Prieteni on Roxana-Mălina Chirilă

„Cu asta se ocupă universitatea noastră…” (tot Turcia)

Sat, 21 Sep 2013 08:50:16 +0000

Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi.

No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

Țin să anunț că eram în primul rând.

Un stop-motion. O păpușă Barbie care se relaxează într-un decor luxos. Muzică rapidă, gălăgioasă, schimbări rapide de imagine. Animație ca-n filmele stop-motion, da? Sala: studenți și studente dintr-o cultură islamică. Jumătate din studente cu batic pe cap.

Imaginile se derulează rapid. Altă păpușă Barbie (dacă nu era aceeași), goală. Cu ea, un Ken gol. Imagini cât se poate de explicite pentru păpuși dezbrăcate – prima oară misionarul. Tăcerea lăsată printre studenți și puținii profesori de față e șocată, siderată. Apare din nou prima Barbie, tolănită.

Ken e lungit pe spate, capul lui Barbie se mișcă în sus și-n jos între picioarele lui. Efectiv simți că le stă tuturor inima-n piept, iar câțiva băieți încep să spună ceva în timp ce imaginile se derulează rapid, intercalate cu ecrane de dialog ca-n filmele mute. Replicile îmi par absurde, neclare, pe urmă mă prind că suntem într-un banc. Prima păpușă Barbie ne sfidează cu privirea de parcă ar fi scris 50 de romane gen 50 de umbre ale lui Grey.

Barbie e în patru labe, Ken o pocnește cu o paletă, eu râd și nu mă pot abține, iar studenții trec prin toate culorile feței. În Turcia, sexualitatea e tabu. Sunt subiecte despre care nu se discută.

Alte dialoguri, iar prima Barbie. Violență. Suc de roșii aruncat peste tot ca sânge. Barbie și Ken, morți.

„Good job, John!… What?! Sorry! Wrong number!”

Suntem într-un banc. Cel cu „John, ce face soția? Aaa, e cu domnul. Ia pușca și omoară-i! Cum adică i-ai aruncat în piscină? Noi n-avem piscină! Ah, scuze, am nimerit numărul greșit.”

Sala e în stare de șoc, eu sunt în stare de ilaritate de neoprit. Filmul se termină. Se schimbă. Urmează cele mai cuminți animații de pe planetă. Cu extratereștri, cineva care vrea să treacă un râu, un filmuleț cu pictat pe sticlă… și tot așa. Nimic șocant, dar nu mai contează.

Când se termină proiecția, sala nu e în rumoare – e în agitație, în vorbit, în comentat. Fotograful reușește cu chiu cu vai să-și înceapă propria proiecție. Are o poză superbă cu un nufăr și explică, spune cum în România după ‘90 se considera că e un kitsch să faci poze cu flori, dar când a văzut nufărul și-a dat seama că fotografia, fie că e cu flori, sau cu persoane, sau de care o fi, poate fi valoroasă dacă transmite ceva.

Și după chestia asta proiectează nuduri. Niște nuduri stilizate, editate, photomanipulations cum ar fi. Dar tot nuduri. Nu mai poți să te auzi de vocile studenților.

Când ieșim, fotograful îi spune celui de la animație: „Voiam să-ți spun: cum să proiectezi un film ca primul într-o țară musulmană? Ai înnebunit?… Dar când am văzut că-mi ia calculatorul tot folderul în ordine aleatorie și începe cu nudurile pe care nu voiam să le arăt, am zis că nu mai am dreptul să zic nimic.”

La care cel de la animație răspunde, „Păi ce, eu voiam?! Am zis că filmul ăla nu-l pun decât eventual la sfârșit, dacă văd că ar merge și e cazul. Dar când mi-a venit cel cu calculatorul și le-a băgat pe toate în playlist, ăla a ajuns primul. Ai de capul meu!”

S-au agitat și au râs puțin și pe urmă a apărut și mătușă-mea (zâmbind larg și râzând pe sub mustață) să le spună că în Turcia Nu Se Face Așa Ceva, pentru că Unele Subiecte Sunt Tabu. Când a aflat că a fost cu accident, nu cu intenție, ne-a povestit cum reacționau studenții, că se stătuse în picioare să-i vadă mai bine.

Și uite așa le-am povestit cum era cu batonul de ciocolată. Deși acolo era chiar dorința artistului să expună sala povestirii respective.

L.E. Cine a făcut vraiște verbele din articolul ăsta? Io, io, io! Dar nu le mai corectez.

Povestea batonului de ciocolată și a singurei plângeri

Tue, 17 Sep 2013 17:28:44 +0000

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură). Coordonatoarea dispăruse în ceață și rămăsese în București, cealaltă persoană înscrisă era prezentă tot în spirit și mai eram și eu. Tema impusă de coordonatoare? Erotism.

Buuun. Ce să scriu, ce să scriu? N-aveam chef de chestii tradițional-erotice, așa că am scris o povestire pe direcția de umor/psihologie, „În jurul patului”. Amu, povestirea e de pe vremea când nu prea editam, așa că astăzi pot mai mult. Dar pentru vremea respectivă era ok. I-am dat-o unui actor (superbului Ioan Batinaș, de la grupul „Vouă”), care a scos din ea atâta savoare încât îmi pare rău și azi că n-am înregistrarea cu el. Publicul a aplaudat și încă mă trezeam cu persoana care-și aminteau de povestea asta prin 2010-2011 (de asta e aici pe blog, imperfectă cum e).

Bun. Coordonatoarea a trimis și ea o poveste în tabără. Pe ultima sută de metri. A sunat un actor din tabără, l-a rugat s-o citească, s-a rățoit la mine că nu m-am dat peste cap de trei ori ca să-i aduc povestea din cel mai apropiat oraș până în sat (eram cu capul în altă parte, taică-meu tocmai avusese accident cu motocicleta). În fine, s-a făcut luntre, ne-a făcut punte și povestirea aia a ajuns la un actor ok, care n-a apucat s-o citească nici măcar o singură dată înainte să o citească în fața publicului.

S-a apucat omul, după povestirea mea care a rămas antologică datorită interpretării superbe a lui Batinaș, să citească tot în cheie semi-comică. O tipă care merge pe peron, urcă în tren. Pe tren, niște bucăți de metal se ciocnesc sugestiv. Un cal încalecă o iapă, care ridică capul spre cer în extaz. Mai încolo, trenul are o defecțiune și tipa rămâne singură la o haltă cu un negru.

Urmează o scenă de „erotism” în care nici măcar o dată nu s-a folosit cuvântul „pulă”, sau „penis”. În schimb, femeia i-a luat în mână falusul, i-a gustat batonul de ciocolată și mă opresc aici că deh. Era o scenă explicită-explicită de sex oral, plină de eufemisme în loc de nume comune, dar explicită-explicită.

Fața actorului era o poveste în sine. Începuse oarecum timid, pentru că nu știa povestea. S-a aventurat apoi cutezător, convins că a înțeles. A încercat pe comic, ca apoi să-și dea seama că nu asta era ideea. A fost puțin confuzat de simbolismul cailor. Și apoi, într-o oroare crescândă, a citit o lungă scenă explicită… din perspectiva persoanei a treia, dar persoanei feminine. Vedeai cum încep să curgă apele pe el, cum continuă din pur profesionalism, cum nu-i vine să creadă că citește chestia asta în public cu tot felul de personalități locale în auditoriu.

Când a venit finalul, nu mai știu dacă s-a scurs din fața noastră, sau dacă a pășit drept înainte ca un artist care știe cum să înghită situații nasoale (îmi cer scuze pentru jocul de cuvinte).

Am sunat-o pe coordonatoare după, să o întreb care era ideea bombardării publicului cu pornografie.

„Cuuuum?” mi-a zis. „Povestirea mea nu e pornografică! N-o să găsești cuvinte cu „p” în ea!” (evident, nu era o referire la „pentru”, „peron”, „pe” sau „pace”)

„Dar tu crezi că falusul e mai bun?” am întrebat. „Sau… sau batonul de ciocolată?!”

Mi-a explicat că da. Că de fapt era o povestire înălțătoare despre erosul sublim. Nu m-am prins din faptul că la faza cu caii, iapa se cabra înspre cer? I-am explicat că nu. Că la mine, ca și la alții, se vedea doar faza aia explicită rău. Aia cu batonul de ciocolată pe care-l tot gusta tipa, dacă știți ce vreau să spun. (n-am comentat că probabil și negrii s-or fi săturat să fie obiectificați în direcția batoanelor lor de ciocolată, de care fac unii caz că nu-s Snickers, ci Toblerone; dar mai lasă-le, dom’le, ciocolata în pace)

Și a zis atunci o chestie pe care n-o s-o uit, „Tu ești singura care s-a plâns.” Poate nu erau exact cuvintele, dar asta era ideea: o sală întreagă, toți au auzit aceeași poveste, un număr de o știau și vreo câțiva o știau mai bine ca mine.

Prima mea reacție a fost să-i spun femeii că a ieșit prost. Ceilalți au tăcut sau au zis că a fost bine, sau…

Părerea mea e asta: dacă ai un prieten pe care-l vezi că o dă în bară în stil mare, îi zici. O să te înjure, dar asta e. Nu îi spui, „Da, bă, e bine ce faci. Tot înainte! Da, X, Y, Z, sau chiar întreaga lume te maltratează, dar eu țin cu tine.” Dacă vezi că face ceva aiurea, spui. Discuți. Explici. Nu îl faci să se simtă bine în astea 10 minute, ca să-l lași să o sfeclească în următoarele 3 zile. Treaba ta de prieten e să te asiguri că ăluia îi e bine, nu că te place 100% din timp. Desigur, nu insiști la nesfârșit, dar dacă-l vezi că poartă adidași la nuntă sau trimite o povestire explicită, erotică și aproape vulgară la o adunare de artă deschisă publicului larg, zici.