am adus cartea originală. E drept că am făcut o copie xerox, dar… am decis s-o păstrez pe aceea pentru mine.

– Și bine ai făcut, zise Dancea. Xeroxul pur și simplu nu păstrează aroma originalului. De fapt, nu prea ai de ce să-l păstrezi.

– Ca să-l citesc, murmură Mioara, roșind.

– Ah, da, desigur, spuse Dancea cu tact și diplomație. Lectura clasică este, desigur, importantă.

Dancea răsfoi cartea, sărind peste introducere, și ajunse la primul capitol. Luă patru foi între degete, apoi se uită mai atentă la text și păstră doar două dintre ele.

– E dens, zise Dancea. E și tradus în engleză. Nu putem să ne băgăm la mai mult și să fim siguri că ajungem la timp la orele pe care le avem după asta.

– Atunci doar două file, zise Vasilovici. Și vedem pe urmă dacă putem mai mult.

Dancea dădu aprobatoare din cap și apucă strâns filele. Ceilalți trei erau cu sufletul la gură, așteptând aproape înfiorați. Cu un gest scurt, repetat până atunci de zeci și zeci de ori până ajunsese perfect, Dancea rupse primele două foi. Mioara lăsă să-i scape un geamăt.

– Bun, să-i dăm drumul, zise Dancea ca pentru ea.

Luă o farfurie înnegrită de vreme și rupse pe ea cele două foi, făcându-le bucăți-bucățele din ce în ce mai mici, până când cuvintele lui Derrida erau strânse într-o grămăjoară mică în centrul farfuriei. Preseră deasupra lor un praf albicios, propria ei invenție, apoi le dădu foc.

Grămăjoara arse repede și se transformă într-un scrum mai alb decât ar fi fost de așteptat.

– Acum ce facem? întrebă Mioara.

Vasilovici scotea deja narghileaua din dulap.

– Ce vrem, îi răspunse. Ce vrei, ce-ți surâde, ce-ți place. Poate că în universități au reguli strânse, dar noi suntem profesori de liceu, nu trebuie să fim deosebit de scorțoși în abordările noastre.

– Un lucru, drăguță, zise Chirițescu, care era la per-„drăguță” cu toate femeile de sub treizeci de ani. Literatura nu se ia direct în sânge. Am avut odată în grup un prieten, pe Stanca. Filozof, genial om. Ei bine, în săptămâna aia aveam Levantul lui Cărtărescu, Dancea a făcut praful, iar Stanca și l-a luat în venă.

Vasilovici își luă o parte mică de Derrida și o pregăti pentru narghilea. Lui îi lua cel mai mult să savureze literatura, dar o făcea și mai profund și mai stilat decât ceilalți. Între timp, Dancea își făcea liniuțe scurte de Derrida pe un volum de Marc Aureliu, iar Chirițescu își amesteca Derrida-ul cu miere.

Mioara se opri câteva clipe, pierdută. Așa erau toți la început, nesiguri, temători, până când își găseau stilul propriu de a înțelege și aprecia savoarea literaturii. Apoi, tânăra scoase din buzunar un pachet de țigări.

„Așa cum a zis Dancea, nu-i proastă,” își spuse Vasilovici. „Deja cade în picioare, deși nimeni nu i-a zis ce să facă. Așa e bine să fii în viață: hotărât, gata de orice.”

Mioara desfăcu atentă și grijulie o țigară, scoase tutunul, îl amestecă cu Derrida, apoi se chinui să-l pună înapoi în țigară. Nu reușea, așa că-și luă o coală A4 goală de pe biroul Dancei, rupse din ea o bucată de hârtie și-și reînfășură țigara, pe care o lipi cu greu, cu salivă. Rezultatul nu era foarte arătos, dar nu era rău pentru o primă încercare.

Vasilovici termină de pregătit narghileaua și inspiră adânc din fumul lui Derrida.

Își aduse aminte de Stanca. Bietul Stanca. Genial, dar își injectase Levantul în venă, iar apoi o luase razna. Compunea poezii din care nimeni nu înțelegea nimic, bolborosea cuvinte mari.

„Ce poezii avea?” se întrebă Vasilovici. „Doamne, n-a trecut decât un an, dar am și uitat, sărmanul Stanca, cum l-au dat afară și l-au trimis la nebuni, dar a ajuns pe urmă înapoi acasă și acum e poet și romancier, dar nimeni nu-l înțelege…”

Un singur vers își mai amintea: Jneapăn, lujeri și juisare… Oricât se căznea, nu mai ținea minte nimic altceva, iar aburii lui Derrida îl făceau să viseze. Camera în care se afla părea brusc să fie ca într-un vis.

„Ce e o cameră?” își zise el. „E o construcție cu patru pereți și un acoperiș, dar ea nu este o cameră decât pentru că am decis noi că este.” Revelația i se părea una extraordinară. „Camera nu există decât în imaginația noastră. Geniul nu există decât în imaginația noastră. Totul există doar trecut prin filtrul nostru, lumea întreagă este trecută prin filtrul nostru.”

– E cam tare Derrida, zise Chirițescu. Sau, cum ar spune elevii noștri: e tare Derrida ăsta, e un scriitor foarte tare, tare rău, rău tare, are vreun sens să spunem că e „tare”? Cuvintele pot însemna orice, sensul lor e infinit transmisibil, când te uiți într-un dicționar vezi doar cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvintele continuă, totul e un cuvânt, totul are sens, totul e clar, totul se descrie, oooo, e tare rău Derrida, deși nu e nici tare, nici rău, în sensul propriu al cuvintelor, dar au cuvintele oare vreun sens propriu, nununu, ele există doar pentru că sunt diferite unele de altele, dacă n-ar fi diferite, limba noastră n-ar exista, n-ar exista sens, n-ar exista nimic clar în mintea noastră, diferența face diferența, o vai…

Chirițescu râdea singur, cu sprâncenele ridicate într-o revelație proprie, dar pe care o împărtășea parțial și cu Vasilovici, și cu Dancea, și cu Mioara. Asta era puterea literaturii: să-i apropie pe oameni, să-i facă să împărtășească idei și concepte, chiar dacă nu le înțelegeau mereu la fel.

– De unde știm noi că Stanca nu era genial, cum e Cărtărescu? întrebă Vasilovici, cu voce tare. De unde știm noi că n-a ajuns atât de departe asupra omenirii încât e de neînțeles? Spuneți-mi, ce e geniul dacă nu o construcție umană? Eu declar că Stanca e genial! Cine mă poate contrazice? Ascultați aici: jneapăn, lujeri și juisare! E excelent! Are acea dragoste pentru armonia sunetului pe care o are și Eminescu, are…

Vasilovici uită să mai spună ceva, pentru că gândurile îl duceau deja în altă parte. Era vag conștient că Mioara începuse să-și povestească trăirile și înțelegerile. Dancea îi privea pe toți printre pleoape întredeschise, mai tăcută decât de obicei.

„Destul de des ne-am strâns aici, împotriva forțelor potrivnice ale proștilor ce ni se împotrivesc,” își zise Vasilovici melancolic. „Să săpăm săptămână de săptămână după sensuri, suspinând după ceva superior.” Își dădu seama că poate mai rămăsese din Levant pe farfurioara Dancei, că gândea… nu, nu în rime, cealaltă. Aliterat. „Mari scriitori, și Cărtărescu, și Derrida. Și uite ce-i: noi cei de aici, suntem prea buni pentru liceu, suntem prea buni pentru munca pe care-o facem, prea buni pentru viețile pe care le avem. Ar fi trebuit să ajungem mult mai sus.”

Vasilovici inspiră adânc și se lăsă pe spate pe scaun.

„Grupul de literatură aplicată… rar mai găsești așa ceva. Am făcut mai mult ca alții, merităm mai mult. Când suntem la ore, dăm totul din noi, dar elevii nu ne apreciază.” Cunoștea senzația, o mai avusese și altă dată. Încă de când nemernica de Adumitresei îi suflase postul de asistent universitar. Era simplu de spus în câteva cuvinte. „Suntem mai buni de atât și meritam mai mult.” Ochii i se închideau lent, camera îi fugea prin fața ochilor și idei miraculoase îi străluceau pe cerul minții ca niște stele căzătoare care urmau să devină doar amintiri vagi până la ora următoare. „Meritam mai mult.”

Despre parcatul mașinii

Sun, 11 Jan 2015 09:46:46 +0000

La un moment dat, un tip observă că o amică își parcase mașina, un Citroen C4 cu două uși, pe vreun loc jumate. Când iese ea din mașină, el începe să-i explice că poate parca mașina mult mai bine, pe un singur loc, că ar trebui să încerce măcar să mai economisească spațiu, că îi încurcă pe alții. Că dacă încearcă puțin, sigur reușește, nu e mare filozofie, SE POATE. Trebuie doar să-și dea puțin interesul.

Până la urmă ea-i dă cheile. „Parcheaz-o tu, să văd cum faci.”

El se suie în mașină și începe manevrele: dă înainte când e cazul, dă înapoi când e cazul, face curbe cu mașina aia ca un maestru desăvârșit și, după ceva timp, sub privirile admirative ale tipei, parchează Citroenul perfect, pe un singur loc de parcare, între două mașini care stăteau cuminți în parcare.

„Vezi?” îi face el semn din interior și scoate cheia din contact.

„Bun!” îi spune ea. „Acuma să te văd cum ieși din mașină.”

El se uită în jur și constată că Citroenul nu doar că are două uși – are două uși excesiv de mari. Dacă deschide una cât să nu lovească o altă mașină, poate-poate reușește să treacă o hârtie A4 prin crăpătură.

Bagă cheia înapoi în contact, pornește mașina, începe manevrele de maestru desăvârșit în sens invers, reușește să o scoată complet de pe locul de parcare, se uită în jur și vede doar locul ăla jumate pe care parcase ea inițial. Parchează unde parcase ea, reușește să deschidă ușa suficient cât să se poată strecura afară și abia apoi iese.

Morala: Cel care ține o teorie lungă va fi pasibil de o glumă pe seama lui la fel de lungă ca teoria inițială.

Despre rechini și alți comestibili care înoată

Wed, 26 Mar 2014 14:07:43 +0000

Unul din dialogurile alea care mi-au rămas în minte.

A: Am cumpărat niște rondele de rechin. Știi ce grasă e carnea de rechin? Nu-ți poți imagina, nici mie nu mi-a venit să cred.

B: De ce?

A: Pentru că rechinul mănâncă alți pești, nu? Și pentru asta trebuie să-i prindă din urmă, așa că ar trebui să fie mai… atletic.

B: Păi da, dar dacă un rechin nu se mișcă destul de repede face foamea în ziua aia și cam atât. Când se satură nu mai are nicio treabă, poate să lenevească. În schimb peștii ceilalți trebuie să fugă mai repede decât rechinul în fiecare zi, de fiecare dată când îl văd. Dacă sunt mai lenți, haț, gata, s-a terminat, nu mai au altă zi în care să se miște repede. Așa că ei chiar au nevoie de mușchii ăia și chiar au toate motivele să se miște o grămadă.

Dacă aș fi dintre ăia cu dezvoltarea personală, aș adăuga la final: trebuie să gândești în afara cutiei! Să nu te lași închis într-o singură viziune! Să vezi ce se află în afara opțiunilor pe care-ți permiți să le observi, pentru că Realitatea este mult mai mare decât credem că e în general!

Dacă aș vrea să discut despre rațiune: logica e un instrument foarte bun, dar e important și să știi să-ți alegi premisele.

Dacă aș fi într-o pasă cinică, aș spune: cel mai tare ne delectează gustul celor care s-au zbătut mult ca să nu delecteze pe nimeni cu gustul lor.

Dacă m-aș simți naturo-maniacă: săracii peștișori se chinuie mult să trăiască și noi îi mâncăm…

Însă astăzi sunt într-o cu totul altă stare de spirit, așa că: am postat dialogul doar pentru că m-a distrat. Ce mi-aș dori acum mai mult decât o morală sau o concluzie ar fi niște somon crud.

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Sat, 15 Mar 2014 16:41:10 +0000

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri horror și fantasy între 1500 și 7500 cuvinte.
Termenul limită? Până pe 31 martie 2014, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi (toate povestirile trimise vor fi luate în considerare pentru numerele normale din cele două reviste, pentru prețuri ceva mai mici, de 5 cenți/cuvânt pentru povestiri noi și 1 cent/cuvânt pentru povestiri retipărite).

Aveți detaliile complete pentru horror aici, iar pentru fantasy aici.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că au făcut exact același lucru cu povestirile SF în februarie și am scris atunci despre asta. La fel ca atunci, dacă scrieți, dacă vi se pare interesant, dacă aveți o idee mișto, merită încercat. Nu știți destulă engleză? Pentru asta s-au inventat traducătorii. Vă întrebați ce puteți face cu povestirile, dacă vă sunt respinse? Le trimiteți altundeva, pentru că mai există și alte reviste/site-uri dornice să primească povestiri.

Scurte, de zi cu zi

Tue, 11 Mar 2014 14:10:57 +0000

Ea: Ai auzit ce-a spus X-ulescu despre…
Eu: Nu, pentru că mă enervează X-ulescu, așa că evit să-l ascult.Ea: A, ok, nu-i nimic, îți povestesc eu despre ce era vorba, n-o să-ți vină să crezi ce prostii poate zice.
(Dar, ca să fiu complet corectă față de ea, am râs una bună.)

***

Maică-mea: No, ideea e că jocurile pe calculator sunt violente și s-au făcut studii…
Eu: Știu.
Maică-mea: …care spun că dacă te joci prea mult…
Eu: Știu.
Maică-mea: …începi să nu mai poți deosebi realitatea de…
Eu: Știu.
Maică-mea: …ce se întâmplă în joc.
Eu: Știu.
Maică-mea: Nu că aș avea ceva împotriva faptului că te joci, doar că și-așa stai mult la calculator.
Eu: Îmhî.
Maică-mea: Auzi, dar e ceva joc, care e făcut și de români, cică ceva cu Asasinii…
Eu: …Assassin’s Creed? O_o
Maică-mea: Așa ceva. Pe ăla l-aș juca.
Eu: 😐
Maică-mea: Pare fain.
Eu: !!!
Maică-mea: Am văzut un clip despre cum l-au făcut și au recreat exact arhitectura din perioada respectivă, și au pus oameni să facă toate mișcările din joc ca să iasă exact cum trebuie. No, ăla pare interesant!
Eu: …îl am, o să ți-l arăt la un moment dat.

***

Îmi făceam un cont pe Feedly, că nu-mi mai place NetVibes, pe care-l foloseam pentru RSS până acum. Și deodată îmi apare o fereastră cu următorul mesaj:

„This tab should close automatically. If not, please contact care@feedly.com for support.”

Probabil că e un test: fereastra rămâne mereu deschisă. Dacă nu-i contactezi, nimerești la tech support-ul pentru avansați când nu-ți merge ceva. Dacă-i contactezi, te asociază cu oamenii de la tech support care te întreabă dacă ai încercat să deschizi browser-ul înainte să accesezi feedly.com, sau doar ai scris „www.feedly.com” într-o fereastră de Word.

Mă urmărește berea Ciuc

Tue, 04 Mar 2014 14:02:13 +0000

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe.

Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați).

Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

Pentru că tot băteam eu drumurile cu scopuri de lucru, a rămas că mă duc pe acolo și le iau de la fața locului când decid că e timpul pentru pauza de masă. Zis și făcut. Mă duc, mă așez. Apare chelnerița.

„Două pizze la pachet, vă rog,” zic. Îi explic de care.

Chelnerița repetă după mine conștiincioasă – una vegetariană fără măsline, da? Da.

„Altceva?”

„Nimic, mersi, doar pizzele.”

Stau, frec menta pentru că mi-am uitat Kindle-ul acasă. După câteva minute, tipa se întoarce și-mi pune pe masă, ce altceva? Două beri Ciuc. Radler, dacă încălzește pe cineva cu ceva situația.

După experiența precedentă, și luând în considerare faptul că în ultimele zile totul e posibil, am rămas împietrită. Încercam să-mi imaginez cum, CUM se poate interpreta toată comanda mea ca „două beri Ciuc, vă rog.” Mă uit în jur – localul suficient de gol ca să nu zici că a încurcat comenzile de prea multă agitație.

„Două pizze?” zic eu, cu aerul pierdut al cuiva care a picat în alt univers. „Fără beri?”

„Nu, nu,” îmi spune chelnerița și înainte să apuc să-i spun că ba da, vă rog eu, nu iar Ciuc, chiar n-am cerut Ciuc, e a doua oară când primesc Ciuc fără să-l vreau și chiar nu-l vreau, tipa continuă: „Berile sunt din partea casei azi.”

„Dar…”

Mi le lasă pe masă, unde mă uit la ele ca la poarta nouă.

Universul conspiră împotriva mea și aruncă în mine cu bere Ciuc. Prima oară am scăpat de ea – a doua oară n-am avut ce face. E a mea. Am luat-o acasă, am desfăcut una și am băut-o. Are gust de limonadă cu bere, poate pentru că asta și e. În continuare nu-mi place berea. E suficient? Putem renunța la bere acum, universule? Ascultă-mă. Bailey’s. Bailey’s. Bailey’s. Dacă tot vrei să-mi pasezi alcool, BAILEY’S!

Povestea prințesei Alfhild

Mon, 03 Feb 2014 10:25:30 +0000

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

Așa că Alfhild își ascundea preafrumoasa față și trăia cu cele două reptile. Când venea câte un prinț la ușa ei, dar nu reușea să o deschidă, era ucis. Însă într-o zi, prințul Alf, care auzise de frumoasa domniță, a reușit să-i spargă ușa și a venit la ea în piei însângerate de animale și i-a ucis apărătorii.

Tatăl lui Alfhild a spus că dacă fiica lui e dornică, el i-o dă lui Alf de nevastă. Ei îi cam căzuse cu tronc băiatul, dar mama ei i-a spus să se mai gândească o dată. Așa că Alfhild l-a refuzat și, probabil sătulă să fie închisă în cameră cu un voal pe față, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, a strâns un grup de alte fecioare care erau într-un gând cu ea și și-a găsit o nouă carieră: pirateria.

S-a descurcat extraordinar cu echipajul ei feminin și până la urmă și-a făcut rost și de o corabie cu echipaj masculin, iar apoi de o flotă întreagă. Și s-a tot bătut pe mare, încununată de succes.

Doar că pretendentul Alf continua să o caute prin lume. Și, la un moment dat, fiind pe mare, mica lui flotă s-a întâlnit cu una gigantică de pirați. A fost sfătuit să fugă, dar el a insistat să dea piept cu numeroșii dușmani (e destul de clar unde merge povestea, nu?). Și în bătălie a reușit să-i dărâme coiful căpitanului, ca să descopere că era Alfhild. Pe care a luat-o de nevastă, a reîmbrăcat-o în haine femeiești și căreia i-a făcut copii.

Din păcate nu știm exact ce părere avea Alfhild de toată chestia cu căsătoria, pentru că autorul din Gesta Danorum era mai ocupat să fie supărat că unele femei îndrăznesc să se bată cu bărbații, de parcă „și-ar fi uitat starea naturală” sau ar fi renunțat la sexul lor, că și-ar fi lăsat deoparte delicatețea feminină și ar fi devenit dure ca bărbații. E așa de supărat încât îmi aduce aminte de toți cei care spun că în zilele de azi femeile au uitat să fie femei și că devin bărbățoase. Ah, cât de decăzută a ajuns lumea în ultimul timp!

(Sura poveștii: Princesses Behaving Badly: Real Stories from History Without the Fairy-Tale Endings și Gesta Danorum, cartea a șaptea)

O cafea sau o bere.

Wed, 29 Jan 2014 07:43:08 +0000

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.

Urme de pași în nisip

Mon, 27 Jan 2014 08:26:19 +0000

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).

Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

„Văd că m-ai lăsat singur la greu,” spune omul.

„Ba nu,” răspunde Dumnezeu. „Vezi o singură pereche de urme pentru că în acele zile te-am purtat în brațe.”

În momentul ăla eu cred că m-aș fi întors către Dumnezeu și i-aș fi zis, „Să înțeleg că nu prea te pricepi la avut grijă de alții sau cum?”

Bănuiesc că povestirea vrea să spună că Dumnezeu are grijă să nu ne fie și mai rău, sau că Dumnezeu e mereu cu noi, sau ceva de genul. Dar sună puțin altfel. Adică, bine, ai surpriza că și atunci când crezi că ești singur Dumnezeu e cu tine, dar vezi că dacă te ia în brațe te dă cu capul de tocul ușii. Slabă consolare.

Aprobare de sus

Fri, 24 Jan 2014 06:48:44 +0000

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.

„O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor.

„De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea.

„Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer. „De sus.”

Mama a stat să se gândească puțin la pietatea celor care primesc aprobare de la Dumnezeu și s-a întrebat, probabil, care e ritualul prin care preoții ajung să fie convinși că divinitatea e de acord cu planurile lor arhitecturale. Știu că la asta m-am gândit și eu când mi-a povestit: de unde știi ce planuri are El pentru căsuțele de lumânărele?

„De sus,” a insistat preotul, văzându-i confuzia. „De la primărie, normal. Nu se poate face nimic fără aprobarea lor.”

După cum a comentat mama când mi-a povestit scena, fiecare om are susul lui.

Sondaje și vânzări la telefon

Sun, 19 Jan 2014 14:08:04 +0000

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns.

„Bună ziua, fac un sondaj legat de posturile de radio din România. Dacă mi-ați putea răspunde la câteva întrebări?”
„Cu mare plăcere, dar știți, eu nu ascult radioul.”
„Ah, bine, mulțumesc. Pot să vă sun atunci altă dată?”
„Desigur, dar nici atunci n-o să ascult radioul.”
Moment de pauză, după care tipa și-a cerut scuze, s-a amuzat puțin, și-a luat la revedere și cu asta basta.

Azi, îmi spune o prietenă pe Facebook că a sunat-o un tip la telefon, că o să înceapă în curând jocurile olimpice și Visa are exclusivitate, oamenii o să investească și o să crească valoarea acțiunilor. Ea poate să facă profit 25%! Ea s-a tot chinuit să-i spună că nu-i interesată, dar tipul vorbea și vorbea și vorbea. Când în sfârșit a tras aer în piept, a vorbit și ea.

„Mulțumesc, nu sunt interesată, să aveți o seară plăcută!”
„Și m-ați lăsat să vorbesc atâta?!”
„Păi… dacă n-am reușit să zic nimic până acum.” Pac! Închide.
Sună telefonul, fata răspunde. Tipul, ofensat.
„Nu e politicos să-mi închideți din prima!”
„Da’ nu v-am închis din prima: am așteptat să pot să vă spun că nu sunt interesată PENTRU CĂ NU SUNT INTERESATĂ,” tipul începuse iar să vorbească peste ea, „v-am urat o seară bună și abia după aia am închis. Ceea ce am să fac din nou.” Și pac! I-a închis, în timp ce el încă încerca să o convingă să investească.

Am ascultat-o până la capăt și m-am întrebat de ce sunt unii convinși că un om nervos e interesat de produsul lor. I-am povestit faza maică-mii, care și-a adus aminte că la un moment dat o tot sunau cei de la Forex. Până la urmă a avut următoarea conversație cu unul din indivizi:

„Bună ziua, sunt de la Forex […],” a început tipul cu viteza specifică a celor care știu că dacă-ți dau un moment o să le închizi în nas. Mama a așteptat să termine.
„Domnule,” a zis, cu aceeași viteză și același stil ca el, „momentan nu pot să mă alătur dumneavoastră, dar pot să vă vând cel mai nou pont posibil pe care dacă-l veți aplica veți avea un câștig de 80%, vă rog să mă credeți că ceea ce vă voi prezenta acum sunt informații strict confidențiale pe care vi le voi împărtăși doar dumneavoastră! Avem un stoc de nasturi din China – și probabil că vă întrebați, ce să faceți cu acești superbi nasturi din China? La ora actuală majoritatea populației gândește astfel, dar să știți că în nici zece ani aceștia vor fi marea lovitură pentru că sunt ieftini, de calitate și au un aspect deosebit, vor fi prezenți pe toate hainele din România, de la toate casele de modă și de la toți producătorii autohtoni, fiind disponbili într-o gamă variată de forme și modele, iar cei care vor fi intrat de la bun început în această afacere vor fi invidiați de ceilalți ca având o intuiție deosebită a afacerilor și posibilităților. Acum se vând ieftin, vă putem oferi cantități mari pe care să le puteți apoi vinde în clipa în care prețurile vor crește cu până la 120%!”
Pauză la celălalt capăt al telefonului. „…Vă bateți joc de mine.”
„Da,” a răspuns senină maică-mea. „Dar dacă vreți, cred că într-adevăr am niște nasturi prin pivniță.”

A fost ultima oară când a fost contactată de cei de la Forex.

Se caută povestiri science fiction scrise de femei (pe bani)

Sun, 12 Jan 2014 08:50:59 +0000

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”)

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri SF de până la 7500 cuvinte (fără fantasy)
Ce e SF-ul? În cazul de față, e genul de ficțiune care face speculații despre viitor care sunt bazate pe știință, nu pe magie. „Știință” include și „științele umaniste”, deci merge și cu distopii sau povestiri post-apocaliptice.
Termenul limită? Până pe 14 februarie 2104, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi, 2 cenți pentru retipăriri.

Aveți detaliile complete aici. SF-ul nu e punctul meu forte, recunosc, așa că nu bag mâna în foc că o să trimit ceva. Însă voiam să împărtășesc știrea pentru toate tipele interesate. Dacă sunteți talentate, sau dacă aveți idei, sau dacă vi se pare interesantă ideea, merită să trimiteți. Și dacă ziceți „nu știu destulă engleză ca să scriu în engleză”, părerea mea profesională spune că pentru asta s-au inventat traducătorii. 😛

____

Notă de subsol *: tema e „Femeile distrug SF-ul!” pentru că editoarea a auzit, din nou și din nou, că femeile nu pot să scrie SF. Deși ea scrie SF. Deși multe femei scriu SF. Așa că hai să vedem cum „distrug” femeile SF-ul, mnu? 😉

Pe stradă

Tue, 03 Dec 2013 14:24:56 +0000

„Nu trecem pe aici?” am întrebat, că ni se apropia destinația și următoarea trecere era la vreo douăzeci de metri de locul cu pricina.

S-a redresat rapid. „A, ba da, am uitat că tu ai probleme cu astea…”

Mă uit la trecere, mă uit la ea. „Cu ce am probleme?”

„Cu trecerile de pietoni. Că nu treci decât pe la treceri.”

„Deci faptul că respect regulile de circulație în România înseamnă că am probleme.”

Și brusc am început să înțeleg o parte din universul în care trăiesc.