Prima lege a deserturilor

Wed, 03 Jun 2015 08:29:35 +0000

Bunică-mea obișnuia să facă niște prăjituri tocmai pe sufletul meu: pandișpane pufoase cu vișine sau caise – nu foarte dulci, fără zahăr pudrat deasupra, fără decorațiuni. Se făcea câte o tavă, se mânca în câteva ore și p-aci ți-e drumul. Niciodată nu erau în exces, ci doar cu moderație, mai ales că o tavă de pandișpan pufos poate fi dată gata și de două persoane hotărâte, nu doar de o familie întreagă.

Însă problema deserturilor a devenit o problemă în momentul în care am dat de alte bunici, care aveau altă filozofie a prăjiturilor. Țin minte și acum munți de prăjituri făcute în straturi, cu tot felul de creme și decorate cu acea ciumă a decorațiunilor românești, bombonelele colorate. Să ai prăjiturele cu cremă de cafea (maronii) decorate cu bombonele verzi, albastre și mov e un viol al vederii, lucru valabil și pentru colivă, care arată ca o bătaie de joc cu bombonele deasupra.*

Întorceam nasul la cam orice în materie de prăjituri, ca o țâfnoasă mică. Însă doresc să precizez că faptul că existau prăjituri însemna că n-aveam voie ciocolată pentru că „trebuie să le mâncăm pe astea întâi, ca să nu se strice”. Acuma, când faci o mâncare bună și o faci cu cap nu se strică pentru că n-are când. Dacă trebuie să forțezi lumea să mănânce, ceva nu e în regulă la planificare și cineva are de suferit din cauza asta. De obicei oaspeții, că sunt prea politicoși să-ți spună în față că te-ai chinuit aiurea.

Dar să ne întoarcem la subiect. Mă chinuiam să mănânc munți de prăjituri de toate felurile, „ca să nu se strice”. Ajungeau să fie și ținute în frigider, puse eventual și la congelator în disperarea de a le păstra, așa că până la urmă ajungeau să aibă gustul oribil al zombiilor culinare ținute printre noi prin criogenie. Teoria sună destul de în regulă, practica ne spune că mâncărurile prezervate așa sunt comestibile, dar nasoale.

După multe chinuieli, am avut o revelație: prăjiturile nu sunt cel mai bun aliment de pe lumea asta. Nu din cauza gustului, ci din cauză că nu sunt sănătoase. Nu sunt broccoli, nu sunt morcovi, nu sunt spanac, nu sunt salată. Dacă ar fi super-sănătoase, multă lume ar face cura cu prăjituri, în care mănânci câte una la mic dejun, prânz și cină, în fiecare zi, timp de trei săptămâni.

Ca urmare, în adolescența târzie, când a început să mi se suie și mie scaunul la cap, am formulat prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Pentru că n-are sens.

Ideea e la mintea cocoșului, dar în timp am văzut că sunt mulți care fac aceeași greșeală pe care o făceam și eu: mănâncă „ca să termine” o chestie dulce pe care și-au luat-o fără să știe ce e, sau pe care au primit-o de la cineva care nu știa ce e/nu-i păsa/are gusturi diferite. Asta în ciuda faptului că ieși mai bine dacă nu mănânci dulciurile alea, și fizic, și psihic. Dacă vrei să chinui pe cineva, îi iei niște ciocolăți de-alea oribile într-o cutie elegantă și o să sufere cât le mănâncă, pentru că se uită la cutie și are un blocaj mental, nu poate s-o arunce.

Cred că mulți dintre noi am fost învățați de mici că trebuie să mâncăm tot ce ni se pune în farfurie, că trebuie să terminăm ce avem de mâncare (orice ar fi, chiar și chestiile nesănătoase), că e foarte bine să „mănânci orice”. E absurd, dar e deja a doua natură.

Așa că fac un anunț pentru bunăstarea publică, reiterez prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Nu e nu știu ce filozofie, dar parcă e bine s-auzi chestia asta, mai ales când ai dat peste ceva care arată bine, dar nu e bun. Nu-ți place ciocolata proastă în ambalaj frumos? Sau nu-ți place prăjitura aruncată în brațele tale de colegă, bunică, soacră, soră sau coleg care ți-a luat-o de la cofetăria aia care nu-ți place? Apreciază intențiile celui care ți-a dat-o, dar dă-o altcuiva. Arunc-o. Folosește-o ca să scapi de maidanezii din fața blocului. Nu te mai chinui pe tine, că n-are sens. E ok. Poți să scapi de ea. E în regulă. Fără griji, fără vinovăție: scapă de ea.

Bombonele colorate pe franzelă, sau ceva de genul.

Notă de subsol: La colivă însă e scuzabil: tocmai a murit cineva, n-ar trebui să mănânci ca haplea, ci în scârbă. Bombonelele sunt acolo ca să-ți aducă aminte că viața ar putea fi bună, dar e nașpa. Noroc că se termină la un moment dat.

Dulciuri de Crăciun din restul lumii

Wed, 25 Dec 2013 12:59:36 +0000

Noi facem cozonaci, care sunt mai mult tradiționali decât foarte buni, după cum ziceam într-un articol anterior.

Christmas Pudding, poză de Matt Riggott

Britanicii fac „Christmas Pudding”, care e o chestie foarte complicată. Se face cu cel puțin o lună înainte (uneori am auzit și de un an întreg), cu tone de alcool ca să nu se strice. Trebuie să aibă 13 ingrediente, care să-l simbolizeze pe Iisus cu discipolii lui. Sunt un fel de budinci cu fructe (tradițional și cu carne), fierte cu orele și îmbibate cu brandy. Ca totul să fie și mai dubios, li se dă foc la final.

Și în Filipine fac prăjituri de Crăciun îmbibate cu alcool (doar că nu le dau foc).

În Germania se fac springerle, biscuiți decorați. Și când zic „decorați”, vrau să spun că au un model pe care-l presează pe biscuiți care-mi aduce aminte de tiparnițe.

Springerle necopt, poză de Andreas Bauerle

În Franța fac o ruladă în formă de trunchi de copac numită bûche de Noël. E cu ciocolată în exterior, sculptată ca să arate ca scoarța, și presărată cu zahăr pudră ca să reprezinte zăpada.

Bûche de Noël, poză de Andrew Pendleton

Polonezii fac colivă, că la ei e mâncare de Crăciun. Doar că o fac cu fructe, poate și lapte.

Danezii fac budincă de orez cu frișcă și migdale (risalamande/ris a Malta).

În Japonia, „Kurisumasu Keki” (Christmas Cake) e un nume învechit pentru tipele de 25 de ani care nu sunt măritate. Pentru că, la fel ca o prăjitură de Crăciun, cine mai vrea să le ia după 25? Între timp denumirea a început să iasă din uz.

Prăjituri on Roxana-Mălina Chirilă

Prima lege a deserturilor

Dulciuri de Crăciun din restul lumii