Profesori on Roxana-Mălina Chirilă

O lecție importantă de la o profă

Tue, 21 Jul 2015 07:26:55 +0000

Profesoara noastră de română din liceu avea un stil comunist de a preda: ea dicta, noi scriam cuvânt cu cuvânt. În ora următoare, cineva recita lecția trecută, apoi ea preda iar și noi iar scriam. Am învățat multe de la orele ei, chiar dacă văd acum că sistemul era departe de a fi ideal.

Dar uneori, rar, mai lăsa predatul deoparte. Așa se face că într-o zi a început să ne povestească de un profesor pe care-l avusese ea în liceu, un tip „cu o figură de dac” – posibil și destul de scund, sau poate partea asta am pus-o eu de la mine în imaginație.

Profesorul era destul de exigent, dar de felul lui nu lăsa corigenți. În schimb, când începea să-i bălmăjească aiurea un elev, îl lăsa să se chinuie o vreme, după care îi spunea:

„Ești un hoit. Stai jos, nota 5.”

Asta era cea mai dură apostrofare, cel mai mare dispreț. A fi un hoit. Inutil, incapabil, un leș care trebuie îngropat ca să nu deranjeze pe nimeni. Nu se enerva, nu se lansa în invective sau într-un șir de insulte. O singură remarcă injurioasă era suficientă: a fi un hoit.

Zilele astea, când mă uit screenshot-uri cum e cel de aici sau citesc câte o chestie care mustește de superioritate, dar ratează complet subiectul (și realitatea), descopăr că spun în barbă cuvintele memorabile luate de la profa de română, care le-a reținut de la proful ei. Sunt de actualitate: „Dom’le, ești un hoit. Stai jos, nota 5.”

Pentru că se pare că hoiturile apar mereu, în toate epocile.

[][2]

Stai jos și lumea va deveni mai bună.

Profesori de suflet

Fri, 01 May 2015 14:15:56 +0000

Când eram în gimnaziu aveam o profesoară foarte faină la fizică și la chimie, care știa cum să ia niște puști de gimnaziu și să-i farmece puțin. Cred că la prima sau a doua oră de fizică pe care am avut-o cu ea, ne-a întrebat dacă putem pune un ac în echilibru pe buza unei sticle, în așa fel încât să stea în vârf. Normal că nimeni nu putea, dar…

A luat un ac, l-a trecut printr-un dop de plută, a înfipt două furculițe una în fața celeilalte în dopul de plută – și pe urmă a pus ansamblul pe buza unei sticle de sticlă, apă minerală, Perla Covasnei (sau a Harghitei, mereu le încurc). Acul stătea, fix cum spusese, în echilibru. Și stătea în vârf. Ba i-a tras și un bobârnac și au început furculițele alea să se învârtă ca un titirez, de am rămas mută și am repetat mișcarea acasă, să văd dacă-mi iese și mie (mi-a ieșit, că nu e greu).

Când am avut-o la chimie, a explicat excelent de ce se combină elementele din cauza ultimului strat de electroni care se învârt în jurul nucleului, de pot să vă spun și acum de ce heliul e un element pe care n-o să-l vezi vreodată în molecule.

Din păcate, Livia Gajdo preda doar la gimnaziu, deci la liceu n-aveam nicio șansă s-o avem pe ea. La fizică am avut o profesoară cu mai puțin spirit glumeț, dar tot centrată pe predat, câteva experimente și pe băgat știință în capul adolescenților. După ce am ajuns s-o înțeleg ca persoană, eheheee, ce vremuri, ce vremuri!

Dar la chimie a venit o profă care voia să fie „de suflet”, să o ținem minte că ne-a învățat multe despre viață. Într-adevăr, atunci am aflat o mare lecție: dacă nu-ți faci treaba, poți s-o scalzi cât vrei cu sufletul, că ești degeaba, munca ta e zero barat. Mai bine te duci să culegi floricele (ceea ce tipa a și făcut la un moment dat, uitând complet că avea oră la noi).

Țin minte că dacă ne zicea să scoatem o foaie de hârtie, putea fi vorba de o lucrare, putea fi vorba de un test de personalitate. La un moment dat ne-a pus să povestim despre colegi, sau să scriem calități de-ale lor (una dintre astea două). Ne-a adus foști elevi de-ai ei să ne vorbească despre diverse. Ne-a povestit despre viață. Ne-a spus bancuri misandrine. Era toată un zâmbet, toată gata să ne impresioneze, să ne dea pe spate, să ne învețe să fim oameni. Până și în ce privește materia, ne punea să facem proiecte pe calculator, că sunt mai frumoase, calculatorul e viitorul etc.

Profă de suflet, ce mai! Cu excepția zilelor în care venea la școală cu un aer întunecat și atunci să vezi distracție. Pentru că atunci începeau întrebările despre chimie, iar ea preda chimie așa, într-o doară, că aia era materia oficială. Cu alte cuvinte, eram toți bâtă la materia ei, toceam că n-aveam ce altceva să facem, doamna profesoară ne dădea lecții de viață în loc să-și facă meseria.

Într-una din ore m-a scos la tablă. Era cu o falcă-n cer și una-n pământ – probabil că vorbeam în timpul orei sau ceva de genul. M-a pus să aflu greutatea unei molecule de nu mai știu ce, așa că era vorba de înmulțiri și adunări.

„Ce se întâmplă dacă greșesc la socoteală?” am întrebat.

„Nu mă interesează, dacă răspunsul e greșit, iei notă mică.”

Altă lecție importantă de viață: oamenii care-și fac treaba cel mai prost pot să aibă pretențiile cele mai absurde.

Am avut noroc atunci, am făcut socoteala bine fără să mă încurc în socoteli. Ca să înțelegeți mai bine problema, greutatea unui neutron este 1.674927351×10⁻²⁷, a unui proton este 1.672621777×10⁻²⁷, iar a unui electron este 9.10938291×10⁻³¹ (toate în kilograme). Tot ce trebuia să fac era să înmulțesc fiecare cârnat cu un număr, după care să adun rezultatele, dar vedeți și voi cum arată.

La final m-a trimis pur și simplu la loc și mi-a zis că nu trebuia să adaug electronii, că și-așa sunt prea ușori ca să conteze.

Tipa asta, sufletistă cum voia ea să fie, a făcut din chimie o materie de toceală extremă, de unde în gimnaziu avea logică. După care a renunțat la chimie, s-a băgat în politică, unde măcar nu mai încurcă pe nimeni.

De fiecare dată când citesc câte un articol despre cum profesorii ar trebui să fie mai sufletiști și să predea lecții de viață, mă gândesc la tipa asta, care a pornit chitită să fie o profă memorabilă și a reușit să ajungă una în sensul cel mai prost al cuvântului. Și mă gândesc că dacă aș fi avut nevoie de ceva de la unii dintre foștii profesori, acel ceva ar fi fost competența, ca să știu ceva franceză, ceva biologie. În privința sufletului, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu-l cere.

Unii zic că oricum nimeni nu mai ține minte formule din liceu, dar mă gândesc la faptul că totuși înțeleg destul de multe domenii, chiar dacă nu folosesc înțelegerea aia în mod uzual. Îmi oferă o oarecare perspectivă asupra lumii pe care n-aș avea-o dacă aș fi complet habarnistă. Am o bază ca să mă reprofilez, dacă mi se întâmplă să mă satur de literatură și traduceri. Chiar dacă nu mai țin minte formule și date exacte, am o imagine de ansamblu pe care n-aș schimba-o nici pentru zece lecții de viață.

Poate că și asta e o lecție de viață care trebuie învățată de cei care se plâng că profesorii n-au sufletul pe care și-l doresc: cunoașterea contează și profesorii buni sunt cei care în primul rând își fac treaba, iar apoi sunt și normali la cap. Sensibilitățile elevilor și admirația lor sunt cât se poate de secundare, pregătirea pentru viață nu înseamnă doar să fii un om bun și să ai amintiri faine, ci să ai habar de cât mai multe lucruri, ca să ai cât mai multe oportunități și să pici de fraier cât mai rar când povestesc unii vrute și nevrute despre produsele lor miraculoase.

Na, că am ajuns și profă. Pardon, trainer.

Tue, 14 Oct 2014 09:53:16 +0000

Eu de multă vreme aveam un pitic pe creier cum că aș vrea să predau. Am făcut faimosul modul psihopedagogic în facultate, mi-am făcut practica printr-un liceu și am știut în clipa aia că mi-ar surâde o carieră de profesor dacă ar putea să fie mai puțin, hm, lipsită de respect din partea populației și lipsită de bani din partea angajatorilor. (nu vreau să spun că aș câștiga mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ… a, ba da. Câștig mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ. Și e mai puțin stresant)

Mno, bun, în vară m-au contactat unii de la o firmă care oferă cursuri de engleză pentru companii prin toată țara și m-au întrebat dacă aș vrea să fiu ~~profesoară~~ trainer de engleză în Sf. Gheorghe. Pentru neavizați, trainerul de limbi străine e un profesor care nu-și spune profesor din motive de PR (gen „avem experiențe proaste de la școală”).

După ce am trecut de interviu și a rămas stabilit că vom colabora, m-au vârât în cultura firmei. Mi-au povestit de „icebreakere”, „factorul WOW”, mi-au făcut un „onboarding”, m-au trecut printr-un „training de induction” și alte alea. Acuma, eu vorbesc în engleză jumătate din timp cu prietenii, dar de obicei când vorbesc oficial limba română folosesc mai rar englezisme și bag echivalentele românești. Mi-am tradus mental termenii lor în „spartul gheții când nu știi în ce ape se scaldă lumea”, „îi musai să-i dai pe spate”, „hop-țop și eu prin firmă” și „metoda inductivă de formare a noilor colaboratori prin întrebări și răspunsuri repetitive care sugerează un cadru profesionist” (eu prefer metodele mai rapide și informale de informare, dar ok).

După cei n-șpe pași am ajuns și la predarea efectivă. Cursanții, vreo 6, oameni de treabă. Pentru primul curs planul de la firmă era să petrec vreo 10 minute discutând despre cum la curs toată lumea trebuie să vorbească politicos, să își închidă telefoanele și să nu se certe, dar am zis că îi respect ca pe niște adulți responsabili (dat fiind faptul că erau niște adulți responsabili, toți cu vârste peste a mea și poziții stabile în compania în cadrul căreia predam cursul; bănuiesc că sfaturile sunt mult mai valabile în alt gen de contexte). Le-am comunicat doar că pot să pună întrebări – și ar trebui s-o facă – de fiecare dată când ceva nu e clar. Și dacă tot nu e clar după explicații, încerc alte explicații. Spre final am remarcat că erau relaxați, întrebau, comentau. Ba mai mult decât atât, când cineva zicea „ce înseamnă…”, cel/cea care știa răspundea. E perfect, se pot ajuta unii pe alții când eu nu mai sunt prin zonă.

Dat fiind faptul că tot cursul durează o lună, n-am eu mari învățăminte de împărtășit altora în ce privește tehnicile de predare. Am doar câteva gânduri și câteva idei confirmate.

La prima chestie mă așteptam: dacă un curs durează vreo oră jumate, căutatul de materiale pentru el durează tot cam atât. Aveam la dispoziție ț-șpe manuale scanate, trimise de firmă, din care mi-au zis să aleg ce mi se pare mie că se potrivește. Am ales unul, am constatat că era scanat de nu se putea citi ușor la tipărire, am dat mesaj înapoi că e cam nașpa, după care nu s-a rezolvat nimic și a trebuit să aleg alt manual. Toate manualele sunt pe direcția de business, doar că unele lecții n-aveau aplicabilitate pentru firma la care predam, așa că stăteam să citesc exerciții peste exerciții, lecții peste lecții, să văd care-i mai bună. Și am căutat și câteva chestii extra, să nu stăm doar agățați de manualul efectiv: niște economie comportamentală via Dan Ariely, niște engleză în acțiune cu clipuri gen ăsta. Am trecut prin toate cărțile în engleză pe care le am, cu benzi desenate cu tot, ca să văd dacă sunt destul de ok pentru curs – și nu prea erau.

A doua chestie e legată de faptul că sunt introvertită. Deși n-am probleme să vorbesc în fața unor oameni sau să conduc o lecție, mă cam fură de energie rapid, la sfârșitul cursurilor sunt stoarsă. E bine că în perioada asta n-am proiecte urgente pe direcția de traduceri, că ar fi fost un mic dezastru.

A treia chestie e legată de ce este și ce face un profesor. Când făceam la facultate modulul psihopedagogic am constatat o chestie: sunt oameni care au ceva de demonstrat, de exemplu că sunt profesori buni sau sufletiști sau bine pregătiți. Un prof de psihologie ne-a ținut teorii despre cât de bine o să ne înțelegem, dar nu foarte bine, că e prietenos, dar nu e prieten cu mulți, pentru că prietenia cere timp și el n-are timp de noi toți, dar va fi prietenos, însă să nu-i cerem prea multe că nu primim, pentru că asta e viața, dar el va fi simpatic chiar și-așa și știe că ne vom înțelege bine, chiar dacă nu suntem prieteni.

O profă de pedagogie din facultate ne-a luat cu „vaiiiii ce nume drăguț ai”, de parcă eram copii de grădiniță, și a continuat cu dulcegării – a cauzat un val de agresivitate pasivă cum rar am mai văzut. La final agresivitatea era aproape dechisă, i s-a pus femeii pata la ultimul curs și ne-a declarat că ne urăște și că se bucură să scape de noi etc. Soarta e amuzantă, a mai avut de predat un semestru la noi după declarația asta.

Apoi, un caz clasic. Aveam o profesoară care venea să ne povestească despre oamenii importanți din domeniu pe care-i cunoscuse și care ne povestea de conferințele le care fusese etc. Da, poate fi interesant, dar doar dacă ai ceva de zis cu asta, nu dacă vrei să impresionezi – și cu ocazia asta nu prea îți ții cursul.

Poate din cauza asta colegele mele de grupă, când le-a venit timpul să predea, au început să exerseze arta insuportabilității: luau pe toată lumea cu „children” (chiar dacă „children” ăștia erau doar cu trei ani mai mici), uitându-se superior în sus și-n jos. Nu știu ce mai fac azi, poate s-au perfecționat între timp.

După cum văd eu lucrurile, un profesor n-are nimic de demonstrat. E în fața clasei? Elevii/cursanții/studenții știu că urmează să li se predea? Tot cadrul e în favoarea lui, se presupune deja că e informat și știe să dea informația mai departe, respectul pentru poziția pe care o ocupă e deja acolo – dacă nu îmbârligă foarte tare lucrurile, atuurile rămân. Și nu e necesar să încerci să fii profesorul perfect, cel prietenos, deschis, iubit – sau cel respectat și distant. Dacă începi să predai, se vede oricum cine ești.

Așa că eu personal nu mi-am făcut prea multe griji să le explic cât de bine știu engleza și cât de prieteni vom fi. Am încercat să găsesc lucruri ok de explicat și de predat, ceea ce mi-a fost destul de greu pentru că ei erau de nivele diferite și nu știam ce știu și ce nu știu. Și dacă am dat rateuri uneori, sper să nu fi fost prea mari.

Eh, oricum, a fost o experiență pe care n-o s-o repet prea curând (prea mult timp, prea mult efort, pierderea e și financiară că puteam să mă ocup de chestii mult mai productive între timp – nu estimasem cum trebuie perioada de pauză necesară după un curs), dar a fost frumoasă. Nu știu cât de mult i-am ajutat pe oameni într-o singură lună de cursuri (două ore pe săptămână), dar dacă au reținut trei chestii din ce le-am zis și dacă se simt ceva mai relaxați în privința discuțiilor în engleză, tot e bine.

O profesoară care bate elevi, apărată de inspectorat

Tue, 15 Apr 2014 10:36:36 +0000

Auzisem ceva zvonuri cum că o profesoară din fostul meu liceu, Mihaela Blănaru, ar fi strâns de gât un elev de gimnaziu. Nu mi-a fost niciodată profesoară mie, pentru că preda fizica la clase de uman, iar eu am terminat mate-info. Nu mi-a venit să cred, iar persoana de la care am auzit chestia asta aflase și ea la a nu știu câta mână povestea, așa că nu eram perfect sigură că era adevărată.

Uite că este, măcar în mare. Articolul către care dau link spune că ar fi fost bătut.

Conform sursei mele neoficiale, după incidentul respectiv a fost anunțată că la următoarea abatere are șanse mari să fie concediată. Conform articolului, i-a fost scăzut și salariul cu 15%.

Din sursa mea, am aflat că profesoara n-ar fi primit bine vestea și din prea îngăduitoare ar fi devenit de-a dreptul draconică, predând într-un ritm amețitor, apoi ascultând imediat elevii din materia pe care tocmai o predase. A plouat o vreme cu note mici, iar elevii au „plouat” cu absențe la ora ei. Ceea ce mi se pare normal – ca autoritate, trebuie să știi că anumite lucruri nu se fac și că nu poți să întinzi coarda la nesfârșit. Regulile trebuie să fie clare, stabile și să poată duce la o colaborare dacă există destulă bunăvoință, însă în cazul de față elevii au constatat repede că sistemul nu avea cum să le fie favorabil. „Au scăpat din mână,” ar spune cei care cred în autoritatea școlii ca fiind absolută. „Au protestat în mod unit împotriva unor nedreptăți evidente,” ar spune alții.

Din punctul meu de vedere, e treaba profesorilor, a direcțiunii, a administrației și a inspectoratului să se asigure că lucrurile nu ajung aici și că, dacă ajung totuși, sunt îndreptate în doi timpi și trei mișcări. Trimisă în concediu forțat de odihnă? Concediată? Până la urmă ține de ei cum vor să abordeze situația, dar ea trebuie abordată.

Între timp a apărut al doilea elev bătut (despre care n-am detalii), s-a făcut încă o plângere, iar consiliul de administrație al Colegiului ar fi decis concedierea ei. Exact cum spuneam în paragraful de mai sus: problema e identificată și rezolvată rapid. S-a încercat cu avertismentul și cu „binișorul”, dar pregătirea elevilor are clar de suferit – și se pare că și fizicul lor la fel. Situația e inacceptabilă pentru o unitate de învățământ, chestie pe care au remarcat-o 11 din 12 membri ai consiliului de administrație, care au votat pentru concedierea ei, la propunerea lui Mădălin Guruianu (pe care tocmai l-am pomenit în alt context), PNL, consilier local. (da, consiliul are printre membri și pe cineva de la primărie)

Dacă povestea s-ar fi terminat aici, aș fi lăudat doar gestul lor. Însă ce să vezi? O mică plângere pe lângă Inspectoratul Școlar Județean Covasna – și deodată decizia de concediere a fost revocată de sus. În plus, trebuie să i se plătească Mihaelei Blănaru și salariul care-i fusese tăiat. Din motive de viciu de procedură, după cum ne spune Rădița Palela, PSD, inspector școlar general adjunct, fost director adjunct al Colegiului Național „Mihai Viteazul”, fosta mea profesoară de chimie, (fostă?) colegă a Mihaelei Blănaru:

Reprezentantul organizaţiei sindicale membru în colegiul de disciplină a sesizat următorul viciu de procedură: propunerea de sancționare a cadrului didactic trebuie făcută de directorul unității sau de 2/3 din membrii Consiliului de Administrație. Procesul verbal al Consiliului de administrație nu cuprindea îndeplinirea acestui aliniat. Colegiul de disciplină a anulat sancţiunea pe viciu de procedură.

Mă întreb cum arată o adunare unde propunerile, ca să poată fi votate, trebuie făcute de două treimi din membri. Dacă-ți vine o idee pe moment? Trebuie să ceri time out, să-i strângi pe ceilalți și să vă puneți de acord să faceți aproape toți acea propunere?

Rezumat: ești profesoară. Bați doi elevi. Te porți ca nebuna la ore. Școala ia decizia să fii penalizată, apoi, când e clar că nu se poate discuta cu tine, concediată. Te duci la Inspectorat să te plângi, iar acolo se decide că te vei întoarce să predai, dintr-un motiv minor.

Ce să înțeleg din asta, dacă nu că Inspectoratul trage de reguli în favoarea profesorilor? Luând în considerare gravitatea situației, ar fi putut să le semnaleze problema celor din consiliul de administrație ai Colegiului înainte să se pronunțe și să ia decizii cu privire la Blănaru. Să-i sfătuiască să se adune de urgență și directoarea să propună susținerea deciziilor de scădere a salariului și de concediere. Sau cine știe, bănuiesc că și Inspectoratul are un cuvânt de zis în cariera profesorilor – altfel de ce mai există? – și ar fi putut acționa pe alte căi pentru scoaterea Mihaelei Blănaru din postul pe care evident n-ar mai trebui să-l ocupe.

Pentru că ne e clar tuturor, nu? Mihaela Blănaru și-a pierdut orice fel de credibilitate în fața claselor, iar ținerea ei în post nu e de natură să fie de vreun folos cuiva. În primul rând că nu cred că mai învață cineva fizică de la ea. S-ar putea să fie hărțuită de elevi (elevii știu cum să facă viața profesorilor amară), așa că nici ea nu cred că o să câștige ceva, în afară de nervi și salariu – iar nervii au făcut-o să bată doi elevi, pe când un al treilea? Între timp, prin asociere, toată povestea asta scade credibilitatea cadrelor didactice care-i iau partea, iar scandalul ne atrage și nouă celor din afară atenția că sistemul de învățământ e un mamut plin de favoritisme, relicve și incompetenți – în defavoarea profesorilor competenți, care predau și educă exact cum ar trebui. Care există.

Mădălin Guruianu spune că o să dea în judecată Inspectoratul. Aplaud decizia lui. Bănuiesc că nu e una ușoară, dar cred că e una de natură să facă sistemul mai bun.

Îl citez cu privire la Inspectorat:

Este un mesaj dezastruos asupra corpului profesoral de la Colegiul «Mihai Viteazul», care arată că orice ar face nimeni nu-i va trage la răspundere şi, chiar dacă Consiliul de Administraţie votează desfacerea contractului de muncă, te va apăra tătucul de la Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Corect. Cam ăsta e mesajul și ar cam trebui răspuns l el. Sistemul de învățământ nu ar trebui să fie un monstru sacru în care aproape orice e permis și prea puțin e penalizat.

_____

Iar dacă tot e vorba de nereguli: am înțeles că și clasele actuale urmau să fie duse în anul ăsta școlar de profesorii de religie să vadă „Strigătul mut”, un film de îndoctrinare anti-avort în care li se arată înregistrări cu proceduri medicale. Nici asta nu e în regulă – în privința asta știe cineva dacă s-au făcut plângeri?

Excelență din nimic

Tue, 23 Apr 2013 15:43:17 +0000

Sistemul de învățământ, se știe, merge la vale. Copiii nu mai învață, profesorii nu sunt buni etc. Nu? Da! Cum spunea cineva acum câțiva ani când erau grevele, de ce se tot zbat greviștii ăștia de profesori atâta, când ar trebui să treacă înapoi la treabă? Și-au făcut damblaua cu greva, acuma gata! Ei nu-și dau seama ce aiurea e să nu faci școală cu săptămânile?…

Discutam acum mai câteva săptămâni cu o profesoară excelentă, care a studiat prin Marea Britanie și a luat ceva grade (plural, grade) pe acolo. S-a întors în țară, din diverse motive, predă la liceu. Dacă n-ar da meditații, n-ar avea cu ce să-și plătească toate cele de zi cu zi. Chiria. Întreținerea. Telefonul. Știți voi, lucrurile pe care oricum trebuie să le plătești. Acum câteva luni maică-mea vorbea cu un asistent de la facultate, care căștiga tot cam pe acolo – sub 500 de euro pe lună, oricum. Dacă nu mă înșel, sub 400.

Desigur, veți spune, profesorii au o viață ușoară: câteva ore pe săptămână de predat, vacanțe lungi. Ok, perfect. La care se adaugă următoarele: făcut planul lecției – pentru fiecare lecție. Din câte știu, e musai și obligatoriu, că am făcut modulul pedagogic și am completat chestiile standardizate pentru orele ipotetice sau nu pe care le-am ținut. Corectat lucrări, eseuri, caiete. Se strâng repede cele 8 ore de muncă pe zi, dacă nu chiar mai multe. Apoi, orele de predat presupun să stai să discuți cu o clasă încontinuu – nu mai iei o pauză bruscă de cafea și stai să discuți cu cineva pe mess. Doar predai, predai, predai. Sună de ieșire, iei 10 minute de pauză (din care 5 sunt ocupate cu mersul până la cancelarie și înapoi) și o iei de la capăt. La ore, ideal ar fi să dibuiești cine se descurcă și cine nu și să-ți dai seama de ce nu ți se descurcă cei care nu se descurcă. Minimal, dar nu întotdeauna reușit, ar trebui să ții în frâu vreo 30 de ghemuri de neastâmpăr (sau hormoni) și să-i convingi să te asculte, să te respecte, să învețe și să facă ce trebuie. Ai toate atribuțiile unui lider și doar o parte minimală din avantajele lui.

Dar ce mă face pe mine să scriu azi nu e situația generalizată a profesorului. E o situație specială. Cea a profesorului excelent, care își știe materia pe dinăuntru și pe dinafară, care își știe manualele și elevii – și care își pregătește clasa pentru bacalaureat (promovabilitate de 100% sau în vecinătatea procentului) și vârfurile pentru olimpiade.

Profesorii nu sunt plătiți pentru pregătirile pe care le fac cu olimpicii. Școala nu îi premiază. Câștigă respect și, poate, un bonus infim. Unii nu-și bat capul (în liceu am avut un profesor care nu voia nici în ruptul capului să mă lase să merg la matematică, pentru că ar fi însemnat efort din partea lui; până la urmă m-am dus oricum). Alții văd potențialul celor pe care-i au în față și fac tot ce pot ca să-i pregătească.

Am vorbit cu fosta mea profesoară de fizică (și fosta dirigintă), care a trimis din nou și din nou elevi la naționale, care ne-a însoțit pe unde ne duceam – fie Iași, fie Drobeta Turnu Severin, era cu noi, se ocupa de organizare, își sacrifica vacanța ca să aibă copiii însoțitor, protector, profesor, ce-o fi. De obicei începea pregătirile de la începutul anului pentru județene, ore întregi în care stătea la școală cu vârfurie ca să-i împingă puțin aici, să-i împungă acolo, să le arate direcțiile, problemele, ideile, rezovările, posibilitățile. Materia făcută pentru olimpiade, apropo, este mult, mult peste materia făcută la clasă. Într-a opta faci culegerile de a zecea. Într-a zecea începi să ajungi dincolo de liceu.

Practic ai un număr de elevi și un profesor care se dă peste cap să facă tot ce poate ca să-i pregătească. De dragul lor, de dragul învățăturii, de dragul materiei, de dragul… Doar de drag, pentru bani sigur nu.

La fizică situația e și mai spinoasă. Nu e destul să faci probleme. Trebuie să faci experimente. De multe ori, aparatura din școală e veche de pe vremea tinereții lui Nicolae Ceaușescu, sau insuficientă, sau depășită. Țin minte că într-a opta eram la Târgoviște, la proba practică a naționalei, și aveam în față un multimetru. Nu mai văzusem un multimetru decât de la distanță, nici nu știam cum se folosește – pentru mine amperii și volții se măsurau cu niște cutii mari și groase, pe care se smucea sălbatic un arc de fiecare dată când măsurai ceva. Mă uitam cu groază la aparatul ăla mic, digital, pe care scria DCV, ACV și DCA, ba mai avea și niște simboluri ciudate. Bine, bine, îmi venea să strig, dar care sunt amperii?!…

Deci, profesor excelent. Iei elevii, îi treci prin toată materia, îi faci tobă de carte. Le pui în față nu doar problemele ușoare, făcute la clasă, ci îi duci până la începutul facultății, îi înveți cum să-ți calculeze toate nebuniile. Anul ăsta, de exemplu, la clasa a X-a, ți se cerea să determini experimental temperatura minimă din natură, cu ajutorul unor vase, eprubete, un termometru cu alcool, niște apă și încă vreo câteva obiecte nu foarte impresionante.

Bun, după chestia asta pățești următoarele: olimpiade are loc la Satu Mare și ție nu ți se dau bani de tren decât pentru clasa a doua, fără îmbunătățiri. Nu cușetă, nu nimic util. Îți dai seama că nu-ți rezistă fizic elevii și trebuie să umbli să rezolvi problema… cumva. Ceri sponsorizări, ajutorul colegilor celor care merg la olimpiadă, toate cele. Rezolvi administrativ. Apoi te ocupi de cei care merg la națională, le dai câteva ore pe zi, mai ales imediat înainte să ajungă acolo. Apoi te ocupi de cursurile tale, că normal că nu poți să-ți iei și tu liber cu ocazia olimpiadei. Dacă aveai meditații, sunt puse pe stop. Dacă aveai o viață personală, ghinion. Elevii să reușească – să ajungă, să se descurce, să ia premii. Să fie buni.

Creezi excelență, practic, din nimic. Îți pui la bătaie toată valoarea ta profesională, te dăruiești personal, treci peste toate problemele care apar din lipsuri de toate felurile și în cele din urmă reușești să aduci la un nivel foarte ridicat niște elevi care aveau doar potențial.

Și nimănui, aproape, nu-i pasă. A, felicitări, olimpiade. Ai creat un mic expert, în ciuda faptului că nu erai absolut nevoit, că nimeni nu te plătește, că e doar bătaie de cap, că e multă muncă, că îți stau tot felul de chestii în cale. Era datoria ta… probabil. Că ești profesor. Așa ar trebui, să fii dedicat. Și în fond e meritul elevului, că el a învățat.

Acum mulți ani mă chema taică-meu să merg în Austria la schi în vacanța de Paști și i se părea puțin ciudat că refuzam de fiecare dată pentru că aveam o națională. Mie, în schimb, mi s-a părut mereu stranie întrebarea lui. Normal că nu voiam la schi, nici în Austria, nici în Elveția – nici oriunde, nici la cele mai de lux hoteluri. După ce ai stat nopțile să înveți, după ce ai stat zilele să vorbești cu profesorul, să faci probleme, să dai tot ce ai mai bun din tine și să-ți dai seama într-un final că poți, că ești în stare… nu există nicio vacanță care să ți se poată oferi care să merite.

Poate de-asta se străduiesc atâta acești profesori să scoată totul din elevi, să-i pregătească, să-i aducă pe culmi, în ciuda tuturor dificultăților, eforturilor, nimicului care se întinde leneș în școli, în sufletele oamenilor. Pentru că e excelent să crești, dar poate că e la fel de excelent să-i crești și pe alții. Chiar dacă, în fond, prea puținor oameni le pasă și lumea se uită cam de sus la tine pentru că ești „doar” un profesor de gimnaziu sau liceu.

Doar atât mă gândesc: ar fi mai respectuos ca la următoarele inevitabile greve ale profesorilor să luăm în calcul ce e și cât de puțin e – și cam ce ar trebui să fie de fapt pentru ca mai mulți profesori să-și permită să producă excelență. Nu să mormăim la colțuri că ar trebui să treacă înapoi la muncă (ce-i mult e mult!) și să țină meditații ca să trăiască mai bine.