Povestiri on Roxana-Mălina Chirilă

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Tue, 11 Oct 2016 11:41:19 +0000

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.

Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

În povestea mea ziceam că înainte de Big Bang erau două planete în univers, în care era toaaaată materia din care e formată lumea noastră. Una era relativ mică și foarte densă și moartă, cealaltă era un fel de minge goală pe dinăuntru, care avea râuri de lavă luminoasă și tot felul de plante și animale ciudate. Și pe planeta asta vie existau dragoni.

Pentru că nu existau decât două planete în univers, care erau foarte, foarte departe una de cealaltă, dar fuseseră inițial în repaos una față de alta, atracția gravitațională a intrat în funcțiune și le-a atras din ce în ce mai mult una spre cealaltă până când s-au lovit și explozia lor a fost Big Bang-ul. Răurile alea de lavă au devenit sori, celelalte bucăți de materie au devenit planete, chestii de-astea. Iar dragonii, care erau o civilizație foarte avansată, au scăpat cu viață și au devenit un fel de zeități universale.

Țin minte destul de bine ideea asta, pentru că-mi plăcea enorm la momentul respectiv și aveam o întreagă poveste epică cu tot felul de personaje care ajungea până prin prezent. Dar la concurs am trimis parcă doar partea asta, cu planetele și dragonii.

Comisia din cancelarie mi-a refuzat-o.

„De ce?” am întrebat eu.

„Pentru că e incorectă științific,” mi-a răspuns profesoara mea de română. „Nu asta s-a întâmplat la Big Bang.”

Amu’, nu știu ce-i mai straniu: o poveste cu dragoni pe o planetă pe care funcția soarelui e îndeplinită de râuri de lavă cosmică, sau faptul că niște adulți nu știu că poveștile cu dragoni nu corespund legilor fizice. Dar știu ce-i mai trist.

Sf. Gheorghe în lupta împotriva imposibilităților științifice.

Cercul de literatură aplicată

Sun, 24 Jan 2016 10:46:19 +0000

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.

Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar. Unul dintre profesorii lui, un cercetător de mare clasă, se uitase odată la el în timpul unui seminar și-i zisese, „Vasilovici, n-ai vrea matale să rămâi la noi după ce termini? Ai fi asistentul meu și pe urmă, cine știe…”

Însă o tânără reușise să-i intre în grație marelui dascăl – gurile rele spuneau că nu într-un fel cu totul onest – și Vasilovici fusese trecut cu vederea, apoi repartizat ca profesor într-un oraș mai mic decât unghiile roase ale secretarei care se uitase prostită la proaspătul și indignatul absolvent, care insistase sus și tare că fusese o greșeală.

Vasilovici se scutură, ca să n-adoarmă și el, răpus de vremea mohorâtă și de plictiseala proprilor cuvinte. De-abia aștepta să iasă la pensie. Încă vreo câțiva ani, apoi urma să-și ia câteva ore de formă, cât să-și păstreze pepiniera pentru meditații. Atunci să vezi, ce de timp avea să aibă pentru a-și ostoi setea de cultură!

Însă ce să facă acum cu tinerii insomniaci pe care-i avea în față?

– Se spune, începu el, știind ce interesa tinerii de liceu, că regele Ludovic avea o amantă de viță nobilă.

Elevii care nu adormiseră încă ciuliră brusc urechile. Următoarele momente erau critice, știa Vasilescu. Dacă avea să se încurce în cuvinte, tinerii urmau să-și trezească colegii pentru a chicoti împreună. Dacă avea să ducă povestea prea bine mai departe, însă, clasa avea să se trezească și să-l asculte, vrăjită.

– Poate că numele ei nu vă spune nimic, zise Vasilovici, prudent, dar tatăl ei a luptat în bătălia de care am vorbit ora trecută. Ceea ce e interesant, pentru că întreaga familie a luptat în bătălii importante.

Începu să înșire bătăliile, una câte una, cu data și locația. Interesul pentru amanta regelui era însă prea mare ca să cedeze după primele câteva așa că, regretând amarnic, Vasilovici îi trimise pe strămoșii amantei în toate bătăliile la care se putea gândi, chiar dacă nu știa cu siguranță că luptaseră acolo. Cu cât mergea mai departe în timp, cu atât adăuga mai multe lupte.

„Înmulțind cu doi pentru fiecare generație, se obține numărul de bărbați din partea aceea a familiei” își zise el. „Plus unchi și bastarzi – sigur cineva de același sânge o fi luptat și acolo, dar Doamne iartă-mă, îmi încalc profesionalismul și le spun lucruri nesigure elevilor.” În mod normal n-ar fi făcut așa ceva, dar era un caz dificil și era disperat să scape.

– Se spune chiar că o parte a familiei a luptat și la Hastings, în 1066, stabilindu-se în cele din urmă în Londra, Canterbury…

Ultimul cap căzu pe bancă, iar Vasilovici își dădu seama că încrengăturile vechi ale familiei probabil că nu creșteau exponențial – în fond, rudele de grade prea îndepărtate nu mai erau rude și se puteau căsători între ele. Strămoșii erau oricum mai puțin numeroși decât descendenții, asta era clar.

Spera că nu mințise prea tare, chiar dacă elevii adormiseră înainte să rețină ceva. În fond, avea și el un cod moral.

Cu griijă, Vasilovici porni înregistrarea cu restul lecției și o lăsă să povestească în locul lui, ca elevii să continue să doarmă până la finalul orei. Avusese grijă ca înregistrarea să se termine cu o scuză cum că trebuia să plece puțin mai repede, în cazul în care, trezindu-se greu din somn, cineva avea să-și amintească ultimele lui vorbe.

Vasilovici se mai uită o dată la clasă, asigurându-se că elevii dormeau ori cu capetele pe bancă, ori cu ochii deschiși, privind în gol, apoi se strecură pe hol, fix la țanc pentru întâlnirea din cancelaria de latină, o cămăruță transformată în cabinetul Dancei, singura profesoară de latină din tot liceul. Cum obținuse o cancelarie a ei, nu știa nimeni, dar era mai utilă decât crezuse vreodată cineva.

În cancelaria mică erau deja strânși o mână de profesori, cei mai buni din școală. La fel ca Vasilovici, cu puțin noroc ar fi putut ajunge profesori universitari, așa că se știa că erau cei mai buni din liceu, poate chiar și din județ.

– Ce-avem azi? întrebă Vasilovici. Aripa dreaptă? Aripa stângă?

– Nu mai avem Orbitorul lui Cărtărescu, zise Dancea cu un zâmbet larg. A spus Mioara că aduce ea ceva nou.

– N-avem Cărtărescu? repetă Vasilovici, ca trăznit. Dar nu se poate, am rămas la mijloc cu el!

– E timp, n-au intrat zilele în sac, zise Chirițescu, profesorul de matematică, singurul non-umanist dintre ei. Și sincer, aș mai schimba puțin foaia.

Chirițescu râse. Era un om deosebit de inteligent, de o cultură extraordinară, însă cu tendința agasantă de a se amuza singur la propriile glume, care cel mai des erau proaste. Vasilovici i-o suporta, uneori cu destul de multă dificultate.

Ușa se deschise și intră și Mioara, tânăra profesoară de engleză – atât de tânără încât era singura căreia căreia i se zicea pe numele mic și care li se adresa celorlalți cu „domnule” și „doamnă”. De-abia ieșise de pe băncile facultății, dar Dancea își dăduse seama din prima că era o tânără promițătoare.

– Ce ne-ai adus, Mioară? întrebă Dancea, directă ca de obicei.

– Derrida, zise ea. E de la facultate… profesorii noștri numai despre el vorbeau.

– N-am auzit, spuse Chirițescu. Cu ce se mănâncă?

Profesorul de matematică chicotea iar. Vasilovici trase aer adânc în piept, încercând să-și păstreze răbdarea. Dancea se făcu că nu observă râsul enervant al lui Chirițescu și luă cartea în mână.

– E filozof, domnule profesor. Foarte modern, foarte la modă, foarte influent. Am… v-am adus cartea originală. E drept că am făcut o copie xerox, dar… am decis s-o păstrez pe aceea pentru mine.

– Și bine ai făcut, zise Dancea. Xeroxul pur și simplu nu păstrează aroma originalului. De fapt, nu prea ai de ce să-l păstrezi.

– Ca să-l citesc, murmură Mioara, roșind.

– Ah, da, desigur, spuse Dancea cu tact și diplomație. Lectura clasică este, desigur, importantă.

Dancea răsfoi cartea, sărind peste introducere, și ajunse la primul capitol. Luă patru foi între degete, apoi se uită mai atentă la text și păstră doar două dintre ele.

– E dens, zise Dancea. E și tradus în engleză. Nu putem să ne băgăm la mai mult și să fim siguri că ajungem la timp la orele pe care le avem după asta.

– Atunci doar două file, zise Vasilovici. Și vedem pe urmă dacă putem mai mult.

Dancea dădu aprobatoare din cap și apucă strâns filele. Ceilalți trei erau cu sufletul la gură, așteptând aproape înfiorați. Cu un gest scurt, repetat până atunci de zeci și zeci de ori până ajunsese perfect, Dancea rupse primele două foi. Mioara lăsă să-i scape un geamăt.

– Bun, să-i dăm drumul, zise Dancea ca pentru ea.

Luă o farfurie înnegrită de vreme și rupse pe ea cele două foi, făcându-le bucăți-bucățele din ce în ce mai mici, până când cuvintele lui Derrida erau strânse într-o grămăjoară mică în centrul farfuriei. Preseră deasupra lor un praf albicios, propria ei invenție, apoi le dădu foc.

Grămăjoara arse repede și se transformă într-un scrum mai alb decât ar fi fost de așteptat.

– Acum ce facem? întrebă Mioara.

Vasilovici scotea deja narghileaua din dulap.

– Ce vrem, îi răspunse. Ce vrei, ce-ți surâde, ce-ți place. Poate că în universități au reguli strânse, dar noi suntem profesori de liceu, nu trebuie să fim deosebit de scorțoși în abordările noastre.

– Un lucru, drăguță, zise Chirițescu, care era la per-„drăguță” cu toate femeile de sub treizeci de ani. Literatura nu se ia direct în sânge. Am avut odată în grup un prieten, pe Stanca. Filozof, genial om. Ei bine, în săptămâna aia aveam Levantul lui Cărtărescu, Dancea a făcut praful, iar Stanca și l-a luat în venă.

Vasilovici își luă o parte mică de Derrida și o pregăti pentru narghilea. Lui îi lua cel mai mult să savureze literatura, dar o făcea și mai profund și mai stilat decât ceilalți. Între timp, Dancea își făcea liniuțe scurte de Derrida pe un volum de Marc Aureliu, iar Chirițescu își amesteca Derrida-ul cu miere.

Mioara se opri câteva clipe, pierdută. Așa erau toți la început, nesiguri, temători, până când își găseau stilul propriu de a înțelege și aprecia savoarea literaturii. Apoi, tânăra scoase din buzunar un pachet de țigări.

„Așa cum a zis Dancea, nu-i proastă,” își spuse Vasilovici. „Deja cade în picioare, deși nimeni nu i-a zis ce să facă. Așa e bine să fii în viață: hotărât, gata de orice.”

Mioara desfăcu atentă și grijulie o țigară, scoase tutunul, îl amestecă cu Derrida, apoi se chinui să-l pună înapoi în țigară. Nu reușea, așa că-și luă o coală A4 goală de pe biroul Dancei, rupse din ea o bucată de hârtie și-și reînfășură țigara, pe care o lipi cu greu, cu salivă. Rezultatul nu era foarte arătos, dar nu era rău pentru o primă încercare.

Vasilovici termină de pregătit narghileaua și inspiră adânc din fumul lui Derrida.

Își aduse aminte de Stanca. Bietul Stanca. Genial, dar își injectase Levantul în venă, iar apoi o luase razna. Compunea poezii din care nimeni nu înțelegea nimic, bolborosea cuvinte mari.

„Ce poezii avea?” se întrebă Vasilovici. „Doamne, n-a trecut decât un an, dar am și uitat, sărmanul Stanca, cum l-au dat afară și l-au trimis la nebuni, dar a ajuns pe urmă înapoi acasă și acum e poet și romancier, dar nimeni nu-l înțelege…”

Un singur vers își mai amintea: Jneapăn, lujeri și juisare… Oricât se căznea, nu mai ținea minte nimic altceva, iar aburii lui Derrida îl făceau să viseze. Camera în care se afla părea brusc să fie ca într-un vis.

„Ce e o cameră?” își zise el. „E o construcție cu patru pereți și un acoperiș, dar ea nu este o cameră decât pentru că am decis noi că este.” Revelația i se părea una extraordinară. „Camera nu există decât în imaginația noastră. Geniul nu există decât în imaginația noastră. Totul există doar trecut prin filtrul nostru, lumea întreagă este trecută prin filtrul nostru.”

– E cam tare Derrida, zise Chirițescu. Sau, cum ar spune elevii noștri: e tare Derrida ăsta, e un scriitor foarte tare, tare rău, rău tare, are vreun sens să spunem că e „tare”? Cuvintele pot însemna orice, sensul lor e infinit transmisibil, când te uiți într-un dicționar vezi doar cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvintele continuă, totul e un cuvânt, totul are sens, totul e clar, totul se descrie, oooo, e tare rău Derrida, deși nu e nici tare, nici rău, în sensul propriu al cuvintelor, dar au cuvintele oare vreun sens propriu, nununu, ele există doar pentru că sunt diferite unele de altele, dacă n-ar fi diferite, limba noastră n-ar exista, n-ar exista sens, n-ar exista nimic clar în mintea noastră, diferența face diferența, o vai…

Chirițescu râdea singur, cu sprâncenele ridicate într-o revelație proprie, dar pe care o împărtășea parțial și cu Vasilovici, și cu Dancea, și cu Mioara. Asta era puterea literaturii: să-i apropie pe oameni, să-i facă să împărtășească idei și concepte, chiar dacă nu le înțelegeau mereu la fel.

– De unde știm noi că Stanca nu era genial, cum e Cărtărescu? întrebă Vasilovici, cu voce tare. De unde știm noi că n-a ajuns atât de departe asupra omenirii încât e de neînțeles? Spuneți-mi, ce e geniul dacă nu o construcție umană? Eu declar că Stanca e genial! Cine mă poate contrazice? Ascultați aici: jneapăn, lujeri și juisare! E excelent! Are acea dragoste pentru armonia sunetului pe care o are și Eminescu, are…

Vasilovici uită să mai spună ceva, pentru că gândurile îl duceau deja în altă parte. Era vag conștient că Mioara începuse să-și povestească trăirile și înțelegerile. Dancea îi privea pe toți printre pleoape întredeschise, mai tăcută decât de obicei.

„Destul de des ne-am strâns aici, împotriva forțelor potrivnice ale proștilor ce ni se împotrivesc,” își zise Vasilovici melancolic. „Să săpăm săptămână de săptămână după sensuri, suspinând după ceva superior.” Își dădu seama că poate mai rămăsese din Levant pe farfurioara Dancei, că gândea… nu, nu în rime, cealaltă. Aliterat. „Mari scriitori, și Cărtărescu, și Derrida. Și uite ce-i: noi cei de aici, suntem prea buni pentru liceu, suntem prea buni pentru munca pe care-o facem, prea buni pentru viețile pe care le avem. Ar fi trebuit să ajungem mult mai sus.”

Vasilovici inspiră adânc și se lăsă pe spate pe scaun.

„Grupul de literatură aplicată… rar mai găsești așa ceva. Am făcut mai mult ca alții, merităm mai mult. Când suntem la ore, dăm totul din noi, dar elevii nu ne apreciază.” Cunoștea senzația, o mai avusese și altă dată. Încă de când nemernica de Adumitresei îi suflase postul de asistent universitar. Era simplu de spus în câteva cuvinte. „Suntem mai buni de atât și meritam mai mult.” Ochii i se închideau lent, camera îi fugea prin fața ochilor și idei miraculoase îi străluceau pe cerul minții ca niște stele căzătoare care urmau să devină doar amintiri vagi până la ora următoare. „Meritam mai mult.”

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mon, 15 Sep 2014 10:04:09 +0000

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat. La un moment dat probabil că și-a dat seama că vorbea mai mult de el, că m-a întrebat ce fac eu. Eram într-o zi pesimistă și el se simțea prost, așa că i-am zis că nici eu nu stau excepțional – traduc, scriu, nicio găselniță genială, viața e grea în România mai ales din anumite puncte de vedere care au de-a face cu impozite, cumpărători de cultură și alte chestii.

Tipul a făcut ochii mari și s-a lansat într-un monolog care a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce se lungea. De obicei mă prind ce vrea o persoană de la mine, dar de data asta conversația a ajuns pe tărâmuri atât de vagi și nebuloase încât m-am pierdut. De fiecare dată când credeam că se dă la mine, vorbea despre afaceri. Când decideam că mă mustră că nu-mi valorific potențialul, o dădea pe cum arăt și pe cât de inteligentă sunt. Când începeam să prind șirul, băga aleatoriu câte o chestie de mă întrebam dacă vrea să mă invite la un curs de dezvoltare personală.

Mi-a explicat că pot să fac multe lucruri, doar că trebuie să valorific anumite calități pe care le am. Că sunt o femeie inteligentă, sunt o femeie frumoasă, sunt o femeie capabilă! Viața mea poate să fie plină! Când a fost ultima oară când m-am îmbătat? Dar nu cu băutură, neapărat, ci cu viață! Adică, eventual cu un platou cu brânză. Înțeleg ce vrea să spună?

„Mă mai îmbăt cu viață uneori,” am zis vag, „dar nu cu platouri cu brânză.”

Adică ce voia el de fapt să zică era să trăiesc! El ar vrea, cum să-mi spună – deci, eu sunt ca un american.

„…!” am zis eu, elocvent, la care el a început să gesticuleze mai larg și mai agitat.

Americanii sunt genul ăla de oameni, mi-a explicat, deci să zicem că mie-mi plac tricourile, și lui îi plac cămășile. Și e ok. Nu că ar vrea să spună ceva cu asta neapărat, adică tricourile mele, deci de fapt aș putea să văd și alte perspective, dar nu vrea să mă judece pentru ele sau ceva. Însă sunt anumite lucruri care sunt la degetul meu mic. Alții n-ar putea să le facă, dar eu ca femeie pot să fac aproape orice cam de trei ori mai ușor ca un bărbat, mai ales că sunt deșteaptă.

„Ce fel de lucruri?” am zis.

Tot felul de lucruri, eu trebuie să mă uit bine la mine și să-mi dau seama. În plus, e ok să fii nervos uneori.

(Eu nu eram nervoasă. Eu eram în ceață.)

Deci, mi-a zis, încercând să se adune și evitând în continuare subiectul, oricare ar fi fost el, ideea e că eu pot să fac tot felul de lucruri și dacă vreau pot să valorific anumite chestii. Nu contează ce lucruri și chestii, nu poate să-mi spună el mie, trebuie să-mi dau eu seama. Că sunt anumite posibilități… Deci, de exemplu, peste câțiva ani i-ar plăcea să mă vadă pe tocuri și toate lucrurile care acum mi se par importante să fie doar hobby-uri.

(Am încercat să citesc printre rânduri, dar abisul dintre rânduri s-a holbat înapoi la mine)

Mi-a repetat iar că sunt frumoasă, că aș putea să fiu trăsnet (dar n-a folosit cuvântul ăsta), că eu am anumite oportunități ca femeie, că pot scoate la iveală diverse lucruri, că aș putea fi și aș putea drege și deh, mi-e ușor pentru că arăt bine și sunt inteligentă! Aici deja începeam iar să înclin spre „Ăsta se dă la mine, dar n-o spune direct”.

Doar că a continuat prin a-mi zice că nu-și permite să-mi spună mai multe pentru că nu suntem în genul ăla de relație, însă oportunitățile pe care eu le am în viață, păi pot ajunge departe, carieră, chestii… N-ar trebui să fiu în situația în care sunt! Sunt mai bună de atât și ar trebui să-mi dau seama de chestia asta, pentru că niște alte persoane care nu au calitățile mele au ajuns mult mai departe. Ideea e să văd, să valorific și să nu mai stau așa, degeaba. Mi-am zis, „Ăsta vrea să-mi spună că sunt fraieră, dar nu știe cum.”

După încă vreo câteva replici în care conversația a trecut de Eugen Ionescu și a început să-l aștepte pe Godot, am decis că mi-a cam ajuns orbecăitul prin ceață și că sosise momentul ca discuția să-și schimbe macazul. Ofensivă? Ofensivă.

„Ultima oară când m-a luat cineva așa, cu „ești frumoasă și deșteaptă și poți mai mult”,” i-am zis, cu cea mai serioasă față pe care o puteam face, „mi-a sugerat să fiu o dominatrix. Crede-mă, nu poți să treci dincolo de anumite limite mai mult de atât, indiferent ce ai vrea să zici. Deci zi.”

Expresia de pe fața lui a fost absolut memorabilă. A bătut atât de repede în retragere că era să pice de pe scaun, s-a fâstâcit, a repetat că nu asta voia să zică, nu asta voia să zică deloc! Și după ce s-a mai foit puțin, într-un final, cu un aer resemnat, m-a întrebat de cât timp am prieten – acesta fiind momentul în care m-am prins că într-adevăr se dădea la mine și nu-mi sugera să mă angajez într-o corporație mare, ca să fiu amanta șefului (deși pe cuvântul meu că tot monologul lui suna ca un motivațional-reclamă la așa ceva). M-a întrebat de prieten (cu ce se ocupă, de unde e), după care a decis că trec printr-o fază și că noi doi o să scriem un roman împreună peste câțiva ani, că are niște idei grozave.

Mi-a plăcut asta cu scrisul, pentru că a fost așa, un călcat în strachină de final, ca să se asigure că a spus prostii de la început până la sfârșit. Nu există cale mai rapidă să faci un scriitor să fugă decât să-i spui „Am o idee genială, tu trebuie doar s-o scrii!” – pentru că de fapt asta înseamnă „eu îți spun ce să faci și tu lucrezi gratis, ba mai ai șansa să te și bat la cap că nu faci ce trebuie”.

Când am plecat părea să se dea cu capul de masă și să numere păsărelele care i-au ieșit pe gură.

E cineva care nu știe senzația? Există un moment în care îți dai seama că ai spus ceva greșit și vrei s-o dregi. Doar că încercând s-o dregi te afunzi mai rău și te impacientezi, ai timp să-ți dai seama că ai spus prostii, dar nu și timpul necesar să-ți dai seama cum ar trebui să reformulezi – așa că mai spui încă ceva și încă ceva, iar în curând aproape că nu există lucru pe care să-l spui care să nu fie absurd și care să nu trebuiască dres. Te afunzi exponențial, ideile proaste vin val-vârtej. Ar trebui să te oprești, dar ar fi trebuit să te oprești la început, iar acum te agiți din ce în ce mai tare și speri disperat că există un buton de undo undeva – doar că nu e. Metaforele ajung o vraiște generală, comparațiile se pierd la mijloc, uiți unde te ducea o idee bună, vrei să discuți totul odată ca să-l asiguri pe celălalt că ești normal la cap și în cele din urmă gura vorbește singură și creierul privește oripilat finalul prost care se apropie, sperând să apară un miracol salvator (cam așa...).

Cea mai rea chestie de genul ăsta mi s-a întâmplat, cred, cu două gemene. Nu le știam aproape deloc, dar aveam de lucru împreună. În general stau prost cu reținerea numelor, așa că le încurcam la greu, inclusiv le salvasem aiurea în agenda telefonică (și pe bunici îi aveam invers, se întâmplă) – ei bine, într-o zi când eram atât de răcită că nu știam ce-i cu mine, m-a sunat una dintre ele. Am încurcat-o de la cap la coadă cu cealaltă, în ciuda faptului că-mi spunea la fiecare pas care dintre ele era. Cu cât se enerva mai tare și striga „AIA SUNT EU, SORĂ-MEA E ANDREEA!”, cu atât mai mult, disperată să arăt că nu îmi bat joc de ea și că le pot distinge, mă adresam cu numele greșit și îi povesteam ce discutasem cu sor-sa… doar că din păcate tot cu ea discutasem. Inclusiv i-am zis că am trimis un mail și am citit numele de acolo, ea a dat iar un strigăt că ea e persoana în cauză și că n-a primit nimic, probabil că i-am trimis mail-ul soră-sii.

După telefonul ăla n-a mai vorbit niciuna dintre ele cu mine niciodată. Noroc că era ultima oară când trebuia să discutăm.

Am mai pățit-o uneori și cu prieteni – noroc că prietenii mă știu și încep să râdă de mine suficient de repede ca să mă pot opri în timp util. Scap după primele două perle.

Pentru restul situațiilor am găsit o rezolvare. Nu e perfectă, dar uneori merge. În primul rând, când aud ce am zis și e o chestie deosebit de stupidă, dar scurtă, mă opresc. Încerc să proiectez o atmosferă care să spună că sensul cuvintelor mele este profund, înțelept, inteligent – și e vina interlocutorului că nu înțelege exact subtilitatea gândirii mele.

Secretul e ăsta: în fond, orice trăsnaie suficient de scurtă și spusă cu destulă seriozitate poate părea profund înțeleaptă, mai ales dacă celălalt o analizează și răsanalizează. Să fie vorba de sarcasm? Ironie? Subtilitate? Să fi avut eu o înțelegere mai profundă decât a lui? Dacă studiezi o frază suficient, poate să pară că are logică. Și dacă o studiezi multișor până să-ți dai seama care e sensul, decizi că e înțeleaptă, pentru că doar ți-a luat atâta să te prinzi!

Dacă nu merge, par ușor ciudățică, dar e ok. Mai bine ușor ciudățică decât ciudată rău.

Despre rechini și alți comestibili care înoată

Wed, 26 Mar 2014 14:07:43 +0000

Unul din dialogurile alea care mi-au rămas în minte.

A: Am cumpărat niște rondele de rechin. Știi ce grasă e carnea de rechin? Nu-ți poți imagina, nici mie nu mi-a venit să cred.

B: De ce?

A: Pentru că rechinul mănâncă alți pești, nu? Și pentru asta trebuie să-i prindă din urmă, așa că ar trebui să fie mai… atletic.

B: Păi da, dar dacă un rechin nu se mișcă destul de repede face foamea în ziua aia și cam atât. Când se satură nu mai are nicio treabă, poate să lenevească. În schimb peștii ceilalți trebuie să fugă mai repede decât rechinul în fiecare zi, de fiecare dată când îl văd. Dacă sunt mai lenți, haț, gata, s-a terminat, nu mai au altă zi în care să se miște repede. Așa că ei chiar au nevoie de mușchii ăia și chiar au toate motivele să se miște o grămadă.

Dacă aș fi dintre ăia cu dezvoltarea personală, aș adăuga la final: trebuie să gândești în afara cutiei! Să nu te lași închis într-o singură viziune! Să vezi ce se află în afara opțiunilor pe care-ți permiți să le observi, pentru că Realitatea este mult mai mare decât credem că e în general!

Dacă aș vrea să discut despre rațiune: logica e un instrument foarte bun, dar e important și să știi să-ți alegi premisele.

Dacă aș fi într-o pasă cinică, aș spune: cel mai tare ne delectează gustul celor care s-au zbătut mult ca să nu delecteze pe nimeni cu gustul lor.

Dacă m-aș simți naturo-maniacă: săracii peștișori se chinuie mult să trăiască și noi îi mâncăm…

Însă astăzi sunt într-o cu totul altă stare de spirit, așa că: am postat dialogul doar pentru că m-a distrat. Ce mi-aș dori acum mai mult decât o morală sau o concluzie ar fi niște somon crud.

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Sat, 15 Mar 2014 16:41:10 +0000

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri horror și fantasy între 1500 și 7500 cuvinte.
Termenul limită? Până pe 31 martie 2014, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi (toate povestirile trimise vor fi luate în considerare pentru numerele normale din cele două reviste, pentru prețuri ceva mai mici, de 5 cenți/cuvânt pentru povestiri noi și 1 cent/cuvânt pentru povestiri retipărite).

Aveți detaliile complete pentru horror aici, iar pentru fantasy aici.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că au făcut exact același lucru cu povestirile SF în februarie și am scris atunci despre asta. La fel ca atunci, dacă scrieți, dacă vi se pare interesant, dacă aveți o idee mișto, merită încercat. Nu știți destulă engleză? Pentru asta s-au inventat traducătorii. Vă întrebați ce puteți face cu povestirile, dacă vă sunt respinse? Le trimiteți altundeva, pentru că mai există și alte reviste/site-uri dornice să primească povestiri.

Mă urmărește berea Ciuc

Tue, 04 Mar 2014 14:02:13 +0000

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe.

Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați).

Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

Pentru că tot băteam eu drumurile cu scopuri de lucru, a rămas că mă duc pe acolo și le iau de la fața locului când decid că e timpul pentru pauza de masă. Zis și făcut. Mă duc, mă așez. Apare chelnerița.

„Două pizze la pachet, vă rog,” zic. Îi explic de care.

Chelnerița repetă după mine conștiincioasă – una vegetariană fără măsline, da? Da.

„Altceva?”

„Nimic, mersi, doar pizzele.”

Stau, frec menta pentru că mi-am uitat Kindle-ul acasă. După câteva minute, tipa se întoarce și-mi pune pe masă, ce altceva? Două beri Ciuc. Radler, dacă încălzește pe cineva cu ceva situația.

După experiența precedentă, și luând în considerare faptul că în ultimele zile totul e posibil, am rămas împietrită. Încercam să-mi imaginez cum, CUM se poate interpreta toată comanda mea ca „două beri Ciuc, vă rog.” Mă uit în jur – localul suficient de gol ca să nu zici că a încurcat comenzile de prea multă agitație.

„Două pizze?” zic eu, cu aerul pierdut al cuiva care a picat în alt univers. „Fără beri?”

„Nu, nu,” îmi spune chelnerița și înainte să apuc să-i spun că ba da, vă rog eu, nu iar Ciuc, chiar n-am cerut Ciuc, e a doua oară când primesc Ciuc fără să-l vreau și chiar nu-l vreau, tipa continuă: „Berile sunt din partea casei azi.”

„Dar…”

Mi le lasă pe masă, unde mă uit la ele ca la poarta nouă.

Universul conspiră împotriva mea și aruncă în mine cu bere Ciuc. Prima oară am scăpat de ea – a doua oară n-am avut ce face. E a mea. Am luat-o acasă, am desfăcut una și am băut-o. Are gust de limonadă cu bere, poate pentru că asta și e. În continuare nu-mi place berea. E suficient? Putem renunța la bere acum, universule? Ascultă-mă. Bailey’s. Bailey’s. Bailey’s. Dacă tot vrei să-mi pasezi alcool, BAILEY’S!

Povestea prințesei Alfhild

Mon, 03 Feb 2014 10:25:30 +0000

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

Așa că Alfhild își ascundea preafrumoasa față și trăia cu cele două reptile. Când venea câte un prinț la ușa ei, dar nu reușea să o deschidă, era ucis. Însă într-o zi, prințul Alf, care auzise de frumoasa domniță, a reușit să-i spargă ușa și a venit la ea în piei însângerate de animale și i-a ucis apărătorii.

Tatăl lui Alfhild a spus că dacă fiica lui e dornică, el i-o dă lui Alf de nevastă. Ei îi cam căzuse cu tronc băiatul, dar mama ei i-a spus să se mai gândească o dată. Așa că Alfhild l-a refuzat și, probabil sătulă să fie închisă în cameră cu un voal pe față, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, a strâns un grup de alte fecioare care erau într-un gând cu ea și și-a găsit o nouă carieră: pirateria.

S-a descurcat extraordinar cu echipajul ei feminin și până la urmă și-a făcut rost și de o corabie cu echipaj masculin, iar apoi de o flotă întreagă. Și s-a tot bătut pe mare, încununată de succes.

Doar că pretendentul Alf continua să o caute prin lume. Și, la un moment dat, fiind pe mare, mica lui flotă s-a întâlnit cu una gigantică de pirați. A fost sfătuit să fugă, dar el a insistat să dea piept cu numeroșii dușmani (e destul de clar unde merge povestea, nu?). Și în bătălie a reușit să-i dărâme coiful căpitanului, ca să descopere că era Alfhild. Pe care a luat-o de nevastă, a reîmbrăcat-o în haine femeiești și căreia i-a făcut copii.

Din păcate nu știm exact ce părere avea Alfhild de toată chestia cu căsătoria, pentru că autorul din Gesta Danorum era mai ocupat să fie supărat că unele femei îndrăznesc să se bată cu bărbații, de parcă „și-ar fi uitat starea naturală” sau ar fi renunțat la sexul lor, că și-ar fi lăsat deoparte delicatețea feminină și ar fi devenit dure ca bărbații. E așa de supărat încât îmi aduce aminte de toți cei care spun că în zilele de azi femeile au uitat să fie femei și că devin bărbățoase. Ah, cât de decăzută a ajuns lumea în ultimul timp!

(Sura poveștii: Princesses Behaving Badly: Real Stories from History Without the Fairy-Tale Endings și Gesta Danorum, cartea a șaptea)

O cafea sau o bere.

Wed, 29 Jan 2014 07:43:08 +0000

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.

Urme de pași în nisip

Mon, 27 Jan 2014 08:26:19 +0000

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).

Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

„Văd că m-ai lăsat singur la greu,” spune omul.

„Ba nu,” răspunde Dumnezeu. „Vezi o singură pereche de urme pentru că în acele zile te-am purtat în brațe.”

În momentul ăla eu cred că m-aș fi întors către Dumnezeu și i-aș fi zis, „Să înțeleg că nu prea te pricepi la avut grijă de alții sau cum?”

Bănuiesc că povestirea vrea să spună că Dumnezeu are grijă să nu ne fie și mai rău, sau că Dumnezeu e mereu cu noi, sau ceva de genul. Dar sună puțin altfel. Adică, bine, ai surpriza că și atunci când crezi că ești singur Dumnezeu e cu tine, dar vezi că dacă te ia în brațe te dă cu capul de tocul ușii. Slabă consolare.

Aprobare de sus

Fri, 24 Jan 2014 06:48:44 +0000

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.

„O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor.

„De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea.

„Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer. „De sus.”

Mama a stat să se gândească puțin la pietatea celor care primesc aprobare de la Dumnezeu și s-a întrebat, probabil, care e ritualul prin care preoții ajung să fie convinși că divinitatea e de acord cu planurile lor arhitecturale. Știu că la asta m-am gândit și eu când mi-a povestit: de unde știi ce planuri are El pentru căsuțele de lumânărele?

„De sus,” a insistat preotul, văzându-i confuzia. „De la primărie, normal. Nu se poate face nimic fără aprobarea lor.”

După cum a comentat mama când mi-a povestit scena, fiecare om are susul lui.

Sondaje și vânzări la telefon

Sun, 19 Jan 2014 14:08:04 +0000

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns.

„Bună ziua, fac un sondaj legat de posturile de radio din România. Dacă mi-ați putea răspunde la câteva întrebări?”
„Cu mare plăcere, dar știți, eu nu ascult radioul.”
„Ah, bine, mulțumesc. Pot să vă sun atunci altă dată?”
„Desigur, dar nici atunci n-o să ascult radioul.”
Moment de pauză, după care tipa și-a cerut scuze, s-a amuzat puțin, și-a luat la revedere și cu asta basta.

Azi, îmi spune o prietenă pe Facebook că a sunat-o un tip la telefon, că o să înceapă în curând jocurile olimpice și Visa are exclusivitate, oamenii o să investească și o să crească valoarea acțiunilor. Ea poate să facă profit 25%! Ea s-a tot chinuit să-i spună că nu-i interesată, dar tipul vorbea și vorbea și vorbea. Când în sfârșit a tras aer în piept, a vorbit și ea.

„Mulțumesc, nu sunt interesată, să aveți o seară plăcută!”
„Și m-ați lăsat să vorbesc atâta?!”
„Păi… dacă n-am reușit să zic nimic până acum.” Pac! Închide.
Sună telefonul, fata răspunde. Tipul, ofensat.
„Nu e politicos să-mi închideți din prima!”
„Da’ nu v-am închis din prima: am așteptat să pot să vă spun că nu sunt interesată PENTRU CĂ NU SUNT INTERESATĂ,” tipul începuse iar să vorbească peste ea, „v-am urat o seară bună și abia după aia am închis. Ceea ce am să fac din nou.” Și pac! I-a închis, în timp ce el încă încerca să o convingă să investească.

Am ascultat-o până la capăt și m-am întrebat de ce sunt unii convinși că un om nervos e interesat de produsul lor. I-am povestit faza maică-mii, care și-a adus aminte că la un moment dat o tot sunau cei de la Forex. Până la urmă a avut următoarea conversație cu unul din indivizi:

„Bună ziua, sunt de la Forex […],” a început tipul cu viteza specifică a celor care știu că dacă-ți dau un moment o să le închizi în nas. Mama a așteptat să termine.
„Domnule,” a zis, cu aceeași viteză și același stil ca el, „momentan nu pot să mă alătur dumneavoastră, dar pot să vă vând cel mai nou pont posibil pe care dacă-l veți aplica veți avea un câștig de 80%, vă rog să mă credeți că ceea ce vă voi prezenta acum sunt informații strict confidențiale pe care vi le voi împărtăși doar dumneavoastră! Avem un stoc de nasturi din China – și probabil că vă întrebați, ce să faceți cu acești superbi nasturi din China? La ora actuală majoritatea populației gândește astfel, dar să știți că în nici zece ani aceștia vor fi marea lovitură pentru că sunt ieftini, de calitate și au un aspect deosebit, vor fi prezenți pe toate hainele din România, de la toate casele de modă și de la toți producătorii autohtoni, fiind disponbili într-o gamă variată de forme și modele, iar cei care vor fi intrat de la bun început în această afacere vor fi invidiați de ceilalți ca având o intuiție deosebită a afacerilor și posibilităților. Acum se vând ieftin, vă putem oferi cantități mari pe care să le puteți apoi vinde în clipa în care prețurile vor crește cu până la 120%!”
Pauză la celălalt capăt al telefonului. „…Vă bateți joc de mine.”
„Da,” a răspuns senină maică-mea. „Dar dacă vreți, cred că într-adevăr am niște nasturi prin pivniță.”

A fost ultima oară când a fost contactată de cei de la Forex.

Se caută povestiri science fiction scrise de femei (pe bani)

Sun, 12 Jan 2014 08:50:59 +0000

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”)

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri SF de până la 7500 cuvinte (fără fantasy)
Ce e SF-ul? În cazul de față, e genul de ficțiune care face speculații despre viitor care sunt bazate pe știință, nu pe magie. „Știință” include și „științele umaniste”, deci merge și cu distopii sau povestiri post-apocaliptice.
Termenul limită? Până pe 14 februarie 2104, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi, 2 cenți pentru retipăriri.

Aveți detaliile complete aici. SF-ul nu e punctul meu forte, recunosc, așa că nu bag mâna în foc că o să trimit ceva. Însă voiam să împărtășesc știrea pentru toate tipele interesate. Dacă sunteți talentate, sau dacă aveți idei, sau dacă vi se pare interesantă ideea, merită să trimiteți. Și dacă ziceți „nu știu destulă engleză ca să scriu în engleză”, părerea mea profesională spune că pentru asta s-au inventat traducătorii. 😛

____

Notă de subsol *: tema e „Femeile distrug SF-ul!” pentru că editoarea a auzit, din nou și din nou, că femeile nu pot să scrie SF. Deși ea scrie SF. Deși multe femei scriu SF. Așa că hai să vedem cum „distrug” femeile SF-ul, mnu? 😉

Mică-i lumea

Sat, 04 Jan 2014 14:02:09 +0000

Am fost la o cafea cu frate-miu acum câteva zile și mi-am adus aminte că acum vreun an îi zisesem unei tipe, Ioana, că o s-o sun când ajung prin Brașov. Evident, vreo două luni am uitat s-o fac, după care mi-a fost jenă să mai aduc vorba. Îi zic lui frate-miu de episod și îi spun numele complet al fetei (știu tone de Ioane).

„Ioana?!” zice el. „Dar tu de unde o știi pe Ioana, că eu o știam din școală?”

„Păi, cred că maică-sa e verișoară cu mătușă-mea din Cluj,” răspund. „Dacă n-am încurcat rubedeniile. Am cunoscut-o iarna trecută când i-am ținut locul maică-mii la întâlnirea de familie de revelion.”

Mai continuă discuția despre brașoveni pe care-i cunoaștem și cum unii se cunosc între ei. Și uite așa îl aduc în vorbă pe Dorin, care e prieten pe Facebook cu o tipă pe care o consider mentorița mea în ale scrisului.

„Stai că-l știu pe Dorin,” zice frate-miu. „Discuta pe Facebook cu unul dintr-o clasă paralelă de la mine din școală.”

Mi-a arătat discuția de pe Facebook.

„Da, el e,” răspund.

„E mic orașul,” adaugă el.

„Stai să vezi cum e în Sfântu Gheorghe.” La noi în oraș nu poți să arunci o piatră fără să nimerești un cunoscut al unui cunoscut.

Și pentru că frate-miu venea spre Sf. Gh. să-l viziteze pe taică-meu, m-am urcat și eu cu el în mașină. Tata a rămas mască când ne-a văzut pe amândoi la ușă (cred că n-am mai fost în aceeași cameră și cu tata, și cu frate-miu de ani buni de zile). Avea oaspeți, printre care și o tipă de care-mi tot vorbise că e prietenă de familie cu el, sau ceva. Mă uit la blonda din fața mea, cu un nas familiar, un aer familiar, un fel de a se purta al naibii de familiar.

Se uită și ea la mine. Până la urmă taică-meu dă să ne facă cunoștință.

„Dar noi nu ne cunoaștem?” zic eu vag.

„Chiar tu ești!” zice Camelia. „Mă gândeam că semeni.__”

Eu o duc foarte prost cu recunoscutul fețelor, dar pe a ei o știam cât de cât pentru că la un moment dat lucrasem la același scurt metraj. Și dup-aia făcusem de trei nenorocite de ori subtitrarea în engleză a filmului (probleme tehnice care nu erau din vina mea). Și apoi folosisem câteva cadre din filmul ei pentru filmul meu cu ceainicul.

Și da, asta se întâmpla după ce am postat filmulețul.

Încep să mă simt ca într-o comedie de-aia veche.

Chestii Crăciunești

Thu, 26 Dec 2013 12:54:22 +0000

Ieri am stat în pijama până pe la 3 jumate (da, PM) și când mi-am anunțat intenția de a mă schimba, maică-mea m-a întrebat senină: „Te schimbi direct în pijama?” Așa că m-am dus să îmi încerc pijamaua nouă, doar ca să văd ce privire are când mă vede în alta.

Am discutat despre cozonaci și despre războiul cozonăcelii de pe blog.

„Mereu am crezut că ceva nu-i în regulă cu mine că nu-mi plac,” mi-a zis. „Când eram mică eu și tata puneam felii de cozonac la prăjit, le ungeam cu unt și le mâncam cu gem.”

„Și tu?!” Sincer, nu mai știu de unde am preluat ideea (probabil că de la ea), dar și eu începusem să mănânc felii prăjite de cozonac unse cu unt la un moment dat. Zău. Sunt mai bune. Sunt ca varianta mai dulce a pâinii prăjite cu unt, după care mă dau în vânt.

Și din discuție-n discuție, am ajuns la beigli/baigli, care-s un fel de cozonăcei-ruladă, cu aluat fărâmicios și subțire, plini de umplutură. Bunică-mea din partea tatălui făcea unii de tăiai beigliul în două și mâncai o jumătate întreagă pe nerăsuflate.

„Ar trebui să mai încerc o dată să fac,” a zis.

„Plup,” am răspuns, ridicând brusc palma și apoi fluturându-mi degetele într-un picaj lent. „Plup, plup, pluplup.”

Poate că nu e cea mai normală reacție la care te poți aștepta în momentul în care propui să faci prăjituri, dar era clar ce încercam eu să imit cu onomatopee și gesticulație. Mai demult a mai încercat să facă beigli, doar că voia să se asigure că au un raport ridicat mac/aluat. Așa că a pregătit umplutura, i-a rulat, i-a pus la cuptor… și la un moment dat, uitându-ne pe ușa cuptorului, am văzut că încep să erupă cozonăceii. Pe ici, pe colo, presiunea macului în creștere spărgea stratul fin de aluat și umplutura ieșea la suprafață ca o lavă neagră – se scurgea pe suprafața cozonacului, pica pe hârtia de copt, iar în altă parte un alt cozonac își dădea drumul. Aluatul se spărgea în cratere mici și mari, macul începea să înece tava cu ambiții demne de Vezuviu. Cozonăceii dispăreau, fiecare ruladă părea să vrea să se inverseze, să fie cu aluatul înăuntru și umplutura peste tot.

După ce i-am declarat un dezastru, i-am mâncat cu lingurița, dând ici-colo de aluatul pierdut în mac cum dai de gogoșile de profiterol în înghețata cu profiterol cumpărată din hypermarketuri.

Și pentru că mi s-a reproșat că acord tratament preferențial copacului împodobit din camera mea, am fost nevoită să le fac poze și celorlalți doi copaci împodobiți din casă. Nu, n-avem brad anul ăsta. Că n-avem, de-aia. Așa că ne-am distrat cu ăștia. Sunt atât de aiuristici că n-ai cum să rămâi sobru în preajma lor.

Când nimeni nu socializează

Mon, 11 Nov 2013 08:36:54 +0000

Recunosc că atunci când mă apucă de-abia dacă smulgi din mine câteva cuvinte pe zi. Mă bag cu nasul în calculator și aici rămân. Sau dacă nu, căștile pe urechi și pornesc pe străzi. Îmi plac oamenii, dar în cantități mai mici.

No, într-o zi din asta s-a nimerit să mă întâlnesc cu o cunoscută. Dau să trec pe lângă ea cu un simplu salut, dar îmi face semn să mă opresc. Vorbea la telefon. Aștept puțin, și la un moment dat tipa zice, „Da, da,” după care închide telefonul. „S-a întrerupt,” zice.

„Poftim?” întreb eu. Nu de alta, dar văzusem clar cum apăsease butonul să termine conversația.

„Nu mai am baterie,” repetă, închizându-și telefonul. „Că nu mai aveam chef să vorbesc cu ea.”

Ah. Bun. Chestia aia pe care nu cred că n-a făcut-o cineva. ‘N-am semnal, n-am semnal’ sau ‘mi se duce bateria’ sau alte metode semi-elegante de a scăpa de cei care mai au ceva extrem de important de zis timp de zece minute după ce ne-am scuzat că avem ceva urgent de făcut.

„Ce mai faci?” mă întreabă. Urmează faza cu ’eu bine, tu bine’, bineînțeles, că e minima curtoazie. După care îi zic:

„A, păi uite, mă învârteam prin zonă. Dacă nu-i nimic important, mă duc să mă mai învârt, și ne întâlnim altă dată? Eventual la o cafea?”

„Nu-mi vine să cred,” zice ea, enervându-se brusc, „ azi nimeni n-are chef să socializeze cu mine.”

Noroc că are simțul umorului tipa și nu s-a enervat când am râs cu lacrimi de ea.

Ploua mocănește cu scriitori căzuți din rai.

Fri, 25 Oct 2013 20:32:23 +0000

Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.

Privind în sus, oamenii au văzut cum pe raze de soare coborau Florin Iaru, Cirstian Teodorescu, Liviu Radu și Daniel Dincă. Și au început să se închine în fața lor și să le aștearnă covoare roșii pe care să aterizeze. În jurul lor răsuna aproape asurzitor vocea lui Mircea Cărtărescu: „Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul?”

Cei patru veniți din ceruri au continuat să coboare pe scări invizibile, însoțiți de vocea lui Cărtărescu: „Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei”.

Mulți oameni și-au făcut cruci. Alții s-au întrebat de ce disecă Cărtărescu aripi de fluturi. Iar cei patru veniți din ceruri au ajuns la nivelul solului, pe covoarele roșii. Vocea lui Cărtărescu a răsunat ultimele acorduri: „cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?!”

După ce ecourile lui Cărtărescu s-au spart de capetele nedumerite ale populației și cei patru și-au recăpătat stabilitatea pe picioare, Daniel Dincă a ieșit în față și a zis: „Noi suntem scriitorii! Noi scriem Literatură!” Iar poporul s-a închinat în fața lui.

Și așa s-a născut lumea literară românească contemporană. Sau cel puțin, așa-mi imaginez eu scena.

*****

Amica Linda e momentan voluntară la Salonul de Carte din Iași, unde aleargă de colo și colo și face tot felul de chestii interesante (gen, aproape dă nas în nas cu regalitatea, sau e strivită de un raft de cărți – deși nu ambele în același timp). Bineînțeles, Literatura cu care tot dă nas în nas pe acolo e Literatură. Cu L mare și superioritate. Pentru că, nu-i așa, din când în când plouă cu scriitori căzuți din rai, care ne merită tot respectul deși nu le-am mai auzit numele până acum și când le deschidem cărțile ni se strepezesc dinții.

Cred că Literatura ne omoară, literar vorbind. Avem tot felul de scriitori care vor să scrie ceva extraordinar, filozofic, magnific, superior, genial, deosebit, strălucit, revelator, metafizic. Nimeni nu pare să vrea să scrie ceva mișto. Un bestseller? O carte de-aia de întorci paginile să vezi ce se întâmplă? Mă întreb care sunt cei care scriu ca să distreze, ca să te facă să sari de colo-colo și să zici „cool!”

Acum vreo 2 luni, în Brașov fiind, am întrat în librăria Șt. O. Iosif și m-am convins să mă apropiu de rafturile cu scriitori români. Am pus mâna pe o carte, i-am citit rezumatul și aproape mi-a stat inima în piept de bucurie: pe coperta din spate scria de Tolstoi, care o iubea pe Anna Karenina, care însă era îndrăgostită de Flaubert, dar el alerga după Madame Bovary, care la rândul ei… sau ceva de genul. Nu mai știu exact ce și cum și cine.

Mi-am imaginat ceva gen The Eyre Affair, cu personaje și scriitori care se întâlnesc într-un univers alternativ. Ți-l imaginezi pe Tolstoi la patru ace, umblând după eleganta Anna Karenina, care se îndrăgostește de Flaubert, amatorul de experiențe sexuale exotice? Și tot așa? Pentru că eu da și aș fi vrut enorm să citesc povestea.

Ehhh… Era o impresie falsă. La o primă răsfoire mi-au căzut ochii pe câteva fraze la care aș fi avut nevoie de DEX și la o a doua răsfoire am văzut chestii sforăitoare. Am pus cartea jos, i-am uitat titlul și scriitorul. Țin minte doar ideea și acel ar-fi-putut-să-fie.

*****

Cei patru de mai sus. Scriitorii veniți din ceruri. Florin Iaru și Cristian Teodorescu sunt acum la Iași, au fost la ceva întâlnire a scriitorilor. I-a menționat Linda și am dat pe Google după ei, că n-am auzit de ei în viața mea. Am remarcat, spre stupoarea mea, că au două poze în care au cam aceeași expresie, cu sprânceana ridicată și ușor încruntați.

Florin Iaru! Fă fața de scriitor!

Teodorescu! Fă fața de scriitor!

S-ar putea să nu reușesc niciodată să devin o Scriitoare Adevărată pentru că nu pot să ridic sprânceana așa.

Liviu Radu e traducător și scriitor de fantezie, publicat pe la Tritonic. A scris „Waldemar”, un roman/nuvelă de buzunar cu iele, care… merge. E ok. Aproximativ. E singurul peste care am dat ca scriitor și traducător, că i-am remarcat cărțile la Tritonic.

Apropo, toți oamenii ăștia seamănă între ei, sau mi se pare mie?

Liviu Radu nu face fața de scriitor, că nu era pe fază.

Daniel Dincă e un tip care mi-a spus că e faimos în zona Dobrogei și mi-a arătat ultima filă a unei cărți semnate de el, pe care scria tirajul de 20.000 exemplare.

Daniel Dincă are propria lui față de scriitor.

E un tip care scrie niște chestii destul de naive (am citit „Întoarcerea înțeleptului alb”) și vinde în jde-mii de exemplare. Cum? Păi, se duce de colo-colo și le vinde pe la școli, pentru premiile de sfârșit de an școlar, și alte alea. Cel puțin, așa spunea când mi-era gazdă la mare în Costinești.

I-am ales aproximativ la întâmplare. Doi care se produc acum, unul care iese în față dacă bați rafturile SF&F, unul care are ceea ce pe aici prin România poate fi considerat bestsellere, deși nu știu pe nimeni care să fi auzit de el. Puteau fi și alții, pentru că oricum n-aude lumea de ei. O chestie despre care o să vorbesc după asteriscuri.

*****

Linda s-a întâlnit cu un editor de la Tritonic. Care e locul unde l-au publicat pe Neil Gaiman, tipul ăla de tot vorbesc eu despre el, care a scris Zei Americani și Nicăieri și Pulbere de stele (American Gods, Neverwhere, Stardust). Și l-au publicat și pe Liviu Radu, care mai și traduce pentru ei.

Două chestii zicea tipul: 1, că românii ar trebui să citească mai mult SF&F. 2, a întrebat-o pe Linda de ce nu a publicat în România, în loc să publice în străinătate. (Linda are multe nume, printre care și Eliza Enea). Și nu știu ce i-a răspuns, ce n-a răspuns, dar sunt un număr de lucruri legate de publicatul în România care sunt, mda.

Uite care e faza:

Editurile din România fac treaba românește. Tot dai de cărți traduse prost, dar nimeni de la editură nu pare să-și dea seama de chestia asta. Cărți scrise prost, în care editorul părea să zică „Lasă că e bine și-așa”. Oameni care nu știu exact care le e rostul acolo, care nu remarcă nimic care să sune ciudat sau dubios – când toată lumea își dă seama. Când lucrez cu oameni din străinătate și fac ceva care e câtuși de puțin ne-ok, văd comentariul pe margine.

Exemplu: Flight from Hell, episodul 1, luat la pigulit de două tipe:

Uneori sunt pagini întregi la care n-au mare lucru de zis, alteori sunt corecturi, comentarii și alte alea peste tot. Și primesc mail-ul: „E ok, ești mulțumită de schimbări?” sau „Poți să modifici în punctele x, y, z, că e neclar?” În România se întâmplă oare la fel? Ca traducător n-am văzut chestia asta. N-am auzit de editori care să dea feedback, care să-ți arunce traducerea în față că le-ai băgat un morcov în fund tuturor personajelor.

Pe la noi am remarcat mentalitatea asta, că scriitorii descind în perfecțiune și nu trebuie făcut mare lucru după ce scriu prima variantă a textului pe hârtie. Plouă din cer.

Pe urmă, în România nu ești promovat. Nu țin minte când am pus mâna ultima oară pe o carte românească pentru că am auzit de ea. Să fi fost „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu? Aia a lui Dan Puric, de vorbea toată lumea de ea? (mă rugase cineva să i-o cumpăr, i-am cumpărat-o și pe urmă mi-a zis că tocmai și-o luase, așa că am rămas cu ea -_-) În alte părți poate că nu voi fi prea promovată, aici am garanția faptului.

Pentru că toată lumea știe, aici auzi de scriitorii buni când plouă liniștit din cer și textele lor permează conștiința poporului prin osmoză.

Și, trei, procesul de publicare în România e un mister complet. Dacă scriu un roman de dragoste și vreau să-l vând la ditai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Dacă vreau să public fantasy sau SF la ditamai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Literatură în serie – păi unde sunt acum. Hei, dacă vreau să public literatură erotică homosexuală, știu și atunci unde să mă duc! (cu mulțumiri lui Nicole Wilkinson, care a scris Requiem of Janus și In Darkness Dwells, amândouă cărți bune pe direcția asta)

Vreau să public la Tritonic?… Hmm. Haaa. Hmmm. Mda. Habar n-am cum să încep. Ceea ce nu e un semn bun, că înseamnă că nu-s foarte comunicativi și deschiși în general, nu? Valabil și pentru alte edituri.

Să tot așteptăm să plouă cu scriitori români, dară.

Câteva scurte cu femei din Turcia

Fri, 18 Oct 2013 08:36:08 +0000

Vecina de lângă casa mătușii ne-a cerut voie să intre pe balconul nostru de la bucătărie ca să-și tragă niște fire de-alea de întins rufe de la noi la capătul opus al balconului ei.

Nu peste mult timp, își pusese cearșafuri de jur împrejurul balconului, ca să poată să stea la aer fără să fie văzută deloc.

Merită menționat că nu prea iese pe afară fără soț și că n-am văzut-o niciodată fără batic.

***

Autobuzul Goreme-Ankara. Un student Erasmus (numit de aici înainte „Erasmus”), eu și mătușa. El a prins scaun peste culoar de noi, lângă o tipă.

Când a apărut controlorul, femeia și-a exprimat indignarea. Controlorul i-a spus mătușii să facă schimb de locuri cu Erasmus, pentru că Erasmus e de gen masculin și tipa din scaunul de lângă e de gen feminin. Ceea ce Nu Se Face.

După lungi discuții în care noi n-aveam chef să ne învârtim, femeia și-a luat catrafusele și s-a mutat într-un scaun altundeva, în careva din cele 75% din scaunele din autobuz care erau goale.

***

Vecina noastră și-a trimis fiul ca să parlamenteze cu un electrician, sau cu poștașul, sau ceva de genul. Personajul în cauză era bărbat și ea se ferește să fie văzută.

Fiul ei are vreo 10 ani și a făcut ture ca să explice din stânga-n dreapta ce și cum zice fiecare. Era micul telefon fără fir.

***

Livingul mătușii e lung – cam de vreo două ori mai lung decât o cameră normală. De fapt, se și vede la mijloc un toc gigantic de ușă, aproape cât lățimea camerei. Dinspre hol – 2 uși. Asta pentru că inițial chiar erau două camere. Una pentru femei, cealaltă pentru bărbați. Pentru că doar n-o să stea împreună bărbați cu femei!

***

În 1930, femeile aveau drept de vot în Turcia. În 1935 erau 18 femei în parlamentul turcesc. Ataturk le încuraja să se îndrepte spre educație, să facă parte din viața socială a Turciei.

În 2013, una din 5 femei din Turcia nu știu să scrie și să citească. Undeva, în 83 de ani, s-a pierdut avântul.

„Cu asta se ocupă universitatea noastră…” (tot Turcia)

Sat, 21 Sep 2013 08:50:16 +0000

Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi.

No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

Țin să anunț că eram în primul rând.

Un stop-motion. O păpușă Barbie care se relaxează într-un decor luxos. Muzică rapidă, gălăgioasă, schimbări rapide de imagine. Animație ca-n filmele stop-motion, da? Sala: studenți și studente dintr-o cultură islamică. Jumătate din studente cu batic pe cap.

Imaginile se derulează rapid. Altă păpușă Barbie (dacă nu era aceeași), goală. Cu ea, un Ken gol. Imagini cât se poate de explicite pentru păpuși dezbrăcate – prima oară misionarul. Tăcerea lăsată printre studenți și puținii profesori de față e șocată, siderată. Apare din nou prima Barbie, tolănită.

Ken e lungit pe spate, capul lui Barbie se mișcă în sus și-n jos între picioarele lui. Efectiv simți că le stă tuturor inima-n piept, iar câțiva băieți încep să spună ceva în timp ce imaginile se derulează rapid, intercalate cu ecrane de dialog ca-n filmele mute. Replicile îmi par absurde, neclare, pe urmă mă prind că suntem într-un banc. Prima păpușă Barbie ne sfidează cu privirea de parcă ar fi scris 50 de romane gen 50 de umbre ale lui Grey.

Barbie e în patru labe, Ken o pocnește cu o paletă, eu râd și nu mă pot abține, iar studenții trec prin toate culorile feței. În Turcia, sexualitatea e tabu. Sunt subiecte despre care nu se discută.

Alte dialoguri, iar prima Barbie. Violență. Suc de roșii aruncat peste tot ca sânge. Barbie și Ken, morți.

„Good job, John!… What?! Sorry! Wrong number!”

Suntem într-un banc. Cel cu „John, ce face soția? Aaa, e cu domnul. Ia pușca și omoară-i! Cum adică i-ai aruncat în piscină? Noi n-avem piscină! Ah, scuze, am nimerit numărul greșit.”

Sala e în stare de șoc, eu sunt în stare de ilaritate de neoprit. Filmul se termină. Se schimbă. Urmează cele mai cuminți animații de pe planetă. Cu extratereștri, cineva care vrea să treacă un râu, un filmuleț cu pictat pe sticlă… și tot așa. Nimic șocant, dar nu mai contează.

Când se termină proiecția, sala nu e în rumoare – e în agitație, în vorbit, în comentat. Fotograful reușește cu chiu cu vai să-și înceapă propria proiecție. Are o poză superbă cu un nufăr și explică, spune cum în România după ‘90 se considera că e un kitsch să faci poze cu flori, dar când a văzut nufărul și-a dat seama că fotografia, fie că e cu flori, sau cu persoane, sau de care o fi, poate fi valoroasă dacă transmite ceva.

Și după chestia asta proiectează nuduri. Niște nuduri stilizate, editate, photomanipulations cum ar fi. Dar tot nuduri. Nu mai poți să te auzi de vocile studenților.

Când ieșim, fotograful îi spune celui de la animație: „Voiam să-ți spun: cum să proiectezi un film ca primul într-o țară musulmană? Ai înnebunit?… Dar când am văzut că-mi ia calculatorul tot folderul în ordine aleatorie și începe cu nudurile pe care nu voiam să le arăt, am zis că nu mai am dreptul să zic nimic.”

La care cel de la animație răspunde, „Păi ce, eu voiam?! Am zis că filmul ăla nu-l pun decât eventual la sfârșit, dacă văd că ar merge și e cazul. Dar când mi-a venit cel cu calculatorul și le-a băgat pe toate în playlist, ăla a ajuns primul. Ai de capul meu!”

S-au agitat și au râs puțin și pe urmă a apărut și mătușă-mea (zâmbind larg și râzând pe sub mustață) să le spună că în Turcia Nu Se Face Așa Ceva, pentru că Unele Subiecte Sunt Tabu. Când a aflat că a fost cu accident, nu cu intenție, ne-a povestit cum reacționau studenții, că se stătuse în picioare să-i vadă mai bine.

Și uite așa le-am povestit cum era cu batonul de ciocolată. Deși acolo era chiar dorința artistului să expună sala povestirii respective.

L.E. Cine a făcut vraiște verbele din articolul ăsta? Io, io, io! Dar nu le mai corectez.

Povestea batonului de ciocolată și a singurei plângeri

Tue, 17 Sep 2013 17:28:44 +0000

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură). Coordonatoarea dispăruse în ceață și rămăsese în București, cealaltă persoană înscrisă era prezentă tot în spirit și mai eram și eu. Tema impusă de coordonatoare? Erotism.

Buuun. Ce să scriu, ce să scriu? N-aveam chef de chestii tradițional-erotice, așa că am scris o povestire pe direcția de umor/psihologie, „În jurul patului”. Amu, povestirea e de pe vremea când nu prea editam, așa că astăzi pot mai mult. Dar pentru vremea respectivă era ok. I-am dat-o unui actor (superbului Ioan Batinaș, de la grupul „Vouă”), care a scos din ea atâta savoare încât îmi pare rău și azi că n-am înregistrarea cu el. Publicul a aplaudat și încă mă trezeam cu persoana care-și aminteau de povestea asta prin 2010-2011 (de asta e aici pe blog, imperfectă cum e).

Bun. Coordonatoarea a trimis și ea o poveste în tabără. Pe ultima sută de metri. A sunat un actor din tabără, l-a rugat s-o citească, s-a rățoit la mine că nu m-am dat peste cap de trei ori ca să-i aduc povestea din cel mai apropiat oraș până în sat (eram cu capul în altă parte, taică-meu tocmai avusese accident cu motocicleta). În fine, s-a făcut luntre, ne-a făcut punte și povestirea aia a ajuns la un actor ok, care n-a apucat s-o citească nici măcar o singură dată înainte să o citească în fața publicului.

S-a apucat omul, după povestirea mea care a rămas antologică datorită interpretării superbe a lui Batinaș, să citească tot în cheie semi-comică. O tipă care merge pe peron, urcă în tren. Pe tren, niște bucăți de metal se ciocnesc sugestiv. Un cal încalecă o iapă, care ridică capul spre cer în extaz. Mai încolo, trenul are o defecțiune și tipa rămâne singură la o haltă cu un negru.

Urmează o scenă de „erotism” în care nici măcar o dată nu s-a folosit cuvântul „pulă”, sau „penis”. În schimb, femeia i-a luat în mână falusul, i-a gustat batonul de ciocolată și mă opresc aici că deh. Era o scenă explicită-explicită de sex oral, plină de eufemisme în loc de nume comune, dar explicită-explicită.

Fața actorului era o poveste în sine. Începuse oarecum timid, pentru că nu știa povestea. S-a aventurat apoi cutezător, convins că a înțeles. A încercat pe comic, ca apoi să-și dea seama că nu asta era ideea. A fost puțin confuzat de simbolismul cailor. Și apoi, într-o oroare crescândă, a citit o lungă scenă explicită… din perspectiva persoanei a treia, dar persoanei feminine. Vedeai cum încep să curgă apele pe el, cum continuă din pur profesionalism, cum nu-i vine să creadă că citește chestia asta în public cu tot felul de personalități locale în auditoriu.

Când a venit finalul, nu mai știu dacă s-a scurs din fața noastră, sau dacă a pășit drept înainte ca un artist care știe cum să înghită situații nasoale (îmi cer scuze pentru jocul de cuvinte).

Am sunat-o pe coordonatoare după, să o întreb care era ideea bombardării publicului cu pornografie.

„Cuuuum?” mi-a zis. „Povestirea mea nu e pornografică! N-o să găsești cuvinte cu „p” în ea!” (evident, nu era o referire la „pentru”, „peron”, „pe” sau „pace”)

„Dar tu crezi că falusul e mai bun?” am întrebat. „Sau… sau batonul de ciocolată?!”

Mi-a explicat că da. Că de fapt era o povestire înălțătoare despre erosul sublim. Nu m-am prins din faptul că la faza cu caii, iapa se cabra înspre cer? I-am explicat că nu. Că la mine, ca și la alții, se vedea doar faza aia explicită rău. Aia cu batonul de ciocolată pe care-l tot gusta tipa, dacă știți ce vreau să spun. (n-am comentat că probabil și negrii s-or fi săturat să fie obiectificați în direcția batoanelor lor de ciocolată, de care fac unii caz că nu-s Snickers, ci Toblerone; dar mai lasă-le, dom’le, ciocolata în pace)

Și a zis atunci o chestie pe care n-o s-o uit, „Tu ești singura care s-a plâns.” Poate nu erau exact cuvintele, dar asta era ideea: o sală întreagă, toți au auzit aceeași poveste, un număr de o știau și vreo câțiva o știau mai bine ca mine.

Prima mea reacție a fost să-i spun femeii că a ieșit prost. Ceilalți au tăcut sau au zis că a fost bine, sau…

Părerea mea e asta: dacă ai un prieten pe care-l vezi că o dă în bară în stil mare, îi zici. O să te înjure, dar asta e. Nu îi spui, „Da, bă, e bine ce faci. Tot înainte! Da, X, Y, Z, sau chiar întreaga lume te maltratează, dar eu țin cu tine.” Dacă vezi că face ceva aiurea, spui. Discuți. Explici. Nu îl faci să se simtă bine în astea 10 minute, ca să-l lași să o sfeclească în următoarele 3 zile. Treaba ta de prieten e să te asiguri că ăluia îi e bine, nu că te place 100% din timp. Desigur, nu insiști la nesfârșit, dar dacă-l vezi că poartă adidași la nuntă sau trimite o povestire explicită, erotică și aproape vulgară la o adunare de artă deschisă publicului larg, zici.

„Menționez că nu mai vreau să beneficiez de factură.”

Wed, 04 Sep 2013 13:32:14 +0000

Am fostt în vizită la taică-meu la firmă și am aflat povestea asta: acum câteva luni a renunțat la serviciile Romtelecom ca să treacă pe Digi (cu telefoane, internet, toate cele). Imediat după schimbare a constatat că nu mai are site și nu mai are e-mail, pentru că le avea prin Romtelecom și i-au fost tăiate odată cu internetul.

Ok, nasol momentul, că nu se gândise la aspectul ăsta. Și-a urcat site-ul din altă parte, a rezolvat cu adresa de mail și și-a văzut de treabă.

Trei luni mai târziu, a primit o factură pentru „servicii de internet” (pe toate cele 3 luni, evident). Normal, a pus mâna pe telefon și a spus, „Bine, bine, factura a venit, dar eu servicii nu mai am de luni de zile și nici nu le vreau.” La care i s-a explicat că trebuie să le adreseze o scrisorică oficială că vrea să renunțe la orice de la Romtelecom. Telefonul e insuficient. Logica elementară e insuficientă.

Așa că le-a scris frumos o scrisorică oficială, pe care le-a trimis-o pe mail. Le-a explicat situația, de la cap la coadă, trecând și prin telefonul cu angajatul și cu ce i-a explicat omul, că trebuie să le scrie oficial. Și în încheiere: „Menționez că nu mai vreau să beneficiez de sau să plătesc factura Romtelecom.”

Pentru că, evident, altceva nu mai avea de la ei la care să renunțe.