Poze on Roxana-Mălina Chirilă

Cărți de colorat și alte hobby-uri „de copii”

Wed, 10 Feb 2021 08:37:50 +0000

Acum o vreme erau tare la modă cărțile de colorat pentru adulți și m-au atras și pe mine unele, măcar ca idee, chit că am constatat că nu erau chiar pe gustul meu ca hobby, până la urmă.

Am auzit multă lume spunând că e o tâmpenie, că au dat adulții în mintea copiilor. Înțeleg de ce – suntem obișnuiți să vedem doar copiii făcând anumite lucruri.

[][2]

Poza originală, plan întreg.

Pe de o parte, asocierile între o activitate și un anumit grup (copii, femei, tineri etc.) sunt utile, pentru că ne sugerează ce ne-ar putea plăcea și ce le-ar putea plăcea și altora. Jocurile cu cuburi sunt mai degrabă pentru copii, femeile sunt mai interesate în general de produse cosmetice, în cluburi se strânge mai degrabă tineretul. Dacă vrei să faci ceva și nu știi exact ce, ai un număr de opțiuni care se adresează celor dintr-o categorie sau alta din care faci și tu parte. Dacă vrei să faci o activitate de grup, ai mai multe șanse cu una consacrată.

Pe de altă parte, asocierile și limitează. Când eram în gimnaziu, mi-aș fi dorit să merg să joc Age of Empires II în rețea cu băieții, dar erau băieți, iar eu eram timidă, așa că nimeni nu și-a pus vreodată problema să mă invite, iar eu n-am avut curajul să mă auto-invit. „Călătoriile lui Gulliver” are pitici și uriași, pe care-i asociem cu literatura fantastică pentru copii, așa că o capodoperă a satirei din secolul 18 a ajuns trimisă pe raftul pentru cei mici. Faptul că tricotatul e treabă de bunicuță feminină m-a oprit multă vreme din a încerca să tricotez. Și tot așa.

Dar potențialul și sensul unui lucru nu sunt date doar de o astfel de asociere.

[][3]

Contrast mărit, sepia, plan întreg.

De exemplu, benzile desenate erau odată considerate a fi doar pentru copii – aveau imagine, aveau și text, erau relativ abordabile, iar ceea ce se făcea în domeniu nu era tocmai o capodoperă a literaturii universale. Dar apoi au început artiști și scriitori talentați să pătrundă în domeniu și să apară și acolo cărți valoroase scrise pentru un public adult – cum ar fi „Maus”.

În ce privește sensul, el e personal. Nu e mereu bine exprimat de cei care-l simt, poate pentru că majoritatea oamenilor nu stau să-și analizeze preferințele și gândurile la nesfârșit, așa că nu vor putea să răspundă în detaliu la întrebări gen, „Ce-ți place așa de mult la treaba asta?” Dar faptul că n-au exprimat în cuvinte o preferință în așa fel încât să fie înțeleasă de cineva care nu are preferința respectivă nu înseamnă că e mai puțin validă.

Ce vreau să spun prin sens? Hai să nu luăm cărțile de colorat, ci o activitate mai familiară tuturor: jocul cu mingea. Jocul cu mingea e plăcerea de a alerga și de a fi îndemânatic. E entuziasmul întrecerii. E socializare, dacă te joci cu mingea alături de alții – bucuria de a te distra cu prietenii la un meci în parc. La un nivel mai înalt, și poate mai degrabă ca spectator, e performanță și e strategie. În același timp, jocul cu mingea e și o trimitere la copilărie, o activitate care a fost a noastră toată viața și care are toate avantajele unei familiarități confortabile și iubite. În ciuda faptului că e relativ simplist, are conotații atât de puternice pentru atât de mulți oameni încât sunt șanse mari ca atunci când deschizi un canal de sport să vezi pe cineva jucându-se cu mingea.

[][5]

Contrast enorm, alb-negru, plan american.

Iar la nivel personal nu contează dacă nu ești foarte performant și profesionist dacă vrei să te joci cu mingea; nu trebuie să fii Bruno Fernandes ca să joci fotbal cu prietenii sau dacă vrei să arunci o minge în sus și apoi s-o prinzi. Există o plăcere în a face lucruri pentru că sunt distractive.

Alte lucruri sunt mai nișate, evident. Că tot am povestit de tricotat la un moment dat – tricotatul e un mod de a face ceva repetitiv cu mâinile și e foarte relaxant pentru mine, deși înțeleg frustrarea și nerăbdarea altora. Îmi amintește de bunică-mea, care a murit acum câțiva ani și care era o femeie remarcabilă și tăcută, care mă invita pe la ea să stăm în liniște împreună pentru că niciuna dintre noi nu vorbea prea mult; ea tricota repede și cu un talent extraordinar, deși mi-a spus odată că mama ei era și mai bună decât ea (nu cred, imposibil). Tricotatul e ceea ce mi-a demonstrat că nu sunt absolut incapabilă de orice ține de lucru manual, spre deosebire de ce am crezut multă vreme. E și activitatea care mi-a arătat cât de îmbătătoare e senzația de a face un obiect cu mâna ta. E plăcerea firelor colorate – nu sunt capabilă să desenez lucruri frumoase, dar îmi place să le văd. Nu știu; sunt multe lucruri la mijloc acolo. Poate că simt ce simțea și bunica, sau poate că nu. Nu m-am gândit să o întreb.

Revenind la colorat.

[][6]

Accent pe culori, plan american.

Coloratul e o altă acțiune creativă repetitivă și simplă, iar unii dintre noi avem nevoie de așa ceva. E un pic de artă, dar nu atât de mult încât să te consume, iar dacă vii de la muncă obosit și stresat, parcă nu vrei să faci încă ceva obositor mental.

Dar chiar dacă pare simplist, deoarece ce fac copiii e simplist, domeniul în sine are un potențial mai larg decât pare atunci când ai de-a face doar cu puștime de școală primară. O pictură nu e doar formă, e și culoare, iar alegerea culorilor e un demers artistic în sine. Lumini, umbre, nuanțe, fiecare alegere duce la un alt rezultat, cu alt impact asupra celui care privește. Chiar și înainte de moda cărților de colorat pentru adulți, vedeam uneori coloriști în acțiune, uneori menționați pe coperta benzilor desenate americane, alteori amatori care colorau pagini de manga, pentru că benzile desenate ale japonezilor sunt alb-negru, lăsând loc de desfășurare fanilor care vor să se distreze. Recunoșteai după stil și amatori absoluți/copii, dar și oameni cu experiență, de care era clar că știau ce făceau.

Cei care colorează sunt de obicei amatori? Da, evident. e posibil să nu facă tocmai artă de top? Da, evident. Dar nu văd problema. E ok să fii amator complet și să te joci – cam cum sunt eu cu pozele și cu apăsatul pe butoane ca să editez imagini până obțin ceva ce-mi place. Poate că lucrurile respective au un sens, poate că destresează, te fac să te simți un pic mai mulțumit cu tine, îți permit să respiri într-o lume în care ești bombardat constant cu cererea să fii atent, să lucrezi, să răspunzi, să interacționezi, să ai păreri despre subiectele zilei.

Nu e nimic rău în a avea un hobby doar pentru asta. Odihna, fie fizică, fie mentală, fie ambele, e o realizare în sine. Nu trebuie să fii expert, să fii util, să faci ceva care să Merite tot timpul. Uneori e suficient și să ai grijă de tine.

În ce privește „tâmpenia” lumii moderne, aș spune că nici nu pornește, nici nu e demonstrată de colorat sau de alte hobby-uri simple, ci de grabă. Graba de a reacționa, graba de a vorbi, graba de a trece de la una la alta. Nu citim articole, ci doar titluri, ne uităm pe diagonală la ce se spune, sărim de la un serial la altul, de la o știre la alta, ne documentăm din jumătate de articol de pe Wikipedia și vrem să fim experți la minut.

Înțelepciunea presupune să fii mai lent, să fii deschis să asculți ce ți se spune înainte să-ți formezi opiniile. Contează analiza, să intri adânc într-un subiect și să vezi ce-ți spune – pentru că nu doar anumite lucruri sunt profunde și pot să-ți spună lucruri interesante, ci cam toate, dacă stai să le vezi în profunzime.

Poze cu pisici

Thu, 22 Oct 2020 18:05:59 +0000

E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul.

Așa că luați niște poze cu pisici.

[][1]

Patru pisici, copertă de album

[][2]

Patru pisici în ipostază completă de ignorare

[][3]

Vid cu ochi ceacâri

[][4]

Doi pisoi portocalii, dintre care unul e curios cu privire la trandafiri

[][5]

Doi pisoi portocalii, dintre care unul mănâncă o tufă de trandafiri

[][6]

Patru pisoi moi

[][7]

Patru pisoi, unul negru, unul alb, unul portocaliu liniștit și unul portocaliu care vrea să fie icoană catolică

[][8]

Patru pisoi care se uită fiecare la altceva și niciun ceva nu sunt eu

[][9]

Un pisic care s-a prins că vorbesc cu el

[][10]

Un pisic mic

[][11]

O pisică aristocrată care tânjește după vremurile de dinainte de 1918 și după baluri pe care acum nu le mai știe nimeni.

Poze de prin Brașov

Mon, 22 Jul 2019 07:35:40 +0000

Tradiția fotografică a familiei mele a început cu taică-meu, căruia îi place să facă poze (deși nu știu câte a mai făcut în ultima vreme), și a ajuns și la mine, care n-am mai pus mâna pe un aparat foto de ani buni de zile. Până ieri.

Aici era odată o coadă.

De când m-am mutat în oraș, am fost complet neinspirată în materie de ieșit cu aparatul foto pentru că, după cum îi spuneam cuiva, văd multă urâțenie și dărăpănătură în oraș.

„Ce urâțenie?”

Așa că am scos telefonul și i-am trimis poze. De atunci, mi-am dat seama că am ce fotografia în Brașov.

Bine, nu neg, sunt anumite detalii pe case care nu-s rele.

Vitrina asta m-a fascinat mereu. E din cu totul alt meci față de orice altceva mai e pe strada aia. (Aproape toate pozele sunt făcute pe strada Lungă.)

E a doua oară când apare cuvântul „tupeu” în pozele astea.

Are un vibe poetic. Sunt sigură că imaginea dă de gândit adevăratului critic de artă.

Rozul pereților e probabil o critică acerbă la adresa roșului comunist sau ceva.

Acești doi tipi probabil semi-dezbrăcați la origini se uită în aceeași direcție și se lasă în voia dărăpănării și a naturii.

Mă întreb dacă alea sunt țigle transparente.

Un colț de casă cu și fără geam.

Peisaje urbane.

Tot peisaje urbane, doar că arată mai a țară. Îmi place felul simetric în care s-au lăsat porțile.

De aici lipsește o poză cu o curte cu porțile deschise. Am îndreptat aparatul spre ea, după care mi-am dat seama că văd ceea ce părea a fi un bărbat deosebit de dezbrăcat. Nu sunt pudică, dar am zis să nu atentez la pudoarea altora.

Oare casele visează la ce au fost odată? (Dar androizii la P. K. Dick electric?)

Ușă.

De obicei nu fac poze cu oameni pentru că mi-e jenă (și nici cu animale, pentru că mă mișc greu), dar ăștia doi erau mișto pe skateboarduri. Cel din stânga vorbea la telefon, dar până m-am orientat eu în spațiu nu se mai vedea asta.

Cofetărie. N-am fost niciodată la ea, dar mi-a plăcut geamul. Avea și un semn mișto de cealaltă parte a copacului, dar n-am reușit să-l surprind din motive tehnice. (Din cauza copacului. Copacul era motivul tehnic.)

Imagine în oglindă a fotografei, care se reflectă în același timp și în vitrină.

Trecând la chestii mai puțin vesele, aș vrea să vă atrag atenția asupra faptului că orașul este, totuși, în mare parte comunist.

După cum se remarcă, blocurile râd în soare argintii. Bănuiesc că și în zori de zi, dar eu nu cred că o să mă scol vreodată la ora aia ca să urc pe Dealul Cetății.

Dacă v-ați întrebat vreodată „Ou sont les tomberons d’antan?”, sunt aici.

Pârâul Spurcata, arătând ca o rapsodie de iarnă cu mere roșii și un con de conifer. Miroase după cum i-a rămas numele.

Ce mai e prin Brașov

Tue, 23 Aug 2016 07:10:18 +0000

Într-o vreme îmi plăcea să merg prin oraș și să fac poze. Din păcate, Brașovul nu mă inspiră deloc, așa că n-am mai făcut mișcarea asta de multă vreme. În schimb, dacă îmi cad ochii pe ceva ciudat, scot telefonul și fac o poză.

De exemplu, la un moment dat am fost la o terasă de pe Republicii și mi-am primit nota de plată într-o cărțulie de-asta roșie – Marx-Engels, „Manifestul partidului comunist”. Pentru că viața în comunism e grea, nu le-am lăsat bacșiș. Pentru că în comunism totul e la fel, am uitat care e terasa cu pricina. Asta e.

Altă dată, ascultam „The Man Who Sold the World” de David Bowie și mă plimbam pe o stradă din Brașov, simțindu-mă de parcă aș fi făcut câțiva pași înapoi în trecut. Am crezut că era doar o senzație, dar pe urmă am văzut magazinul ăsta care vindea CD-uri și dischete (gg, David Bowie, un adevărat vrăjitor al muzicii):

Am mai văzut și un anunț interesant pe o ușă – îmi imaginez cum stă cineva și face ghilimele în aer – vă rugăm „insistent”, da? Cu ironie post-modernă.

Aici mi-am dat seama că trupele noastre de recunoaștere se camuflează. Sau asta e concluzia după ce am citit prea multe cărți în care „recon” vine de la „reconnaissance”, care înseamnă „recunoaștere” de-aia militară.

Bănuiesc că așa arată și tancurile mele când joc World of Tanks. Super-ascunse. Nu le vezi.

La un moment dat mi-am dat seama că Marțianului îi stă bine cu ochelarii mei. N-am nicio altă scuză pentru poza de mai jos.

Și, în cele din urmă, pe una dintre străzile importante ale Brașovului există o capcană pentru gameri. Vezi un XP și o săgeată, dai să intri ca să-ți obții punctele de experiență… și constați că e un amărât de sex shop.

Cum se mai distrează fanii: cosplay

Tue, 06 May 2014 08:10:36 +0000

Se pare că o să ajung sâmbătă pe la East European Comic Con, în București (doar sâmbătă, doar Comic Con, după care iar trenul înapoi spre Brașov). N-o să fac nimic special pe acolo, pentru că sunt genul de fan mai retras și netalentat la chestii gen costume, dar o să mă întâlnesc cu persoane mult mai organizate ca mine – printre care o fostă profă din facultate, care împreună cu cineva face niște benzi desenate simpatice. Și o prietenă care și-a făcut un costum ca al celui de-al șaselea doctor din Doctor Who.

Chestia asta cu imitatul costumelor se numește cosplay. O să vă arăt și niște poze, dacă tot.

La stânga e editoarea mea, Amanda Meuwissen, costumată ca Poison Ivy din Batman. Poza e din 2013. Ca idee, vă recomand romanul ei de pe Big World Network. Sau varianta de Kindle, revizuită și adăugită, de pe Amazon. Gay romance, cu scene explicite citite de autoare însăși. Ceea ce nu e foarte neobișnuit, doar că nu mi se întâmplă des să dau peste o fană suficient de relaxată să facă asta și să-și dea numele adevărat.

Așa, dincolo de persoane cunoscute, poze din alte părți cu fani care și-au făcut costume faine:

[][7]

Lara Croft, din Tomb Raider

Dacă ești tipă n-ai foarte multe variante dacă vrei să te îmbraci ca un personaj cunoscut din jocurile pe calculator, dar Lara Croft și Alice Liddell sunt două variante bune.

[][8]

Alice, din Alice: Madness Returns, joc bazat pe Alice în Țara Minunilor

Două variante de Alice Liddell cu Regina de Inimă Roșie, care e o parte din ea în Alice: Madness Returns. (e mișto jocul, apropo – foarte literar; adică, e mișto ca idee, că din punctul de vedere al realizării sunt niște mici probleme *mormăie ceva despre unghiurile din care vezi acțiunea și bug-uri*)

Și tot la capitolul de jocuri, Altair din Assassin’s Creed:

[][11]

Altair, Assassin's Creed

Din benzi desenate:

[][12]

Moartea (Death), din The Sandman

Și tot din The Sandman:

[][13]

Delirium/Del, din The Sandman

Un Loki, din Thor/Avengers (e uimitor câte poze am găsit cu un tip care seamănă rău cu Tom Hiddleston și care e la bustul gol – dar suntem aici pentru costume):

[][14]

Loki

Dacă mai citește cineva articolul ăsta și nu se uită doar la poze, cică o să vină niște cosplayeri faimoși și la noi (rândul doi de anunțuri – că de actori vorbește toată lumea oricum, nu mai trebuie să vorbesc și eu).

Artă interesantă, găsită pe net III

Sun, 09 Mar 2014 19:13:59 +0000

În ultima vreme n-am prea stat să mă uit ce mai fac grupurile de artiști pe care le știu, dar am găsit câteva chestii.

1. Fotografii de Lauren Simonutti. Fără manipulări digitale.

2. Benzi desenate NSFW (de obicei).

Am dat peste Oglaf penru că m-am învârtit suficient prin cercurile greșite. Sunt benzi desenate săptămânale, cu umor în general explicit sexual (excepții fac săptămâni ca asta, când nu există niciun organ sexual nicăieri în imagine).

3. Shaenon K. Garrity, Perils of the Lady Gamer.

O bandă desenată despre femei și jocuri. Nu vreau să pun thumbnail, că atunci când spun „bandă desenată” mă refer la o chestie care se întinde pe vreun metru. E aici.

Poze haioase cu apartamente din Brașov

Tue, 21 Jan 2014 21:18:31 +0000

Uneori (odată la vreo lună, sau dau, sau trei) când mă plictisesc încep să mă uit la case de vânzare/închiriat din diverse orașe. Intru pe site-uri de imobiliare, dau prețul descrescător și fac ceea ce s-ar putea numi „documentare” – dacă aș avea vreodată chef să scriu chestii despre oameni bogați și casele lor. În lipsa unei astfel de dorințe, recunosc că am hobby-uri ciudate. Unii se uită la mașini, eu mă uit la case. În fine.

Și așa ajung din când în când să văd tot felul de poze cu case. Câteva, din Brașov:

Și pe canapea se relaxa, răstignit, Iisus.

Prima chestie pe care mi-au picat ochii în poza asta a fost crucifixul cu Iisus. Deci, în dormitor la capătul patului e un televizor, iar dincolo de televizor e o canapea, și pe canapea… După cum zicea cineva, „Aici odihnește robul companiei, în fiecare seară când se întoarce de la muncă.” (sursa)

O casă casabilă.

Apartamentul ăsta e de vânzare de multă vreme, că-l văd la fiecare câteva luni, când intru pe site. Podea de sticlă, pereți de sticlă, geamuri spre interior. Uneori am senzația că nimeni nu-l ia pentru că dacă ai oameni nepricepuți/copii în familie/printre prieteni/printre rude/oriunde în viața ta, poți să te umpli de cioburi. (sursa)

Un dormitor care mă lasă perplexă

„Nu vă supărați.”
„Da?”
„Aveți o pianină în dormitor?”
„Da.”
„De ce?”
„Că ne-am săturat să fim treziți de bormașină.” (sursa)

„Și aici sunt eu, când vizitam Brașovul...”

Un penthouse de 6 camere, super-ofertă, dar nu poți să vezi o singură poză cu apartamentul efectiv. Totul e cu împrejurimile, cu balustrada de la balcon, cu balconul – și un selfie al fotografului încântat de vacanța lui, probabil. (sursa)

Un milion de imagini

Sun, 15 Dec 2013 12:37:32 +0000

Biblioteca Britanică a anunțat că a postat peste un milion de imagini pe Flickr, care pot fi utilizate oricum, de oricine, pentru că imaginile sunt luate din cărți vechi, ieșite din copyright. Bine, ei ar vrea să se facă studii și toate cele, dar… e la latitudinea oricui.

Adică nu e nevoie să le ciordești. Sunt chiar la liber.

Artă interesantă, găsită pe net

Wed, 04 Dec 2013 11:06:01 +0000

Bănuiesc că nu sunt singura căreia îi place să se uite la poze mișto, la picturi mișto, la desene mișto șamd.

Click ca să și puteți vedea ceva, evident.

Încep cu blogul unui brașovean, „rdln’s blog„. Are tot felul de poze faine, câte ceva pentru fiecare. Mie-mi plac mai mult peisajele, dar găsești și portrete, motociclete, mașini, hochei, Brașov, avioane… Niște thumbnail-uri de la el:

E câte ceva pentru toți pe acolo.

O ilustrație foarte mișto care a pornit de la Ivanhoe, romanul lui Walter Scott. Nu știu dacă l-ați citit, oricum, e o fază în care Rebecca, frumoasa și culta evreică, îl îngrijește pe cavalerul nobil – și evident, rănit – Ivanhoe. Ilustrația, plină de detalii, a dus povestea puțin mai departe, a mutat-o în epoca ciumei bubonice. Sus, Rebecca cu Ivanhoe, jos, un doctor din vremea ciumei, îmbrăcat ca pe vremurile respective, aplicând lipitori.

Foarte faine detaliile.

O pictură care-mi spune ceva, dar încă nu știu ce:

Ultima: poză cu păsări în zbor.

În Turcia, cu un batic [Poze]

Sat, 23 Nov 2013 10:36:06 +0000

Au ajuns și pe calculatorul meu niște poze pe care mi le-a făcut mătușă-mea în Istanbul. Din păcate sunt mișcate, că nu prea era lumină în interior.

Pozele sunt făcute la Moscheea Albastră și la Hipodromul din Istanbul (care numai hipodrom nu mai e, dar mno). În Moschee nu intri decât descălțat și e absolut necesar ca femeile să aibă batic pe cap.

Câteva poze din Cappadocia

Sat, 19 Oct 2013 09:21:03 +0000

[][1]

Dimineață tipică în Goreme

Turcii au o chestie numită Kurban Bayram – o sărbătoare cam de dimensiunile Crăciunului la noi, în timpul căreia cam tot e închis și elevii și studenții au vacanță. Așa că mătușă-mea ne-a organizat în timpul Bayramului o excursie de vreo trei zile prin Cappadocia.

Zona e renumită pentru casele săpate în stânci. Cică pe acolo se ascundeau primii creștini când veneau romanii să-i prigonească. Găsești și bisericuțe săpate în stânci, pictate cu fresce de acum 1000 de ani, din păcate în mare parte distruse de vandali.

Am stat într-un hotel din Goreme (sătuc turistic din Cappadocia), într-o cameră săpată în stâncă. Și dimineața m-a trezit mătușa: „Mălina, Măliiiiina! Hai să vezi! Baloane!” Așa că am sărit din pat în pijamaua mea complet galbenă și am ieșit să văd. Era plin. Zeci și zeci de baloane, peste tot pe la orizont, între stânci, prin văi. E o chestie tipică, s-a întâmplat în fiecare dimineață.

[][2]

Prin valea porumbeilor (Pigeon Valley)

Odată, demult, au erupt câțiva vulcani prin zonă. Când zic „demult”, vreau să zic acum câteva milioane de ani. A venit lava, s-a depus, s-a erodat. Ce-a rămas sunt o grămadă de stânci cu forme interesante, aruncate într-un peisaj mănos. Sau, mă rog, mănos pentru Turcia, unde iarba verde e un o chestie care ține 2 săptămâni/an, sau apare prin curțile celor foarte bogați care își permit să o ude constant.

Sunt o grămadă de văi printre stânci. În prima zi am luat-o la pas prin Valea Porumbeilor (Pigeon Valley, Güvercinlik). Nimic greu de urcat sau coborât, un traseu destul de scurt și numai bun de tras poze cu nemiluita.

Monstrul roșu din poză e mătușa, cea care mă trezea dimineața cu „Măliiiiina! Balooaaaane!” Ea e motivul pentru care prima poză de sus există.

[][3]

Cu bicicletele prin Valea Porumbeilor

Am înțeles că la anumite hoteluri poți să închiriezi biciclete. Ne-am întâlnit cu niște cicliști prin Valea Porumbeilor, când tocmai își luaseră bicicletele în mâini ca să coboare o pantă dificilă – singura din zonă.

Mai erau unii și cu ATV-uri, motociclete, călare, în trăsură… De toți cu de toate.

A, și o căldură mișto. Eram de obicei în tricou pentru că era soare și frumos – asta la jumătatea lui octombrie, da? 😀 Nu e un loc unde să mergi în mijlocul verii decât dacă te distrează ideea de 40 de grade la umbră.

Freeware pentru editare de poze

Sat, 19 Oct 2013 07:34:04 +0000

Mă pregăteam să iau la pigulit pozele din excursia pe care am făcut-o în Goreme și Ankara și mi-am adus aminte că n-am pomenit până acum de editat poze.

Sunt o amatoare declarată și Photoshop, pe lângă faptul că e pe bani, e cam complicat. Gimp, idem, doar că pe gratis. Mă încurcam în opțiuni, n-am avut niciodată răbdarea să citesc manualele etc. Așa că mi-am găsit un progrămel care face puține lucruri (doar cele de bază), dar le face bine. Și e gratis. Photoscape îi spune și se downloadează gratis. Are vreo 20 MB downloadul, nici instalat nu e foarte mare. Merge și pe rable vechi fără să pice în 16. Am lucrat cu el pe Pinky, laptopul meu mic, MSI Wind U100, cu procesor Intel Atom și 2 GB RAM, vechi de prin 2008-2009 și nu foarte avansat nici pe atunci.

Poze editate cu Photoscape.

Poză cu un corset

Fri, 11 Oct 2013 08:10:20 +0000

Mi s-a zis că poza asta e prea bună pentru pus pe blog 😀

Îmi plac corsetele, îmi plac pozele alb-negru, fotografiile cu joc de lumină și umbră. Și îmi place cum a ieșit poza asta.

N-am fost eu niciodată foarte pasionată de haine, modă, arătat nu-știu-cum. De obicei mă îmbrac undeva între neimpresionant și puțin mai neimpresionant decât neimpresionantul. Dar câteodată mă apucă pasiunea pentru un stil. Corsete. Goth (dar n-am fost niciodată). Ținute elegante, neobișnuite, haine din alte culturi. Sacouri elegante. Trebuie să-i mulțumesc Lindei pentru chestia cu corsetele. Ea chiar și le face singură, eu sunt anti-talent la croitorie.

Viața e mișto de savurat. Muncești, te distrezi, pe urmă te întorci spre chestii fine, delicate, elegante, interesante. Guști mâncăruri noi, sau băuturi care par să merite. Te înconjori cu artă faină. Și haine care să merite. Din când în când.

Despre corsete: sunt comode. Da, poți respira în ele. Se pot strânge (faza ai de o vedeți prin filme, cu trasul tare de fire) pentru că sunt făcute cu „balene” – un fel de întărituri făcute din benzi flexibile de metal, dispuse vertical; îți susțin coloana, așa că dacă stai mult în picioare prind bine. Eu pe al meu l-am comandat din UK, dar văd că sunt unii care importă modelul în România (i-au pus numele de Grazia și au trântit o vampă ca model, deci presupun că site-ul e al unor băbuțe sexy, sau ceva de genul).

Revistă pentru bărbați, cu fete bifurcate (din 1903)

Sat, 21 Sep 2013 19:29:04 +0000

La nici două zile după ce am postat articolul despre cum femei în pantaloni în care făceam ușor mișto de Saccsiv, am reușit accidental să dau peste o revistă care m-a făcut să-mi schimb complet părerea despre ce scria el acolo. Saccsiv are dreptate când spune că femeile în pantaloni sunt o tentație extraordinară pentru bărbați și că e ceva necurat la mijloc. Doar că a întârziat puțin. Vreo 110 ani.

Am dat peste un număr dintr-o revistă numită Vanity Fair (nu, nu aia faimoasă) din 1903. O revistă pentru încins spiritele și tentat bărbații. Numărul respectiv e cu fete bifurcate – un fetiș al domnilor de la început de secol XX, care erau încântați de imaginea unei femei care se desparte de la mijloc în jos în momentul în care îi poți întrezări contururile picioarelor.

[][2]

Fete bifurcate

După cum vedeți, e un adevărat spectacol senzual! Două fete în pantaloni se luptă, iar alte două sar să le despartă. Și trec prin niște poziții, mamă-mamă! Iar după ce se termină lupta, fata bifurcată va fi pedepsită. Nu de oricine, ci de o femeie în rochie, care îi dă, scuzați de limbaj, o bătăiță la fund.

Pedepsirea fetei bifurcate

Câtă senzualitate pe femeile astea în pantaloni! Și câtă destrăbălare! Nu e destul că atrag bărbații prin faptul că li se percep picioarele prin pantaloni, mai sunt și bătăioase. Și dacă nu mă înșel, sunt și atrase una de alta.

Mmm. Sună ca o întreagă poveste victoriană fără perdea.

Mai ales că protagonistele pot să ajungă împreună și în pat.

[][3]

Fata bifurcată, pedepsită de altă fată bifurcată

[][4]

Cine se ascunde sub pat?

Nici nu știu ce se petrece în ultima poză. Dar cât erotism pe femeile astea în pantaloni! Încep să înțeleg de ce ar fi o tentație pentru bărbați.

Sursa.

Poză din Safranbolu

Mon, 16 Sep 2013 20:14:03 +0000

Azi am fost prin Safranbolu („Orașul șofranului”), din apropiere de Karabuk (adică unde sunt acum).

Aici sunt la Cinci Han, un han de pe drumul mătăsii, repus în funcțiune după ce orășelul a ajuns sub patrimoniul UNESCO.

În spate vedeți căsuțe tipice otomane (atât de tipice că le vedeți pe Wikipedia dacă vă uitați la articolul despre arhitectură otomană). Amu’, cică niște studenți turci de pe la arhitectură au zis că ar fi de fapt grecești. Dar nu contează, sunt frumoase.

Singurul motiv pentru care poza asta există e că sunt în vizită pe aici trei fotografi (doi profesori universitari și o studentă la masterat) care fac poze la tot ce mișcă. Inclusiv mie, se pare.

[Later Edit] Se pare că e adevărat ce-mi zicea cineva: o poză personală pe blogul unei tipe = brusc mai multe vizite.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Încercare asiduă de a-mi face trafic (imagine cu mine)

Mon, 29 Jul 2013 19:29:33 +0000

Mi s-a atras atenția că, fiind gagică, aș putea să-mi cresc enorm traficul pe blog dacă aș pune câteva imagini cu mine pe ici, pe colo. Am zis că merită să încerc această ascunsă, secretă și ocultă metodă.

Eu sunt cea din stânga, cu cătușele (dacă priviți cu atenție, veți vedea și un pumnal ascuns). Da, mă îmbrac complet neimpresionant =)) La mijloc se află prietena mea Linda, cu un kilt pregătit pentru tipii care arată destul de bine ca să-l poarte. Și în dreapta se află Anca Adăscăliței, artista care ne-a desenat și care face ilustrații mișto care apar în cărți pentru copii (a terminat artele plastice – și cred că și masteratul de arte plastice, dacă nu-l mai face încă (nu mai țin minte când l-a început)).

(deci, serios, tipa desenează super; dacă aș fi scris cărți pentru copii aș fi fost în genunchi, implorând-o să mi le ilustreze)

„So they had to fight” de Anca Adăscăliței.

Mai demult și mai acum (poze)

Thu, 16 May 2013 17:20:33 +0000

Un lucru de știut: nu prea am poze cu mine. Poate ar trebui să-mi fac mai des, că mă întreabă lumea cum mai arăt și alte alea.

În iulie 2004, „Cercul poeților reapăruți” (eu eram una din puținele non-poete, ceea ce am rămas până în ziua de azi).

Acum, moi singură, într-o ipostază superbă. În cazul în care nu se vede din imagine, sunt absolut, complet, evident și dincolo de orice îndoială cu totul mai bună decât oricine are onoarea să-mi vadă poza. Hmpf. =)) :))

Zilele Sfântu Gheorghe

Sat, 27 Apr 2013 19:15:36 +0000

Nu știu de ce nu mă crede lumea când le spun că e ditamai târgul în Sfântu Gheorghe. Nu e o exagerare. E ditamai târgul. Să încerci să numeri tarabele de comercianți e un exercițiu de futilitate. Le-am „numărat” pe Google Maps și mi-a ieșit mai mult de un kilometru – în condițiile în care pe anumite bucăți ai strada, tarabe pe stânga, tarabe pe dreapta și încă două rânduri de tarabe pe mijloc.

De exemplu, aici în dreapta avem una dintre „străzi” – „strada noastră”, pe care cred că se află tarabele din orașele înfrățite, sau ceva de genul ăsta. Se vând dulcețuri, mâncare de diverse feluri și bănuiesc că încă vreo câteva chestii care-mi scapă.

Pe „strada” asta nu se întâmplă nimic în majoritatea timpului – e doar o zonă goală, pietruită și iluminată, care nu e folosită nicicum. Dar zilele astea și-a găsit și ea o întrebuințare.

Mai jos, tot de pe „strada noastră”:

Apoi, exact lângă „stradă”, prin curtea Muzeului Național Secuiesc:

În ultima poză de mai sus puteți vedea o parte din scena din curtea muzeului – cred că cea mai mică dintre cele trei scene care sunt prin oraș acum. Ceea ce nu oprește persoanele care cântă pe acolo să se audă cale de trei străzi.

Și tot din curtea Muzeului Național Secuiesc, până nu uit că e și aici alee cu tarabe:

Dar ca să nu credeți că totul se întâmplă doar prin curți și alei mai puțin folosite, uite niște poze de pe strada Kos Karoly – de pe la Colegiul Național Mihai Viteazul până la parc e cam strada artizanilor (pentru cei care vor să dea pe Google Maps, Colegiul e undeva dincolo de Muzeu, în direcția opusă parcului, aproape de strada Fabricii).

[][9]

N-am avut chef să fac poze aici. Poate mâine.

Așa. Continuăm. Mai mergem în jos pe strada Kos Karoly și ajungem acolo unde se întâmplă acțiunea: pe la parc. Acolo e strada atât de plină că de-abia ai pe unde să treci. Sunt două culoare de tarabe pe stradă, înghesuite. Și o chestie de aer pe care se distrează copiii. Pozele sunt destul de imposibile. N-ai unde să le faci. Dar am încercat oricum.

Bun. Asta e prin partea asta de parc. Dacă o iei spre magazinul Șugaș, dai de toate langoșeriile și de toate locurile de joacă pentru copii.

Strada e mai lungă, dar fiind enorm de multă lume nu prea ai unde să faci poze. Mai sus eram pe trotuar, în spatele activităților și tarabelor (am căutat o tarabă cu marzipan, a unora care fuseseră aici acum vreo 2 ani, dar nu erau). Am ratat și niște corturi de la o berărie/restaurant cu mici, precum și scena din fața magazinului Șugaș. Seară. Nimic pe scena respectivă momentan. Neinteresant. Asta e. Mai departe.

Mai sus, încă niște tarabe și o zonă verde îngrădită. Apreciez faptul că cei de la primărie au grijă de spațiile verzi. Mai demult tot parcul era călcat în picioare, toată lumea circula pe peste tot. Acum tarabele și totul se întâmplă pe străzi, unde asfaltul nu e foarte afectat.

Așa. Mai jos, o poză cu scena principală, pe care n-am putut s-o fotografiez prea bine ieri, că eram cu telefonul.

Da, sunt oameni până în zare. Chestia aia mică și îndepărtată e scena. Mai jos, pe stradă, iar făceam poze de pe trotuar ca să se poată vedea ceva:

Toate corturile alea sunt de fapt pline de mese și bănci, pregătite pentru cei care vor o bere și un mic. Mai jos, poze de la jumătatea cortului.

Așa. Acuma mă înțelegeți când vă zic că e ditamai târgul, cu zeci de tarabe, că se vând de toate și se petrec evenimente?

Poze

Sun, 07 Apr 2013 21:42:55 +0000

Am luat o pauză de la diverse cursuri azi ca să mă distrez cu niște poze mai vechi.

Una din Herăstrău, iarna:

[][1]

Copaci în iarnă

Trei copaci, în iarnă.

Din nou în Herăstrău, altă periodă a anului:

[][2]

Păunul

Un păun, doi păuni…

Apoi un pisoi nu doar elegant, dar care pare să vrea să-ți vândă noua lui marcă de parfum, Le Chat:

[][3]

Le Chat

„Too purry for you.”

Alt parc, alt anotimp. Un bătrânel se asortează cu florile.

[][4]

Flori și bătrânel

Și o ultimă poză, care m-a distrat pe mine, dar altora nu le place, e tot din Herăstrău. Toamna. Frunze roșii căzute într-o parte, în cealaltă verdele pune stăpânire pe o rămășiță dispărută de lac.

[][5]

Herăstrău în culori